Nu mă lepăda, te rog

Nașterea a fost una dificilă, a avut de suferit copilul. Traumă cranio-cerebrală, timp de zece minute n-a respirat. Verdictul medicilor: ”fără speranță”, om din el nu va deveni. Alegerea este una foarte grea, dar mai bine ”nu-l luați acasă”. Soțul a scris cererea de ”abandonare” fără a clipi din ochi. De parcă ar întoarce într-un magazin o marfă inutilă, fără calitate. Soția nu era de acord cu această atitudine sălbatică. A fost nevoită să aleagă, și… să plece singură cu copilul acasă.

Era foarte slab, fără putere, așa de liniștit culcat, nici cu piciorușe, nici cu mânuțe nu mișca, măcar de ar țipa un pic. Nu plângea nici atunci când îl hrănea la piept, nici când îi schimba pampers-ul. El trăia într-o lume a lui, la care nimeni nu avea acces.

A fost nu doar greu, ei supraviețuiau practic pe nemâncate, nu aveau de unde… A decis ea să-l întoarcă pe soțul ei, a mers să se poclonească în fața lui, așa, târându-se ”în patru labe”: ”Iubirea mea, nu mă lepăda, te rog. Nu mă descurc eu fără tine, întinde-ne mâina ta”. Acel s-a mâiniat… N-a întins nici mâna, nici pâine. Ca și cum ar tăia cu cuțitul:”N-am nevoie de un handicap de fiu, dă-l pe ologul cela la o casă de copii, doar atunci mă întorc!” Și era omul care-i spunea cândva, că fiecare zi cu ea împreună este Ziua Îndrăgostiților…

Pământul s-a răsturnat de sub picioarele ei lovind-o cu clopotul în cap. – ”De ce e atât de crud cu noi?” – se întreba ea. Răspunsul atârnă undeva alături: ”nu are nevoie de noi, nu are nevoie de noi, n-are nevoie…” Cutreiera drumul cu privirea stinsă. ”Cum vom trăi în continuare, spune-mi?” Decizia a venit dintr-o dată, – apa tulbure a râului, a cuprins creierul ei ca un anotimp prost. Poduri zdrobite, poduri între ea și viață, în care nu este loc pentru fiul ei. Un înger, aproape plecat în altă lume, unde predomină tăcerea și iubirea.

Mai întâi a urlat câinele, simțind tragedia din casă. Ea a scris o notiță, luând decizia cu fermitate:”Voi pleca”. Și de odată, ca un trăsnet din cer, alungând rângetul morții, Copilul a întors căpușorul și a scâncit așa slabuț, lung. Și în acest guițat isteric, ea a auzit clar și exact:”Mămico, scumpo, nu mă părăsi…”

Cum a trecut acea noapte, ea nu ține minte, dar în dimineață s-a privit în oglindă. A văzut fire lungi încărunțite care s-au lăsat jos de pe frunte. Viața s-a răsturnat în mod crud pentru ei, și acum ea știa exact, că oamenii încărunțesc și la douăzeci și cinci de ani… Își trata fiul cu disperare și înverșunare, scuipând pe toate verdictele medicilor. A luptat pentru viața lui pân-n gât, și luminița din viitor sclipise deja… Au câștigat această bătălie, pe parcursul a douăzeci de ani. Acum ea poate fi liniștită, fiul ei este erou și un sportiv cunoscut. Poate ați auzit de el… Anual, de ziua Persoanelor cu Dizabilități, el le înmânează premii…

Iar tatăl fugind, mâncând pământul, de la fiu și soție, la amantele lui, a nimerit într-un accident peste cinci ani, și a rămas olog în scaun cu roțile, și în prezent, se află într-un centru pentru persoane cu dizabilități, visând toață viața la reunire cu soția și fiul lui…

Să ai o mie de prieteni nu e o minune. Minune – e să ai un prieten atunci când o mie sunt împotriva ta!

• Și dacă, soarta cea rea te-a răsucit într-un corn de berbec, niciodată nu pierde Credința și Speranța! Și, Domnul fie cu tine, Om bun!

Svetlana Vizitiu Impresii

Dragoste de tată

Fiul l-a întrebat pe tatăl său: ”Tati, vei lua parte la maraton împreună cu mine?” Tatăl, în ciuda problemelor cardiace, a răspuns:”Da.” Și au parcurs tot maratonul împreună. Dupa ce ei adesea au partiipat și la alte maratoane, tatăl a răspuns întotdeauna afirmativ, atunci când fiul îl ruga să parcurgă traseul împreună. Într-o zi, fiul l-a întrebat pe tatăl său: „Tati, putem lua parte la Ironman?” Tatăl a răspuns: „Da” – ca întotdeauna… Pentru cei care nu cunosc, Ironman (în engleză „Iron Man”) – Cel mai complicat triatlon din lume. Traseul se împarte în 3 părți: la început toți concurenții trebuie să meargă circa 42 km de-a lungul coastei, apoi 3,86 km înotând peste ocean și, în cele din urmă, 180.2 km pe bicicletă. Tatăl și fiul, au finalizat și această cursa împreună.

Mai târziu, într-un interviu pentru un post de televiziune, tatăl, Dick Hoyt, a spus că, atunci când Rick era încă în uterul mamei sale, cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului său, ia tăiat alimentarea creierului cu oxigen. Când s-a născut Rick, medicul care a avut grijă de el, le-a spus părinților Dick și soției lui, că fiul lor nu va fi niciodată în stare să meargă sau să vorbească, și ar fi mai bine ca ei să se refuze de copil.

Tatăl nu a fost în stare să facă acest lucru, și în schimb, l-a adus acasă în brațe, și de atunci l-au tratat ca pe orice copil normal. Și iată, într-o zi băiatul a văzut la televizor Marathonul, și pentru prima dată ia cerut tatălui său să participe la competiție.

Cu Dick, la fel s-a întâmplat o poveste interesantă: în urmă cu câțiva ani, el a avut un atac de cord în timpul întrecerilor sportive. Medicii au aflat că una dintre arterele lui a fost înfundată de 95% . „Daca nu ai fi fost în formă excelentă, – i-a spus un medic – ai fi murit acum 15 ani.” Se pare că, într-un fel, Dick și Rick s-au salvat unul pe altul. De-a lungul ultimilor 15 de ani, tată și fiul au parcurs împreună 212 traseuri de triatlon și de 4 ori câte 15 ore Ironman… Într-un interviu, Dick a fost supranumit erou, doar că el a răspuns: „Pur și simplu, îmi iubesc familia.” ❤

 Este un exemplu de dragoste părintească necondiționată, de voință și perseverență…  O poveste despre un tată și fiu, care împreună pot cuceri orice înălțime! Echipa Hoyt a participat la Maratonul din Boston în 2013, atunci când ei nu au ajuns la finiș, fiind opriți de către organizatorii după explozia bombelor, – și lor rămânând doar o jumătate de kilometru de mers. Pe 21 aprilie 2014 echipa Hoyt a finișat Maratonul din Boston înainte de asta anunțând că este ultimul lor maraton

A venit Tata!

M-am măritat devreme. Aveam doar 15 ani, iar cu nunta au insistat părinții lui. La 16 ani am născut prin cezariană un băiețel. Cu soțul meu am trăit greu, chiar prost de tot: ne certam la fiecare pas, – el mă înjura, și chiar mă bătea… Mamei nu-i spuneam nimic, știam că mă va impune să plec de la el, și am vrut ca copilul meu să crească într-o famile completă… Singură am crescut fără tată, ştiu cum e, şi nu-i doream copilului meu așa viață. Acum înțeleg, că nu am avut dreptate. Însă, nu acest lucru contează, pe cât că după următorul scandal, am început să visez mereu unul și acelaș vis: Se făcea că soțul moare, iar copilul nostru tângește după el. Apoi aud că cineva bate la fereastră, şi fiul zice: ”Mamă, a venit tata!” Eu încerc să-i explic, că tata nu mai vine, și merg să deschid ușa… În prag stătea un tânăr, fața n-o vedeam, dar știam numele lui – Adrian…

Peste un an, sotul meu, într-adevăr, a murit… Fiul nostru nu avea nici 3 ani. După 40 de zile, totul s-a întâmplat precum a fost în vis: eu lucram cu un tip – cu numele-i Adrian, cel care a găsit imediat limbă comună cu fiul meu; ei s-au împrietenit, şi părinții lui ne-au primit foarte bine. Peste un an și jumătate, ne-am căsătorit. O duceam minunat, doar că nu puteam să rămân însărcinată. Am bătut pragul tuturor medicilor, –  fără nici un rezultat.

Într-o zi, în vis, a venit șoțul decedat și mi-a povestit cum o duce cu traiul Acolo,- cică, are timp berechet, că timpul acolo, de fapt, nu circulă; că a gîndit mult asupra vieții anterioare, cu mine împreună… și regretă mult comportamentul insuportabil pe care eu l-am îndurat din partea lui. Cerea iertare pentru toate, și spunea că mă iubește. Mi-a promis, să mă ajute cu copilul dorit: se va ruga la Cineva pentru noi. Astfel, spuse el, – dacă totul va merge bine, și voi avea o fetiță, el își va răscumpăra vina față de mine și fiul nostru…

Într-adevăr, foarte curând după acel vis, am rămas însărcinată, și ce nu mi s-ar fi spus la UZI (aparat cu ultrasunete), eu deja eram convinsă ca voi avea o fetiță, – nu știu de ce, în această privință nu aveam nicio îndoială. Ca urmare, am născut prin cezariană, iar medicul a spus, că după primă naştere, un tromb a rămas sigilat, de aceea nu puteam rămâne gravidă, de altfel el, medicul, nu înțelege, cum  am reuşit să duc sarcina normal. A mai adăugat, că trebuie să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest cadou! – Desigur, mă închin Domnului!..

Doar că mai știu, pe cine trebuie să mulțumesc…

❤

”Povestea lui Timur” de Emilia Plugaru

Să nu credeţi cumva că unui copilaş îi este uşor atunci când se naşte. E adevarat! Orice ingeraş aparut în lumea asta mare, uneori frumoasă, alteori urâtă şi plină de primejdii, fiintă lucrată clipă de clipă de către Dumnezeu, acolo, sub inima mamei, tot Dumnezeu, când o aduce pe lume, o copleşeşte cu dragostea sa. Căci îngerul e mic, crud, neajutorat şi de unul singur nu are cum să reziste. În lumea în care a venit, nimeni nu rezistă de unul singur. În lumea în care a venit, dragostea e cea care îi uneşte, îi înalţă pe toti. Timur e un băieţel mic cu ochi de cireaşă coaptă şi zâmbet ce cucereşte până şi florile. De cum s-a ivit la lumina zilei, a infăptuit prima şi marea sa biruintă – a ţipat. A ţipat ca să afle zarea că el e nou, e crud, e cel mai frumos si mai nevinovat om printre toţi care il înconjoară. A ţipat ca să le zică tuturor că e sănătos. Da, nu prea era încântat de ceia ce simţea şi vedea… Acolo, sub inima mamei, nu se compara cu aerul unei lumi în care fusese aruncat ca să plutească şi să fie cuceritor… A doua sa mare biruinţă a fost atunci când a zâmbit. De la zâmbetul lui s-a luminat totul în jur. I-a zâmbit mamei, văzându-se ca în oglindă în ochii ei albaştri, senini şi plini de fericire. Şi a înţeles că mama e acea fiinţă de care va fi legat toată viaţa prin fire nevăzute şi pe care nimeni, niciodată nu le va putea frânge. Ia zâmbit tatălui, atunci când acesta l-a luat ca pe cea mai mare comoară în braţe. A simţit mâinile lui puternice şi a înţeles că aceste mâini sunt zidul, peretele de care se va sprijini şi care nu-i va permite sa cadă. Apoi i-a zâmbit unei frumoase bunicuţe cu ochii senini ca ai mamei… Si a înţeles că pentru ea, el e o fericire enormă. O altă bunicuţă, cu ochi mari si negri ca şi ai lui l-a luat în braţe legănând-l uşor şi micul Timur a simţit ca va creşte înconjurat de dragostea şi grija multor oameni, ce nu vor înceta niciodată să-l iubească. S-a liniştit. Viaţa ce i s-a oferit, e frumoasă. Apoi a adormit cu laptele pe guriţă, visând un înger care îi întinde un măr de aur. Şi de atunci, dormind, sau fiind treaz, învârte mărul ca să cunoască cat mai bine lumea. Şi ce muncă depune un bebeluş, zi de zi, ca să afle noi şi noi lucruri despre viaţă. Şi ce muncă e să încerci să te ridici pe propriile picioruşe, să stai vertical şi să înveţi că verticalitatea e poziţia ce nu-l va înfrânge pe om în faţa vitregiilor sorţii… Timur, sau Timuşicu meu, cum îi zice tânăra si frumoasa bunicuţă cu ochii ce poarta încă în ei lumina şi curăţenia unui copil, e deja un băieţel mare. Incă puţin şi va împlini doi anişori. A stat în picioare când încă nu împlinise anul. Apoi a făcut primul pas. Cel care e mai greu, Iar acum aleargă pe drumul cunoaşterii vrând să le vadă, să le pipăie, să le înţeleagă el, prin propria experenţă, pe toate. Alearga, cade, greşeşte, îndreaptă, dar merge, merge înainte căci are de mers şi de parcurs o viaţă întreagă de om. E înconjurat de atâtea lucruri interesante cărora trebuie să le dezghioace rostul. Nu e uşor, da, dar e atât de interesant. Acum, înainte de a se aşează la masă, neapărat îşi spală mânuţele şi fiind-că e un băieţel curat şi vrea întotdeauna să arate bine, să fie frumos, nu uită să-şi spele, să-şi pieptene frezura. Nu prea are timp de pierdut pentru mestecat, în vreme ce mănâncă, mai priveşte şi un desen animat la televizor. Personajele desenului îl amuză, sunt atât de năstruşnice. Alături, pe podea, prietena sa, căţeluşa, mănâncă si ea. Timur ii vorbeşte, vrea sa-i zică sa privească împreună povestea, căţeluşa pare că înţelege, doar că nu-i poate răspunde decât printr-un hârâit scurt şi binevoitor: adică lasă, mai întâi mâncăm, apoi celelalte… Oare de ce copilaşii se înţeleg atât de bine cu toată lumea? Cu păsările din curte, cu orice fel de animăluţă domestică, cu gâzuliţele, florile, cu oamenii mari, cu oamenii mici… Probabil fiind-că sunt puri şi curaţi… Deci, sa nu credeţi că unui copilaş îi ieste uşor la început de cale.

Tot ce vede, tot ce aude, fiecare imagine, sunet, vede şi aude pentru întâia oară. Şi va închipuiţi mirarea din ochii lui, uneori chiar frica, teama dar şi marea curiozitate de a înţelege, de a încerca, de a învăţa şi a dejghioca? Timuş priveşte lumea cu ochii lui mari şi negri, larg deschişi. Şi această lume încape în ei.

Rupe cuvinte, încheagă fraze, e nedumerit de multe ce se întâmplă în jurul său, dar după ce le înţelege rostul, se linişteşte. Sunt însă lucruri pe care încă nu le poate înţelege. Dar le acceptă. De exemplu nu pricepe cum poate mămica să-l sărute, să iasă pe uşă, apoi peste o vreme să-i audă glasul, să-i vadă chipul intr-o cutiuţă mică, mică. Cum încape ea în acea cutiuţă? O cercetează, o întoarce pe toate părţile, e o mare minune şi peste vremi le va înţelege pe toate.

Acum de un lucru e sigur, mămica va ieşi din cutiuţă, va deschide uşa şi se va întoarce la el. Şi oriunde nu ar fi, oriunde nu ar pleca, si mămica, şi tăticul, şi bunicuţele, şi toţi oamenii scumpi şi dragi lui, întotdeauna se vor întoarce. Căci firul care i-a legat, odată cu naşterea sa, nu se va rupe, nu se va întrerupe niciodată. Când va creste, el va fi cel care va înnoi firul. Căci acest fir-se numeşte Iubire! Iubirea care curge ca Râul şi apa căreia nu mai seacă!

Emilia Plugaru