Ultima dragoste

Nu-ți face griji, o noapte mai avem, Îți voi șopti că ești al meu, Te voi privi a câta oară Ca pentru prima dată.

Dar acest lucru nu vom ști, Cu patimă ne vom iubi, O lacrimă brusc va cădea, Pentru că ultima oară ne vom vedea.

Și mâine vei fi singur, fără mine. Și eu – fără tine. Nu plânge, de soartă nu e dat, Asta s-a întâmplat…

Să fiu cu tine, împreună, În trio – nu e joc pentru nimeni. Cu patimă amândoi ne-am iubit, Dar gata, a expirat subit…

Așa e, că târziu ne-am întâlnit, În momentul, ce ambii eram căsătoriți. Dar, nu împreună, cu alții, Și la nuntă – diferiți ne-au fost martorii…

Să fiu zi de zi cu tine, unde am fost? Ne-am ascuns de lume,- are rost? Așa că târziu te-am întâlnit, Nu e soarta, cu toate că ne-am iubit…

Știu că al tău ultimul suspin, Îl voi ține de mâine pe veci sub pin, Alături de mandarine în ajunul noului an, Alături de alte visuri fără la ce noi speram..

Acum rămâi cu mine ultima dată, Dar, fără acea ultimă șansă, Spre care tindeam mereu tu și eu, Și doar n-am dorit nimănui rău…

O ultima dată, când mă gândesc la tine. Încep să-mi fac planuri, de mâine. Simt deja că nu te mai iubesc, De aceea, eu sincer, mă urăsc…

Nu știu cum mi-am permis, Să mă gândesc la acest vis, Pentru ca tu să-mi iei dragostea, Care de fapt era doar a ta.

În momentul când timpul a zburat, Pasiunea noastră s-a spulberat. A fost să fie, ne-am văzut din nou, Și parcă nimic n-a fost întâmplător…

Deci știi, mă vei găsi peste tot, Oriunde sunt sau ași fi fost, Și nu promit să fiu pentru totdeauna, Printre mulțime – a ta, una…

Svetlana Vizitiu, 2019 ❤ (Pentru Volumul ~„Îmi plac oamenii care sunt atât de puțini”)

Mamă, vers de dor

La cine alergăm când tristețea apare,

Teodora Vizitiu, Alexandra Marta

Pe cine strigăm când ne doare,

Genunchii cui se transformă în pernă,

Atunci când în suflet focul ne arde?

Și cine a-nventat cuvântul ”Mama”

Cine l-a rostit dintâi?

Atât de drag, atât de-aproape,

Important pentru fiecare din noi! –

Ce este aici, ce miracol apare,

Vorbește Ea, și – spiritul se întretaie

Atât de luminos, nativ și drag,

Blândețea mamei: un lucru vag.

Mâinile mamei, aripi în ger,

Ne încălzesc, ne protejează,

De suferințe, pierderi și negi,

De pericole și de dureri…

Ochii mamei – sunt norii,

Lacrimi înghețați de ceruri,

Ne urmăresc și ne veghează,

Un Soare care luminează…

Nu contează, oriunde vei fi,

Oricare oră, oricând vei veni,

Mama te așteaptă, mama e aici,

Te va cuprinde, te va liniști…

Din nou e bine în suflet,

Oricât de grea e clipa,

Imediat observi un zâmbet:

E mama, te-așteaptă în prispă…

• Aminte, mamă, – te supăram,

Atât de răbdătoare, ne iertai…

Și tinerețea parcă ai prins-o în ram,

Alături, și noi suntem în rai…

Mereu cu întelepciune, în tăceri, –

Binecuvântată! Inima cu dragoste e plină…

Mămică, iartă-ne, de mii de ori!

Din nou, în prag vii cu o lumină!

Din nou ne vei cuprinde,

Ne vei binecuvânta,

Discret ne vei asculta,

Și, din nou ne vei aștepta…

❤

8 Martie 2019, Svetlana Vizitiu

Îmi plac oamenii care sunt atât de puțini

Admir oamenii

Care Trăiesc:

Nu se impun,

Înțelepți,

Nu sunt falși.

Nu brațe – dar aripi,

Nu vis, dar – activi.

Cu cuvinte ce nu bat a înfrângere.

Admir persoanele

Care cred,

Că scopul contează

În pas cu sămânța.

Cei care discută

Nu despre funcții

Și nu cred în gol,

Dar caută motivul.

Îmi plac oameni deschiși,

Fără bănuieli și prudență În vorbă.

Nu judecă după aspect,

Care în necredință

Dăruie speranță,

Și nu se vor vinde

Cu banul la rest.

Nu vor bârfi

De amar și invidii.

Nu se cred zei,

Nici judecători.

Admir persoane

Pur și simplu Oameni…

Care au valori

Și plâng foarte sincer.

Care caută norocul,

Tratând cu zâmbet

Obosit…

Îmi plac OAMENII,

Care sunt…

Atât de puțini… (03 octombrie 2017)

                                                    – Câți ani avem? –

Suntem puțin mai mici ca iernile…

Dar cum să ai încredere în calculări?

Că adesea suntem triști

După cineva,

Și tot mai rar În căutare…

Iluzii mai puține…

Și cu regret,

Mai multe gânduri

(Ne)Serioase,

Cu greutate…

Prieteni mai puțini,

Tot mai puțini.

Și mult mai mulți apar

Amici obișnuiți…

Și virtuali…

Trăim în vise,

Mobile la creier,

Imaginații

Fără realitate… (19.09.17)

       

             Nu duceți femeile la lacrimi,

Cu ocară și cuvinte dure,

Nu spargeți lumea

Sufletului ei,

Călcând cu tălpile murdare.

Picături sărate

Din ochii femeii,

Nu apar fără vreun motiv.

Cel de Sus i-a dăruit

Vulnerabilitatea,

Și doar puțin-puțin din șoldul de bărbat…

Nu induceți femeia în lacrimi,

Nu-i rupeți inima

Cu insulte mici,

Cuvinte crude –

Mai mortale ca cuțitul,

Dar nimeni nu le spune –

crime…

Și dacă noaptea v-a cuprins

La rece

Lipsindu-vă de înțelepciune,

Tolerant

Găsiți putere să vă iertați păcatul,

Cerându-le iertare…

la Femei… (16.09.2017 SV)

Neobservată trece
Viaţa noastră…
În coleidoscopul zilelor
Cu pierderi şi noroc,
Flori, vin şi cărţi,
Pe chipuri transparente
La biblioteci,
Saloane şi calculatoare,
Şi orice clipă
În modul ei
Surprinsă,
Achitată…
Şi…

Vise colorate
În noapte
De copilărie
Fără griji.
Şi înţelegi,-
Nu-i vina nimănui,
Că înapoi nu te mai poţi
Întoarce…
Nu poţi trăi
Aceeaşi clipă
De două ori,
Dar poţi ruga
La fel
Să fie fericiţi
copii tăi…

Să trăiesc incolor
Din nou
Realizând convenţia
Nu mai vreau…
Împletesc
Într-un fir al sorţii
Iubirea, apoi speranţa,
Credinţa şi spiritualitatea…
Încerc să aflu ce am realizat,
Ce – Nu…
Am obosit de
Ghicitori străine, –
Nu eu voi judeca
Ce în viaţă
Ni s-a întamplat,
Ce bine am realizat,
Merg înainte,
Ca de obicei
La Bibliotecă…
Şi fiecare zi
Ce-urmează este
Doar un Început. (18.01.18)

             

                    Ascultă-ți inima

Un orb te recunoaşte
Mai mult – cu inima.
Şi noi, nu vedem minunile ce ne înconjoară,
Nici achitând cu banii…
Trenul nostru de viaţă
Se grăbeşte într-un cerc vicios,
Uneori, fără milă şi bunătate,
Urmărindu-ne curios…
Iar un surd te poate auzi,
Ce vorbeşti, ce simţi,
Ascultând cu inima,
Privind cu lumină…
Orizontul ne este pustiu
Păstrând cutia cu valori,
Apoi uităm de ea
Schimbând-o pe plăceri..
Valorile se restrâng …
Și ceea ce-am rugat cu lacrimi …
A plecat cu pasul stâng
Cerşind iertare… Amin! (18.01.18) 

 

Versetul copilariei

A fost un timp,

Când acordam în seară strunele chitarei cântând,                  

În frig sau vânt,

Certaţi acasă, la patru dimineaţa revenind…

Eh, tinereţe fără de lâcată,

Mâcar cu-n ochi să te privesc din nou,

Castel, în timpul scurt, ai devenit de-odată,

Sunând cu melodii nostalgice în ecou…

Să vrei,                                                                     

şi nu mai poţi să redevii ce-ai fost,

Împrăştiind ca frunzele în soare…                                             

Eu mă avânt în amintiri

Cu clipele de-odinioară…

Mămico, scumpă, tare îmi e dor,

Atunci când mă întâlneai tu de la şcoală…

Cu frăţiorii mici în poartă ca la post,

Cu masa gata, bucate și şarmale în oală…                                                    

Mereu cu griji, tăticu, tu erai,

Ades lipseai muncind un ban de hrană…

Aţi reuşit, părinţi! – Aţi reuşit exact

Cum aţi dorit să ajungem noi, copii, cu anii…

Şi parcă am fi toți bine, fericiţi

Că am ajuns să ne vedem nepoţii,

Împrăştiaţi prin treburile noastre mici,

Migrând, și – azi plângând trecutul…

Şi chiar de soarta ne salută cu un zâmbet,

De griji și riduri – nu ai unde să te-ascunzi,                                        

Când prind copilărind un verset,

Eu liniștea cu amintiri ascult…

Svetlana Vizitiu, 31 mai, 2018.

 

Oameni adevăraţi

…Atâtea accidente tragice se întâmplă uneori în viaţa oamenilor, şi nu întotdeauna utilizatorii sau telespectatorii realizează că în spatele unui zâmbet sau al unei glume expuse pe micul ecran, fie pe o pagină de socializare, omul ascunde sentimente şi retrăiri profunde. Suntem moderni, şi mult norocoşi pentru că putem salva amintirile din viaţa noastră nu doar în creier, ci mai mult cu o cameră de luat vederi. Să ne împărtăşim nu doar cu ceea ce am văzut şi auzit, dar şi destul de clar – prin imagini…

În general, cred că n-ar trebui să fim înrăiţi pe viaţă, să băzâim la momente nereuşite, ci să-I mulţumim Domnului pentru tot cu ce ne-a binecuvântat, şi, în primul rând, pentru darul minunat – de a trăi, pentru familiile noastre, copiii şi nepoţii, pentru muncă şi meseria pe care le avem, pentru prietenii pe care ni i-a trimis, pentru că locuim într-un oraş minunat şi multe altele, toate le putem enumera fără sfârşit. Doar astfel putem fi fericiţi, mulţumită lui Dumnezeu pentru ce avem cu noi… Viaţa  – este, în primul rând, o artă, o creativitate, dar nu înseamnă că fiecare om pentru a trăi trebuie să se nască pictor, o balerină sau om de ştiinţă. Creativitatea la fel poate fi creată. S-ar putea, pur şi simplu, de creeat o atmosferă armonioasă în jurul nostru… Dar în primul rând, să fim oameni Adevăraţi! Oamenii adevăraţi sunt înţelepţi chiar şi atunci când greşesc pentru că ştiu să repare erorile sale…

Oamenii adevăraţi îşi iubesc vârsta. Întotdeauna. Ei trăiesc în present şi realitate, în a Lor Vârstă, acceptând-o şi profitând de toate avantajele sale. Ei nu îşi pun poveşti că la această vârstă e ‘’déjà prea târziu’’ sau ‘’devreme’’. Oamenii adevăraţi fac Evoluţie şi pot Totul la Orice vârstă!

Oamenii adevăraţi trăesc după propriile lor repere, – le inventează şi le întrupează realizând. Şi dacă nu se aseamână cu celelalte standarde, nu se simt deranjaţi de acest lucru. Ei permit şi altor persoane să fie evoluaţi precum acelea o doresc. Ei ştiu că misiunea de a ‘’mulţumi toată lumea’’ este una prostească şi imposibilă. Oamenii adevăraţi lucrează asupra sinelui său, dar niciodată nu o fac pentru a plăcea sau pentru a merita aprecierea cuiva. Omul adevărat o face din dragoste de sine!

Fie ca fiecare să trăiască cu Mintea lui…

Fie ca fiecare să-şi asculte Sufletul,

Fără a fi sub carapacea vieţii…

Dar creând… Nu – zdrobind…

Să fie viaţa pentru un Bine

Ca răspuns la ale voastre gânduri…

Să fie mai luminoasă Mâine decât Ieri.

Cei dragi alături de noi fiind!

Doamne ajută!

❤  Svetlana Vizitiu