Zâmbește mereu, fiind o fire veselă, și nu ține ranchiună pe nimeni. Da, ea afirmă că în continuare e fericită. Pentru dânsa contează nu banul, titlurile, petrecerile zgomotoase și nici boarfele de marcă, bijuteriile sau alte mărunțișuri din lume care nu aduc decât griji și neliniște în suflet. Fericirea pentru Lidia Vrabie înseamnă împăcarea cu Dumnezeu și cu interiorul său spiritual. Toată viața ei, și scrierile sale, – se împlementează cu această credință fermă în Dumnezeu, și nu-și dorește decât liniște în suflet și pace tuturor. ”Să fim plini de pace, fraților! Fie că ne place sau nu ne place ceva; fie ca aprobăm sau dezaprobăm, oricum, judecata este a Domnului, iar El, niciodată, nu întârzie sa facă dreptate”
Acum regretă doar timpul pe care nu l-a putut oferi părinților pe cât ar dori să fie alături de ei; regretă marea parte din anii de tinerețe pe care ia ratat simțindu-se străină de casa; că uneori a fost prea dură cu copiii ei ținându-se de poziția educației sovietice.
Despre pasiunea de a scrie. Mereu a simțit acea chemare, dar nu îndrăznea să-și aștearnă gândurile. Soțul a fost prima persoană care ia spus că trebuie să scrie o carte, dar ea nu lua în serios părerea lui. Mai târziu, grație tehnologiei informaționale, a început să scrie. Astfel, în toamna anului 2014, prima carte de povestiri „La lumina candelei„, în colaborare cu editorul Alexandru Mihăila și preotul literat Cornel Paiu de la Editura Papirus media, Roman, Romănia. Cartea s-a bucurat de mult succes. Peste un an a fost editată a doua carte, nuvela „Frica„, în aceeași colaborare. Cărțile au fost lansate în Romănia și la Chișinău. Scrie în continuare proză și versuri. A editat și o culegere mică de versuri „Dor sfânt„. În present, lucrează ca coautor la un florilegiu despre femei și pentru femei, și crede că în toamnă va fi trimis la Editură încă un volum de versuri „Astea-s gândurile mele” (Lidia Vrabie).
Despre prieteni Lidia spune:”E important sa nu-ți-i faci apropiati din oricine: ai rabdare și caută să fie oameni cu aceleași valori și dorințe ca ale tale. Să fugi de cei care vor sa-ți impună voia lor sau să te conducă. Lasă-I pe ceilalți sa fie diferiti de tine și să ții minte faptul ca și tu esti diferit, ca astfel te cunoaste Dumnezeu. Fiecare om e unic și special.” Are prieteni adevărați, puțini, dar sunt:”Totuși, unicul meu prieten căruia îi pot spune tot ce cred, ce gândesc și ce simt, este Dumnezeu. Nu-mi place să dau sfaturi nimănui, mai ales când nu mi se cere. Am citit undeva că a da sfaturi cuiva când nu ti se cere este cel mai ușor să-l îndepărtezi pe om de tine.”
Dacă ar fi să-i ceară tinerii de azi un sfat, i-ar cuteza să nu se grăbească să ia decizii:”Să fie treji la vocea inimii, să învețe s-o asculte. Să se cunoască pe ei și să facă corect alegerile. Cred că cea mai importantă alegere din viața unui om este a perechea și profesia aleasă pe plac. Dacă aceste alegeri se fac corect, ai rezolvat problema srtesului. Dar lucrul acesta se poate face numai în colaborare cu Dumnezeu, prin intermediul rugăciunii și multă muncă, desigur. „Cere și ți se va da! Caută și vei găsi! Bate și ți se va deschide!” Să fie insistenți, că Dumnezeu dă celui ce îi cere cu credință și stie să mulțumească”.
Deseori se gândește la clipa în care a venit pe lume. Într-o casă mică, plină de nevoi, mama ei în vârstă de 40 de ani, invalidă din tinerețe, și trei frați și trei surori mai mari ca Lidia. S-a născut în satul Sagaidac, rn. Cimișlia, pe 25 octombrie 1965, într-o zi frumoasă de toamnă (din spusele mamei), fiind al șaptelea copil în familia noastră:”Taică-meu era la muncă, când a venit seara m-a găsit alături de maică-mea în pat, eram atât de micuță și slabă că nu s-a încumetat să mă ia în brațe. Moașa, o bătrânică din mahala, i-a zis mamei că nu am șanse de a supraviețui și să fie pregătită, că voi muri. Mama chiar o crezu, doar tata era convins că voi trăi. El spunea mereu că cu numărul șapte e un unul binecuvântat și că eu voi avea un viitor frumos și bun.”
Și, ”când am scos capul afară, la naștere, prima care m-a mângâiat pe cap a fost Sărăcia”. A doua a fost Dragostea. Ambele, s-au ținut de mine până m-am făcut om mare. Ele mi-au fost și învățătoare bune: sărăcia m-a învățat din pruncie să răbd, să înțeleg că nu-i de unde, ca nu avem, că nu putem… Dragostea părinților și a fraților mai mari m-a învățat să sper, să cred, să lupt și să înving. M-au învățat să deosebesc corect lucrurile și persoanele. Lipsurile materiale n-au afectat creșterea și dezvoltarea mea, pe toate le acoperea dragostea care îmi turna apă la rădăcini ca să cresc fericită, încrezută în mine și fără complexe”.
VIAȚA.”Viața trece… Vremea se scurge şi zboară; zilele fug fără să se oprească; în această trecere cu repeziciune a timpului, lumea se îndreaptă spre sfârșitul său. Nicio zi nu-i îngăduie alteia ca să meargă împreună cu ea; niciun ceas nu-l aşteaptă pe altul ca să treacă împreună cu el. Precum apa unui rău nu poate fi oprită cu mâna, aşa nu poate fi oprită nici viața celui născut din femeie. Dumnezeu a pus măsura vieții omeneşti”
Mama a fost mereu sufletul casei, îi învăța de toate, după posibilități. Cel mai greu lucru pentru micuța Lidia era să frământă pâinea într-o covată de lemn care era căt ea de mare. Mama mereu susținea că ea poate, insuflându-I curaj. ”O priveam pe mama și vedeam inima ei curată ca izvorul cu apă limpede. Anume aşa îmi imaginezi eu inima curată a omului.”
Mama era o fire tăcută, nu mergea niciodată la nimeni. De sărbători, rudele apropiate veneau la familia lor. Avea mereu ocupație; împletea pentru toți din casă ciorapi, mănuși, etc. Nu avea întotdeauna lână sau alt material nou, de aceea despletea haine vechi pentru a face altele noi. De altfel, cârpind haine rupte sau torcând lână, mama Lidiei cânta din suflet. Cânta romanțe, cântece românești pe care atunci nu le puteai auzi la radio. Când îi dădea cineva vreo bucată de pânză ea cosea câte o rochiță nouă la fiicele ei. Avea doar câteva clase la români, dar inteligența ei îi făcea pe mulți uimiți. Toate ziarele erau citite de mama Lidiei, radioul începea cu ora 6 dimineața până la 12 noaptea. Era cu toate știrile la current:”Dacă m-ar întreba cineva de am văzut oameni sfinți în viața mea aș spune fără sa mă găndesc, da. Da, mama mea a fost pentru mine o sfântă. Grea tare i-a fost viața, dar nu s-a plâns niciodată, și-a dus crucea până la capăt fără să cârtească, iar dacă mai spun că ultimii 10 ani din viață a stat la pat și mâncarea ei era pesmeți cu apă sau puțin vin”
”MI-AMINTESC DE TINE, MAMĂ/Tot mai mult, în orice zi,/Sunt cu tine de o seamă,/Mama mea, din amintiri…/Mă-ntrebam, când eram mică,/Dacă tu dormeai vreodată;/Mereu, mamă, aveai treabă,/Mereu erai ocupată…/Când copiii îți dormeau,/Cel mai mare spor aveai,/Frământai pâinea-n covată,/Apoi, haine vechi cârpeai…/În ligheanul cel mai mare,/Puneai rufe la-nmuiat,/Cât sta pâinea în cuptor/Tu, deja, le-ai și spălat…/Parcă-ți văd năframa alba/Cu albastre, roșii flori,/Ce o potriveai pe cap/În zilele de sărbători./Aveai fustă tot cu flori,/Multe și mărunte, o mie,/Șorț cu margine cusută,/Și un fel, al tău, de ie…/Nu te-am auzit nicicând/Să te plângi de a ta soartă,/Greu ți-a fost, acum pricep,/Viața ta, de altă dată…/Într-o casă mică foarte,/Plină de multe nevoi,/Ai avut răbdare, mamă,/Să ne crești, cu drag, pe noi./Astăzi, sunt la vârsta ta;/Viața, complet diferită;/Totuși, cred că tu, măicuță,/Ai fost mult mai fericită.
/Ai avut lucruri puține,/Foarte multe ți-au lipsit,/Dar ai avut pace, mamă,/Și un suflet liniștit.’’ (L. Vrabie)
După ce a plecat mama la cele veșnice, tata devenise trist. ”Îmi amintesc cum îmi zicea odată: „Draga tatei, mă gândesc câteodată, ce bine ar fi să mor în biserică, in timpul sfintei Liturghii, dar nu sunt eu vrednic de așa ceva”. Da, n-a murit în biserică, în timpul sfintei Liturghii, dar Dumnezeu l-a învrednicit să moară într-o dimineață de duminică, în curtea bisericii.”
Cea mai de preț avere pe care a moștenit-o de la tatăl meu este credința în Dumnezeu. Casa lor săracă părea o bisericuță; pe toți pereții atârnau icoane și candela aprinsă.
Tata este eroul vieții mele! – spune Lidia. ”Cu 4 ani mai tânăr ca mama, și era frumos, mereu cu zâmbetul pe față. Despre el nu mi-ar ajunge nici timp, nici cuvinte, îl pot descrie la infinit. A fost un om din toată firea, un bărbat care întruchipeaza toate împreună: dragostea, blândețea, răbdarea și smirenia. Făcuse în tinerețe școală de brigadieri. Toate calitătile și darurile pe care le avea îl făceau un artist adevărat: cânta, compunea versuri, recita pagini întregi pe de rost…” – ”Ce dor îmi e de sfaturile tatalui meu! Ce mult îmi lipsesc! Ne învăța mereu, chiar și atunci când am crescut mari. Si nu pentru că nu realiza acest lucru: El știa bine, ca tot ce spunea se întipărește în subconștientul nostru: și era convins ”ca la timpul potrivit, ne vom aminti… Acum ma conving și eu că tata a fost Universitatea mea, unicul meu profesor care mi-a predat facultatea ”Arta omeniei”.
Despre bunicii de pe tată, Lidia regret dar nu poate spune mai nimic. Nu i-a prins în viață nici pe unul. Știe că erau oameni buni, gospodari, muncitori și cinstiți. Părinții mamei i-au fost bunicii ei cei dulci și scumpi, mai ales, bunica. Era mărunțică, slăbuță și foarte darnică. Mereu scotocea prin buzunarele de la cele trei fuste, (pe care le purta și vara ca să pară mai grasă) – găsea 20-25 ruble și o trimitea pe Lidia fuga acasă ca să i le dea mamei, doar ei! Bunicul era înalt și slab. A fost mai sever decât bunica.
”De mic copil îmi plăcea să fac aproape la fel: să cânt, să dansez, să desenez. Purtam creioanele colorate în fiecare zi în ghiozdan. Îmi băgam mâna în tot ce făcea mama, încercam să vad dacă pot și eu ca ea”.
’’MI-E DOR/Până la lacrimi,/De-a mea copilărie./Dacă aş putea întoarce,/Din ea,
măcar o zi,/De-ar fi să fie,/Aş da, din viața mea,/Din astăzi,/Numai să mai trăiesc/O zi, cu toți copiii,Împreună…/Cănd ne prindeam/Mână de mână,/Bucuroşi şi fericiți,/În jocuri de copiii,/Cuminți…Am încărunțit, demult,/Pe umeri,/anii mă apasă,/Însă sufletul din mine/E copil /Şi vrea acasă… (L. Vrabie)
Dar, Cititul a rămas pasiunea ei cea mare:”Citesc tot ce mă zidește sufletește. Nu am scriitori preferați, nici cărți preferate. Pentru mine o carte bună este aceea pe care, odată incepută lectura, nu o mai pot lăsa din mâini… Îmi amintesc că luam cartea de la bibliotecă după prima lecție și după a trea sau a patra o întorceam înapoi. Bibliotecara m-a certat că nu citeam cărțile, ci doar priveam desenele. Atunci eu i-am povestit toată cartea, pagină cu pagină. Dupa aceea îmi dădea trei-patru cărți odată. Acasă nu prea aveam timp pentru citire, eram mâna dreaptă a mamei, (du-te! adu! du!). Eu mă duceam să fac ceva, sau să caut ceva și mă pierdeam în lectură până biata mamă mă striga”.
Anii de școală au trecut repede, cu succese deosebite la majoritatea disciplinilor, totuși lecțiile de limbă și literatură română, franceză, rusă erau pentru mine sărbători adevărate. Chimia și fizica ar fi bine să nu existe. La examenul de absolvire la fizică am fost dată afară de trei ori…!
Cele mai frumoase amintiri si impresii Lidia le are de-atunci când trei ani la rând a adus diplome cu locuri de frunte de la Olimpiada raională de limbă franceză (am fost prima elevă din scoală care a avut asemenea succes). ”Au fost și lucruri triste, mai puține, dar eu am un dar de la Dumnezeu de a uita repede. Îmi amintesc un caz care m-a facut să plâng mult și care m-a durut enorm. Eram prin clasa a 4 și nu aveam palton pentru a merge la școală. O verișoară mi-a dat unul de al ei, mai vechi. Era portocaliu la culoare, plus că se murdărea repede, avea gulerul în formă de triunghi, trei triunghiuri cu capele ascuțite în jos, unul, mai mare, la spate și altele două înainte. Într-o zi, în timpul recreației, când treceam dintr-o sală de clasă în alta, treceam printre elevi din clasele mai mari care, așezați parcă special in rând câte unul lângă pereți, au început să râdă de pardesiul meu și să mă izbească ca pe o minge de fotbal unii în alții… Atunci am mers acasă, nici n-am mâncat, m-am urcat pe cuptor și am plâns până seara. A plâns și mama cu mine. Apoi a găsit putere și înțelepciune să-mi vorbească în așa fel ca să mă liniștească…”
După absolvirea școlii Lidia Vrabie a susținut cu succes examenele de admitere la Universitatea ”A.Russo” din Bălți, facultatea de limbi străine (franceză). Anii de studenție au fost cea mai grea perioadă din viața ei, despre ce nu-i place deloc să-și amintească. Au fost greutăți, lipsuri, probleme… Partea bună a destinului a fost că a avut note bune și a primit bursă, aceasta a fost salvarea ei. ”Nu voi uita niciodată pe cei care m-au ajutat foarte mult, cei care au împărțit cu mine bucățica de pâine, ultimul ban, haina lor, patul lor. Plecăciune Ludmila Afanasii (Sandu), Stela Stratan( Bondari), Ludmila Ceban (Gonța), Simion Gonța și alții.
Începutul carierei pedagogice a coincis cu începutul vieții sale de familie. Lidia a întâlnit pe cel care a iubit-o și nu i-a cerut nimic în schimb decât dragoste reciprocă. ”N-am avut de toate nici noi, dar am avut strictul necesar și eram fericiți.”
Mai tărziu, după vreo 18 ani de activitate pedagogică, la fel din cauza lipsurilor, Lidia Vrabie a plecat în străinătate, în Spania, unde și astăzi ”muncim și trăim”. ”Am cumpărat o livadă de măslini la munte, aproape de oraș, unde cu forțele propri (soțul a muncit multi ani în construcție). Cei doi copiii ai lor au făcut facultăți în Spania și muncesc aici în prezent. Lidia se mândrește că are un nepoțel, Sebastian, de 4 anișori și deja așteaptă o nepoțică.
Acum ”suntem romăni ce trăiesc în Spania. Am construit o căsuță. A noastră! Ce bucurie! Pot cultiva căte puțin de toate; castraveți, roșii, aedei, ceapă, verdețuri, și mai ales – flori! N-a fost ușor la început, dar nici să mă plâng nu pot, ar fi un păcat. Aici ne-am organizat viața in așa fel ca,dacă n-ar fi distanța, n-am simți că nu suntem în țară: acasă vorbim numai românește, respectăm credința, tradițiile și tot ce ține de cultura noastră…”spune cu pasiune Lidia Vrabie.
’’Rătăcesc prin lumea asta mare/Căutând ceva ce nu găsesc./Am vazut atatea tari frumoase,/Dar numai in tara mea ma regasesc./Aici sufletu-mi se simte linistit,/Nemanat de graba cea moderna,/Aici somnul nu se face asteptat,/Cand capul mi-l asaz seara pe perna…/Cunosc si ma cunoaste orice fir de iarba/Pe care calc cu frica si cu drag./Cu ochi inchisi pot sa urmez cararea/Care ma duce la al casei prag./In lume sunt atatea tari frumoase/Unde se traieste mai usor si bine,/Dar numai una este tara mea/Si doar aici se simte gustul painei.’’– Lidia Vrabie.
CREDINȚA:” ÎMPACĂ-MĂ CU-MINE însămi, Doamne,/Să pot ierta pe cei ce m-au rănit./Pe cei ce în picioare m-au călcat /Și au lovit în sufletul meu trist./Să uit de toate nedreptățile vieții /Pe care mi-a fost dat să le trăiesc,/Ca pe un vas, de rele, să mă curăți,/Nimic, din ce a fost, să-mi amintesc./Împacă-mă cu mine însămi, Doamne,/Apoi, să mă împaci cu Tine, Domnul meu./După aceasta, cred și sunt convinsă /Că mă împac cu toți din jurul meu.”
Ce ar face ca să schimbe atitudinea din societate? –”Eu strig, să mă audă toată lumea:”Fraților, părăsiți răutatea, invidia și mânia! Lăsați ura și pomenirea de rău și va fi raiul pe pământ!” Omul de astăzi a pierdut relația cu Creatorul lui. Ne-am îndepărtat de Părintele Binelui și a Adevărului. Nu putem trăi bine departe de Bine! Salvarea noastră este să revenim la Izvor, să ne adăpam din apele Binelui și nu vom mai umbla și gârboviți sufletește dar și trupește. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – zice Domnul. Oricine trăiește în afara Lui, nu trăiește, ci există.”
Câteva REFERINȚE ȘI APRECIERI:
Elena Ginu:‘’Ce frumos va inzestrat Dumnezeu! Bucurati-ne si incintati-ne si in continuare cu creatii splendide!!!’’
Cobzac Victor:”Una din cele mai talentate Vrăbiuţe, multă inspiraţie şi multă creaţie!”
Jechiu Svetlana:”Un Dar de la Dumnezeu este si felul in care compuneti atit de frumoase versuri”
Lenuta Vrabie:”Cit talent… scris in limba dragostei. Felicitări, iubirea si nobletea sa va inconjoare mereu!”
Raisa Alexandru Norosean:”Foarte frumoase cuvinte , se simt ca vin din adincul inimii; și-s atit de gingașe, atit de duioase, ca nu te mai saturi sa le citesti.”
Jechiu Svetlana:”Ne impresionati de fiecare data D.Lidia va apreciez creatia,caci tot ce vine de la Dvs are Un Ceva Special!”
Gica Bejenaru:”Plini de nostalgia timpuli trecut,ne vedem în casa părintească prin cuvintele pe care le-ai aşternut în poezia ta, Lida. Dar cine ştie dacă vom mai reânvia simțirile care le-am trăit odată.”
Elisaveta Manic:”E adevarat, Lidia, ai atins inimile tuturor cu aceste versuri frumoase. Sa ne amintim de casa parinteasca,ce nu se vinde,sa ne amintim de parintii nostri dragi,de frati si de prieteni. Sa nu uitam cine am fost si de unde neam pornit.”
Alte expresii și emoții de Lidia Vrabie:
”Despre dorul de țară, de satul natal, de neam, de grai:” Eu cu sufletul sunt acolo, printre ai mei, mereu. Deseori îmi imaginez cum colind cărările din copilărie și chiar am pus gând toamna aceasta să merg în satul meu natal și să-l cutreier dintr-un capăt în altul. Tot ce fac, fac cu gândul la Moldovioara mea. ” Tot ce fac, fac din iubire Pentru Patrie și neam Pentru limbă și credință Lucruri mai de preț nu am” scriu în versurile mele. Aici, ca răspuns, se potrivesc foarte bine verseturile 5-6 din Ps.137( schimbând doar numele țării) „Dacă te voi uita, (Ierusalime) Moldovă, să-și uite dreapta mea destoinicia ei. Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din tine, (Ierusalime) Moldovă, culmea bucuriei mele.” Pentru mine toată Moldova este un loc sfânt și demn de vizitat. Îmi place nordul, centrul și sudul ei la fel, fiecare zonă cu specificul ei.”
~”A mai trecut un an, s-a dus. Şi ştiu bine, că niciodată nu se va mai întoarce decât, doar, în amintirile mele. Am avut multe de învăţat, am înţeles multe, m-am bucurat şi am zâmbit, am regretat şi m-am întristat, aşa, ca fiecare om. Şi totuşi, anul 2014 a fost un an deosebit pentru mine; s-a nascut primul nepoţel, Sebastian, şi a văzut lumina tiparului cartea mea „La lumina candelei”. Sunt fericită şi pentru faptul că, în acest an, am cunoscut oameni deosebiţi, care ştiu să dăruiască din belşug, fără a aştepta răsplată. Oameni care, cu bunătatea şi înţelepciunea lor, au zidit biserici şi mănăstiri în sufletele altor oameni. Sunt fericită că aceşti oameni sunt şi prietenii mei. Pentru mine, cel mai mare cadou pe care mi-l poate oferi cineva, a fost mereu- vorba sinceră şi bună. Aşa m-au învăţat părinţii mei; nimic nu încălzeşte şi nu înmoaie o inimă, decât cuvântul bun.”
~”Cuvantul are putere, cuvantul bun care izvoraste dintr-o inima curata si plina de dragoste pentru aproapele, un gest mic si sincer, sunt aducatoare de fericire in sufletele celor apropiati”
~”Afară toarnă ca cu găleata. Răsfoiesc cartea vieţii mele şi, aproape în fiecare din paginile ei, ploaia işi are locul ei. Melodia incifrată a ploii, plăcuta senzaţie de a auzi neauzitul şi de a vedea nevăzutul…toate sunt inexplicabile, dar atât de bine simţite.
Dăruieşte, Mântuitorule, ploaie pământului istui însetat!
Brazdele pământului, adapă-le, şi înmulţeşte rodurile lor!
Mă văd udă şi plină de glod, alergând prin ploaie şi râzând cât mă ţine gura. Ce fericire aducea , atunci, în copilărie, picăturile de ploaie..”
~”De o bucata buna de timp, gandurile mele sunt dominate de o intrebare care ma pune, intr-o oarecare masura, in incurcatura. Tot mai des intalnesc persoane care spun ca si-au iertat ele insesi toate cate nu au fost facute bine in viata lor, greseli, pacate..si ca aceasta iertare le-a adus usurare sufleteasca si libertate.
Aceasta iertare (sa zicem, personala) are ceva comun cu iertarea lui Dumnezeu?”
~”Am hotarat ieri să-mi vizitez consătenii mei. La badea Vasile mereu poţi gasi un sfat, o vorbă bună şi o glumă. Am petrecut „ca acasă”. Îmi place vinul când îl scurg eu din butoi, parcă e mai bun. Mi-au propus să rămân la o mămăligă cu peşte prăjit, dar n-am putut. Altă dată, o voi face cu mare plăcere. Le multumesc pentru ospitalitate şi clipe frumoase trăite impreună.”
~”-Parinte, ce bine ar fi şi, cât de frumoasă ar fi viaţa, dacă n-ar fi bârfitori şi calomniatori… Aceştia ne fac viaţa imposibilă… Am încercat să mă lupt cu ei, apărându-mi cinstea şi onoarea mea şi a familiei mele, dovedindu-le că nu au dreptate…
-Da, zice părintele, aceşti oameni nu procedează ca nişte creştini, dar nici dumneata nu procedezi ca un creştin. Adu-ţi aminte ce a făcut Hristos când a fost bârfit şi dezonorat?”
~”E toamnă şi astăzi mă întreb şi eu ce am adunat în hambarul sufletului meu. Ce am şi ce îmi lipseşte?
Am sănătate. Am familie: soţ iubitor, copii ascultători şi un nepoţel ca un îngeraş. Am fraţi şi surori , nepoţi şi nepoate cu care păstrăm o legătură de rudenie trainică. Am prieteni, prieteni adevăraţi, pe care îi port mereu în suflet şi a căror nume nu-l uit atunci când mă azez în genunchi şi stau de vorbă cu Dumnezeu. Ceea ce cer pentru mine, cer şi pentru ei, cu toate că sunt departe de ei şi zgârcită la vorbe şi fraze de laudă şi mărire.
Am bucurie. Mă bucur cu duhul credinţei şi a nădejdei! Mă bucur de viaţă şi de fiecare om care crede şi se bucură ca mine!
Îţi mulţumesc, Doamne! M-ai învrednicit de tot ce este valoros în această viaţă. Să nu mă lipseşti nici de bogăţiile cele de dincolo!”
❤
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 
