„În contextul crizei lecturii la ora actuală, când ne îndreptăm cu pași rapizi spre un viitor în care este greu de definit ce loc va ocupa cartea cu toate virtuțile pe care le cultivă ea, mai ales, vreau să încurajez bibliotecarii să nu-și piardă încrederea în importanța rolului lor, să continue să se educe și să educe pe alții, să fie un punct de referință pentru tot ceea ce înseamnă cultură și educație. La mulți ani de Ziua bibliotecarului – un om modest și conștient de valoarea și responsabilitatea gândului așternut pe hârtie.”- Elena Taragan, șef sector Studii și Cercetări
„Bibliotecarii sunt pilonii societății, îndrumători și promotori ai cunoașterii, ai dragostei pentru carte și pentru adevăratele valori. Aprilie a izbucnit în culori pastelate, în semn de prețuire pentru voi, dragi bibliotecari! Să vă fie viața mereu o primăvară! La mulți ani cu infinite succese și realizări! – Cu prețuire, Natalia Pîntea, Specialist, Secția Comunicare.
„Dragi colegi! Pentru ca totul în viață să se întâmple ca în romanele frumoase. Și pentru ca fiecare poveste să aibă un final fericit! La mulți ani de Ziua Bibliotecarului!” – Viorica Lozinschi, șef Secția resurse umane
„În zilele noastre, majoritatea oamenilor caută informații pe internet; merg din ce în ce mai puțin la biblioteci. Sper, să fie un fenomen temporar. Vă doresc ca profesia de bibliotecar să fie solicitată, iar salariile să fie decente. Sărbători Fericite!” – Olga Crăcan, bibliotecară Biblioteca Centrală BM B.P.Hasdeu
Mulțumim enorm tuturor celor care ne-au felicitat și în continuare, ne felicită, cu această zi specială pentru toți bibliotecarii! La Mulți ani, stimați colegi, autori, și iubitorilor de carte! 23 aprilie e #Ziua_Bibliotecarului! Sincere felicitări!
Vedeți și în filme video mai jos… / Svetlana Vizitiu, șef sector BM B.P.Hasdeu
Probabil că aș fi tăcut, dar mă dădeau afară, Pe mine, persistent, deja a câta oară, O șefă, una, alta, zbierând, ca o frustrată, Că-n cei „paizeci” de ani de muncă, am fost doar o ratată! Când fluturam în nori, eram mai umilită Pân-când ardea-în mine flacăra nestinsă… Probabil, eu aș fi răbdat sau suferit mai mult, Durerea ascundeam tăind cuțitu-n unt, De obicei, mergeam în drum cu îndrăzneală, Mă bucuram de un vis înainte de culcare. Eu mă rugam, în culori, și-eram atât de dură Se pare că nu-mi arde de reproșuri, nici de ură… Spatele îndoiam, și nu m-am fript, Nu mi-am permis, nici spiritul n-am rupt, Pe nimeni n-am invinuit… Doar sufeream: că… nimic n-am auzit! -Ei, bine, și ce dacă premizele s-au adeverit? Atunci când visul nu s-a împlinit? O sobă cu cărbuni, nu m-a încălzit. Probabil că aș fi plecat, nu zăbovit, Deși, când tremuram, porneam să cânt, Cu mine… mă-ntreceam, fuguța – în sprint… Adesea-n minte auzeam: Oprește, stop! Munceam pe rupte, și pentru ce, mă rog?! O societate proastă, fără bucurii- Așa-i când meritul nu e al ei… Orașul zgomotos, flămând, cu visul rupt, Norocul fără spirit, fugise brusc. Probabil că aș fi plecat, am zăbovit, Nu e nevoie, clar că – am început Să adun și să lipesc tot ce s-a rupt… Am devenit matură; trecutul lasă urme. Există-un ultim șir în suflet fără urne, Sechele am aruncat în sorțile străine Ale celor, ce aruncau în coșul fără vină… Eu lacrimi am ascuns, gândul l-am plecat, Trimise de-a lungul valurilor, aripile-au urcat, La omul Dumnezeu, mereu M-a sprijinit, Și când am rătăcit, greșit: m-am pocăit, Pedepsele pe merit mi le-am atribuit, Dar, nu mai iert acele răutăți umane ce-au trecut în rit… /21 martie 2024/
„Iubirea a fost și va rămâne subiectul principal al literaturii trecutului, prezentului și a viitorului. Nu este o excepție nici în poeziile și proză, pe care le-am scris din suflet pentru cititori. Am scris despre o dragoste de viață, care se bazează pe încredere, prietenie sinceră, respect reciproc, devotament și înțelegere. O dragoste care s-a păstrat în timp, verificată de despărțiri sau mici supărări, impuse de diferite împrejurimi. O dragoste pură, adevărată, la care visează fiecare din noi și se poate întâmpla oricui. Iubirea este un sentiment înălțător, care ne face viața mai frumoasă, mai fericită…” (Marcela Șeptelici în cartea „Râd macii”)
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2024/02/17/marcela-septelici-lansare-de-carti-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/ Tu deschizi cartea ei și nici nu observi cum, după câteva minute, simți suflarea vântului, sunetul pădurii, aromele câmpurilor și florilor, te învăluie, auzi trosnitul vreascurilor și iată acum te uiți în ochii luminoși ai unei vieți fără egal, mișcându-și înspăimântată pașii oamenilor; și care alt interlocutor cu inimă adâncă și înțelept mai poți întâlni?! Primești răspunsuri la aproape toate întrebările! În poemele Marcelei Șeptelici! Și cel mai important, te umpli de frumusețea lumii și înveți să te bucuri de viață. Tu vezi această viață, începi să observi toate detaliile magnifice din care este țesută și ele devin parte din tine! În inima ta, întâlnirea cu lumea poetei va fi pătrunsă de dragostea scriitoarei pentru oameni, pentru viața însăși, pentru sat și natură, pentru noi! Asemenea personalități și scriitori ne sunt ca un medicament vital, acum, avem nevoie de ei, ne sunt necesari ca aerul! În acte este Maria. Toți o cunosc ca Marcela, încă de mică… În familie dintotdeauna rămâne ca Marcela. De aceea, pe cărțile sale de autor a scris Marcela Șeptelici. Așa, o cunoaștem și noi, cititorii ei fideli… O minte sclipitoare, o femeie modestă și ultrainteligentă, scrie despre oameni și faptele lor în versuri și proză, face lucruri de o bunătate cum rar se găsește, devenind astfel preocupată în a înțelege cursul vieții și etatea, căutând în permanență o modalitate de a fi mereu în comunitatea scriitorilor. Scrie cărți, mai cu seamă poezie. Reușește să stabilească ușor punți de comunicare cu tinerii și elevi. Unii au legătură cu cărțile, scrisul, cei mai mulți nu. Preocupările Marcelei Șeptelici sunt nu doar literare, au devenit și legături spirituale. Neliniștită, puțin nedumerită, și tristă; războaiele, ceea ce se petrece pe pământurile vecine nu-i dă senzația unei liniștiri iminente… În veşnică luptă cu timpul – categorie filosofică importantă – trecutul e persistent și dorul încearcă să se impună, autoarea căutând o conciliere între cele două coordonate. Cum iubirea înseamnă viaţă, trecerea timpului duce către apusul ei şi, aflaţi între acele rânduri „A stat la strajă ani de-a rândul” și „Mi-e dor de glia strămoșească”– naşterea şi moartea -, poeta speră în eternitatea rădăcinilor istorice, în încrustarea gândului pentru generații. Cercetându-şi şi sinele, dezvăluindu-şi frământările şi îndoielile, Marcela Șeptelici se autocaracterizează printr-un singur vers realizând un portret spiritual de excepţie: „Sădesc un nuc aici, la noua casă” (Nucul de la poartă din „Dorul de vatră”). – „Un nuc bătrân, umbros,/ Cu ramuri multe până jos,/ A stat la strajă ani de-a rândul./ Și-acum mai stau la el cu gândul./ Ziua frunza-și legăna/ Spre cărare s-apleca,/ Când omul bun venea,/Crengile își clătina./ Se-nchina pân-la pământ/ Din dragoste a tot ce-i sfânt./ Puternic, darnic, primitor/ Ne ospăta pe toți cu dor./ La umbra acestui nuc rotat/ Am stat mult timp și-am meditat./ A fost un nuc ales și devotat,/ Atâția ani de strajă-a stat…/ Chiar și în noaptea cu furtună,/ A stat falnic în grădină,/ Legat de glia noastră sfântă,/ Cu roade mari și rădăcina-adâncă./… Ne cheamă și acum acasă/ Cu daruri sfinte pentru masă…/… Mi-e dor de glia strămoșească./ Sădesc un nuc aici, la noua casă.” Evocarea părinţilor, a casei părinteşti, a locurilor natale vădeşte o puternică dragoste faţă de ţară, de neam, de limbă. Ca toate celelalte sentimente, iubirea – noţiune abstractă – capătă conotaţii neaşteptate, eul liric definindu-şi trăirile în sintagme inedite. Frământările lăuntrice sunt alăturate, de cele mai multe ori, de schimbări ale regnului vegetal în funcţie de anotimp. În această tonalitate, „A clădit piatră cu piatră/ Ridicând fântâna sacră,/ Cu apă cristalină, bună/ Pentru nepoței și mumă.” – printr-o versificație clasică, scriitoarea ne oferă o oglindă a spiritului ei neliniștit; optând pentru dragoste de neam, pace, și urând războaiele, comunicând nu numai încercările de a le înlătura, dar și dorința de a se sacrifica pentru a înțelege rostul. Dincolo de metalimbajul, care cere o lecturare atentă, ni se relevă un altruism smerit, fericit să accepte binecuvântarea divină:„Apă limpede și rece,/Pentru cel care va trece,/ Din adâncul sfânt izvor/Pentru orice călător.”( Izvorul cu apă sfântă din „Dorul de vatră”) Când era mică, organiza concerte în fața porții de la curtea părintească. Imita o scenă, pe care recita poezii, cânta și interpreta scenete dramatice învățate anterior. Spectatorii erau părinții, fratele și cele sașe surori, vecinii, chiar și cei din mahalaua vecină. Marcela afișa anunțul, duminicile și de sărbători. Drept că gramotele erau înlocuite cu aplauzele fierbinți pentru ea și copiii care evoluau alături, dar și cu o mângâiere pe cap: „Bravo, artista mamei!” Acest episod i s-a întipărit în amintire, pentru că de fiecare dată când scrie versuri, editează cărți, sau face recitaluri de poezie, scriitoarea deschide acea pagină cu o scenă improvizată, și ea, Marcela Șeptelici, devine „artista mamei”… O copleșesc aceste amintiri cu emoții până lacrimi… „Un dor pripit o tot cuprinde,/ Îl simte-n piept că-și face casă,/ Scântei în suflet îi aprinde/ și-l mistuie, dar lui nu-i pasă…”; „Este un vis, este-o magie!/ Când dorul te îmbrățișează/ Și îți provoacă nostalgie,/ Iar pacea inimii cedează.” (Dorul din „Puterea cuvântului”) -Familia, rădăcinile. Mama Marcelei, pe când era o tânără de 17 ani, cu ochii albaștri ca cerul, senini și blânzi, cu cosițele lungi, ce-i atârnau pe piept, cu pielea albă ca spuma laptelui și harnică – foc, a fost cerută în căsătorie de Ionică Puiu din satul vecin, Condrătești, Ungheni. Ionică era un flăcău zvelt, cu ochii pătrunzători de un albastru închis, pasionat de instrumente muzicale, el și-a meșterit singur o vioară de toată frumusețea. O pasiune pe care a transmis-o și celori tineri. A fost o dragoste sinceră, curată, doar că pe neașteptate războiul hitlerist i-a despărțit, el fiind înrolat pe front. Tânărul comunist înflăcărat a fost pus la grea încercare, trimis să fie împușcat pe nedrept. Îar în ajutor îi sărise o rusoaică îndrăzneață care, după spusele lui, i-ar fi propus să-l scape de la moarte, dacă se căsătorește cu ea. După război, cei rămași în viață se întorceau acasă, doar Ionică nu s-a întors. Trecu un timp, și peste trei ani, mama Marcelei a primit o scrisoare de la așa-zisă soție a lui Ionică, în care și-a recunoscut isprava. Între timp, mama Marcelei a fost cerută în căsătorie de Dumitru, tatăl ei real. A luptat și el pe front, lăsându-și unicul fecior la rude, pentru că mama murise de o boală mizerabilă. Era foamete, bântuia tiful, copilul însă a nimerit pe mâni bune; a fost crescut cu dragoste și gingășie, și toți se minunau cum de a scăpat din ghearele tifului. După o vreme bună, Ionică, primul soț, reîntors la baștină, se ruga în genunchi la mama Marcelei ca să-l ierte și să fie primit înapoi în familie, cică numai războiul i-a despărțit. Iar mama Marcelei deja avea trei fete cu tatăl Dumitru, care, o iubea ca pe o femeie vrednică și curată ca apa de izvor. Judecată i-a despărțit legal. Ionică a tânjit mult după Jăniuța, precum o numea el, dar era tâziu. Tatăl Dumitru i-a demonstrat caracterul dur, și voința unui bărbat adevărat călită în război, pentru care a primit binemeritat medaliile de lupte… Dumitru a fost unul dintre ostașii binecuvântați de Dumnezeu, care au rezistat și au rămas în viață din marea urgie a răsboiului fascist 1941-1945. A luptat crâncen, și cu demnitate pentru apărarea patriei, agungând până la Berlin. Mama a devenit soția lui, dăruindu-i șase fete, una după alta, Marcela fiind mezina familei din cei șapte copii. Cu toate greutățile de după război, foamete, pandemie, sărăcie cumplită, feciorul Constantin a crescut ca din apă și trimis la studii în Chișinău, devenind sportiv. Nu-i lipsea nimic, familia mereu era alături, ajutându-l cu banii pentru unelte sportive costisitoare: paralele pentru gimnastică, cântare grele, masă de tenis, mingi de volei și fotbal, etc. Toate cele șase surori și flori ale mamei, au devenit tenisiste sub îndrumarea profesorului – fratele lor Constantin. Părinții făceau cale lungă prin pădure pană la Bahmut pentru a lua trenul spre Chișinău, ca să-i ducă de-ale gurii și să-și potolească dorul de el. Devenind mai mari, întrecerile raionale și republicane erau bine așteptate și prețuite. Anii de studii la școala din satul natal pentru Marcela au fost interesanți și prin sărbătorile cu evenimente literare, festivaluri zonale și raionale. La care pentru participare ea selecta poezii patriotice, despre mamă, tată, pace, țară, natură, conlucrând cu profesoarele de limbă română. Era foarte entuziasmată de poezie, iar aplauzele oaspeților o inspirau. Surorile ei, Ecaterina, Nionila, care studiau la Universități, una la filologie USM, alta la limbi străine, Bălți, – au susținut-o și atunci când Marcela a reușit la Biblioteconomie și Bibliografie, USM. Și, în prezent, colaborează cu colegii care continuă serviciul în acest domeniu. Întreagă viață a petrecut-o printre copii și cărți, inspirându-le dragostea pentru lectură, poezie, participând cu ei la varia concursuri, unii devenind și laureați. Dragostea pentru copii, ea fiind și mamă a doi băieți, a determinat-o să facă și cursurile de dezvoltare pentru a activa ca educatoare – învățătoare, continuând ca metodistă la o instituție preșcolară de învățământ, amintindu-și adeseori de colaborarea frumoasă cu părinții, cu elevii, îndrumându-i spre lucruri bune. După pierderea părinților, a mamei pe care i-a purtat-o de grijă ultimii ani de viață, fiind împreună, Marcela și-a atins coardele cele mai sensibile ale sufletului prin bunătatea ei, grijulie, susținerea și dragostea dăruită. Inima i-a dictat să înșire pe foaie niște poezii: „Crizantemele mamei”; Pentru că crizantemele din grădină muriseră în acea noapte odată cu mama ei. „Vorbesc în tăcere”, după care au mai urmat multe poeme, povestiri. -Baștina, satul natal. În 2019 Marcela Șeptelici a editat cartea de debut „Dorul de vatră”, redând sentimente de dragoste și dorul de părinți; surorile și fratele ei care au decedat; plaiul natal… Amintirile de casă părintească și ograda copilăriei, de bunei, de satul natal și meleagurile lui, de pădurea seculară, râurile ce se mărginesc cu satul de o parte și de alta (Cula și Ichel), pentru ea sunt sfinte comori, iar jocurile din acele timpuri ale copiilor sunt ca valori. Prin ele s-au educat s-au educat si au crescut frumos. Peisajul pitoresc al satului din toate timpurile au fost în viziunea ei: coloritul toamnei, frumusețea și gingășia primăverii înmiresmată cu tot felul de flori. „Oriunde ai pleca în lume,/ Te-ntorci acasă-n țara ta,/ Îi cânți și limba, și-al ei nume,/ De ea departe nu poți sta./ Și pasărea se-ntoarce acasă/ La cuibul unde a crescut/ Și cântă-n limba ei măiastră/ De dorul prin care-a trecut./ Se cântă-n orice colț al lumii/ În limba-n care te-ai născut,/ Comoara ce-au lăsat străbunii -/ O doină veche din trecut./ Se cântă-n limba mamei tale/ În care-ai zis primul cuvânt,/ E cânt de dor și plin de jale/ Despre meleagul tău cel sfânt./ Și te cuprinde dor de țară/ În vraja-acestei melodii/ Și înțelegi a câta oară/ Că n-ai răbdare să revii./ Și te întorci cu drag acasă,/ Revii pe dealul cu pelin/ Și cânți încet doină frumoasă,/ Iar ceru-ți pare mai senin.”( Dragostea de țară din „Puterea cuvântului”) În poezii, natura și obiceiurile locurilor se străvăd printre rânduri. Ritmul rimei este asigurat de o cantitate egală de tensiuni pe fiecare rând. O unitate ritmică a cuvântului care pune accentul pe sensul versului și a semnificației fiecărui cuvânt. Poeta a realizat ca fiecare cuvânt să devină important, chiar greu la cântarul inteligenței, dar pe înțelesul tuturor. În rest, rămâne iscusința autoarei de a aduna versuri grăitoare, găsind teme, motive, idei, viziuni și puncte comune care apropie pe cititorii de orice vârstă. Modestă ca-ntotdeauna, autoarea se retrage în umbră asumându-și doar rolul de editoare la prima vedere, dovedindu-se în final o coordonatoare meticuloasă, adunând versuri pornind săgeata subiectului până la inimă conturând un tablou virtual! Iubirea fiind sentimentul care unește și care ar trebui să domine în lume. Poeta alege smerenia cu gingăşia şi inocenţa unei făpturi alese, autoportretul realizat dintr-un vers definind-o pe deplin: „E amurg, bunică,/ Afară cerul s-a întunecat./ Acasă, mama-ndurerată/ Te așteaptă-n prag./ Iar fratele-i dus departe/ Cu gândul tot la mata,/ Și tata mereu întreabă/ – De ce s-a întâmplat așa?/ Aida suspină îndelung,/ De parcă ne-ar spune că/ Drumu-i prea lung…/ Florile în grădină s-au veștezit/ Frunzele pământul au împodobit./ Vântul printre ramuri cu durere a șoptit:/ – Adio scumpi nepoți, copii,/ Nespus de mult eu v-am iubit.” (Vorbesc în tăcere din „Dorul de vatră”) -Despre prietenia adevărată dintre tatăl ei și vărul Ilie, prietenul fidel, Marcela Șeptelici a menționat nu întâmplător. Prietenie ce a durat până dincolo de moarte, bazată pe încredere, omenie, ajutor reciproc. Despre aceste calități umane, a discutat scriitoarea și cu elevii din mai multe școli, gimnazii, fiind invitată la varia lansări de carte, mai mult, a contirbuit la educarea tinerei generații prin proiectele utile, una dintre ele cu genericul „Cărți pentru școala ta”, completând fondurile cu creașii noi literare. În present, Marcela Șeptelici este membră a Cenaclului literar-artistic „Vocea Generalităților”, pentru care manifestă un interes deosebit, este foarte activă la evenimentele culturale care se promovează în țară, dar și peste hotarele Moldovei. Totodată, continuă să-și dezvolte abilitățile prin ședințele care au loc în cadrul instituțiilor culturale. Și-a făcut mulți prieteni, colaborează cu personalitățile din România: Fălticeni, Suceava, Iași, Vama, alte localități, respectând obiceiurile și tradițiile neamului strămoșesc. Pacea. Subiectul păcii reflectată în volumele mai multor scriitori o sublimă. Citind romanul „Forța iubirii” de Ana Onică, președintele Cenaclului Literar-Artistic „Vocea Generațiilor”, scriitoare apreciată în Moldova, Marcela Șeptelici susține cât de importantă este promovarea și menținerea păcii în întreagă lume. A abordat și a punctat în multe poezii proprii despre valoarea păcii: Liniștea păcii; Ziua luminoasă; Simbol al păcii; Neliniștea comună, etc. O frământă și alte subiecte, care, la fel, interesează cititorii: Dragostea de țară; Limba maternă; Credința; Adevărul; Prietenie; Dragoste de părinți, feciori, surori; Bunătate; Anotimpurile și frumusețea lor; Plaiul natal, etc. Toate acestea fiind reflectate în cartea de autor „Revenire”, editată la Tipografia Centrală din Chișinău în 2020, ilustrată frumos de către regretatul scriitor Alexandru Plăcintă, om înzestrat cu darul picturii, poet și povestitor, foarte iubit de copii și cei maturi. Este cel care ia apreciat lucrările și a îndemnat-o să scrie în continuare, scriind prefață la cartea ei. Fiind îndrăgostit de natură, trece ca un fir roșu prin orice poezie sau poveste. „Alexandru Plăcintă a fost un model în viața mea: tacticos, liniștit, chibzuit, iubitor de carte și de copii. Scrierile lui le recitesc cu drag, dedicându-i după moartea lui subită un vers dureros și de regret:„Scriitorului Alexandru Plăcintă” din cartea mea ”Râd macii”, pe care am editat-o după ce poetul a trecut la ceruri” (Maria Șeptelici) – „Pentru noi ai fost ca frate,/ Ca părinte, învățător,/ Și mereu aveai dreptate,/ Mult stimate scriitor!/ Pentru cei mici ai fost bunic,/ Cu suflet bun, frumos, voinic,/ Te așteptau mereu să vii/ Cu noi povești și poezii./ Dar prea devreme ai plecat,/ Însă averea ne-ai lăsat -/ Cărți cu multă-nțelepciune,/ Multe amintiri frumoase/ Despre întâniri din clase,/ Despre versuri recitate, /Melodiile cântate./ În gând, și-n suflet te-om purta,/ Nimeni nicicând nu te-a uita/ Cei mici vor răsfoi cu drag/ Cărțile ce îi atrag.” (fragment) În 2021, apare cartea „Amintiri – sfinte comori” cu povestirile care conțin mesaje importante pentru generațiile din present și viitor: Dragostea de neam, țară, baștină, natură, familie. „Amintirile de casa părintească, copilărie, cele 23 sorturi de poamă aleasă, pe care le-au plantat părinții pentru a ne crește, jocurile la sărbători, sunt niște sfinte comori. De aceea, am denumit acest volum „Amintiri-sfinte comori”, o carte la fel ilustrată de A. Plăcintă corespunzător subiectelor povestirilor mele.” (M.Ș) -După circa un an, la fel în 2021 apare de sub tipar cartea „Puterea cuvântului”: Poezii și zicători, de Marcela Șeptelici, cu ilustrații color de A. Plăcintă: „Cuvântul poate avea putere atât pozitivă cât și negativă. Prin puterea lui am descoperit ce înseamnă a fi un prieten adevărat, care știe să pună cuvântul la locul lui într-o relație, și cuvântul lui se adeverește prin fapte reale.” (M. Ș.) Astfel, au apărut poeziile din această carte: Cuvântul – măsura omului; Puterea cuvântului; Tăcerea; Speranța, etc. Apariția volumul a inspirat-o pe scriitoare la mai multe scrieri, i-au sporit speranța în viitor, să vibreze acest subiect actual în orice timp pentru fiecare om, a scris despre asta și în poezia „Speranța” care ulterior a devenit și cântec sub orchestrația muzicianului Vlad Mircos, interpretată de Rodica Druță-Hamuraru. O piesă lansată în premieră la Tezaur TV „Bună dimineața”. O colaborare frumoasă o leagă de acești oameni de artă minunați. Mai are o piesă muzicala pe versurile sale „Dorul de baștină”, la fel muzica de Vlad Mircos. „O comoară mi-a fost următoarea carte cu titlul „Râd macii”, ilustrată cu picturile în ulei de Simion Șeptelici, tablouri care redau exact conținutul poeziilor și a celor patru povestiri incluse în volum. Prefață scrisă de Petru Crăciun, un scriitor din București, România. Poezii de dragoste, atitudine față de ororile războiului din Ucraina, pace, credină, anotimpuri…” (M.Ș.) –Petre Crăciun despre cartea „Râd macii”: „Autoarea ne invită atât pe tărâmul Poeziei, cât și al Prozei. Și asta pentru că nu se oferă spre lectură, într-un singur volum, 24 de poeme și patru povestiri. Ele sunt diferite ca tematică. Avem poezii de dragoste, dar și de meditație, de atitudine față de ororile războiului… Ce frumoasă ar fi lumea dacă rânduiala ei ar fi scrisă de poeți… Sensibile și frumoase sunt și cele patru povestiri cu care Marcela Șeptelici își încheie acest nou volum. Autoarea ne invită să-i aflăm gândurile despre culorile anotimpurilor, ne sfătuiește să prețuim Timpul (ce sfat valoros!), să iubim și să facem daruri, dar mai ales să stăm de vorbă cu inima…” (fragment) Cu lansarea acestui volum, dar și cu întreagă creație până în present, scriitoarea a fost așteptată împreună cu echipa de scriitori și artiști la baștina natală Năpădeni, cu genericul „Năpădeni – vatră de dor”, acolo au fost întâmpinați cu pâine și sare într-o atmosferă caldă și prietenoasă, cu elevii și profesorii din gimnagiul local, creînd o punte între generații de oameni. Iar la Buciumeni, același raion, au fost întâmpinați cu genericul „Să râdă macii”, cu cântece, poezii și spiri bun, în straiele naționale, cu expoziție de tablouri a pictorului Simion Șeptelici. Au venit cu sfaturi utile și îndemnuri către lectură, dragoste de carte și de poezie, dar și cu donații de cărți de autori: „Dacă ai credință, speranță și încredere în ziua de mâine, atunci și visurile se îndeplinesc, devin realitate.” (M.Ș.) „Mă întreb ce mă-ntrebam,/ Încă de mică când eram-/De unde atâta frumusețe și culori?/ E ca-n poveste, un vis ce apare-n zori./ E mărul străbunicului/ Frunza și-a lăsat./ E mult prea trist și obosit,/ De-atâtea roade ce a dat./ Dacă-ar putea vorbi, ne-ar spune/ Că a trăit ca prin minune/ Ani grei de secetă, război…”(Lunca pare azi pustie din „Revenire”, fragment)
„Natura își avea viața sa. Copacii demult își lăsase haina ruginie și stăteau triști și tăcuți. Din când în când ei tresăreau și își mișcau crenguțele amorțite sub greutatea coțofenelor flămânde și gălăgioase, care îi vizitau. Pe lângă alei, în iarba veștedă, de culoare galbenă-verzuie, ca niște gospodine harnice trebăluiau vrăbiuțele, iar porumbeii zgribuliți, locatari fideli ai parcului, stăteau nemișcați de parcă meditau, se inviorau doar atunci când cineva le arunca semințe ori fărămituri de pâine…/ „De odată mă cuprinsese un dor puternic de iarnă adevărată, de iarnă de cândva, cu multe ninsori, ger, cu viscole și troiene. Ce ierni frumoase erau pe timpuri!..” (Dor de iarnă de cândva, fragment din „Amintiri-sfinte comori”) Exprimată în vers clasic, iubirea, sub toate formele ei, inundă paginile cărții. Un parfum patriarhal, cu accente nostalgice, se desprinde din versuri sau povestirile autoarei Șeptelici. Credeți că autoarea vorbește doar de anotimpul iarnă sau despre lipsa iernii adevărate în prezent? Să vă spun eu despre ce mai mult tângește scriitoarea: este vorba de atitudine, de comunicare, de cuptorul de suflet sau săniuțele copilăriei, dar toate la care se adunau oameni de suflet, la evenimente cu tradiții și obiceiuri, cu reciprocitate și implicare în durerile oamenilor de alături. Despre satele lepădate, și sentimentele care azi mai mult lipsesc, iar indiferența persistă… De multe ori, dezamăgirea e camuflată, încât cititorul o depistează cu greu…
! Scriitoarea Maria Șeptelici la Biblioteca Hasdeu!
Proza și versurile Marcelei Șeptelici învață să fim ordonați, educați, grijulii, să fim oameni! Este bine, indiferent de ceea ce spui, gândești sau simți. Chiar dacă viața e plină de cusături, insistă asupra lucrurilor bune! Prin versul ei, fie, doar pentru că a sosit,.. îți zâmbește și te invită în viață! Diferită, complexă, imprevizibilă, obosită sau ocupată, toate o fac să fie și mai apreciată! Poezia scriitoarei nu trebuie să o înduri, trebuie să o trăiești, să-i mulțumești și să încerci să-o vezi și să-i păstrezi frumusețea! Este întotdeauna despre frumusețea (im)posibilă a vieții. Marcela Șeptelici, o profesoară uimitoare, după cuvintele ei privești altfel în jur, într-un mod nou, te învață să vezi perfecțiunea în tot ceea ce te înconjoară! Nimeni altul decât poeta Șeptelici, în acest mod, poate descrie această lume, incredibil de frumoasă, pe care ne-a dat-o Dumnezeu!
Îmi plac oamenii care sunt atât de puțini! /Svetlana Vizitiu Impresii, Ianuarie 2024
Cărțile autoarei Maria Șeptelici le puteți citi la Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu, str. Ștefan cel Mare, 148!
Vă invităm cu drag la Lansare de cărți a autoarei Marcela Șeptelici! 16 februarie 2024, ora 13.00, BM B.P.Hasdeu
Înțelepciunea nu vine odată cu vârsta, ci cu experiența de viață. Și, de asemenea, cu abilitatea de a găsi în toate, momente pozitive și de a nu se supăra la orice fleac. Uneori, acest lucru nu funcționează, și vrei doar să plângi în vesta cuiva… O biobibliografie, o filosofie, o carte de dragoste sau cu umor – vin mereu cu o atitudine plină de viață, nu strică niciodată să te topești… citind. Majoritatea oamenilor se enervează din cauza unor frustrări pe care ei înșiși le-au inventat, dând un sens profund fleacurilor uitând că dintr-o carte de calitate întotdeauna pot găsi soluții de a experimenta energia oamenilor pozitivi. – Încercați, cu acest top cărți, la Biblioteca Hasdeu!
-Ultimul dac. Andrei Vartic: Monografie bibliografică / Lidia Kulikovski, Nina Vartic-Hasnaș, Claudia Tricolici. – Un volum impresionant al mesajului transmis de autori. Pune pe gânduri, îndeamnă să te întrebi unde ești și unde vrei să ajungi. Se pare că viața de zi cu zi ne trimite în derivă si mereu ai nevoie de cineva sau ceva să te re/direcționeze. Un portret, un model de urmat: Andrei Vartic, ultimul dac… În octombrie, la 75 de ani de la naștere, a avut loc un eveniment comemorativ al regretatului Andrei Vartic, fizician de formație, care s-a afirmat în calitate de scriitor, actor, regizor, cercetător, arheolog și deputat în primul Parlament Democratic al Republicii Moldova. Cu acest prilej, Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu a lansat volumul „Ultimul Dac. Andrei Vartic„. Coautoarea cărții, Nina Vartic-Hasnaș, soția regretatului Andrei Vartic: „Mă bucur că numele lui Andrei a adunat atâtea lume bună aici, el a scris peste 30 de volume și mă bucur că opera lui nu este uitată de cei, care l-au admirat”.
Lidia Kulikovski, coautoare monografie: „Ce înseamnă o bibliografie – este ca o bază de date ce rămîne ca o capsulă de memorie despre omul Andrei Vartic. El avea o mentalitate de cercetaș, care îl ajuta să cerceteze problema și să recunoască contextul acesteia”.
„El își făcuse din luptă pentru Adevăr, Dreptate, Cauză Națională un scop al vieții sale. Andrei Vartic a fost un dac liber, Care ne-a droit și pen oi liberi” (Nicolae Dabija)
-Pompeea de Dina CIOCANU
Lumea interioară, în care autoarea Dina Ciocanu se mişcă uşor datorită fantasticului şi visului, este de fapt marcată de o linişte halucinantă a eroinei Pompeea, la capătul căreia în suflet se deschide un gol primejdios încremenit şi blocat de duşmanii pământeni. Actiunile reale din trecut şi prezent prevalează viitorul, pe care pare că ai frică să-l urmezi… Omul preocupat de misterele fiinţei, autoarea propune imediat o conştienţizare de sine, o interogaţie care se referă la menirea sa pe lume. Acţiunile pompeice se fac mai ales în spaţiul inconştientului şi eroina, fiind cea ’’adormită’’, nu cea conştientă şi raţională de ceea ce se petrece. Dar, odată conformată cu realitatea, se luptă pentru drepturile de a fi fericită… Şi ajunge să fie fericită, şi, cel mai important, doreşte să fie toată lumea fericită alături sau departe de ea… Dar cu ce preţ! Vă asigur că toată povestea este de fapt reală! Nu e un vis, nu e fantezie scoasă din aer… Povestea este foarte uşor de citit, te cucereşte imediat şi doreşti să afli continuarea… Oricum, tema romanului o reprezintă migraţia şi împletirea valorilor neamului basarabean peste hotarele Moldovei. Trăirea creştin-ortodoxă, tradiţia şi cultura română ca măreţie morală şi bastion al identităţii naţionale, oriunde ar exista sau chiar supravieţui în acest univers. Eroina noastră a fost nevoită pe parcursul anilor să supravieţuiască, ajungând în mrejele misterelelor diavoleşti sau a misticului şi confruntărilor ei cu realitatea. Acţiunea se produce în Italia, unde au emigrat la negru sute de mii de moldoveni. Dorul de casă persistă mult, – într-atât de tare, – e dureros! Accentul e acesta… Abilitatea de a realiza echilibrul spiritual în orice situaţie complicată este foarte greu de realizat pentru persoanele care nu sunt familiarizate cu atitudinea filozofiei orientale de est. Nu orice cititor ar înţelege cartea, mai ales cei care au crescut cu sloganurile ’’Partidul a spus – Trebuie’’ etc. Aici e cazul când cartea este mai reuşită decât filmul, imaginile şi acţiunea imediat apar pe parcursul lecturii şi sunt foarte emotive. Aşa impresie mi-a lăsat romanul Dinei Ciocanu, cea care a scris și celebra carte „Fântâni în ciutură”. – Recomand cu certitudine!
–Zborul dintre Ea și El de Aurelian SILVESTRU (Proză scurtă)
„…Un text literar în care Demiurgul ocupă mai mult loc decât cuvintele.” (autorul)
Proză scurtă, cu poveștiri sensibile cu final optimist. E ceva în genul miniscenariilor romantice în care eroul e în căuitare, și învață pe parcurs despre cum poate deveni. Despre iubirea în toate formele ei, prietenie și omenie. Pentru ca spre final să își găsească scopul și să își fructifice obiectivul de la început, ajungand poate să și iubească și să fie iubit din nou. Autorul e foarte deschis cititorilor, și cucerește emoții.
Cartea se citește destul de ușor. Te poți identifica considerabil cu personajele și cu poveștile deoarece sunt realiste. E o carte de valoare, una care poate să îți ofere câteva lecții de viață, dacă privești dincolo de clișee. Nu este o poveste memorabilă, care să te dea pe spate și să te facă să o iubești. Cel mai probabil vei uita despre ce a fost vorba în ea la ceva timp după lectură, așa cum o fac oamenii de obicei. Dar, recomand să nu faci acest lucru.
„Speram să fug de soartă și de mine însumi, chiar dacă în adâncul inimii știam că nimeni niciodată nu a reușit așa ceva…”; „Suferințele sunt lecții. Lecții de viață. Trecând prin ele, te poți considera înfrântă. Dar ai și sanșa de a merge înainte. Depinde pec e te concentrezi: pe suferință sau pe lecție?”; „Dacă mirosul de cafea nu i-ar fi plăcut mai mult decât orice pe lume, poate că destinul i-ar fi oferit o altă șansă…”; „În preajma morții, timpul se comprimă și devine foarte scurt.”; „Mă tem de puterea nelimitată ajunsă în mâna celor limitați”; „Știu că nu merită să iau în serios amenințările unei persoane necăjite. Conflictele cu colegii mi-au întărit imunitatea. Astfel, tratez cu ironie incidental și îmi văd în liniște de ale mele. Un eșec devine înfrângere abia atunci când nu mai ai ce învăța din el. Eu mai învăț..”; „A fugi de iubire înseamnă a fugi de viață…” (fraze din volum)
–Țara câinilor cu colaci în coadă de Vlad GRECU
Autorul adună doi câini ca personajele care au rupt lanțurile robiei, și în calea lor întâlnesc tipologii umane impresionante precum: fetele de la oraș Bulca și Belka, hoinarul Jerry, corcitura Valet, descurcărețul Găinarul cel cu evidente talente politice, artiști, șomeri, băieți de cartier etc., cu numele lor în roman nu mai puțin impresionante. Fiecare personaj aduce cu sine câte o istorie prin momentele lor de civilizare. În calea lor spre acel Eldorado al câinilor, cei doi verișori descoperă viața la oraș, repartizarea puterii și a hranei, alte aspecte ale relației dintre om și câine. Înțelegând că nu pot veni într-o comunitate nouă cu reguli proprii, că nu pot schimba lumea fără a se schimba ei înșiși, la un moment dat, ei recunosc: „cu asemenea canalii, jocul se face numai după regulile lor ticăloase”. Iar eroul principal al romanului, Griv câștigă simpatia cititorului prin simplitatea sau naivitatea nativă, dând dovadă de curaj și compasiune pentru oameni, cel care pe propria blană a simțit dezamăgirea, discriminarea, înfrângerea și riscul de a muri ca o javră pe maidan… Un câine se dovedește a fi mai uman decât oricare alt erou al zilelor noastre…
„Nimeni nu știa unde s-au dus și cu ce se ocupau. Iar atunci când lipsește vreo informație veridică despre cineva, golul este suplinit imediat cu tot felul de zvonuri și presupuneri care cu timpul se transformă aproape în basme.”
Seria de polemici canine, prezentate în roman, sunt de-a dreptul caricaturi ale discuțiilor politice, etnice, lingvistice duse de secole de comunitatea noastră scindată. Aceste divergențe sunt rostogolite, precum un bulgăre de zăpadă, de la o „haită” la alta, lătrate în certurile în care nu au importanță argumentele, ci doar care latră mai tare. Și odată ce suntem mai mult cu mămăliga, decât cu zăpada, autorul întreabă: „Oare va exploda vreodată mămăliga asta a noastră la mama dracului?” „Țara câinilor cu colaci în coadă” devine, la un moment dat, conștientizarea traseului nostru derizoriu spre o viață mai bună, iar acest roman este, poate că, cea mai bună pereche de palme pe care am primit-o pentru a ne trezi și a înceta să mai ducem o viață de câine” (Rodica Gotca)
Romanul nu este despre cât de nenorociți sunt oamenii, romanul abordează un anumit ideal, un vis și calea spre fericire, pentru că contează extrem de mult ce rămâne în urma ta…
-Spovedania unei amante de Ileana RUSU
Istoria are doar început, pentru că, în momentul scrierii autoarea, era la prima etapă în care își provoca… soarta. Eroina a decis să jongleze destinul schimbând mersul evenimentelor din viața ei. Erau ani grei, dragostea însă persistă mereu, indiferent de nenorociri și războaie, lumea are nevoie de iubire! Întreg romanul e despre sentimente amestecate cu iubire. Pășind pe ulițele provinciale, ajunge la concluzia că se poate iubi cu patimă rurală relatând varia istorioare de dragoste. Și, desigur, subiectul de top: divorțul. Între timp, și vecinii dau târcoale. Că lăudăroșii au anumite frustrări și vor să spună lumii întregi cine au fost sau ce contribuții au depus în viața lor. Bine că eroina are imunitate la bărbații care vorbesc doar despre ei, și mai bine că autoarea ne previne că personajele sunt inventate și orice asemănare cu realitatea este absolut întâmplătoare, de altfel, cine știe. „Dar nu asta îmi este intenția, dragul meu public judecător, să mă amuz de un însurat și de comportamentul lui în pat, pentru că ajunsesem să am sentimente pentru el. Mai ales că îmi dăruise un set de cratițe și de cuțite…” Unele povestioare chiar sunt amuzante.
Bărbații, ei își deschid sufletul, se spovedesc amantei rătăcite cu titlul cărții care atrage atenția cititorulul dornic de aventuri și relaxare prin lectură artistică… Poftim, cartea e pe raft!
-Străinul din mine de Emilia BURCA
Un volum despre problemele sociale ale emigranților. O viață de refugiat, ca de obicei marcată de urcușuri și coborâșuri, bucurii și tristeți, speranțe și decepții. Autoarea stabilită peste hotarele Moldovei, trăiește sentimentul înstrăinării precum și personajele din cartea „Strainul din mine”. Urmărind destinele lor, ne relatează trăsăturile de caracter, înmulțind cu ceva mai nou, a celui de refugiat. O istorie de viață a eroului Victor Zubco și a părinților lui, prin capitole dramatice, începând cu cea adolescentină trăită de Paul. Cele mai subtile frământări ale refugiaților din depărtare, trezesc emoții intersectate cu condiția umană, credință, dragoste, frică, durere, mândrie… În același timp, se caută soluții care nu depind de refugiați, din păcate.
O poveste captivantă, provoacă interesul, descoperă un model de comportament etic, stârnind curiozitatea cititorului. Prezentul e singurul timp real care merită a fi trait cu toată ființa: acesta ar fi subiectul principal sutras de către cititor din carte.
„Încearcă să-ți imaginezi cum ar fi oamenii dependenți de jocurile video. Ei nu s-ar spăla, nu ar lucra, nu ar citi, nici nu ar învăța. Ar fi proști! S-ar transforma în dobitoci!”
„Își spunea că viața lui adevărată este cea pe care și-a inventat-o și pe care o trăia timp de treizeci de minute în fiecare zi. Restul erau niște coșmaruri în care el era sărac, obez și toată lumea râdea de el.”
„Niciodată nu suntem mulțumiți de ceea ce avem. Fericirea adevărată nu depinde de bogății. Un om poate avea totul neavând nimic și nimic având totul.”
–Quello che non sai di LUI / Quello che non sai di LEI de Paolo TAGGI (două volume)
Mariana_VRINCEANU alias Vivian_Stas, autoarea celor două volume a poposit la biblioteca B.P.Hasdeu cu cărțile dedicate adolescenților, scrise în limba italiană. În căutare de traducător din italiana în română, după ce sperăm să le lansăm în bibliotecă. Un ghid didactic instructiv, creează o legătură El și Ea, cu teste și răspunsuri, ghidează cititorii spre un răspuns corect pe care ei o pot scrie chiar în cărți.
A scris o basarabeancă în limba italiană, și muncește în Marea Britanie. Dar, diaspora mereu revine cu dor Acasă. M-a surprins cu vizita ei, cu cele două volume, cu calmare prăjite…. Și, cu spiritul vesel al primăverii… Permanent ocupată și cu griji pentru fiica micuță; promite ulterior să vină cu detalii din viața ei scriitoricească. Volumele cu titlul în traducere:
1) Ce nu știi despre El
2) Ce nu știi despre Ea
–Cele zece Porunci @ I dieci comandamenti de Nicolae BĂLȚESCU (Ediție bilingvă româno-italiană)
Cartea a fost lansată în incinta sediului Parlamentului. „Este o carte inedită, nimeni pe acest glob nu a îndrăznit să pună pe versuri aceste Zece Porunci. Meritul meu este că le-am pus pe versuri. Această erudiție din aceste cărți este nepământească, este de acolo, de Sus, care au venit la mine și eu sunt obligat să le transmit mai departe oamenilor”, a spus scriitorul Nicolae Bălțescu. O ediție trilingvă. Traducerea în limbile engleză și italiană a „Celor Zece Porunci” a fost un proiect spiritual inedit pentru Irina Marinescu din București și Olesea Chirilov din Chișinău. Coperta, ilustrarea grafică a cărții a fost realizată de pictorița Galina Vieru.
–Povești terapeutice: ABC-ul dezvoltării psihosociale de Lilia LUCHIANENCO / două volume
Un ghid methodologic cu povești adaptate și recomandatela necesitățile copiilor preșcolari, adulților care au fost și ei copii, celor care întâmpină unele dificultăți în gestionarea emoțiilor. Reprezintă o metodă educativă, ce stimulează desvoltarea cognitivă-intelectuală, respectiv gândirea, imaginația, limbajul. Scopul este de a transpune în conștiința copiilor un model de comportament etic. Cărțile au un aspect care atrage cititorul, prin determinări textuale și estetice, povești tematice se reușește să se provoace, să se satisfacă curiozitatea cititorului mic, determinând efecte terapeutice obiective.
–VIAȚA TA / revistă pentru cei cu inima tânără, nr. 1, 2023
Lecții de existență, Constelația talentelor, Poezia inimii cu dor, O seară sub palmieri, Omul de lângă noi, Festivalul Cărții, TVM-65, Pace Lumii, etc. – întreg curpins al revistei Viața Ta sub supravegherea generală a autoarei Gutiera Prodan.
Este mai mult decât o revistă. O Carte reală generalizată de – cultură și artă, tradiții și obiceiuri, activități de voluntariat, evenimente cu personalități, scriitori, artiști, muzicieni, tinere talente, multiple imagini color, sincerități, etc.: toate întrunind și descoperind tot mai nou – o țară bogată a noastră Republica Moldova!
O revistă pentru copii și cei maturi! Cât de des îți permiți să fii copil? Râzi în hohote, dacă dintr-o dată ai chef, începi să cânți, începi brusc să dansezi în mijlocul străzii, dacă auzi melodia preferată și picioarele tale dansează în ritm, zâmbești sau sari zburând în sus, dacă scânteile de bucurie gâdilă brusc interiorul?! Atat de simplu, fara motiv!
O revistă exprimată prin voci și sunete ale societății noastre, o magie a sufletului moldovenesc, un cântec și o lume de vis! O revistă cu subiecte care nu demodează niciodată! Mereu actuală și pentru tine recomandată!
A plecat și Ion Druță, avea și anii. 95 de ani! O epocă, cât mii de ani pentru o viață de om…
În cazul lui Druță, trebuie să distingem sublimul geniului creativ de ideile lor uneori greșite, confuze sau chiar tâmpite. Să nu uităm din ce perioadă provine, și experiența anilor sovietice prin care, am trecut și noi, cu toții… Nu trebuie judecat politic, nu e cazul! Istoricii, scriitorii care îl condamnă, vor fi uitați, iar opera lui Druță va trăi veșnic, în orice limbă tradusă, contează ideea și înțelepciunea prin care a reușit Ion Druță să ne-o împărtășească în volumele sale! Cazuri de blasfemie au fost multe în istorie când mari creatori ne-au dezamăgit prin convingerile lor politice și trebuie sa avem curajul să-i criticăm nu pentru erorile sau convingerile politice. Druță era mai mult preocupat de viața și de scrierile sale, decât ce cred unele persoane… Opera, în schimb rămâne. Iar Druță ne-a lăsat o comoară. Sa ne aplecăm frunțile a recunoștință… În testamentul semnat în data de 30 august, Ion Druță a menționat că este „născut în Regatul României” și vrea să fie „înmormântat în Câmpia Sorocii”, Republica Moldova. Fiind conștient de situația actuală, Ion Druță a evidențiat că dacă nu va putea fi înmormântat la Soroca, roagă să fie incinerat la Moscova, iar cenușa mea să fie împrăștiată în Câmpia Sorocii… S-a îndeplinit…Să-L odihnească Domnul, în fine…
„Multul nu face bine. Sufletul nu suportă presiuni. Există cărţi care nu pot fi şi nici nu trebuie citite dintr-o răsuflare. Ceea ce a venit încet, picătură cu picătură, poate fi însuşit numai în felul în care a venit.” (Ion Druţă)
Oamenii cu încăpățânare uită un lucru. Se ştie că Ion Druţă este scriitorul care a avut curajul de a propune în 1965, la celebrul congres al Uniunii Scriitorilor din R.S.S.M. revenirea la alfabetul latin. „Pentru o limbă cu rădăcinile latine ar fi firesc să treacă la alfabetul latin,” afirma scriitorul în luarea sa de cuvînt. Şi în anii `90, Ion Druţă s-a aflat în fruntea mişcării de deşteptare naţională. La 1989 în discursul rostit la Marea Adunare Naţională din 27 august condamnă tratatul Ribbentrop – Molotov, în care era inclusă şi Basarabia: ” (…) din nefericire, bătrâna noastră Basarabie figurează şi ea ca un ultim punct al acestor anexe, ca un acord final, funebru, al înţelegerii dintre Stalin şi Hitler. Ca urmare a acestor înţelegeri, frumosul trup al vechii noastre aşezări a fost tăiat în trei bucăţi, tăiat rămâne până astăzi.” (Timpul); „În anii 1987-1994 contextul eseurilor druţiene mizează pe sinonimia moldovenesc/românesc, deşi scriitorul nu va rosti nicăieri în clar acest lucru. De altfel, majoritatea intelectualilor anume astfel au citit eseurile din această perioadă. Fireşte, contribuţia lui Ion Druţă, de rând cu a altor scriitori şi intelectuali basarabeni, este decisivă în vederea democratizării sociale, atribuirii limbii „moldoveneşti” statutul de limbă de stat, trecerii la grafia latină, proclamării suveranităţii şi independenţei statale.În principiu, cititorii atenţi erau îndreptăţiţi să înţeleagă afirmaţiile druţiene ca manifestare în favoarea ideii de românism: folosirea cuvântului-disident Basarabia, numele „străvechii noastre aşezări (…) smuls cu rădăcini cu tot din limba scrisă şi vorbită„, precum şi a sintagmei „plai mioritic” sugera ideea de spaţialitate comună, românească, apoi afirmaţia din eseul „Cine a stins lumina în România” (1989): „ Fireşte am avut* * domnitori mari şi viteji, am avut păstori demni de neamul nostru, şi de ceilalţi am avut destui, dar de unul singur în faţa unei tiranii poporul român n-a fost lăsat niciodată” este cea mai clară pledoarie pentru unitatea neamului românesc. Citatul este unic în întreaga publicistică druţiană.” (Timpul, 2013)
Dar cine suntem noi, ca să-l judecăm!? Atâtea provocări și instigare la ură… Timpurile, politicienii impun modul de viață prin care ești nevoit să te conformezi, să nu te impui, Doamne ferește, căci imediat ești înlăturat din arena statului… Dar, ceea ce a dorit, Druță a reușit să ne convingă prin operele lui, să-i fim recunoscători pentru acest lucru!
Personalități despre Ion Druță:
-„Ion Druţă este un scriitor din spiţa clasicilor români Creangă, Sadoveanu, Coşbuc, Caragiale, în chip anume un scriitor popular, în accepţia largă, povestitor înnăscut şi un mare savant cunoscător al limbii române, de la izvoarele ei cele mai pure. Printre contemporanii de generaţie, el poate sta alături de Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuş Neagu sau Nicolae Velea, cu specificarea că, între moldovenii de azi, el este cel mai mare”. Ion Rotaru / despre Povara bunătății noastre/
-“Scriitorul impune, autoritar, formula narativă lirico-simbolică, afirmându-se pe linia tradiţiei lui Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu. În primele nuvele şi în lucrarea de mari proporţii “Frunze de dor” (1957), dar şi mai târziu, cu deosebire în romanul “Clopotniţa” (1972), cea mai importantă scriere a sa, Ion Druţă cultivă aproape fără excepţie un principiu baladesc, naraţiunea fiind intens colorată de atitudinea emoţională, de ataşamentul simpatetic faţă de eroi. Autorul şi personajele pe care le creează constituie o unitate plasmatică, actul identificării absolute făcând dovada apartenenţei la un univers autarhic” (Mihai Cimpoi, academician)
-“Meritul incontestabil al lui Ion Druţă este că el a ştiut să introducă şi să impună lirismul într-o epocă absolut antilirică, refractară poeticităţii de orice fel… Discursul prozelor druţiene este unul eminamente liric, de factură accentuat poetică şi poetizantă (poetizarea reprezentînd o tendinţă estetico-stilistică), generator de stări tensionate, dramatice, molipsitoare, precum şi de o tonalitate şi atmosferă pline de viaţă. El, discursul se întemeiază pe o foarte originală turnură a frazei şi a figuraţiei, care urmează poetica spaţiului mioritic blagian, adică spaţiul undulat “deal-vale”, se constituie din orînduiri, întorsături şi logodiri de cuvinte dintre cele mai neprevăzute şi mai fascinante” (Mihail Dolgan, academician)
-Lucreția Bârlădeanu:„ LA PRIVECHI. Vămuiala, la care poate fi supus în vremi tulburi un mare scriitor, uneori ne surprinde, considerând-o grea și nedreaptă. Alteori – ne indignează de-a dreptul și nu ezităm să-i reprosăm acestuia că a acceptat s-o plătească. Dar avea oare alternativă ?Mă gândesc la cazul Ion Druță. M-a indignat și pe mine, așa precum și pe alți scriitori și intelectuali, discursul lui din anii din urmă despre moldovenism, cu întreg arsenalul de conotații antiromânesti pe care le promova acesta. Am scris și un text, pe care l-am publicat în Contrafort în 2002, în care spuneam (printre altele) că puţini scriitori au fericirea să asiste în viaţă la elogiile şi dragostea contemporanilor. Că unii se amăgesc cu ideea că vor deveni celebri după moarte, alţii se mulţumesc să spere că au făcut peisajul literar al ţării pe care au slujit-o mai bogat, mai variat. Dar şi mai rar sunt creatorii ce reuşesc să urce ameţitor de sus, încurajaţi de dorinţa ardentă a unui popor de a-şi crea idoli şi simboluri demne de urmat, şi care, în loc să se îngrijească cum să sporească valoarea acţiunilor ce le-au fost încredinţate, le investesc într-o cauză străînă şi distructivă. Recunosc că nu mi-a fost ușor să fac aceste afirmații, pentru că opera lui Druță a fost pentru mine (și a rămas !) , ca și pentru atâtea alții, o oază de bucurie și alinare estetică. Nu, nu am căutat atunci să-i găsesc omului circumstanțe atenuane și am lovit în plin. Astăzi, la moartea lui, citindu-i Testamentul, las să cadă o lacrimă de durere și una de împacare și parcă-l văd sub nucul de la poartă cum mă privește ștrengărește pe sub borurile pălăriei, rostind cu subântelesuri : -Las că-i bine, mai Ioane ! Las că-i bine !… ”; „Am facut-o intenționat, folosind varianta dialectica de la Soroca – Privechi. Mi s-a părut în stil drutian”.
-„A plecat Druță la Domnul, nu avem a ști dacă îl va așeza în Casa Mare sau în Biserica albă și-i vor cânta Păsările tinereții noastre, dar s-a dus după ce și-a petrecut ultimii cucori și când au început să pice Frunze de dor în prima lună a anotimpului care i-a fost Ultima lună de toamnă, Clopotnița lui va suna în continuare pentru trezirea neamului. Multe s-au spus despre el, bune și rele, dar rămâne pentru noi, românii basarabeni, acel jar care a ținut căldura graiului românesc și ființa neamului nostru în timpul întunericului moscalo-bolșevic. Prin el, urmat de alții noi am supraviețuit. Druță a fost Omul timpului lui, dar scrisul lui va întrece timpul și spațiul unde s-a născut și cel în care și-a trăit cea mai mare parte a vieții. S-a născut în grai românesc și a murit în limba română, știind că acolo SUS n-ar fi fost primit cu altă vorbă. Dumnezeu să-l ierte în Lumea celor Drepți. Noi rămânem cu Povara bunătății noastre.” / Vasile Pancu/
„Ion Druţă este şi astăzi considerat un gigant al prozei basarabene. Deşi „incursiunile” lui în viaţa social-politică a Republicii Moldova, în speţă discursurile incom*prehensibile, au provocat mai întotdeauna dezolare, opera prozatorului de la Moscova serveşte ca exemplu multor condeieri, este venerată şi „studiată” cu râvnă. Ion Druţă este „piatra de temelie” a actualului canon literar basarabean care s-a instaurat după refluxul realismului socialist. Mitul Druţă mai dăinuie din cauza serviabilităţii şi lipsei de discernământ ale criticii dar şi a ignoranţei cititorilor. Prăbuşirea „gigantului” ar distruge canonul de sorginte sămănătoristă şi nu convine nu numai păşuniştilor, ci şi celor care visează la refacerea Uniunii Sovietice şi la revenirea în forţă a proletcultismului. Cum se explică faptul, aparent bizar, că atât „protectorii” specificului naţional, cât şi inamicii acestora, promotorii „frăţiei” moldo-ruse şi ideologiei comuniste apără cu ardoare opera lui Druţă de atacurile „răufăcătorilor” postmodernişti? Explicaţia este că proza lui Druţă îi mulţumeşte şi pe unii şi pe alţii.” (Iulian Ciocan)
-„In clipa când se stinge memoria, se stinge şi neamul”, cest de nelinişte gând, ca un dangăt ce-şI caută clopotul, nu lăsa conştiinţa-i să adoarmă şi el, la fel ca monadele lui Leibniz, într-un bulgăre de ţărână ne făcea să vedem câmpia întreagă; într-o cărămidă veche – biserica în toată frumuseţea ei Din a cărei zidire a făcut parte cândva; în lacrima de pe asprul obraz de ţăran – tristeţile şi obiDa unui neam întreg… am aruncat cu pietre în el… noi („grâul”), când, dezamăgiţi, ne-am transformat pResupunerile în convingeri şi am început a trage clopotele cu sârg precum că ei („neghina”) iaRă l-au împins pe cărările şovăielilor, spre durerosul capitol – compromisul ca formă de supravieţuire Unde nu departe sălăşuieşte somnul cel de moarte; apoi am aruncat în el când noi („turma”), cU veşnica nevoie de păstor, i-am pus în mâini în loc de toiag steag şi, suflând din toţi bojocii, am văzut sTindardul fâlfâind nu în direcţia în care stăruiam noi, noi „care avem totdeauna dreptate” (poaTe şi Eminescu să ne judece); şi ne-am supărat pe el că a coborât din căruţa neamului (de fapt nu el, ci Apostolul Pavel… dar noi ştim mai bine) şi n-am înţeles că el a pornit-o pe jos din cauză că n-A mai putut răbda obrăznicia patrioţilor cu vânătăi în piept care au tăbărât în căruţă, negândindu-se la faptul că mârţoaga cu clopoţei nu are puteri să-i care pe toţi şi încă la deal… s-a supărat şi el pe noi şi, ca să nu ne rămână dator, aruncă niscaiva pietre în grădina confraţilor… P.ăcat… căci a mai rămas în Casa mare, în grădina cuvintelor frumoase, o laiţă care aşteaptă şi azi când, alături de Stere şi Lupan vor fi invitaţi şi alţi dăltuitori ai cuvântului cu care ne mândrim?… dar… se vede că de pe al 7-lea fuscel al scării ierarhice pe care şede ei se fac greu observaţi… S.i totuşi… suntem ferm convinşi că dacă, printr-o nebinecuvântare a Celui-de-Sus n-ar fi existat această Casă mare din lampaci de bunătate, noi ne-am fi simţit ca un ţăran care n-are nici cal, nici căruţă: mai târziu ară, mai târziu seamănă, mai târziu culege puţina roadă care nici nu dovedeşte să dea în pârg; şi parcă are de toate câte puţin, dar aşa şi nu se simte gospodar, căci mare lucru e să ai căruţă (sanie) la casă, şi anume din nuc să fie, fiindcă numai nucul poate să-ţi şoptească adevăruri pe care nu te încumeţi să ţi le spui ţie însuţi,
iar pe pârtia făcută de tine mulţi drumeţi îşi vor găsi
calea, şi satul, şi casa – locul de unde au zburat
Păsările tinereţii noastre
împovărate
de
b u n ă t a t e.
Acrostih paralel de Constantin Rusnac /7 noiembrie 2008 – 8 aprilie 2009
– ”Ion Druţă publică la noi nuvela „Toiagul păstoriei”. După ani şi ani, ne înfăţişează câte ceva. Lucrare dramatică, zguduitoare în subtextele sale. Cu părere de rău, caz generalizat. Eroziunea relaţiilor dintre oameni, dezbinarea dintre rubedenii, precum şi în interiorul neamului întreg, este groaznică. Ce vom învăţa oare? Poate vom înţelege ceva, totuşi…” Leo Butnaru, 2013
-Criticul și istoricul literar Anton Cosma scria: „Pentru personajul lui Ion Druţă este însă esenţial tocmai substratul sufletesc, interioritatea cea mai ascunsă, numai rareori şi insuficient luminată de raza conştiinţei lucide. Omul conceput de Ion Druţă e (…) o fiinţă profundă, capabilă să comunice cu lumea sa la un nivel de intensitate şi complexitate deosebite. Dacă am vrea să-l caracterizăm printr-o formulă lapidară, ar trebui, poate, să spunem despre el, în primul rînd, că este un homo religiosus. (…) Evlavia în faţa pămîntului pe care trăiesc şi în faţa lumii cu făptuirile ei caracterizează personajele lui Ion Druţă”.
Actorul și regizorul Veniamin Apostol: „Lung e drumul textului druţian pînă la suflarea vie a actorului în scenă. Lung şi anevoios, pentru cel ce vrea să fie stăpîn pe un spectacol după piesele lui Ion Druţă. Dar frumos e drumul acesta, căci te îmbogăţeşte… Enigma dramaturgiei lui Druţă e însuşi sufletul autorului, pe care fiecare îl sesizează, dar nu-l poate transpune aidoma scenic”.
Ion Lazarenco Tiron:”Chiar sunt șocat, nu-mi vine să cred ce citesc. Sincer… ce nație suntem noi, măi?? Omul încă nu a fost îngropat, dar el deja a fost și este judecat și nu de Dumnezeu, dar de… De cine? Cine sunteți voi? Ce-ați făcut voi? Șmecheri în fața telefonului… El măcar lasă ceva in spatele lui. Și vreti voi nu vreți, istoria voi nu o puteți sterge. Dar el va rămâne veșnic Ion Druță. Veșnică pomenire și odihnă în împărăția Domnului, Maestre”
Opera lui Druță, în continuare Este, nu doar ”a fost o școală serioasă a educației estetice și etice, a unei atitudini civice și naționale în același timp.” Opera lui e nemuritoare prin adevărul timpului său, dar și pentru generatii urmatoare. Druță e nemuritor! Discursurile unora precum îl acceptă sau nu sunt de prisos. Chiar dacă opera lui s-a îndepărtat Cumva de idealurile lor… De parcă ar justifica atitudinea, apoi se contrazic… Ce ar fi peste ani să-i discute și pe ei, și pe alți scriitori la fel? Imaginați-vă! doar se cunoaste valoarea propriei lor activități literare? „Ion Druță rămâne profund ancorat în realitățile Basarabiei noastre românești!” / Svetlana Vizitiu
Date biografice:
ION DRUȚĂ (n. 3 septembrie 1928, satul Horodiște, Județul Soroca, în prezent în raionul Dondușeni, Republica Moldova – dec. 28 septembrie 2023, Moskova),
Scriitor, romancier, eseist, publicist. Cele dintâi povestiri îi sunt publicate la începutul anilor ’50. Primul volum de schiţe şi nuvele, „La noi în sat”, vede lumina zilei în 1953, fiind urmat de alte povestiri, apoi de romanul „Frunze de dor” (scris în 1955, publicat în 1957). Colaborează cu ziarele „Ţăranul Sovietic”, „Moldova socialistă” şi revista „Femeia Moldovei”. Absolvă cursurile Superioare de Literatură de pe lângă Institutul de Literatură „A. M. Gorki” al Uniunii Scriitorilor din URSS (1957). Criticile distrugătoare din partea oficialităţilor comuniste din RSS Moldovenească vizând scrierile sale, mai ales romanul „Povara bunătăţii noastre” (1963, prima parte, „Balade din câmpie”; integral, „Povara bunătăţii noastre”, 1970), precum şi filmul „Ultima lună de toamnă”, îl fac pe autor să se stabilească la Moscova (1959). Ca dramaturg, este autorul unui şir de piese montate cu succes atât în RSSM, cât şi pe scenele multor teatre din fosta URSS şi din străinătate: „Casa mare” (1961), „Doina” (1968), „Păsările tinereţii noastre” (1971), „Horia” (1973), „Frumos şi sfânt” (Sfânta sfintelor 1974), „Cervius divinus” (1975), „Întoarcerea ţărânei în pământ” (Plecarea lui Tolstoi; 1978), „Apostolul Pavel” (1996) şi multe altele. În 1967 i se decernează Premiul de Stat al RSS Moldoveneşti, pentru nuvela „Ultima lună de toamnă” şi romanul „Balade din câmpie”. Scriitor bilingv, publică la Moscova în limba rusă mai multe volume de proză, eseistică şi dramaturgie. Deţine titlurile de Scriitor al Poporului (1988), membru de onoare al Academiei Române (1990) şi membru titular al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (1992). Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova în domeniul literaturii (2008) și al Premiului Constantin Brâncoveanu, secțiunea Literatură (2014). Opera sa include, de asemenea, romanele „Clopotniţa” (1972), „Întoarcerea țărânei în pământ” (1974) şi „Biserica Albă” (1983). Pentru copii scrie „Balada celor cinci motănași”, „Povestea furnicii” ș.a. În 2020, publică un almanah epistolar cu titlul „Despărțirea apelor”.
Criticile distrugătoare din partea oficialităţilor comuniste din RSS Moldovenească vizând scrierile sale, mai ales romanul „Povara bunătăţii noastre” (1963, prima parte, Balade din câmpie; integral, Povara bunătăţii noastre, 1970), precum şi filmul „Ultima lună de toamnă”, îl fac pe autor să se stabilească la Moscova (1959).
Ca dramaturg, este autorul unui şir de piese montate cu succes atât în RSSM, cât şi pe scenele multor teatre din fosta URSS şi din străinătate: „Casa mare” (1961), „Doina” (1968), „Păsările tinereţii noastre” (1971), „Horia” (1973), „Frumos şi sfânt” (Sfânta sfintelor 1974), „Cervius divinus” (1975), „Întoarcerea ţărânei în pământ” (Plecarea lui Tolstoi; 1978), „Apostolul Pavel” (1996) şi multe altele.
În 1967 i se decernează Premiul de Stat al RSS Moldoveneşti pentru nuvela „Ultima lună de toamnă” şi romanul „Balade din câmpie”. Scriitor bilingv, publică la Moscova în limba rusă mai multe volume de proză, eseistică şi dramaturgie. Deţine titlurile de Scriitor al Poporului (1988), membru de onoare al Academiei Române (1990) şi membru titular al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (1992). Laureat al Premiului de Stat al R. Moldova în domeniul literaturii (2008) și al Premiului Constantin Brâncoveanu, secțiunea Literatură (2014).
Amintim că opera sa include celebrele romanele „Clopotniţa” (1972), „Întoarcerea țărânei în pământ” (1974) şi „Biserica_Albă” (1983). Pentru copii scrie „Balada celor cinci motănași”, „Povestea furnicii”. În 2020, publică un almanah epistolar cu titlul „Despărțirea apelor”…
Unele piese ale lui Ion Druță sunt versiuni dramatice ale propriilor sale lucrări în proză: „Horia” după „Clopotniţa”, „Plecarea lui Tolstoi” după nuvela cu acelaşi titlu ş.a. Dramele lui Ion Druţă înglobează în sine vieţi omeneşti distincte,caractere tipice, colizii ascuţite, ce se consumă sub ochii spectatorului, care trăieşte renumita stare de catarsis. Ion Druţă vine în dramaturgie ca un bun cunoscător al cerinţelor genului şi speciei pe care o cultivă. Replicile sunt deosebit de expresive, ele completând sugestiv ideea anunţată în titlu.
Opera dramatică a lui Ion Druță în continuare, se bucură de un larg ecou, piesele sale văzând lumina rampei în numeroase teatre din ţară şi de peste hotare. După scenariul lui Ion Druță s-a turnat în 1965 la studioul „Moldova-film”, pelicula „Ultima lună de toamnă” , distinsă la Festivalul internaţional de filme de la Mar-del-Plata (Argentina), cu mai multe premii. Scriitorului și dramaturgului i s-a decernat în 1967 Premiul de Stat al RSSM. Ion Druță a fost decorat cu două ordine Drapelul Roşu de Muncă şi ordinul Prietenia popoarelor.Ion Druță a fost președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1988-1990) și din 1992 este membru titular al Academiei de Știinte din Republica Moldova.
Așa cum i-a fost dorința, trupul neînsuflețit al scriitorului Ion Druță a fost adus la Soroca din Moscova, și înhumat lângă Lumânarea Recunoștinței. Eventual, sicriul a fost depus la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, după ce cortegiul funerar a fost dus la Soroca.
„Atunci când trăiau cocostârci pe casele noastre, erau şi ei suflet din sufletul nostru, şi când venea toamna, îi petreceam, ne duceam şi noi cu sufletul până hăt departe, prin ţările calde. Iarna tânjeam fără dânşii, spre primăvară începea a ne suge ochii depărtarea, şi când se întorceau era o mare sărbătoare, pentru că împreună cu dânşii se întorceau şi sufletele noastre zbuciumate.„/ Ion DruţăPăsările tinereţii noastre (1971)
Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți,Biblioteca Hasdeu
Mihail Druță: „TREBUIE SĂ FIM FERICIȚI CĂ SUNTEM CONTEMPORANI CU DUMNEATA. Scrisoarea lui Grigore Vieru către Ion Druță din 30 iunie 1971. Am primit revista ce mi-ai trimis, cu piesa Dumitale, pentru care îți mulțumesc din inimă. Umblu mereu impresionat de ea, când înălțat, când slobozit jos-jos de tot. Mă simt voinic și frumos ca om, ca fiu al pământului nostru. Mă simt mic de tot ca scriitor. Doamne, cum oare s-or fi simțind ceilalți? Ai scris o piesă mare, o baladă, o Mioriță modernă, în care omul nostru se luptă totuși cu moartea. Îmi vine să cred că dumneata ai ținut numai pana, dar mâna pe hârtie ți-a purtat-o o altă mână, tainică, nevăzută… „Semănătorii de zăpadă” ori „Doina”, cum îi ziceți în varianta rusă, este, poate, cel mai înalt pisc în creația dumitale, ca să nu mai vorbesc de literatura noastră. Este o piesă care are dreptul la nemurire universală. Prin dramatica ei lumină poți intra definitiv în istoria pământului nostru. La umbra Mioriței dumitale, noi, ceilalți, vom scrie micile noastre poeme, micile noastre povestiri ori micuțele noastre piese. Mâna care a scris această piesă trebuie sărutată. Trebuie să fim fericiți că suntem contemporani cu dumneata.”
Suflet cald de basarabeancă, cu povești de zâne bune lângă vetrele străbune, cu istorii și amintiri frumoase, de dor, cu continuare în prezent. Cucerește prin emoție și empatie. Credincioasă; Domnul, neamul și oamenii – Iubește. Adună florile din câmp cu cuvinte de alin și rugă pentru fiecare. Vocea ei trezește zorii cu cântece strămoșești, le cântă din copilărie învățând de la părinți. Atâta cât doar lacrimile sunt fierbinți de pierderea și durerea celor dragi. Cu răbdare cât pentru zeci de oameni, nu reproșează, nu ceartă, cere îndurare și cuget pentru ei, toți îi sunt prieteni, o iubesc și o respectă. Așa este firea ei că îi ajută necondiționat, oferă adăpost cu suflet, și aminte de Dumnezeu: că faptele bune sunt întocmite și răsplătite de Cel de sus.
Nu regretă nimic. Multe a văzut, multe a râs, a plâns și cu toate s-a conformat… A simțit întreg volumul vieții și nimic nu refuză din tot ce-a respirat. Este viața ei, se bucură că a fost atât de plină. Familia, munca, întâlnirile cu oamenii interesanți… Unii au trecut, alții s-au reținut și au rămas. Le mulțumește tuturor, și cu care a avut norocul să lucreze, cu părinții și oamenii care i-au dăruit această viață, bucurie. Mulțumește tuturor celor care au ambiționat-o să reușească în mult mai multe lucruri. Fericirea e atunci când oamenii cred și zâmbesc de bucurie, spune Elena Savciuc.
Și-a dedicat serviciului medical și peste 35 de ani lucrează la spitalul pentru copii „Emilian Cociaga” în funcția de „Șefa Laboratorului Clinic Diagnostic”. Recent a primit o distincție de stat. Este foarte apreciată de colegi, prieteni, și, în special de pacienții ei, cu care mereu este amabilă și se implică cu inima pentru sănătatea lor.
Suntem obișnuiți să gândim la timp ca la un drum care merge înainte. Dar, de fapt, trecutul nu dispare – e în jurul nostru. Casele amintesc de vremurile când au fost construite. Monumentele vechi, înainte de nașterea noastră, amintesc de tinerețea noastră din trecut. Amintirile părinților și bunicilor noștri amintesc de istoria neamului nostru. Toate acestea sunt semne ale trecutului care există în prezent. Elena Savciuc cunoaște valorile timpurilor, apreciază și le promovează prin cultura și educația ei. Este la fel de atașată de amintirile din satul natal Varvareuca, Florești/azi, Soroca/. Merge ades să se închine la mormântul părinților și la neamurile care au mai rămas la baștină. Părinții – despărtiți de primul război mondial, apoi deportările /bunelul a fost ascuns de bunica, apoi a reușit să fugă atunci când nemții au venit să-l „scoată” din cașă/. Mirosurile plăcute din bucătăria mamei care cocea pâinea în cuptor, adunările în familie la o masa rotunda cu o oală din care mâncau toți membrii familiei; omătul ce-ajungea la acoperișul casei, lucrul pe camp cu frații, – prin toate a trecut Elena… Școala, colegiul medical, apoi Universitatea. Momente speciale care acum, după atâția ani, par minunate în comparație cu mașina de viteză comercială clocotitoare în care s-au transformat majoritatea oamenilor, astăzi. Desi e fericită cu copiii ei, cu colegii, prietenii care au mai rămas, nimic nu se compară cu sărbătorile tinereții. Dar Doamna Elena nu se plânge, se bucură de orice clipă a vieții în continuare, și cântă colinde, muzică populară, ea obține plăcere din ceea face și din discuțiile cu oamenii care o înconjoară.
La Mulți Ani dragă Doamnă Elena Savciuc! Să vă dea Dumnezeu binecuvântare, sănătate alături de copiii Dvs, cei dragi și prieteni; împliniri, bucurii, liniște sufletească și fericire, mult noroc și pace! Vă iubim!
Svetlana, nepoata și tot neamul nostru din Vizitiu!
O trăsătură distinctivă a operelor Veronicăi Pîrlea-Conovali este dragostea altruistă pentru țara Moldova. Născută în Vărăncău, Soroca, călătorind prin țară, ea observă cu entuziasm viața zilnică a oamenilor obișnuiți, face adesea schițe în aer liber, apoi, întorcându-se acasă, finalizează imaginile în rimă. Poeta este la fel de bună la schițe prozaice, redând personaje memorabile, peisaje naturale și scene de gen în poezii. Totul respiră viață, plină de credință. „Tu mi-ai întins mâna printre nori,/Mi-ai deschis cartea ta, părinte,/M-ai lăsat să citesc câteva rânduri/Și ai plecat după ceața de ieri./Printre rânduri îți vedeam privirea/Coborâtă până la inima mea./„Să nu uiți de Domnul, copilă!”/-Auzii vocea blândă a ta.”/din Povața, p.29
„Cântarea iubirii”: Un volum nou, recent lansat de autoare. E cazul când cartea, pur și simplu, radiază tandrețe. După conținut, selecția de poezii și proză este minunată. O carte confortabilă, caldă. Poezii cu lecții de viață, amintește de recunoștință pentru părinți. Fiecare poezie e plină de credință, dragoste, magie a naturii:„Prin păduri și prin vâlcele/Lasă straturi de mărgele,/Fulgi pufoși și argintii,/Pentru voi, iubiți copii!/Hai, ieșiți la săniuș,/Să vă dați pe derdeluș!/Nu vedeți că-ntregul sat/Haina alba a-mbrăcat?”/din Magia iernii, p.92
Calitatea cărții –plăcută, ușoară la citit. Scriitoarea combină cu pricepere detaliile psihologice prin cuvinte ce nu-și pierd rafinamentul, ci dobândesc o saturație deosebită a culorilor urbane, sau de țară. Pe baza motivelor istorice, a războiului din Ucraina, Unirea, obiceiuri și tradiții, experiență și dragoste, în uimitoarea lume asemănătoare credinței a eroilor, între realitate și halucinații, întreagă noastră viață pare să fie reflectată prin stilul scriitoarei. „Scumpă țară dintre râuri,/Am visat aseară-un vis,/Că s-au coborât din ceruri/Un alai întreg de sfinți./Au înconjurat hotarul/De la vest până la est,/Și s-au stabilit cu traiul/Chiar în vechile cetăți./Ridicate, ruinate,/Cu istorii zbuciumate,/De dușmanii pângărite/Și de trădători rănite,/Iar un sfânt cu barbă alba/Îmbrăcat în haină largă,/Cu ochi blânzi, pătrunzători/A zis, fraților-surori:/Am luat sub pază țara,/Și acest bătrân popor,/Vrem strinii să-nțeleagă/Că suntem nemuritori./” din Visul, p.16
„A înflorit Crăciunul din fereastră/Și fulgi de nea pe prag s-au așternut,/Sărbătorile ne bat grăbite-n poartă,/Din negura de vremi n-au dispărut/Căci fiecare gospodar din talpă,/A știut ce-nseamnă armonie,/Și la șezători cântau odată,/Despre sfânta noastră moștenire./Au fost în viața noastră zbuciumată/Mai multe chinuri, greutăți, dureri,/Dar am crezut în sfânta ascultare,/În dimineți frumoase și-n puteri!..”/din Vin Sărbătorile, p.88
Unele versuri ale autoarei sunt aranjate pe ritme muzicale, unele chiar cântate de artiști celebri. Versuri scrise cu ușurință, își găsesc ritmul și rima muzicală, pătrund la suflet și te pun să-ți schimbi modul de gândire, de viață fără intrigi. Scriitoarea lucrează cu fenomenul memoriei: explorează mecanismele acestuia și studiază ce se întâmplă cu amintirile, cu personalitățile și faptele care sunt uitate. În modul său, autoarea aduce conversații despre memoria privată și istorică din secolul XX în secolul XXI, ținând să aducă aminte și să povestească istoria țării prin personajele reale: „A fost un Mircea Vodă cel Bătrân,/Care-a domnit cu multă dibăcie,/Ocrotind țara cu multă bărbăție,/Urmașilor fiind lăsată moștenire./Cu fără multă carte, dar mare înțelept,/A îndemnat poporul pe drumul sfânt și drept,/Cu-aleasă intuiție și dragoste de neam…”/ din Odă Marelui Domnitor, p.9
Veronicăi Pîrlea Conovali mereu vine cu soluții. Inteligentă și curajoasă. Omul care a realizat totul singură, a reușit ce și-a dorit. Ambițioasă, cu un adevărat simț al adevărului; o luptătoare înverșunată pentru dreptate. Știe să aprecieze prietenia, colegii de breaslă, își face griji pentru toți, imediat sare în ajutorul celor care au nevoie și cu ce poate oferi… Suntem foarte mult închisi în percepțiile noastre și le proiectăm peste tot în jur. Prin cărțile sale Veronica Pîrlea-Conovali demonstrează că este om al Credinței și găsește că întreaga lume este plină de liniște prin crezul său. Chiar și sunetele rimelor adâncesc doar tăcerea strigătului: al durerii de neam, de pierderea persoanelor dragi, de nedreptățile sociale. Totul depinde de om, spune autoarea. Lumea nu este nimic altceva decât alegerea Ta! Poeta susține că legătura dintre generații în cadrul familiei, dar și în comunități scade tot mai mult, este o mare pierdere pentru urmașii, care au ce învăța de la străbuni: omenie, bunătate, dragoste de cei neam, dragoste de Dumnezeu.„De câte ori greșim în viața asta,/Provocând durere omului nevinovat,/Cu care ne-ntâlneșete soarta/Și ne aflăm mereu cu el la sfat./unii, plini de bani și aroganță,/Nu ne dau prea mare importanță,/Celor ce luptăm pentru dreptate,/Ei aruncă cu noroi în spate.”/ din Doamne, ce se-ntâmplă-n lumea asta? P. 93
Intonațiile autoarei originale sunt prezente în orice text, indiferent ce scrie: despre dragoste, viață, moarte sau trecerea timpului. Nu este indiferentă, și urmărește îndeaproape ceea ce se întâmplă în lume și înțelege bine ce se întamplă în Poezie. Vocea poetică a Veronicăi Pîrlea Conovali este foarte recunoscută, în special, în România. Are atât de multă forță interioară și putere încât nu poate fi confundată cu altele. Lucrează cu pricepere și la subiecte religioase, este foarte credincioasă, iar minunile vorbesc prin fapte…„Doamne, astăzi toate s-au schimbat,/Mi-e dor de-acea viață frumoasă,/Am avut de toate și-am rămas/Singură să stau acum la masa./Plâng copacii în rouă și în floare,/Plâng ninsorile în satele pustii,/Plâng bătrânii pe prispe risipite,/Doamne, de durerea asta oare știi?/În tristețea dorului târziu,/Și în plânsul frunzelor căzute, Eu mă rog acum la Dumnezeu/Ca pe toți bătrânii să-i ajute.”/ din Strigăt de chemare, p.76
Ciclul de cărți poetice merită o atenție deosebită. Poeziile sale nu pot fi reduse doar la versuri civice, aceste versuri sunt întotdeauna diferite: uneori ca o cadă cu apă rece te străpung până la durere, alteori ca un sărut de rămas bun – creează poezie documentară, face literatura din viață. Un tribut adus vatrei strămoșești, scriitorilor clasici, ori dezvăluie nedreptățile sociale, cruzimea umană, și mai mult blândețea omului țăran. Temă-i variată. Alte texte se bazează pe tehnica poeziei, autoarea preia cuvinte prin cuvinte istorice, le transformă în poezii uimitoare: lirice, figurative. „Mi-e dor de Eminescu, ce luminează-n stele,/Eterne-i sunt cuvintele și sfinte ne sunt ele,/Și-mi este dor atunci când cerul lăcrimează,/Că simt mereu și ștriu – uceafărul ne veghează…”/; „Atâta lume scrie, în vers îi pomenesc,/În opera alese mereu îi întâlnesc./A fost la mijloc de Domnul plămădit/Că Mihai și Veronica atunci s-au întâlnit?”/p.41
Amintesc că opera scriitoarei este diversă, proză, eseuri, poezii. Uneori poeziile ei arată ca o conspirație magică, alteori ca niște povești triste și ca viața însăși, examinată de autoare la microscop. Subtil redă orice detaliu pentru cei interesați de poezia modernă, proză sau romane de suflet, recomand scriitoarea Veronica Pîrlea Conovali, sunt volume și la Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu, și la librăriile din Moldova și România.
Poezia „E primăvară, mamă/Și lacrimile-mi curg,/Că am rămas orfană/Pe prispă. În amurg…/Ascult cum cântă greierașii/Și broscuțele în lac,/Cum păsările hărnicuțe/Își fac căsuțe în copac./Și miroase a tei în floare,/A salcâm și a castan,/Pe mine sufletul mă doare/Ca niciodată-n acest an./Unde ești, măicuță?/Pe toate să le vezi,/De viață să te bucuri/Și-n mine să mai crezi./Să-ți știu ușa deschisă/Și pragul învelit,?S-aud lătrat de câine/Și-un oaspete venind./Din nou e primăvara/Și salcia a înflorit,/Iar tu locul de taină/Lângă tata ți-ai găsit…‘„ /fragment/
Viața a fost trăită. Rareori crezi că sfârșitul este aproape. E trist să citești despre moartea părinților, angajaților, colegilor de clasă, prietenilor… Clopoțelul sună constant amintind mereu de lipsa lor… Lacrimi cu dor, Mamă…
„Visul”, „Păcatul”, „Căutări întârziate” etc, din „Cântarea iubirii”: Proză scurtă, povestiri umitoare cu modele de curaj, de perseverență și de generozitate pentru cei care nu cunosc sau nu știu să aprecieze valorile. Povestiri care ajută cititorul să înțeleagă cum funcționează mintea, gândurile, tot ceea ce se vorbește, și, în special, cum să se autoeduce astfel încât să reușească să aprecieze valorile; să fie pozitiv, să își îndeplinească dorințele. Cel mai minunat cadou este împărtășirea secretelor vieții, prin obiceiuri și caractere. Poveștile conțin un real curs de filosofie îmbrăcată în straie de țară, cu multă înțelepciune umană; cuprind și tehnicile care ajută să pui în practică fiecare intenție și să o materializezi.
Alte cărți inspirate și realizate de autoare „Bucuria cuvintelor”, „Sub flamura Unirii” ediții Amurg sentimental” antologii: În acest context, principiile de selecție adoptate de compilatori, însăși structura publicației, care în mod ideal face posibilă deosebirea de multe alte experimente din genul antologic, sunt deosebit de importante. Scopul acestei antologii este de a arăta diversitatea stilurilor autorului de poeți contemporani. Sunt trasate clar trei linii tematice și stilistice principale: ceremonial-patetic, ironic-satiric și intim-liric. Luate împreună, toate sunt țesute într-un singur „text poetic românesc”, creând o imagine convexă și pestriță a autorilor noștri basarabeni. Există poezii cu adevărat interesante și cititorii vor găsi ceva care să li se potrivească.
Expresii, citate:
Veronica Pârlea-Conovali. „Cum să ajungi la 100 de ani? (sau o lecţie de viaţă cu Eugenia Bragarencu pe care a cunoscut-o la Vălenii de Munte, pe când avea 94 de ani):„Mă întrebaţi cum mi-am păstrat luciditatea? Şi acum, la un secol de viaţă, uşa casei mele este deschisă pentru toată lumea bună şi cumsecade, indiferent de profesie. Toată viaţa am citit mult, vedeți aici teancuri de ziare, la unele sunt abonată, pe altele le procur. Lectura, comunicarea, schimbul de informaţie mă fac să trăiesc. Aş recomanda părinţilor să nu mai crească copiii, mângâindu-i numai cu bunuri materiale. Bibliotecile sunt pline de cărţi, majoritatea îşi aşteaptă cititorul zeci de ani, praful le acoperă. Întoarceți-vă, tinerilor, cu faţa spre carte, atunci când ții în mână o carte, un ziar, credeți-mă, încărcătura spirituală e mare şi viaţa e mai lungă.”
„Fântânari astăzi nu mai vezi. Neînfricații meșteri, care coborau adânc sub pământ, pentru binele nostru tuturor, în zilele noastre sunt o raritate. De aceea, în grija fiecărui om care conștiențizează adevărata valoare a lucrurilor este de a păstra tot ce ne-au lăsat strămoșii…Mai spunea tata, în serile lungi de vară, că nu este nimic mai groaznic pe lume decât un sat fără apă, mai ales pe timp de arșiță, când soarele arde de preface în scrum florile și iarba… Oamenii pot trăi fără hrană zile în șir, dar fără apă, nu.”/din „Bumerangul”, „Cântarea iubirii”, p.139
Câteva aprecieri și referințe:
Dunia Pălăngeanu, scriitoare:„Pe lângă faptul că transmite generațiilor de copii și tineri dragostea față de trecutul de jertfe și eroism al strămoșilor noștri, scriitoarea Veronica Pârlea-Conovali este un acut cronicar al vremurilor în care trăiește si creează, iar scrierile sale poartă amprenta sincerității, verticalității, vocației sale cu care a fost înzestrată de bunul Dumnezeu și pentru care luptă cu armele sale, cu speranță de mai bine, cu nădejde de a birui vicisitudinile vieții, ca și cadru didactic, scriitoare, publicistă. Cine a avut privilegiul să-i stea în preajmă, și a poposit în paginile cărților sale editate de-a lungul anilor, cunoaște mai bine suferința, eroismul, fiorul patriotic, faptele adevărate ale istoriei ,sentimentele profunde ale unui suflet care lasă prin trecerea sa prin viață urme adânci de lumină. E jertfa de suflet și credință lăsate pe fila destinului de o admirabilă și curajoasă femeie care si-a făurit din pană și cerneala sufletului, corăbii de speranță pentru locul în care s-a născut și din care s-a întrupat”. Un stil de exprimare viguros, profund patriotic, din care respiră dragostea poetei față de adevărul istoric, de dulcea limbă română, de tradiții și obiceiuri, de satul natal, de valorile istoriei și culturii, și în care veți regăsi multe din pătimirile și suferințele românilor basarabeni de-a lungul istoriei zbuciumate.”
Andrian Beldiman, muzician:„Cartea de poezii „Lăcrimează-n dor amurgul” este o adevărată Binecuvântare pentru cei ce simt românește, pentru cei ce iubesc și gândesc românește… În capitolul Dragostea, ce mișcă stelele, descoperim o altă latură spirituală a poetei Veronica Pârlea Conovali, una născută din primordialele emoții eminesciene: S-a scurs o zi sau poate două, / S-a dus o lună sau un an. / Te-am așteptat ca niciodată, / Să vii din nou, să te mai am…/. „Cu inimă de țară”, un mănunchi de poezii pline de sinceritate și dor… Neamul românesc nu ar fi același fără Eminescu. Astfel poeta îl caracterizează drept un simbol al tuturor românilor: Poetule, cu limba clară, Cu sufletul îmbujorat, / Cu inimă de țară, / Și vis înaripat../. „O dragoste ne-adună”, este dedicat oamenilor dragi – părinților, poeților naționali, pictorilor pe care i-a indrăgit, profesorilor ce au avut grijă să o îndrume mereu… Sunt rânduri pline de lumină, iubire, o mulțumire scrisă în versuri pentru toți cei dragi inimii sale romantice… O dragoste ca mărul, / Din nou îmbobocit – Mata știi adevărul, / De moarte m-ai păzit… ”
Biblioteca Știri:„Antologia “Bucuria cuvintelor” vine ca o rază de lumină divină, în bezna timpului ce ne apasă. Ales respect distinșilor scriitori Ion Machidon, Gabriela Alef Machidon și Veronica Pirlea-Conovali, pentru titanică muncă depusă și imensa dăruire, întru prosperarea culturii românești! Felicitări infinite tuturor colegilor de condei, care se regăsesc în filele acestei bijuterii literare!”
Date biografice si activitate literară: Veronica Pîrlea-Conovali, /pedagog, istoric, scriitoare/ s-a născut la 12 noiembrie 1968 în Vărăncău-Soroca. A absolvit Colegiul de Comerț și Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Moldova. Magistru în Istorie, Membru al Uniunii Ziariștilor din România și al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română. A editat: „O dragoste ne-adună”/1998/, „Bumerangul ecoului/2001/, „În grădina copilăriei”/2004/, „Și-a venit ploaia…”/2006/, „S.A.Bucuria-60 de ani”/2006/, „Țara din stele”/2007/, „Cu dragoste pentru vârsta a treia„/2008/, „Destăinuiri de pe lumea cealaltă”/2013/, „Lăcrimează-n dor amurgul”/2016/, „Galina Furdui în lumina baștinei”/2017/, „Alexandra”/2018/, „Dialog în vis”/2019/, „Amurg sentimental – fortăreața cu suflet românesc”/2022, „Cântarea iubirii”/2023/, etc.
Recenzie de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, iunie 2023, lectura BM Hasdeu
Bate vântul nebun în ferestre,/Nistrul pare trist și nebun,/Iar mama și tata nu este/Și nu mai am la cine să vin… / Întru străină-n ogradă/Și niciun câine nu latră,/Mă uit la prispa crăpată,/La apa în căldări înghețată. / Umblă prin casă o pisică,/Frumoasă, cu blana-n culori,/Era mângâierea părinților/În zile grele și la sărbători. / O caut prin casă – nu este,/S-o fi dus peste gard, la vecină,/Acolo unde-i cald și lumină,/Și cineva cu drag o-ngrijește. / Mi-i greu și sufletul mă doare,/Iar lacrimile-mi curg șuvoi,/Și-aș vrea să strig în gura mare:/-Doamne, dă-mi părinții înapoi! / Cad în genunchi și mă rog la icoane,/Sărut cu tristețe pământul uscat,/Privesc prin ferestrele vechi cu obloane/Și cu bunul Dumnezeu stau la sfat. / Mă uit la ogradă pustie,/Un strigăt pe buze îngheață,/Odată cu plecarea mamei și tatei/Măsimt părăsită de viață. / Deschid ușa casei mâhnită,/Cu jale aprind focu-n vatră,/Mă-ncearcă o durere cumplită/Că nimeni nu bate la poartă… 😥
„E atât de simplu să joci cuvintele, alta e ca să poţi fi auzită” Cărțile Viorică Nagacevschi au devenit foarte populare, autoarea – mereu prezentă la activități mondene cu lansări literare, concerte, librării, acțiuni de caritate pentru persoanele nevoiașe… Secretul talentului, al popularității ei este simplu – o narațiune care se dezvoltă dinamic, subiect incitant, final fericit sau dramatic, un limbaj clar și plăcut, în special, poeziile cu o rimă numai bună de cântat. O autoare frumoasă, blândă, cu ochii triști uneori, o expresie de carte color, cu limbaj filosofic – creațiile Vioricăi ne învață să credem în dragoste, să iubim părinții, neamul, să apreciem valorile naționale. Să găsim o cale de ieșire în lipsă de speranță, să credem în Dumnezeu și că totul va fi bine!- „Mi-ar plăcea într-o bună zi să găsesc în cutia poștală o invitație. O carte cu timbru plătit care să mă invite în orașul din cutia albastră unde niciodată nimeni nu a folosit cuvântul război. Oare așa se poate?!” sau „Mi-e drag să culeg bucuriile din palmele unor oameni simpli, care au nevoie de puţină atenţie. Mă dau în vânt după un telefon la miez de noapte, când mi se spune că fetiţa sau băiatul lor au rămas încântaţi de o călătorie sau de o geantă cu caiete şi cărţi. Poezia este o revelaţie. De exemplu, atunci când citesc o carte bună, mă prefac într-un bonsai, o mică poveste în care îmi trăiesc filmul meu din vers aşa cum îmi este mie drag. Pentru că, dacă ar fi în serios, ar trebui să devin un codru. Lucrurile frumoase trebuie trăite pe porţiuni mici, căci largheţea lor te îneacă”. Viața nu se schimbă niciodată. Doar privirea omului asupra ei se schimbă. Privim lumea prin prisma stării noastre de spirit și a stării interioare: schimbând starea, și mediul se va schimba! Nu putem fi absolut inocenți sau abstracti de tot – suntem cu toții sociali! Acesta-i sensul subtil al operei Vioricăi Nagacevschi: „Venim în această lume ca la piață / Să ne schimbăm în suflete mai noi /Ne căutăm pe chipuri ca prin ceață /Ce-a rămas din alte lumi în noi. / Venim cu mame cum se naște luna /Din dorul de ispită, dor furat /Și Evele se nasc ca-ntotdeauna / Tot din același dor neamânat / Copilărim de-atâtea ori în veacuri / De parcă n-am îmbătrânit deloc / Mai așteptăm și azi un sac cu daruri / Și nici nu știm că am avut noroc / Legendele se scriu fără peniță / Și stelele se trec fără să vrei / Lăsăm în urma noastră o portiță / Să mai venim în lumea asta fără chei.”(din „Cheia”) Conștientizarea de sine ca notar, scriitoare și artistă vine la o persoană din natură. Notarul Viorica Nagacevschi le întrunește pe toate: e și scriitoare, scrie scenarii de teatru și texte la cântece de muzică: „Nimic nu poate fi de prisos atâta timp cât tot ce poate face omul îi reușește într-o mai mică sau mai mare măsură. Eu nu cred că ar trebui să delimităm hotarele îndeletnicirilor. Oricine poate încerca. Tot oamenii sunt cei care vor fi barometrul reușitei fiecăruia și acest lucru va motiva orice afacere.” Atunci când talentul și setea de viață, dorința de cunoaștere și o capacitate uimitoare de muncă se îmbină minunat într-o singură persoană, atunci această persoană ocupă loc special în istorie. Interesele literare au acoperit domenii întregi ale vieții, operele conțin varietăți de proză, poezie, cu o mare activitate artisitică: textele autoarei sunt cântate de prestigioșii interpreți de muzică ușoară din Republica Moldova. Ce n-ar fi simțit sau retrăit în viață, din anumite motive nu a pierdut niciodată dorința de viață, în sufletul ei răsună muzica și îi umple viața cu sens. În cărțile Vioricăi Nagacevschi, se manifestă clar trăsăturile stilului ei de proză și poezie. Criticii o laudă, ei observă uimitoarea abilitate a autoarei de a dezvălui personalitatea unui personaj și legătura sa cu timpul prin realitatea detaliilor cotidiene în romanele „Grădinarul din Rai” sau „Sandhya”; cititorii s-au îndrăgostit de simplitatea stilului ei, de povestiri neobișnuite, precum și de personaje interesante. Ultimele volume de proză merită timpul necesar pentru a le citi: te cufundă într-o altă lume și uiți de realitate. Lucrările autoarei a cărei recenzii sunt în mare parte pozitive, au primit recunoaștere și în rândul fanilor de muzică de calitate. Îi place să creeze, pare că o face rapid și ușor, iar când ultimul capitol se termină, întotdeauna revine la familia ei iubită, își adoră soțul și pe fiul Vasile… Poezia „Am fost diagnosticată cu amor” („Cheia”, 2014) O temă liberă într-o poezie caldă despre cum iubirea nu este întotdeauna îndeajuns și ce lipsește să o împlinească, despre rolul esențial al comunicării și felul în care te conectezi cu cei din jur, despre cum fiecare om are propria experiența de viață din care dobândește lecții sau le retrăiește, până le învață… până să dea uitării. Cu amor și cu umor:„Am fost diagnosticată cu amor /mă culc – nu dorm, mă scol – mă simt horror /n-am poftă de nimic, nu beau, nu zbor /ca mine nu mai sunt, ca mine mor/ Scriu bilețele mici făr răspuns /amnezie le arunc în buzunar /trăiesc de la apus pân-la apus /scriindu-mi boala într-un vechi dosar /Privesc din nou, orbesc, trăiesc cum pot mai cochetez, dar amețesc de dor /nu fac scandal, iubesc, zâmbesc, fac tot/ dar nu m-ajută și aș vrea să dor /Nu plec – rămân, sărată de iubiri /mă culc – nu dorm, mă scol – mă simt horoor /fac tratament, amor și convorbiri /ca mine nu mai sunt, ca mine mor.”
Sau „În fiecare zi /tatuăm iubirile pe ochii celora care/ nu știu să le vadă,/ riscând să rămână cu buturugile pe retina,/ fără a simți greutatea cerului/ care îl apasă.”(„Cheia”) „Grădinarul din Rai”- autoarea spune că „e atât de frumos să visez la dragostea trăită de Maria, la fel cum ți-ai dori să te naști încă o dată după un scenariu bine desenat.” – „Dragostea a fost și rămâne cel mai îndrăgit subiect pentru toate vârstele. Cu toții greșim, nimeni nu s-a născut perfect în lumea noastră, dar există un timp al iubirii în care fiecare își caută răspunsurile. Ar fi nedrept să aplecăm paginile vieții în fiecare noapte și să nu ne gândim măcar o dată la bătăile inimii care se aud cu atâta intesitate, de parcă ar vrea să ne spună ceva, însă noi, surzi și muți, o întemnițăm în niște precepte banale și proaste. Orice om venit în lumea noastră a coborât din dragoste” Volumele „Eroul zilei”, „Cheia”, „Flori de ziua ta” – cuprind și versuri și muzică.
Şirul de cărţi recomandate de scriitoare este atât de lung că nici nu ştiu de la care s-o încep. „Aş prefera mai întâi cărţile care dau o lecţie de viaţă, cum ar fi: Elisabet Gilbert – „Roagă-te, mănâncă, iubeşte”; Doina Rusti – „Lizoanca la 11 ani”, Alice Năstase – „Noi suntem zeiţe”, „Care pe care”, precum şi altele mai trăsnite – „Dragostea durează trei ani” sau „Jurnalul unui egoist” de Frederic Beigbeder.” Activități sociale, caritate: Fundaţia „Viorica Nagacevschi” a acordat burse motivante de studiu pentru elevi, o fetiţă a obţinut un sejur de studiu la şcoala de limba franceză din Nisa, Franţa. Contribue cu ajutoare pentru sinistrați și refugiați; organizează donații de cărți, acțiuni și varia expoziţii pentru copii orfani şi bătrânii de la Azilul de bătrâni; întâlniri școlare cu scriitori, etc. „Mi-am dorit să le aduc o gură de aer proaspăt de libertate. M-am dus la ele cu o echipă de psihologi, cu o donaţie de carte şi cu un spectacol de Sf. Andrei. Le-am văzut cu zâmbet, dar am cules şi lacrimi. Tristeţea rămâne o regină nedetronată în acea casă. Mi-am dorit să le îmbărbătez cumva, dar nu ştiu dacă mi-a reuşit. Când ştii că acasă îţi îmbătrâneşte un copil, cum poţi să te mai lupţi… Mi-a fost greu să le văd şi să le las, dar m-am gândit că Dumnezeu are pentru fiecare un gram de fericire.”/ despre Penitenciarul de la Rusca pentru femei/ Călătorii, destinații turistice, impresii: „Călătoria în India a fost ceva nemaipomenit de frumos. O ţară cu un imens soare pe care vroiam să-l car în avion de acolo, cu o filozofie de viaţă bine gândită, care te face să meditezi la ideea că nu eşti întâmplător pe pământ şi ai o misiune de îndeplinit, dacă te gândeşti bine o poţi descifra chiar singur. Am trăit chiar o istorie de neuitat când un slujitor al unui templu m-a invitat şi mi-a arătat toţi zeii lor şi în faţa fiecăruia m-a pus să mă gândesc la cei dragi, la dorinţe, ca mai apoi la întoarcere să mi se întâmple lucruri cu adevărat frumoase. Tot în acel an am fost şi în Italia. Este fantastică, este incendiară, cu atâta istorie în spate. Am vizitat Vaticanul, am sorbit picturile lui Rafael în Capela Sixtină, cu atâta vlagă de viaţă biblică că la întoarcere am crezut că Dumnezeu e pe pământ şi nicidecum undeva prin ceruri. Am studiat traseul cum să ajung şi în Indonezia, dar e foarte dificil Tibetul. Acum e o problemă să obţii viza pentru ceea ce eu îmi propun să vizitez, dar… timpurile se mai schimbă”. Aprecieri și referințe: –Lilia Calancea:„Azi am băut cafeaua la balcon cu o Viorică și cu o magnolie semi-desfăcută. Primăvara e pentru poeme de suflet. În același timp primesc un mesaj de la Viorica, cu o cronică la cartea mea. Nici măcar nu m-am mirat că ne-am gândit una la alta, în aceeași dimineață. Se întâmplă adesea între scriitori/scriitoare. Dar cu Viorica mai am și un sat comun în arborele genealogic. Bunica mea (din Bocete de nuntă) a tânjit toată viața după satul Cosăuți, Soroca. Era și firesc să tresar la pagina 118, la poemul care începe cu „Celei care a mințit iarna născându-mă cu nume de primăvară – mamei mele” –Antuanela Raileanu:„O bucurie pentru mine să mă revăd cu oameni frumoși așa cum este Viorica Nagacevschi. La lansarea volumului „Răsucește-mă în jurul visului tău” am cunoscut autoarea care dincolo de război, aduce iubirea în prim-plan” –Anemari-Helen Nițu:”Cred că poezia de dragoste are trecere la orice generație. Cu câtă modestie și sinceritate și-a împărțit Viorica Nagacevschi versurile cu noi, muritorii. Și ce oameni minunați am reîntâlnit! Sunt norocoasă!” Date biografice și activitatea literar-artistică: Viorica Nagacevschi, n. 13.12.1968 din satul Cosăuți,Soroca Studii:1976-1986 – Școala Medie satul Cosăuți, rnl Soroca;1982-1986 – Școala de muzică sat. Cosăuți, clasa vioară;1984-1986 – Școala de chimie de pe lângă Universitatea de Stat V.Lenin;1986-1991 – Universitatea de Stat din Moldova, facultatea: filologie română ;1986-1990 – membră a Tarafului ”Struguraș”, de pe lângă Universitatea de Stat V.Lenin, vioristă.;1994-1995 – profesoară de limbă și literatură română, Școala nr.87, mun. Chișinău (azi Liceul ”M.Berezovschi”);1995-1999 – Universitatea de Stat din Moldova, facultatea de drept;1995-1998 – secretar la Biroul Notarial de Stat nr.10 mun. Chișinău;1998-2000- secretar la Camera Notarială mun. Chișinău ;2001 – Notar ( până în prezent) Cărți scrise: 2004-Flori de ziua ta (carte de versuri); 2007-Eroul zilei (carte de versuri);2010 – Cheia (carte de versuri);2011 – Povestea Lui Mihai. Planeta Tobi (carte pentru copii);2012 – Povești pentru copii ciminți (carte pentru copii);2014 – Grădinarul din Rai (roman);2017- Sandhya (roman);2019-Sandhya (editată și lansată în România);2020 – Încă o zi Crăciunul de-ar ma fi, (carte de colinde);2022 – Răsucește-mă în jurul visului tău (versuri);2022 – Cele mai curate miracole, antologie realizată de Alice Nastase Buciuta Texte scrise și colaborări:Vitalie Dani, Anișoara Puica, Adrian Ursu, Geta Burlacu, Aurel Chirtoacă, Laurențiu Popescu, Aura, Cristina Scarlat, Evdochim Baxanean, Rodica Roșioru, Diana Rotaru, Irina și Anatol Bivol, Olga Ciolacu, Igor Rusu, Janet Erhan, Ian Raiburg, Cristy Ruj, Sandu Gorgos, Anatol Lupu, Valeriu Ceban, Doina Sulac, Diana Rotaru, Nelly Ciobanu, Igor Rusu, Cătălina Carauș, Vitalie Maciunschi, Sandu Gorgos, Dinu Matvieivici, Valeriu Cataraga, Alexandru Grosu, Daria Radu, Liviu Știrbu, Ion Cațîr, Silvia Grigore, Luminița și Valentin Dragomir, Nicolae Tăranu, etc. Activități: 2010 – Fondator al Fundației de caritate ”Viorica Nagacevschi”; 2013-2016 – Fondator și Președinte ORDA;2015-până în prezent – membru al Consiliului CLAD; 2015-2017-Președinte a Centrului de Licențiere a Dreptului de Autor; 2013-2017- co-fondator și organizator al evenimentelor Klumea (Festivalul Ia Mania, Mai Dulce, Lavender Fest, Balul Brazilor de Crăciun, Banca Klumea, etc.); 2019 –Fondator ALLEGRO (A.O.);2020-fondator și Președinte ADERO (O.G.C.). Titluri și Mențiuni: Premiul muzical ”Șlagărul Anului – 2008” – ”Nu am știut” (interpret Laurențiu Popescu);Premiul muzical ”Șlagărul Anului – 2009” – ”Nu-mi lua din Rai” (interpret Aura);Premiul muzical ”Șlagărul Anului – 2011” – ” Aș da orice” (interpret Adrian Ursu);Premiul muzical ”Șlagărul Anului – 2011” – ” Inelul de iarbă” (interpret Aura);Premiul muzical ”Șlagărul Anului – 2012” – ” Undeva” (interpret Laurențiu Popescu);Premiul muzical ”Șlagărul Anului – 2014” – ” De dorul tău” (interpret Vitalie Dani);Premiul muzical ”Șlagărul Anului – 2015” – ” Unica” (interpret Adrian Ursu);Premiul ”Cel mai bun textier” la categoria creație literară muzicală – 2015 – Potcoava de Aur (ediție aniversară cu ocazia celor 10 ani de activitate);Premiul ”Omul Anului Jurnal TV” – 2010;Premiul ”Femeia Anului” -2012 – UNICA.md;Titlul Onorific la categoria ”Societate” – Omul Anului – 2015;Titlul Onorific la categoria ”Cultură” – Omul Anului – 2018;Titlul de ”Cetățean de onoare” al sat. Cosăuți rnl Soroca – 2017;Mențiune – Diplomă – ”Imnul raionului Soroca” – Consiliul raionului Soroca.;Mențiune – Diplomă – ”Pentru completarea fondului de carte a Bibliotecii Publice B.P.Hașdeu” – Președintele raionului Soroca. Text, foto, film – Impresii din viață și cărți blog, Svetlana Vizitiu, 19 iunie, 2023
Când gândește un bărbat, lucrează o sferă a creierului. Când gândește o femeie, lucrează ambele… Si, tot timpul, ele se luptă una cu alta… Despre sferele creierilor vorbesc ) Aveți grijă unul de altul, și nu vă divulgați intențiile negative, doar fapte pozitive! Mergeți cu dreptul! Poate mai împrumutați din unele exemple de viață, de mai jos, experimentate chiar de subsemnată, și ce, doar nu sunt de fier! )
Van_Gogh a vândut un singur tablou pe perioada vieţii lui. Şi acesta – fratelui lui, pe un preţ infim? Asta nu l-a oprit, însă, să picteze peste 800 de tablouri! -In 1954, Jimmy Denny, managerul lui Grand Ole Opry, l-a concediat pe Elvis_Presley după un singur concert? I-a spus: „Nu vei ajunge nicăieri, fiule. Mai bine te-ai întoarce la condus camioane”. Și Elvis înainte de a cânta chiar lucra la condus camioane… -Beethoven a fost considerat de către profesorii săi „fara nici o şansă de a fi compozitor”? Nu i-a ascultat însă, şi a compus cinci dintre cele mai frumoase simfonii ale sale fiind complet surd. –Albert_Einstein nu a vorbit până la 4 ani şi nu a citit până la șapte?.. Una dintre profesoare l-a descris ca fiind bolnav mintal – „încet la minte, nesociabil şi pierdut pentru totdeauna în vise prosteşti”. A fost exmatriculat de la şcoală şi a pierdut admiterea la Politehnica de la Zurich. Totuşi, a învăţat să vorbească, să citească şi chiar să facă puţină mate – nu? –Michael Jordan şi Bob Cousy au fost daţi afară din echipa de baschet a liceului? Jordan spunea: „Am eşuat de nenumărate ori în viaţă. De aceea am reuşit.” -Un expert spunea despre Vince Lombardi că: „Posedă cunoştinţe minime despre fotbal şi o totală lipsă de motivaţie.”? și doar a ajuns mai târziu printre cei mai buni fotbaliști?! -In 1944, Emmeline Snively, directoarea unei agenţii de modeling, i-a spus modelei aspirante Norma_Jean_Baker, „Mai bine – ai învăţa să fii secretară sau ţi-ai găsi un soţ”? Sunt sigură că ştiţi că Norma Jean a devenit Marilyn_Monroe. Acum cineva are habar cine e Emmeline Snively? –Winston Churchill a rămas repetent când era in clasa a 6-a? știe cineva? De fiecare dată când a candidat a fost înfrânt, până când a împlinit 62 de ani şi a devenit… Prim ministru. El a scris mai târziu: „Never give in, never give in, never, never, never, never – in nothing, great or small, large or petty – never give in except to convictions of honor and good sense. Never, Never, Never, Never give up.” -Sigmund Freud a fost huiduit pe scenă când şi-a prezentat pentru prima oară ideile comunităţii ştiinţifice din Europa? dar, S-a întors la biroul lui şi a continuat să scrie. -Charles Darwin a renunţat la cariera în medicină şi i-a fost spus, de către tatăl său: „Nu-ţi pasă de nimic în afară de prins câini şi şobolani.”? În biografia lui, Darwin a scris: „Am fost considerat de tatăl meu şi de toţi profesorii ca un băiat foarte obişnuit, de fapt, chiar mai jos decât standardul mediu de inteligenţă.” Cu siguranţă, a evoluat. -Profesorii lui Thomas Edison spuneau despre el că „e prea prost ca să înveţe ceva”? A fost concediat de la primele două joburi ale sale, fiind considerat neproductiv. Ca inventator, a făcut 1000 de invenţii lipsite de succes, înainte de a reuşi să inventeze becul. Întrebat de un reporter cum s-a simţit să eşueze de 1000 de ori, Edison a spus: „Nu am eşuat de 1000 de ori. Becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi!” Walt Disney a fost concediat de editorul unui ziar pe motiv că nu are imaginaţie şi idei bune. A dat faliment de mai multe ori până să construiască Disney Land-ul. Dealtfel, Propunerea parcului a fost refuzată pe motiv că nu ar atrage pe nimeni… -La 21 de ani, actriţei franceze Jeanne Moureau i s-a spus de către un director de casting că are capul prea curbat, că nu e destul de frumoasă şi că nu e îndeajuns de fotogenică pentru a face un film? și, A respirat adânc şi şi-a zis „În regulă. Atunci cred că trebuie să fac totul în felul meu”. După ce a făcut 100 de filme, în 1997 a primit premiul Academiei Europene de Film pentru Realizările de-a lungul Activităţii. –Charlie Chaplin a fost iniţial refuzat de către studiourile din Hollywood, pantomima sa fiind considerată un nonsens? -Profesoara lui Enrico Caruso i-a spus acestuia că n-are voce şi că nu poate să cânte deloc? Părinţii vroiau ca el să devină inginer. Dar a devenit un soprano celebru… -Când Pablo Casals a împlinit 95 de ani, un reporter l-a întrebat „Domnule Casals, aveţi 95 de ani şi sunteţi unul dintre cei mai mari violocenlişti din toate timpurile. De ce încă mai exersaţi 6 ore pe zi?” Domnul Casals i-a răspuns: „Pentru că încă cred că fac progrese.” AȘADAR, NU TE DA NICIODATĂ BĂTUT!!!
imagine Chișinău, Cosmos, Grand Hall
– Bună dimineața, doamna Teodora.
– Bună dimineața. – De ce stai acolo? O să îngheți.
– Îl aștept pe fiul meu. A plecat la cumpărături acum ceva timp, dar se pare că a întârziat”, a adăugat bătrâna, uitându-se la ceas.
– Nu-ți face griji, sunt sigur că nu va dura mult. Vă deranjează dacă vă țin companie?
– Mulțumesc, nu vă deranjați. Sunt sigură că ai lucruri mai bune de făcut decât să ții companie unei femei bătrâne ca mine. O fată norocoasă te va aștepta…
– Nu e nicio problemă, vă asigur. O să stăm pe banca asta și o să așteptăm…
Și Vasile, ca în fiecare dimineață, stătea lângă bătrâna lui mamă, așteptând un fiu care nu fusese niciodată atât de aproape.
-Dacă Alzheimer ar lovi inima și nu mintea…
Învățătoarea de la clasa întâi întâmpină dificultăți cu unul dintre elevii săi…
L-a intrebat: – Ce se întâmplă cu tine, băiețel? – Băiețelul răspunse: – Sunt mult prea inteligent, pentru clasa întâi! Sora mea e in clasa a III-a, iar eu știu mai multe decât ea! Consider că și eu trebuie să învăț în clasa a III-a! …Învățătoarea îl conduse pe băiețel la director, explicând acestuia situația… Directorul se gândi și spuse băiatului: – Te voi supune unui test, iar dacă nu vei ști să răspunzi corect măcar la una din întrebări, atunci vei merge înapoi în clasa întâi și te vei comporta bine! …Băiețelul căzu de acord. – Cât fac 3 x 3? – 9. – Cât fac 6 x 6? – 36. Și uite așa, răspundea elevul de clasa întâi, la fiecare întrebare ce, în opinia directorului, erau întrebări pentru clasa a III-a…. …Atunci directorul privi către învățătoare și zise: – Cred că acest elev poate trece, fără probleme, în clasa a III-a! Însă, învățătoarea: – Am si eu niște întrebări: Ce are vaca în număr de 4, iar eu în număr de 2? Băiețelul, după o pauză, răspunse: – Picioare! – Dar ce se găsește în pantalonii tăi, și nu se găsește într-ai mei? – Buzunarele! – Ce face bărbatul, stând în picioare, femeia așezată, iar câinele în trei labe? În acest moment, directorul făcu ochii mari cât cepele, dar, înainte să reușească să spună ceva, băiețelul răspunse: – Dă mâna! – Ce cuvânt din limba engleză începe cu F și se termina cu K, semnificând foc și pară și emoții? – Firetruck (Mașina pompierilor)! – Ce cuvânt începe cu F și se termină cu K, și dacă nu ai asta, atunci ești nevoit să te servești cu mâna? – Fork (Furculița)! – Ce îi dă barbatul femeii sale, după nuntă? – Numele! – Ce organ nu are oase, are mușchi și multe vene, pulsează și răspunde de manifestarea dragostei? – Inima! …Directorul răsuflă ușurat: – Trimiteti-l dracului, odată, la Harward! La ultimele 7 întrebări, până și eu aș fi răspuns greșit!
Un cetățean argentinian s-a dus să cumpere un „carton de ouă” și când l-a întrebat pe vânzător prețul, a constatat că prețul era peste cel obișnuit, așa că l-a întrebat pe vânzător „de ce”!? Mi-a răspuns că distribuitorii au ridicat prețul! Cetățeanul a luat tăcut „cutia de ouă” și a pus-o la loc spunând:
Nu am nevoie de ouă, pot trăi fără ouă. Așa au făcut toți cetățenii fără campanii și greve, dar asta a fost cultura_poporului! Poporul nu a acceptat companiile să-i șantajeze. În mai puțin de o săptămână, angajații companiei au venit să livreze ouă în magazine, dar proprietarii au refuzat să le colecteze pentru că nimeni nu a cumpărat stocul de ouă vechi! Companiile, cu toate acestea, au rămas încăpățânate și nu au corectat prețul, crezând că #protestele se vor încheia în câteva zile și că oamenii vor reveni la achizițiile obișnuite de ouă. Dar și oamenii s-au încăpățânat, au boicotat ouăle și companiile au început să piardă enorm! Stocurile s-au adunat pentru că producția nu s-a putut opri! Patronii firmelor de animale s-au reunit și au decis să restituie prețul ouălor la prețul anterior! Cu toate acestea, boicotul continuă Companiile aproape au declarat falimentul, așa că s-au reîntâlnit și au decis să trimită scuze oficiale poporului argentinian din toate #mass_media și fixând prețul la un sfert din #valoarea lor anterioară. Aceasta este o poveste_adevărată, nu fructul ficțiunii. Noi ca popor putem scădea sau crește prețul la orice bun. Doar cu voia noastră, fără campanii și greve. Tot ce avem nevoie este puțină voință, cultură și determinare. Doamne ajuta tuturor! Să cunoasteti pretul și valoarea!
În prima zi de curs, profesorul facultății de drept a intrat în clasă și primul lucru pe care l-a făcut a fost să ceară numele unui elev care stătea în primul rând:
-Cum te numești?-Numele meu este Nelson.-Ieși din clasa mea și nu te mai întoarce niciodată! – a strigat profesorul. Nelson era nedumerit, dar s-a ridicat repede, și-a adunat lucrurile și a părăsit clasa. Toată lumea era speriată și revoltată, dar nimeni nu vorbea. Foarte bine! – Să începem! a spus profesorul. Pentru ce sunt legile? i-a întrebat profesorul. Studenții erau încă speriați, dar încetul cu încetul au început să răspundă la întrebarea lui:-Să avem o ordine în societatea noastră. Nu! – A răspuns profesorul. -Pentru a le îndeplini.-Nu! -Pentru ca persoanele care greșesc să plătească pentru acțiunile lor. -Nu! Știe cineva răspunsul la această întrebare? -Pentru ca să se facă dreptate. – o fată a vorbit timid. -În sfârșit! Adică, pentru dreptate. Și acum: ce este dreptatea? Toată lumea a început să se enerveze de atitudinea ticăloasă a profesorului. Cu toate acestea, ei au continuat să răspundă: -Pentru a proteja drepturile oamenilor … -Bine! Ceva mai mult ? – a spus profesorul. -Pentru a diferenția binele de rău, pentru a-i răsplăti pe cei care fac binele … -Ok, nu-i rău! Dar răspundeți la această întrebare: „Am acționat corect când l-am dat afară pe Nelson din clasă?” Toată lumea a tăcut, nimeni nu a răspuns. -Vreau un răspuns în unanimitate!-Nu! au răspuns toți, într-un glas.
–Și de ce nu a făcut nimeni nimic în legătură cu asta? De ce vrem legi și reguli, dacă nu avem voința de a le practica? Fiecare dintre voi are obligația de a vorbi, atunci când asistă la o nedreptate! Du-te să-l cauți pe Nelson! ”, a spus el. Aflați că atunci când nu ne apărăm drepturile, demnitatea se pierde. Și că demnitatea nu poate fi negociată...
La țară, si astazi bronsita se trateaza cu supe bogate in usturoi. O alta versiune a acestui remediu: puneti doi catei de usturoi intr-o cana de lapte rece. Lasati-i sa fiarba 20 de minute, apoi beti lichidul cat mai cald. Reteta poate fi preparata si cu ceapa. Trei cepe se fierb in 500 ml de apa, se strecoara si lichidul se amesteca cu miere.
Inhalatie cu lamaie Puneti la fiert 750 ml de apa. Stingeti focul. Adaugati 5 picaturi de ulei esential de lamaie. Aplecati-va capul peste vas, acoperiti-va cu un prosop si inspirati. Se repeta de trei ori pe zi.
Frictionari si comprese pe piept …Cu untdelemn de masline cald, amestecat cu lamaie, usturoi sau ulei aromat de lavanda sau eucalipt.
Cataplasme cu otet de mere Inmuiati o compresa in apa fierbinte, stropiti-o cu otet de mere si aplicati-o pe piept, acoperita de o folie de plastic. Prin compozitia sa, otetul degaja caile respiratorii superioare – nas, gat, sinusuri, si inferioare: bronhiile si plamanii.
Dureri de gat Mesagere nedorite ale racelii sau gripei, durerile de gat pot anunta si o infectie virala sau bacteriana, o angina sau o laringita. Cert este ca fac mari probleme la inghitit si e bine sa scapam de ele rapid.
Cataplasme cu musetel Puneti o lingura de musetel intr-o cana cu apa clocotita si lasati sa se infuzeze cinci minute. Varsati lichidul pe o compresa, stoarceti-o putin, apoi aplicati-o direct pe gat. Acoperiti-o cu o bucata de plastic. Cand se raceste, operatia trebuie repetata. La fel de bune sunt compresele fierbinti cu ulei de masline si apa de colonie din lavanda.
Gargara cu salvie Planta cunoscuta din Antichitate, salvia da un ulei esential cu proprietati antiinflamatoare si antibacteriene foarte eficiente in caz de inflamatie a gatului si gurii. Doua-trei picaturi de ulei de salvie puse in 100 ml de apa calda sunt mult mai active decat infuzia de salvie, preparata dintr-o lingurita de planta, infuzata cu o jumatate de litru de apa fiarta. Se fac 2-3 gargare pe zi, vreme de 2-3 zile.
Gargara cu miere si suc de lamaie Diluati in apa fierbinte un praf de sare, sucul unei lamai si o lingurita de miere. Faceti gargara de trei ori pe zi.
Gargara cu apa sarata Un remediu simplu si cat se poate de eficace: amestecati 1 lingurita de sare de masa cu 500 ml de apa calduta si faceti gargara din ora in ora.
Cataplasme cu sare grunjoasa si suc de lamaie Luati un pumn de sare grunjoasa, stropiti-o cu suc de lamaie fierbinte, intindeti sarea umeda pe un tifon si aplicati-l pe gat, vreme de o ora. Inveliti bandajul cu un fular.
Gargara cu otet de mere Antiseptic si bactericid, otetul de mere este inainte de toate un fortifiant excelent, ideal pentru a spori rezistenta organismului impotriva neplacerilor iernii. E firesc, deci, sa usureze si durerile de gat. Amestecati o lingura de otet de mere cu o lingurita de miere. Diluati-le cu ceai de musetel si faceti gargara.
Sănătate, binecuvântări, tuturor! Și, Doamne ajută vouă!
Rețetele fericirii vin dintr-un mod sănătos de viață:
–Ascultă muzică bună în fiecare zi -Trăiește cu cei trei Eu-ri: energie, entuziasm și empatie -Citește o carte -Visează mai mult când ești treaz. -Încearcă să faci alți oameni să zâmbească -Șterge dezordinea din viața ta și lasă noua energie să curgă. -Nu-ți pierde timpul prețios cu critici, lucruri trecute, gânduri negative. Mai bine investește-ți energia în pozitivul prezentului. -Înțelege că viața este o școală și ești aici pentru a învăța Problemele sunt lecții care vin și pleacă; ceea ce înveți din ele durează toată viața -Nu rata ocazia de a îmbrățișa alți oameni -Renunță la judecățile_inutile -Nu te lua atât de în serios; nimeni altcineva nu o face -Nu trebuie să câștigi fiecare argument; acceptă să nu fii de acord și învață de la celălalt -Nu-ți compara viața cu a altora; -Nimeni nu se ocupă de fericirea ta, decât tu însuți -Amintește-ți că nu controlezi tot ce ți se întâmplă, ci ceea ce faci cu el
Învață ceva nou în fiecare zi. -Ce cred alții despre tine nu e treaba ta -Apreciază-ți corpul și ai grijă de el -Indiferent cât de bună sau rea este situația, va trece -Slujba ta nu va avea grijă de tine atunci când te îmbolnăvești; prietenii tăi o vor face. Păstrați legătura cu ei. -Scapă de tot ce nu este util, frumos sau distractiv -Invidia este o pierdere de timp; ai deja tot ce îți trebuie -Ce e mai bun abia acum urmează să vină -Sună-ți membrii familiei des și trimite-le mesaj spunând că te gândești la ei -În fiecare seară înainte de culcare mulțumește pentru ziua primită și realizată -Amintește-ți că ești prea binecuvântat ca să fii stresat -Bucurați-vă de călătorie. Ai o singură șansă, profită de ea.
Mergi 10 până la 30 de minute zilnic
Stai în tăcere cel puțin 10 minute pe zi…
Viața este frumoasă, deschide-te fiecărei clipe!
Și, când cineva m-a vorbit de rău, spune-mi cum m-ai apărat, nu ce au spus… ❤
Arhivati-vă starea voastră de spirit în postari; unui medic îi va fi mai ușor să vă stabilească diagnoza Spune-ți-vă, în sinea sa, că vă iubiți, și vă veți iubi, într-adevăr și pe mine, tot… De la tăticul meu am învățat! ❤
În ajunul Paștelui, la bunici la țară în Săptămâna Mare începeau pregătirile. Se scutura toată casa, până la ultimul preș. Se închideau sobele, ce bine c-am scăpat de iarnă! Bunica era mereu preocupată de curățenie și de-ale gurii pentru toată lumea. Bunicul cosea curtea și mirosea a iarba tăiată, a copaci înfloriti și a pâine pe vatră. Exista ceva mai frumos de atât?! Pomii se vopseau cu var, în primul rând, și tot satul, întreaga țară – știau că vine Paștele! De fapt, pregătirile pentru Paște erau și pentru copiii mari de la orașe. Pentru noi. Cei pentru care totul părea ciudat… În prezent, alergăm în goana noastră nebună prin oraș, cumpărăm cozonaci în pungă și ne întrebam unde e mirosul vechi din copilărie…
Bunicile mele aveau mereu o grijă de Paști, – să le fie casa proaspăt văruită. Amestecau bine lutul cu bălegar, paie și apă și cu mânile lor bătătorite acopereau pereții acolo unde varul sărise sau se crăpase. Să mă credeți, că și eu umblam cu verii mei pe drumul lung din mahala în căutare de baligă. Chiar ne întreceam unul cu altul, cine aduna mai mult… O putoare duhnea, de Doamne-Doamne, dar nici gând să protestăm, mai ales că după muncă venea și o măliguță gustoasă și noi eram flămânzi și plini de energie. După ce buneii ori bunicile terminau de „lichit”, stingeau varul într-o găleată ce păstra urma unor grămezi de varuri, amestecau cu sineală luată din colhoz, până capătă culoarea cerului senin de primăvară. Se cățărau surorile mamei împreună cu bunică Maria pe taburete îndeletnicite cu mare drag de bunelu Teodor din Olișcani, si cu bidineaua de la stânga la dreapta – struneau pereții până curgea apă de pe ele. „Înmoaie țucă badanaua în găleată, scutur-o oleacă și dămi-o la mână: -imi spunea bunica fără a mai coborî de pe taburet. În colțuri dădea cu o pensulă făcută de bunelu din penele gâstilor fine. Spăla dușumeaua din zal /odaia mare/ cu petroxin, în restul camerelor la început rămânea lutul înșirat pe jos (la buneii Feodosia si Mihail Vizitiu din Varvareuca). Iar în Olișcani, în casa mare, bunelu a pus chiar podele din lemn, era meșter la toate, și tare bun. După ce terminau de lichit pe jos asteptam sa se usuce bine, puneau pe pereți carpete cusute de bunica, atârnau perdele pe sârma draperiei de lemn si terminau cu întinsul țoalelor de coade si cadrelelor pe jos. Ambele mele bunici țeseau covoare minunate. Apoi, de obicei, ieșeau cu spatele din camera pe care o terminau, se opreau în prag, scrutau cu privirea în jur și spuneau ușor oftând:”Bodaproste c-am terminat”. Dupa care repetam și noi, nepoții împreună cu ceilalți din neamuri… Bunica Feodosia mereu ne făcea cruce, pentru că părinții erau tineri și pe atunci nu se permitea să te rogi, în văzul tuturor… Totuși pășeam…. spre comunism ) Taina copilăriei mele mai stă în izvorul pârăului din vale de la casă bunicilor Maria și Teodor Sinchevici, părinții mamei mele Dora, în drum spre casa de cultură din Olișcani, pe care bunelul meu l-a făcut cu mâinile și sudorile frunții sale. Bunicii mei au iubit dintotdeauna ce-au făcut, munceau pe rupte, nu-i auzeam văicărindu-se, erau cuminți și blânzi, ne așteptau să vadă bucuria și mulțumirea din ochii noștri. Le era de ajuns și erau împăcați cu lumea. Mamele și bunicile ne fac Paștele și Crăciunul – sărbători tradiționale dăltuite în suflet pentru vecie Asemenea acestor sărbători cu feminitatea iconografică, nimic n-ar fi fost fără ele. Biserică adevărata am prins-o la bunei, acasă. Fără lupta lor, fără jertfă și dăruire, fără permanentă grijă maternă care te însoțește în viață, n-ar fi… sărbătoare. Mi le amintesc pe bunicile mele în preajma Paștelui cum se trezeau cu noaptea-n cap și frământau kile de cozonac și pască. Încingeau cuptorul de lut primind în burta lui încinsă tăvi cu cozonaci țanțoși și păști mândre și pufoase. Le binecuvîntau cu câte o cruce făcută cu toate palmele trudite și le lăsau în voia focului din cuptor. Cu fiecare iarna cu Crăciun, cu fiecare primăvară în Paștele ce vine, viata mi se pare o binecuvântată poveste. Mai ales când trăiau și părinții mei. De Paști și de Crăciun, în mod tradițional noi toți, mergeam în ospeție la ei, dragii mei părinți… Acum s-a rupt tradiția fără ei în viață… Mergem la cimitir să vorbim cu ei, să ne amintim, să aprindem luminări… Eu nu pot fi ca ei pentru copiii și nepotul meu, spre marele meu regret, dar le pot oferi toată dragostea mea și ajutorul meu necondiționat… Sper că vor înțelege cu timpul… Trăiesc într-o permanentă mirare – cât de Bun e Dumnezeul nostru, totdeauna și zilnic, totul la locul său. Dar toate lucrurile devin clare după ani de zile prin care treci experiențe uneori grele, alteori fericite. Că totul a fost frumos și bine, realizăm abia la finele anilor noștri de viață, și nu vreau să fiu pesimistă… Avem speranțe și credem că totul va fi bine. În fiecare an vine aceeași primăvară, cu altceva nou și nemaitrăit cândva. Obiceiuri și tradiții noi înmulțite cu cele vechi, și cu care ne obișnuim mai greu… Asta e Viața, mergem înainte, doar copiii să ne fie sănătoși! Lanțul trofic își face cursul, natura ne desfată cu frumusețea mereu ofertantă si misterioasă. Fără a cere nimic în schimb ni se dăruie într-un soi de salvare a sufletului. Asta am simțit atunci când am mers la cimitir la părinți, și mi-am amintit cum veneam la ei în Florești la casa noastră dragă… Întrând pe poartă, mi se întindea la picioare o curte plină de iarbă verde proaspăt încolțită, cu florile atent sădite de mama, și copacii – sădiți de tata, toate înmugureau cu arome prin jur… Spre amintire de copilăria noastră… În drumul spre maturitate. Atunci am inteles de unde lua mama atâta putere; din grădina raiului pe care fiecare și-o face din ce are, pentru că înțelept a fost cel ce-a zis:„Fă rai din ce ai.” Părinții mei au inteles, de asta și au înfipt și mai tare rădăcinile în locul care ne salvează sufletul. În sufletul, mintea și amintirile mele… Mama s-a născut chiar în Ziua de Paști, pe 8 aprilie, vom sărbători și o vom pomeni și pe ea și pe tata, împreună cu familia… Plouă și afară de lipsa lor… A rămas imaginea cu întreaga familie Vizitiu și Sinchevici, un neam numeros și bun la inimă… Ce frumos era atunci, așteptăm cu o altfel de bucurie sărbătorile, păcat ca timpul trece peste noi, amintirile însă ne rămân în suflet. Există în viața noastră clipe care par că ne dezvăluie esența. Momentele pe care ni le amintim întotdeauna. Și cel mai important, că dragostea și înțelegerea reciprocă să domnească în inimile urmașilor noștri… Să cunoască – valorile… Despre mai multe tradiții din satul Varvareuca a scris și tatăl meu Vasile Vizitiu în cartea lui „Cu satul în suflet prin mări și oceane” – recomand s-o lecturați în bibliotecile BM B.P. Hasdeu, BNRM, Florești…
BunăVestirea – e apropierea Invierii… – O sărbătoare cu Paștele Domnului fericită, aveți grijă de voi și de cei dragi și alături de voi! Fiți optimiști! Bucurați-vă de viață, prieteni, împlinindu-vă Credința! Hristos a Inviat! Adevărat!
Svetlana Vizitiu, Impresii din viata si carti blog / Imagini cu bucuria bunicii Feodosia si tatăl meu, casa lui părintească din Varvareuca
Imagini din arhiva familiei: Eu cu sora mamei Alexandra – suntem vesele de Paști, în curtea casei mele părintești, (1981); Buneii mei din Varvareuca Teodosia (1916-2011) si Mihail Vizitiu(1910-1982) pe o copertă din cartea tatălui meu Vasile Vizitiu; Eu cu nepoțelul meu Timur Perez prășim / săpăm la cuscrii din Dobrogea ( 2017); Părinții mei zâmbesc cu nepoțica Dana care avea rugeolă; La masă matușa mea Alexandra Senkevici(1951-2006) si bunelul Teodor (1906-1986) din Oliscanu – suntem împreună în curtea noastră din Floresti; Mătușa mea pictoriță, Serafima Senkevici(1941-2021) cu tava, a copt cozonacul; Familia Vizitiu, părinții și frații tatălui meu Vasile, anii ’50-55, sec. XX, s.Varvareuca, Florești; în stânga – Imagine din 1920-21 cu Bunica mea de mamă care a născut 11 copii în viață – Maria Sinchevici (2015-1976), în copilărie cu părinții ei; Întreagă familie Sinchevici-Vizitiu la nunta Mariei Cuza, 2019 octombrie, Chișinău; Urmează imagini – Casa bunicilor Sinchevici din Oliscani, ne-am adunat noi cu copiii, nepoții, 2001; Mai jos -Imagine alb-negru casa mea părinteasca din Florești în curte: cu bunelul meu din Olișcani Teodor Sinchevici (1906-1980), părinții mei Vasile(1936-2020) și Teodora(1939-2022), frații lor Serghei Vizitiu, Eudochia Țaricaev și fiica ei Angela Cuza, Vladimir Sinchevici, Parascovia Ionașcu și verii Moos din Germania (anii ’80); Ultimile imagini : Eu cu sora mea Lilea Șaragov cu tata la paradă PMAN, anii 2000; Eu cu mămica mea Teodora…
Suntem o GENERAȚIE care nu va mai reveni niciodată! ~O generație care a mers la școală pe jos și s-a întors singură ~O generație care și-a făcut temele singură pentru a ieși cât mai repede să se joace în stradă. ~O generație care își petrecea tot timpul liber pe stradă. ~O generație care s-a jucat de-a v-ați ascunselea când se întunecă. ~O generație care a făcut prăjituri din noroi și mânca fructe de pe jos . ~O generație care a făcut jucării de hârtie și carton cu mâinile goale. ~O generatie care nu a “obosit” sau s-a “plictisit” niciodată, aveam la dispozitie“ Mahalaua copiilor, unde puteam să petrecem zile în șir, gratis, practicând toate sporturile, dansurile etc . ~O generație care a strâns fotografii și albume cu decupaje. ~O generație crescută de părinți, nu de bunici sau de bone . ~O generație care nu a mai râs cu puțin timp înainte de culcare, astfel încât părinții să nu știe că suntem încă treji ~O generație care citea cărți, cu lanterna sub plapumă. ~O generatie care a fost învățată să-și iubească țara. ~O generație care ofeream imediat locul celor în vârstă în autobuz și îi traversam strada, nu îi luăm la misto. ~O generație care trece și din păcate nu se va mai intoarce!.. ~O generație pentru care contau sentimentele, nu banii sau mașinile ~O generație care a fost liberă și nu a știut ~O generație care a crescut cu cheia la gât . ~O generație care a învățat să se descurce în toate timpurile și în orice condiții prin forțe proprii . ~O generație care nu mai poate fi manipulată asta fiind motivul pentru care le stăm în gât… / Impresii din viață și cărți
Să scrii o carte autobiografică nu este niciodată o chestiune facilă, mai cu seamă dacă vorbim despre un astfel de subiect delicat. Scriind-o, Marcel Toma se „îmbracă” în hainele potrivite, descoperindu-se pe sine prin recuperarea trecutului, a momentelor aparent nesemnificative, dar esențiale pentru ceea ce a devenit în prezent. Este cartea unei astfel de experiențe. „Până la urmă, viața le-a așezat frumușel pe toate la locul lor. Cam mereu le-a așezat, uneori fără mari eforturi sau intenții – așa a ieșit
Delicatețea cu care autorul scrie, încercând să-i menajeze bruma anilor de sinceritate ascunsă, devoțiunea cu care, înfrângându-și mila și sila deopotrivă, îl asigură că e în regulă și că va păstra discreție față de ceilalți, toate acestea definesc dragostea, cea care se luptă cu durerea, singurătatea, furia, neputința, fie cu trecutul relațiilor amestecate, prin trădarea sau pierderea prietenilor și persoanelor dragi… Doar scriitorilor adevărați le reușește, mai cu seamă atunci când „opera” cu care lucrează este strict autobiografică: să nu cadă fie în sentimentalism, fie în caricatural de sorginte naturalistă. Anii, ele reprezintă implicit o proiecție, nu foarte îndepărtată, a bătrâneții care te așteaptă, cu deposedările ei inevitabile. Este patrimoniul lui: nu banii, nu reacțiile imediate, doar omul, inima și sufletul… .” Un soi de pasiune, mai ales pe segmentul autobiografic, în care se amestecă organic toate aptitudinile sale de observator, jurnalist, narator. Personajele sale sunt dintr-un diapazon atât de divers, încât fiecare în parte pare să aibă o existență demnă de un roman. Fiecare povestire nu mizează pe senzațional, nu pe nevoia de a șoca, doar strict pe subiect și fără să traumatizeze, ducându-ne pe latura observării. Noi, cititorii, devenim parte din lectură numită Viață.
„Nu era timpul întrebărilor – trăiam așa pentru că așa trebuie. Dacă trebuie, înseamnă că trebuie. Dacă trebuie să proslăvim socialismul dezvoltat și comunismul care, iaca-iaca, bate la ușă, înseamnă că-l proslăvim. Dacă trebuia să adunăm bani pentru războiul din Afganistan, adunam. Dacă trebuia de scris scrisori copiilor din alte locuri ale țării noastre de atunci, sau din alte țări, prietenoase nouă, scriam. Credeam în toate astea? Nu era timp pentru crezut și pentru gândit – trebuia de adunat măceș și semințe de salcâm, de prin râpe. Asta pe lângă fier vechi și maculatură. Dar asta rămânea acolo, cu statul și cu ideologia. Acasă trebuia să facem altceva.Trebuia să ne gândim la noi, pentru că statul la oameni nu se gândește. Așa știam de acasă…” – Prin această frază autorul a descris exact timpurile societății de atunci… Și, prezentul care… continuă, așa cred. Scriitorul s-a referit și la experiența politică dulce-amară prin care a trecut fără să vrea…
Umor și lacrimi pe care le presimți în miezul cuvintelor, în disperarea și anxietatea acestor constatări. O carte a regăsirii și a luminii: „Scriu cartea asta pentru că niciodată nu mi-am propus să fac asta, eu fiind destul de previzibil în pronosticuri și conservator în planificări – fără riscuri. Tocmai de asta m-am trezit, într-o noapte, cu gândul – hai c-o fac și pe asta. Na, oamenii mai fac și lucruri trăsnite. Mai iau și un câine la casă fără să-i intereseze prea tare părerile nevestelor legat de acest subiect. Oricum e mai real decât să scrii scrisori fetelor în orașe necunoscute, fără a indica adresa sau oricare alte date care ar ajuta ca răvașul să ajungă la destinație – doar numele. Sau decât să scrii unor autori de proiecte cu zece milioane de abonați. Дедушке на деревню… Lui Moș Crăciun nu i-am scris. Nici lui Moș Gerilă.”
Nimeni nu consideră că deține toate sau singurele adevăruri, dar și întrebările și răspunsurile te fac să vezi lumea cu alți ochi. Realizezi că mai nimeni nu ne-a explicat niciodată, de-adevăratelea, de unde vine vântul. Iar întrebările perioadei sovietice sunt, pe cât de multe, pe atât de importante și uneori amuzante: „Și toate astea cam trebuiau făcute pe ascuns, pentru că, formal, cetățeanul sovietic nu avea dreptul să mai facă și alți bani în afară de salariul oficial. Formal. Ce nu trebuia de făcut ziua se făcea noaptea. Noaptea se fierbea țuica, noaptea venea „gazonul” cu motorină pe care o foloseam atât la încălzirea casei, cât și la creșterea florilor. Ne vedem fiecare de treburile noastre, paralele cu treburile statului și încercam, din răsputeri, ca acesta să nu se încurce. Treburile noastre cu treburile statului.” Sau „Atunci nimeni nu punea întrebări. Atunci, dacă aveai muci, erai un copil mucos și nu un copil bolnav și întrebarea era de ce nu-ți ștergi mucii, nu de ce nu mergi la medic?”, „Nu interesa pe nimeni ce te interesa pe tine.”
Sper autorul să nu se supere, dar eu cred că nu s-a schimbat mai nimic, nici în prezent, – statul cu ale sale, și noi – cu ale noastre, doar persoanele din „stat” se schimbă pentru că… alegem noi, poporul, la fel de haotic precum anterior. Pentru că răspunsul e chiar în carte: „Oricum, el (statul) nu accepta ca lumea să mai facă ceva, bani inclusiv, fără acordul lui, așa că mai derula campanii de stricatteplițelesau de aruncat lăzile cu roșii în Nistru, pe care lumea încerca să le transporte pentru a le vinde – netrudovye dohody, vidite li…”
Momente descrise atât de apropiat stării de spirit prin care am trecut cu toții, acea generație, rămân amintirile și triste constatări; și prezența noastră în această istorie…
Așa se face că, uneori, să a o funcție bună, fie luarea gradelor superioare, de exemplu, faptul de a ajunge conferențiar universitar sau chiar conducător etc. devin o simplă formalitate, de unde și instaurarea mediocrității și chiar a nulității. Și autorul menționează astfel: „Boșii nu-și respectă angajații, că e vorba de boși de partide sau de redacții – da, ei știu că respectivii lucrează, undeva la ei, dar prea multă importanță nu le acordă, se prefac că nu le știu numele, sau poate nici nu se prefac. Pe cei străini îi știu și îi apreciază. Chiar mă gândeam ce amuzant e, cum eram apreciat la justa valoare și pupat în fund când eram la o altă redacție, dar când am ajuns să scriu pentru redacția unuia din ei, brusc, m-am făcut iobag. Era straniu să constat starea de lucruri după ce, pe când, pe când eram la o lată redacție, mai devreme, trimitea soli cu un Jack, se pare, să scriu anume eu articolul despre ei în revistă...”
„Pe atunci conta mult să cunoști, să scrii și să vorbești corect, fie ea și în sport. Tocmai de aceea au ajuns, în breasla de la noi, oamenii simpli, fără studii sau experiență acasă la ei, singura lor capacitate profesională fiind cunoașterea și utilizarea corectă a limbii materne. Cum vorbeau ei în casă, așa vorbeau și la televizor. La noi era puțin altfel, mai complicat – ori cu accent sătesc, ori cu accent rusesc. Mai rar, corect, curat românește. La vorbit mă refer. Așa ajungeau băieții simpli peste Prut vedete de televiziune la noi. Pentru că ei erau români și vorbeau românește. Noi, doar români, în suflet și în gând…”
Într-o lume mereu în grabă, să te oprești doar pentru a respira pare un lux, când, de fapt, este o necesitate. Tot mai mulți oameni pun, prin meditație, o pauză de un sfert de oră pe zi tuturor gândurilor și emoțiilor pentru a putea face față avalanșei din restul zilei. Cartea lui Marcel Toma nu este doar o metodă de regăsire a echilibrului interior dedicată reflecției și amintirilor, ci este posibil de aplicat, mai mult pentru relaxare, conștientizarea trăirilor interioare, dezvoltarea atenției, cât și asupra abilităților sociale și emoționale. Te poți aprofunda în gândurile înțelepte, într-un limbaj simplu și înțeles, pentru a te deștepta chiar Tu! Și pentru a schimba ceva în societatea în care trăiești.
Marcel Toma a scris o poveste ruptă parcă din copilăria multora dintre noi. Cu bunătatea și dragostea lor, există personaje în carte care m-au emoționant mult de tot! Cu un limbaj simplu și un cadru care poate stârni amintiri nostalgice, povestea asta poate cuceri pe oricine, dar mai ales pe cei care își aduc aminte de preșurile țesute la război, de gospodăriile curate și frumoase de la țară, de ulița plină de praf și joacă în mahala. Un lucru ne-ar fi străin acum: simplitatea.
„Revenind la copilăria mea, gândul îmi era și la vreo nuntă la rude sau în mahala – asta chiar era fericirea. Se mai întâmpla însă că fericirea să se împiedice de moartea vreunui prim-secretar de partid. Primul om în stat, de fapt. Toată țara plângea că murise conducătorul ei, iar vecinii mei plângeau că li se ducea pe apa sâmbetei nunta fetei din cauza doliului general, că aveau de aruncat o grămadă de cărnărit și tot felul de alte mâncăruri…”
Satul Cosăuți, Soroca. „Satul meu a dat oameni normali care se gândesc mai întâi la soarta lor și a familiei lor, iar mai apoi, la soarta țării – asta dacă presupunem că cei care conduc se gândesc la soarta ei. A dat și vedete, oameni care apar la televizor, scriu cărți, versuri la muzică… Suntem moldoveni. Satul meu a dat oameni muncitori și talentați...”
„Spre deosebire de tata, care vedea mai mult minus în toată ecuația schimbării, eu cu mama vedeam doar plusuri. Nu aveam timp de regrete. La fel ca și tata, mama nu a avut de câștigat nimic după schimbarea sistemului. Din contra… Poate că și datorită ei satul are o carte din care fiecare poate afla ceva frumos despre satul meu natal și nu doar al meu. Nu poate. Sigur că datorită ei. Ea era cu Eminescu și cu judecata lui, cu donațiile de carte și altfel de materiale didactice din România. Ea nu lega schimbările negative din viața personală cu schimbările care aveau loc în societate…”
Mama… „A fost ultima dată când am văzut-o pe mama vie, am mers în aceeași ambulanță…”;„Era ora șapte dimineața. Era clar. Lumea s-a terminat, pentru câteva secunde, dar viața nu-ți lasă timp pentru sentimente și te ține bine în picioare. Te ajută cinismul medicilor, pentru care tu ești doar unul dintr-o mulțime. Te ajută și formalitățile, actele pentru care trebuie să alergi, dar și toate grijile care, de acum încolo, sunt doar pe capul tău.”
De ce plânge autorul? De dragoste, de dor, de neputință, de durere, de fericire, de împlinire. Și încă o mie de motive se pot adăuga pe această listă. Din păcate, în acest capitol al vieții el plânge de durerea pierderii de mamă… Și de dorul părinților…
„Am avut momente în viață în care am rămas singur, aproape, când mulți și-au întors spatele pentru că au crezut ceva, nu știu cum și nu știu când. Dar atunci era mama care m-a susținut, a venit de la țară și a stat cu mine câteva luni. Acum nu mai era. Nu știam de unde să încep… Interesant e că am primit susținere și ajutor inclusiv de la cei de la care chiar nu mă așteptam. Recunosc, au fost mai puțini decât cei la care mă așteptam. De la oameni străini.”
„Omul, de fapt, e o specie tare interesantă. Mai ales ai noștri oameni. Nu există oameni buni și oameni răi. Există oameni, cu bune și cu rele. Dacă nici eu nu pot afirma cu certitudine că am făcut doar fapte bune la viața mea, ce să mai zic de alții?”
Marcel Toma, fin observator și cunoscător al firii umane, ne prezintă și o altă abordare a temei binelui și răului. Deși nu se ascunde sub principalul fir narativ, lansează semnale de alarmă pentru persoanele care reușesc să strice aproape de fiecare dată echilibrul unei lumi cu potențial de lume perfectă. Există loc de bunătate și povești în lumea asta mare, dar noi, cei deghizați în balauri, demolăm toate posibilitățile:
„La scurt timp am ajuns să aud prin târg vorbe bărbătești despre invidie. Albă era puțină. O perioadă eram sigur că doar femeile știu să se invidieze și că la bărbați e altfel. Aparent, există o solidaritate bărbătească la pachet cu ajutorul frățesc sau prietenesc. Aparent.. După ani buni pe acest front cu zeci de proiecte realizate în cont, fiind invitat la un post TV, redactorii de acolo au avut imprudența să scrie genericul rubricii „Bărbatul care dezbracă orice femeie…”
„Au fost timpuri când am simțit ce înseamnă război… Țara mea – deja aveam o altă țară, nouă, care parcă era mai a mea…”; „Erau timpuri când nici bani nu prea erau. Cu bani orice prost poate trăi – încearcă fără. Mai întâi s-au devalorizat, apoi s-au schimbat în niște cupoane, ca mai apoi să arunce trei zerouri și să se îmbrace în altă haină…”;
„Politicienii au fost o categorie aparte: de fiecare dată eram uimit cât de ușor rămâi copleșit și manipulat, încât la urmă ești de acord cu fiecare idee și ajungi să gândești cu gândurile lor. Au o școală bună de manipulare și convingere, la sigur.”; „Atunci erau timpurile când politicienii, dar și funcționarii, deschideau ușile caselor lor, acum nu o mai fac când e vorba de presă. Acum, când trebuie să arate, public, ce venituri au și să plătească în cazul în care sar calul! Acum nici câini nu au, iar dacă îi au, nu sunt de rasă, îi țin legați ți îi hrănesc cu pâine seacă. Nici case mari nu au, toți trăiesc prin bojdeuci, dar dacă și au, nu sunt ale lor, ci ale rudelor de gradul nu știu care. Sau sunt întreținuți de mama pensionară, în general.” – Și mai vesel sau amuzant!
„O bucată de vreme eram de părere că e suficient să faci un lucru bun și societatea, din oficiu, va aprecia asta și te va duce în brațe sau în palme. În realitate, te duce în palme, da peste față – din dreapta-n stânga. Și invers. Viața te învață că societatea este formată din oameni, iar oamenii, mai ales, în țara noastră, nu știu de ce, nu se uită prea bine la succesul celor din jur…”
Multe expresii bune de citate… Le găsești și le poți extrage din acest volum minunat! –
„O generație care a fost, este și va fi mereu datoare și care, în șir, cedează.”(p.47)
Poate părea frustrat, dar nu este așa, Marcel Toma, din fire optimist și vesel, pur și simplu, din propria-i experiența de viață, le spune lucrurilor pe nume!
E frumos să visăm și noi preferăm Visul în locul oricărei realități. Autorul încearcă să nu se implice în dezbateri generale și idei care-și dau cu părerea despre viitor. Nu are problemă cu viitorul, crede în el: „Tot ce se va întâmpla după va fi după. Poate mai meșteresc o carte cu noi isprăvi și impresii. Contează să nu îmbătrâniți voi, că eu… nu garantez că tocmai la vârsta de o sută, dar mă voi strădui să-mi dau darea de seamă despre ce s-a întâmplat și după cincizeci. Până aici a fost să fie. Dacă ați ajuns până aici cu cititul, înseamnă că mi-ați citit cartea, motiv din care vă și mulțumesc.”
Subliniez câteva impresii care mi-au consolidat pasiunea față de acest autor: Marcel Toma ne poate surprinde cu detalii, dar felul în care o face nu e obositor, inconsecvent sau abundent. Dimpotrivă, poți simți nesațul fiecărei propoziții și-ți dorești ca povestea să continue. Atmosfera impecabil redată – prin realism, și despre lucruri uitate de mult timp. Firesc și sensibil. /SV/
Referințe la autorul cărții „La ai mei 50”:
„Marcel Toma nu doar a venit „cu un raport de activitate la 50 de ani”, ci a schițat portretul unei epoci – zbuciumată, dificilă, dar cu siguranță, foarte interesantă…”; „…Mulți dintre noi au pornit la drum din „bunăstarea sovietică”, cu sate pline de viață, unde fiecare-și avea propriul rost. Apoi a venit „marea deșteptare”, când miturile s-au risipit unul câte unul. Apoi am trecut prin război, prin sălbaticii ani”90, prin „înfiriparea capitalismului”, prin pandemie, apoi din nou ne-am pomenit cu un război chiar la hotarul nostru. Iar în mijlocul tuturor acestor procese și evenimente, Marcel Toma a plasat oamenii. Nu pe sine, cum s-ar putea crea impresia la un moment dat, ci anume oamenii dragi lui, dar și pe cei pe care viața i-a scos în calea sa pur accidental – de la foști conducători ai țării până la „muritori de rând”. Fiecare și-a lăsat amprenta asupra destinului lui Marcel…” – /Igor Volnițchi, scriitor, jurnalist/
„El nu-și impune prietenia sau amiciția, dar nici nu iartă atunci când este „călcat pe bătătură”. Iar faptul că a reușit să-și stabilească „diagnosticul” atât de bine, e o dovadă că se cunoaște pe sine, ceea ce nu se poate spune despre mulți dintre noi. Doar oamenii care se cunosc pe sine au dreptul moral de a-și da cu părerea despre ceea ce văd în jurul lor sau despre alți oameni. Pentru că doar astfel de oameni pot fi obiectivi și-i pot ajuta și pe alții să privească prin prisma obiectivismului procesele prin care trec sau lucrurile care li se întâmplă. Din acest punct de vedere, apariția respectivei cărți este pe deplin justificată”. /Igor Volnițchi/
„Ce poți face la 50 ani? Să scrii o carte. Marcel Toma a îndrăznit să cocheteze cu proza, chiar dacă asta a făcut-o mereu prin reviste, bloguri și gazetării. O analiză matură la ai săi 50 o poți face doar dacă ai umor și o critică pusă pe bune. Cartea conține amintiri și analize a unor întâmplări care la început au nedreptățit eroul, dar mai apoi i-au adus argumentele care au fost de leac. Chiar dacă satul Cosăuți n-a dat președinți de țară, ni l-a dat pe el, pe Marcel Toma. Azi am un motiv de mândrie aparte pentru el. Născut cu mamă profesoara de română, în cer s-au aprins luminile. Ea, Vera Toma, poate sa stea liniștită. Marcel a dat roade!” Viorica Nagacevschi/
Autorul Marcel Toma este învelit cu toată dragostea în cartea asta frumoasă, așteptăm una la fel și la 55, și ulterior!.. Acum cartea „La ai mei 50” vă așteaptă în magazinele de carte Cărturești Chișinău, Bestseller, Librăria din Hol, Librăria din Centru, Librarius și la Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu!
– Lectură pufoasă! – așa spune autorul…
Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți Blog
Un roman surprinzător care te poartă în vremuri de altădată. Te face să călătorești în spațiu și timp, în locuri în care nu te-ai fi gândit niciodată să ajungi, iar aici reușesti să facă acest lucru și totodată să întri în pielea personajelor într-un mod impresionant. Istoria te paste și te face martor la momente încredibile și evenimente din trecut care au schimbat lumea. Cititorul va parcurge ca pe o ficțiune, o cronică de familie în care centrul de greutate îl constituie această controversată relație de generații, bunel-tată-fiu, confruntarea cu iminența sfârșitului și cu asumarea moștenirii paterne. O moștenire care nu rezidă neapărat în valori materiale, în obiecte simbolice, deoarece niciunele nu conțin forța copleșitoare a legăturilor de sânge, este un război de viață și moarte la care nu au pretins, ci au fost impuși să „participe”…
„…în lume a izbucnit un război în toată puterea cuvântului și eu trebuie să plec pe front. Nu vreau s-o fac, fiindcă nu-mi apăr țara mea, nu-mi arde să mor pentru un împărat rus, îmbuibat și sângeros, dar NU AM DE ALES. Împăratul nu ne-a apărat când ne-a fost nouă mai greu, dar, așa cum ți-am mai spus, nu despre asta e vorba. Trebuie să înțelegi că rămâi singur, singur-singurel, să conduci toată gospodăria… Când ți-a fi mai greu, să te gândești la părintele tău care, ținând arma în mână, în vreo tranșee plină cu apă, se roagă de sănătatea voastră. Dacă va da Domnul să nu ne mai vedem, să șii minte un singur lucru: să nu repeți greșeala mea. Să nu permiți nimănui să-ți ia ceea ce-i al tău, ceea ce-ți aparține de drept…” /Dimitrie către Toma fiul, p.44/ –
O confesiune tulburătoare și tandră, nutrită din suferința celui care trăiește în preajma propriului genitor aflat, acesta, în proximitatea morții, internalizându-i degradarea treptată, dar ireversibilă. Acest moment de răscruce declanșează un proces anamnetic din partea amândurora, tată și fiu. Pe tot parcursul drumului spre moarte, tatăl, analizându-și relația cu familia de-a lungul timpului, reconstruindu-i portretul soției care a plecat de la el, cu inerentele lumini, umbre și derapaje, obiectiv și subiectiv, din exterior și din interior, transformându-și răvașul într-un roman autoreferențial și într-un soi de studiu despre teama de moarte, despre dreptul la viață a copiilor lui, și moștenirea – patrimoniul personal, la pachet cu istoria comunității basarabene din care toată familia se revendică. Plânsul interior e dublat de o privire retrospectivă caldă, tandră și foarte tristă… Simțind că va muri, Dimitrie a scris atât de pătrunzător un răvaș de adio și totodată o Istorie întreagă a suferinței națiunii noastre…
Un destin care face legătura între generații. Una dintre scenele cu impact emoțional major este aceea în care fiul își găsește tatăl omorât în bătaie de hoții tătari, după ce acela și-a vizitat soția, sperând la o întoarcere acasă a Stefanei. Anii trăiți alături de tatăl suferind după ce l-a părasit soția, sunt nu doar prilejul pentru apropiere sufletească și pentru susținerea de care avea nevoie, este și o perioadă a reflecției. Toma nu ia în posesie doar responsabilitatea pentru tatăl distrus moral, surioara „mistică”, ci și moștenirea pe linie paternă, „patrimoniul” personal, devenind dur, la fel ca tatăl lui.
O carte tulburătoare, vorbește despre ororile prin care a trecut poporul basarabean. Descrie un tablou convingător și cutremurător al acelei epoci și ajută să înțelegi mai clar dimensiunea ororii și a dramei trăite. Cu fiecare capitol nominalizat, alături de personajele principale, vei parcurge o epocă de glorie, dar și de conflicte puternice, citind cu interes despre intrigile politice, crimele, războaiele, desfrâurile și ospețele ruso-basarabene. Subiectul se axează pe două dintre cele mai frământate secole prin care a trecut Basarabia – de la anexarea acestui teritoriu de către ruşi până în contemporaneitate (războiul de pe Nistru). A doua răpire a sudului Basarabiei (1878), Primul Război Mondial şi rebeliunea bolşevică, 28 iunie 1940, al Doilea Război şi revenirea „tătarilor” pe tancuri etc. – trec prin fier şi sânge neamul Iovilor, ţărani avuţi din sudul Basarabiei. Confruntările dintre comunităţile etnice au căpătat de nenumărate ori forme violente, comportamentul oştilor invadatoare fiind necruţător şi sângeros în acea vreme de război.
”Patimile după Iov”, un roman-frescă, unii spun că e precum un manual de istorie, însă nu atât detaliat. Citind romanul, ai impresia că autorul rătăceşte prin viaţă, captivă printre amintirile din copilărie de care nu reuşeşte să se desprindă… Este o poveste emoționantă care ar trebui să te pună pe gânduri, să te facă să pătrunzi în atmosfera ei și să alini durerea personajelor, doar că eu nu cred că generația tânără, fie următoare, va înțelege aceste lucruri. Romanul abordează cu înțelegere, compasiune și sensibilitate relația conflictuală dintre părinte și copil, ignoranța unei lumi vechi şi asprimea statului nou, unde destinele fără speranţă caută să se răscumpere prin războaie, mai puțin, iubire… Despre sentimente în roman, ce simte o femeie, mamă, fiică, nu se pun întrebări… E în firea femeii să vrea să se simtă iubită, să se supună bărbatului ei și de a se simți protejată. Bărbații voiesc averi, fie, război, iar femeile vor dragoste… Părăsit de soție, Dimitrie prea târziu realizează atitudinea și, peste ani, când vine s-o ia înapoi la țară, este omorât de străini pe stradă… O scenă tragică și dureroasă prin descriere. Dar nu putem evita subiectul, căci de aici se pornește tragicul povestii…
„Nu te mai săturai de pământuri! Cumpărai noi și noi terenuri! Dar pe mine m-ai întrebat? Te interesa dacă vreau și eu pământuri?.. Eu eram pentru tine o simplă nevastă de primar. În accepția ta, trebuia să fiu al naibii de mândră de acest statut. Ei bine, nu eram!.. Eu voiam să stăm de vorbă, să întreținem discuții elevate, sufletul îmi tângea după o societate de oameni selecți, dar, mai presus de orice, după o dragoste ca în romane.”- spune Stefana.
Tângind după dragoste, avere, dar amețită de fanatismul puterii sovietice, femeia n-a realizat nici atunci când rămâne săracă, pe drumuri, flămândă, alături de fii ei Alexie și Toma, și în continuare, cu încredere în bolșevici, la ce vremuri a ajuns…
„La Bisericuța într-adevăr, era liniște și pace, dar în alte sate din sud situația era destul de încordată. În utma ieșirii Rusiei din Primul Război Mondial, grupuri de soldați bolșevizați, demobilizați de pe Frontul de Răsărit, continuau să terorizeze și să prade oamenii din satele din jur. Ceea ce nu înțelegeam în ruptul capului era comportamentul ucrainenilor, rușilor, găgăuzilor, bulgarilor care, aidoma mamei, îi susțineau pe bandiții și tâlharii din formațiunile militarizate. De fapt, înțelegeam, dar nu puteam accepta. Ce să vorbim de ruși și găgăuzi, niște oameni străini, dacă propria mama nu s-a simțit în apele ei lângă bărbatul cu care se căsătorise din dragoste! Mama, o bulgăroaică din Bisericuța, plecată de mica din sat, dar revenită la vârsta primei dragoste, și-a abandonat familia, aruncându-se în brațele bolșevicilor, care, de altfel, o tratau cu suspiciune!”/gândul lui Toma, p.82/
„Dar bine, mama, bolșevicii pe care-I venerezi terorizează întreg orașul! Chiar ieri au spart și au prădat prăvălia de mezeluri dn capătul străzii noastre. Și asta ca să nu pomenesc de grozăviile care se întâmplă în centrul orașului! (Chișinău)
Trădarea rudelor, a consătenilor, a soției care și-a părăsit familia pentru bolșevici, barbaria străinilor ruși, tâlhăria tătarilor, violul nevastei fiului Toma, exilul, recluziunea, ticăloșia sau blestemul de neam de ţărani din Bugeac, urmându-i din tată în fiu, dezrădăcinarea etniei, și toate nenorocirile parcă au lovit în generația de la Iov, Dimitrie și urmașii lui, și cândva era primarul un familist bun, avea o viață îndestulată și plină de respect din partea oamenilor… Dar străinii au curmat și au stricat mii de vieți nevinovate…
„În felul acesta, destrămându-se familia, eu nu puteam avea alt destin decât cel care m-a adus aici… Eu sunt produsul firesc al unei Basarabii împărțite în două. Până și numele meu pare a fi un compromise la care au ajuns o mama bulgăroaică și un tată roman…”
„Chiar dacă revenise guvernarea țaristă, viața din Bisericuța nu se deosebea de ce de pe timpul lui Ioan Cuza sau Carol I, iar legile și organizarea administrativă a celor trei județe din sudul Basarabiei au rămas și ele neschimbate, aceleași ca pe timpul celor douazeci și doi de ani de aflare în componența Principatelor. Birocrația aparatului gubernial și chiar a întregului Imperiu Rus se supunea cu greu oricăror schimbări, suferea cumplit când era pusă în fața dilemelor și, în felul acesta, chestiunea privind trecerea celor trei județe de la vechea organizare administrativă românească la cea rusească va fi transmisă spre soluționare de la un govern la altul, ajungând până la Kerenski și Guvernul lui Provizoriu.”
„Am încercat prin prisma unei familii care stă în sudul Basarabiei să redau întreaga dramă, de 200 de ani, poate și mai mult, a Basarabiei care este divizată, a fost divizată, a fost împărțită. Este o carte despre noi, cred că.” / Val Butnaru, autorul/
Referințe la autor
:„Val Butnaru îmbină captivant realitatea istorică şi ficţiunea, romanul având mai multe faţete – de saga istorică a unei seminţii strivite între plăcile tectonice ale vremurilor potrivnice, de şarjă politică tratată uneori cu instrumentele publicisticii, de polar nelipsit de suspans, dar şi de epic răscolitor, cu scrâşnet dureros în confruntarea cu fatala neaşezare a ţinutului. Dramatismul situaţiilor e pigmentat abundent de inocenţa identitară, egală cu prostia, a basarabeanului de la răscruce. Se pare că pentru acesta „valoarea educativă a suferinţei” nu funcţionează nici azi.” – „Despre cele două secole dramatice ale noastre, de la răpirea Basarabiei, până la războiul din regiunea nistreană, s-au scris cărți multe, cărți științifice, cărți de istorie, publicistică, dar proza a întârziat. Se simțea acut necesitatea unui astfel de roman. Val Butnaru l-a produs acum.” / Eugen Lungu, critic și istoric literar/”
„Ar fi bine să se realizeze o lectură publică, la nivel național. Este un roman și un manual de istorie care trebuie citit cu mare atenție și trebuie să ocupe pe masa noastră de lectură un loc de primă importanță.”/Teo Chiriac, președintele Uniunii Scriitorilor/
Cartea #Patimile_după _Iov, autor #Val_Butnaru o puteți lectura în sălile Bibliotecii Centrale a BM și filialele Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu! În cadrul #Chisinaul_citește_2023 participă la competiția celor mai citite volume ale anului.
Recenzie de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, blog
Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, te lasă să creşti în continuare… Blogul meu Impresii_din_viata_si_carti aniversează zece ani! Doamne ajută, în continuare… Mai multe articole, povești de viață, de dragoste… au întrat în volumul despre care scrie in Literatura si Arta, bunul nostru prieten din Romania, regretatul Alexandru Mihăilă … Prefață de Lucian Strochi. E cartea mea Versete tomnatice cu versuri și cugetări…
Dincolo de fapte, mult prea circumstanțiale, rămânem doar noi cu noi înșine…
Cea mai importantă victorie este când ai învățat să te stăpânești pe tine! …Într-o zi, un tânăr a urcat pe munte unde a întălnit o pustnică care medita în tăcere și a întrebat-o: – Ce faci aici în pustietate singură? La care ea a răspuns: – Muncesc. Am mult de muncă. – Cum poți avea atât de muncă? Văd că nu faci nimic pe aici … Femeia îl privi și îi răspunse: -Trebuie să antrenez doi șoimi și doi vulturi, să liniștesc doi iepuri, să disciplinez un șarpe, să motivez un măgar și să îmblânzesc un leu. – Și unde sunt toate animalele de care îmi vorbești căci nu le văd? -Sunt înăuntrul meu, a răspuns femeia. Șoimii se aruncă peste tot ce mi se arată, bine sau rău, trebuie să-i antrenez să vadă numai lucruri bune. Ei sunt ochii mei. Cei doi vulturi cu ghearele lor rănesc și distrug tot ce ating, trebuie să îi învăț să nu rănească. Ei sunt mâinile mele. Iepurii vor să meargă unde își doresc și nu vor să se confrunte cu situații dificile, trebuie să îi învăț să fie liniștiți, chiar dacă există suferință sau poticnire. Sunt picioarele mele. Măgarul este întotdeauna obosit, încăpățânat, nu vrea să-și poarte sarcina de multe ori. Este corpul meu. Cel mai dificil de îmblânzit este șarpele. Deși este închis într-o cușcă, este întotdeauna gata să muște și să otrăvească pe oricine din apropiere. Trebuie să îl disciplinez cel mai mult. Este #limba mea. Am și un leu. Oh… cât de mândru, degeaba crede că este regele. Trebuie să-l îmblânzesc. Este Ego-ul meu. -Cum vezi, prietene… Am mult de lucru?
Poezia vieții mele
Un fermier, obosit de rutina zilnică si de munca grea la câmp, a decis să-și vândă ferma… Nevoit să scrie afișul pentru vânzare, a decis să ceară ajutorul vecinului său care avea daruri poetice înnăscute… Romanticul vecin a fost de acord cu plăcere și i-a scris un afiș pe care scria: „Vând o bucățică de rai, împodobită cu flori frumoase și copaci verzi, cu un râu cu o apă atât de pură și de o culoare cristalină așa cum nu ați mai văzut niciodată…” Astfel, poetul a fost nevoit să lipsească o vreme, dar la întoarcere s-a hotărât să meargă să-și cunoască noul vecin. Surpriza lui a fost imensă când l-a văzut pe același fermier ocupat cu muncile sale agricole. Poetul a întrebat apoi: „Prietene, nu ți-ai părăsit ferma?” Fermierul a răspuns, zâmbind:”Nu, dragul meu vecin, după ce am citit afișul pe care l-ai scris, mi-am dat seama că dețin cea mai frumoasă bucată de pământ și că nu voi găsi alta mai bună.”
Morala poveștii: Nu aștepta ca un poet să vină și să-ți facă un afiș care să-ți spună cât de minunată este viața ta, casa ta, familia ta și tot ce ai…. Întotdeauna mulțumește-i lui Dumnezeu pentru #sănătatea pe care o ai, pentru viața pe care o trăiești, pentru încăpățânarea cu care te lupți pentru a merge mai departe… Dumnezeu să binecuvânteze această bucățică de rai care este VIAȚA ta.
Măgarul din noi… Într-o zi măgarul unui fermier a căzut într-o fântână. Animalul a plâns și s-a întristat ore în șir, în timp ce fermierul a încercat să facă ceva pentru a-l salva. În cele din urmă, fermierul a decis că măgarul era prea bătrân și fântâna era uscată de mult timp, așa că nu merita să scoată măgarul din fântână. Și-a chemat vecinii sa-l ajute și fiecare dintre ei a luat cate o lopată și au început să arunce pământ în fântână. Măgarul, dându-și seama de ce se întâmplă in jurul lui, a început să plângă și să urle și mai tare. La un moment dat, spre surprinderea tuturor, măgarul a încetat să se mai plângă după ce au aruncat câteva ore pământ. Fermierul s-a uitat la fundul fântânii și a fost uimit de ceea ce a văzut… Cu fiecare lopata de pământ, măgarul făcea ceva incredibil: se scutura de pământul aruncat asupra lui, după care cu copitele calcă pământul și făcea un pas deasupra pământului. Foarte curând, toți au văzut surprinși ca măgarul se apropia foarte aproape de gura fântânii, reușind sa se salveze singur! MORALĂ. Viața ne va încerca la fiecare pas, dar putem ieși din cele mai adânci gropi dacă nu renunțăm. Folosește pământul pe care îl aruncă alți asupra ta pentru a merge înainte. Iubește mai mult, luptă mai mult și lasă-i pe cei din jur să arunce cu pământ!
– Dacă începeţi să-l trataţi în mod special, totul merge nu aşa cum ar trebui. Este la fel ca toţi copiii. Place aceleaşi lucruri, jucării, pupici înainte de somn, – toate împreună, dar şi – aceleaşi probleme. Aruncă lucrurile, hainele, nu vrea să strângă jucăriile… E foarte necesar să acordăm atenţie nu particularităţilor deosebite, ci personalităţii individuale.
Familia a venit la restaurant pentru prânz. O chelneriță a luat comanda unui adult și apoi a apelat la fiul lor de șapte ani. – Ce vrei să comanzi? Băiatul s-a uitat timid la părinlți și a spus: – Aş vrea un hot dog. Chelnerița nu reuși să scrie comanda, atunci când imediat a intervenit mama: – Gata cu hot dog-ii! Adu-i o friptură cu piure de cartofi și morcovi. Chelnerița i-a ignorat cuvintele. – Vrei un hotdog cu muștar sau ketchup? – l-a întrebat pe băiat. – Cu ketchup. „Vin într-un minut”, a spus chelnerița și s-a dus la bucătărie. S-a stabilit o liniște uimitoare la masă. În sfârșit, băiatul s-a uitat la cei prezenți și a spus liniștit: -Ştiți ce? Ea crede că sunt adevărat! Real! Anthony_de_Mello, „Când_Dumnezeu_râde”
Pe patul de moarte, -spunea Mark Twain,- noi, toti ne vom plange de doua lucruri. Ca putin am iubit si putin am calatorit… Dar eu ma gandesc, ca e mai important, sa nu ne fie rusine noua insine, de anii traiti…
O adolescentă și-a cumpărat un telefon. Când tatăl ei l-a văzut, a întrebat-o: – Care a fost primul lucru pe care l-ai făcut când l-ai cumpărat? – Am pus o folie protectoare pentru ecran și o husă pentru telefon – a răspuns fiica.
Te-a obligat cineva să faci asta? – Nu, tată. – i-a răspuns ea.
Nu crezi că este o insultă la adresa producătorului?
Nu, tată! De fapt, chiar producătorul recomandă folosirea unei huse pentru telefon.
L-ai acoperit pentru că era ieftin și urât?
Nuuuu, tată, este cel mai scump din gamă, de fapt, l-am acoperit și protejat pentru că nu am vrut să se zgârie, să-i scadă calitatea ori să se urâțească.
Dar, când i-ai pus husa, aceasta nu a redus frumusețea și valoarea telefonului?
Nu, tată, cred că arată mai bine și toate acestea merită din plin pentru protecția pe care o oferă telefonului meu, în acest mod nu-i scade nici pe departe valoarea. Tatăl și-a privit cu dragoste fiica și a spus: – Totuși, dacă eu te-aș fi rugat să-ți acoperi corpul, care este mult mai prețios și mai valoros decât un simplu telefon, ai fi acceptat cu ușurință? –
Fiica a fost surprinsă și această discuție a făcut-o să înțeleagă ce tot încerca tatăl ei să o facă să înțeleagă de ceva timp…
Deci, fetele dragi, amintiți-vă întotdeauna că #îmbrăcatul_indecent și expunerea corpului (totuși) vă reduc #valoarea și #respectul pe care-l primiți în societate. Aveți grijă de viața voastră și a celor din jurul vostru!
Era un fiu căruia nu-i plăcea… să locuiască în casa tatălui său din cauza „iritației” constante care o simțea din partea tatălui.
Dacă nu îl foloseşti oprește ventilatorul -Televizorul este pornit în camera în care nu este nimeni dute şi opreşte-l.
Încuie ușa că se face curent.
Nu mai irosi atâta apă când faci dus. Fiului nu-i plăcea că tatăl său il deranja pentru chestiuni mici după părerea lui. Trebuie să le tolereze până într-o anumită zi când a decis să se ducă pentru un interviu de angajare. „De îndată ce obțin slujba, plec din oraș gândi el. Nu mai vreau să aud nici-o plângere de la tatăl meu.” Când mergea la interviu, tata l-a sfătuit: „Răspunde la întrebările puse fără ezitare.” Chiar dacă nu știi răspunsul, menționează-l cu încredere. „ *Fiul a ajuns la locul interviului și și-a dat seama că nu erau agenți de pază la ușă. Deși ușa era deschisă afară, probabil era o pacoste pentru oamenii care treceau sau intrau. A închis ușa și a intrat în birou. Pe ambele părți ale drumului vedea flori frumoase, dar grădinarul lăsase robinetul deschis și apa din furtun continua să curgă. Apa se revărsa pe drum. A ridicat furtunul și l-a pus lângă alte plante care aveau nevoie de apă. Nu era nimeni în zona de recepție, totuși, era un anunț care spunea că interviul va fi la etajul unu. A urcat încet scările. Lumina era încă aprinsă la 10 am, probabil din noaptea dinainte.. Și-a amintit avertismentul tatălui său:
De ce ieși din cameră fără să stingi lumina?
Părea că o poate auzi şi acum vocea tatălui. Chiar dacă s-a simțit enervat de acest gând, a căutat întrerupătorul și a stins lumina. Sus, într-o sală mare, a văzut mai mulți oameni stând, așteptându-și rândul. S-a uitat la numărul de oameni și s-a întrebat dacă are vreo șansă să obțină postul. A intrat pe hol cu niște nervi și a călcat pe covorașul de „Bun venit”, pus lângă ușă, dar și-a dat seama că era cu susul în jos. A îndreptat iritat covorașul. Obiceiurile sunt greu de uitat. El a văzut mulți bărbați intrând în sala de interviu și ieșind imediat pe altă ușă. Deci nu avea cum să ghicească cineva ce se întrebă în interviu. Când i-a venit rândul, s-a oprit în fața angajatorului cu oarecare îngrijorare. Responsabilul i-a luat actele și fără să se uite la ele, a întrebat:
Când poți începe munca? El s-a gândit: „O fi o întrebare capcană care mi se pune în interviu sau e dificil să mi se ofere postul?
La ce te gândești? l-a întrebat șefu. Nu punem intrebari nimanui aici, pentru că credem că prin ele nu putem evalua abilitațile cuiva. Prin urmare, testul nostru este de a evalua atitudinile unei persoane. Am făcut niște teste bazate pe comportamentul candidaților și i-am urmărit pe toți prin camerele de supraveghere. Niciunul dintre ei care a venit azi aici, nu a făcut nimic pentru a închide ușa, furtunul, covorașul de bun venit.
Tu ai fost singurul care a făcut-o, așa că am decis să te selectăm pentru post, – a spus șeful. Obișnuia mereu să se chinuie cu disciplina tatălui său, dar până atunci. Şi-a dat seama că datorită ei, a obținut primul loc de muncă. Iritația și furia lui pentru tatăl să au dispărut complet, a decis să-l ducă și pe tatăl lui la muncă și s-a întors acasă fericit. Tot ce ne spun părinții este doar spre binele nostru, dorindu-ne un viitor frumos! Pentru a deveni o ființă umană de valoare, trebuie să acceptăm mustrări, corecții și îndrumări, care elimină obiceiurile și comportamentele proaste. Așa fac părinții noștri când ne disciplinează. Tatăl nostru este învățătorul nostru când avem cinci ani; un „răuvoitor” când avem vreo douăzeci de ani dar tot odată este un ghid pe viață. Mamele pot merge la casa copiilor lor când îmbătrânesc, dar tatăl nu știe cum să facă asta. Nu are rost să-ți rănești #părinții când sunt în viață și să regreți când nu mai sunt. ÎNTOTDEAUNA TRATEAZA-I CUM TREBUIE, CU RESPECT! Și, să știti că IUBIREA este cel mai puternic medicament, dragii mei.. Iar un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, te lasă să creşti în continuare…
M-a trezit la unu noaptea mama, și-mi spune că tata a murit. Eu de pe somn întreb „Ce?” – Și mama repetă „Sveta, scoală-te, tata a murit”. Eu, buimăcită, ori că n-am crezut, nu simțeam nimic… M-am îmbrăcat într-un costum de flanelică brun, și nu țin minte de ce, am ieșit cu mama afară, în curte. Aveam eu cam 12-13 ani, noi locuiam la sol direct în centrul orășelului Florești (Soroca), iar peste gard era cafeneaua „Romașca”, acolo eu ades mă cățăram pe copacii din ograda cafenelei și mâncam aguțe (dude).
Era o noapte fără stele, fără lună, mama aprinse becul de la verandă și curtea brusc se luminase. În casă rămâneau adormiți frățiorii mei mai mici: Lilia și Vitea. Se pare că mama simți în mine sprijin, se ținea de mine și stam așa noi în așteptare afară, și era răcoare. Probabil, mama simțea că va apărea o veste, nu știu. Mai țin minte, că eu eram calmă. Ori, că la vârsta ceea nu realizam ce înseamnă să fii mort. Tinerii doar se consideră veșnici, și copiii nici nu înțeleg ce e… Eram convinsă că tata în continuare va avea grijă de mine… de-acolo, și la fel mă va alinta cu cadouri minunate, că sunt preferata lui, doar eram mai mare dintre copiii lui și am avut mai mult timp să apuc din dragostea de tată… Un an în urmă, la o vecină din mahala îi decedase soțul într-un accident de mașină militară „uazik”, țin minte chiar și data de 7 iulie, atunci am simțit eu spaimă când fiica vecinei cu care prieteneam plângea în hohote și tot repeta „Gata, eu nu mai am tătic!” Ea era de vre-o zece ani, avea o surioară nu demult născută, mama profesoară, – cu toții locuiau mai în vale, la fel pe strada Pușkina (azi, Florilor). În acele clipe mi-am amintit de tatăl prietenei decedat, și totuși încă n-am reușit să mă sperii. În interiorul meu, probabil, eram șhocată, și nu realizam acest fapt, fie nu voiam să cred ca așa ceva se întamplă cu mine. Mama tăcea, se încălzea tremurând de mine, și ceva aștepta. Iar eu mă gândeam că… aș fi dorit să mă culc… Ațipeam, și îmi era rușine să recunosc acest lucru… Sărmana mamă, ce fiică nesimțită are!
Apoi, cineva parcă m-a ghiontit că am întrebat-o: „De ce a murit?” Mama mi-a răspuns încet că cineva a telefonat-o la fix și i-a spus că atunci când tata se întorcea din deplasare acasă, a nimerit într-un accident și că au murit doi oameni. Țin minte și numărul telefonului nostru fix 2-25-39, mă mândream că avem telefon de la care sunam la număr ghicit doar ca să-mi răspundă cineva… Telefon în casă nu toți aveau… Mama apoi repeta nu știu de ce, să nu spun la nimeni că tata a murit…
Tata era un om mare, autoritar și foarte respectat în Florești, era directorul Deservirii sociale pe raion, muncea conștiincios, foarte responsabil și era influent, îl iubeau și cei de la minister. De câteva ori a fost învitat să se transfere cu munca în Chișinău, și ce credeți, tata refuza. Subordonații îl stimau, unii aveau frică de el, dar se supuneau și respectau orice ordin al șefului. Pentru ca să înțelegeți serviciul lui tata, vă dau un exemplu, prin care nu poți oferi mită, să ai blat sau cumetri precum astăzi le au demnitarii… Tata cu echipa lui au luat de două ori Drapelul Roșu pe toată Uniunea Sovietică ca cea mai bună Casa de deservire dintre toate raioanele de la est la vest. Nu glumesc. Nu putea vorbi frumos, dar era un conducător de la Dumnezeu, și dacă avea un proiect, un scop sau plan reușit, pentru „piatiletkă” – nu se da în bară! – Îndeplinea toate cerințele de la stat și reușea să fie primul în toate…
În gândul meu apăru brusc întrebarea, ce voi spune colegilor mei de clasă? Numai ce nu trece prin mintea unui adolescent, chiar nu puteam gândi la altceva?..
Mama din nou m-a cuprins și-mi repeta „să nu spun la nimeni”. Eu spuneam „Bine”. Mă gândeam:„De ce să nu spun la nimeni?” Nu doar eu eram fără minți. Nu știu, la ce se gândea mama în acel moment, dar era speriată și se simțea singură chiar și lângă mine… Mama tot aștepta ceva. Stam în curte mai mult timp, trecu de ora două… Eu tăceam. Probabil, așa și trebuie, atunci când moare cineva, trebuie să stai afară, în frig și să cugetezi la unele chestii neimportante care îți vin în minte în acel moment, doar ca să nu te gândești la moartea omului drag. Pur și simplu, nu poți crede așa ceva, în copilărie oamenii par veșnici, veșnici, veșnici… Ațipeam în picioare… Mama brusc mă ghionti, eu speriată „Ce?”… Se auzi poarta metalică și mama se porni înainte… Priveam, cum apare tata vesel ca prin vis… și cred că eram gata să leșin… Cum așa? Parcă a murit?.. Și atunci, nu simțeam decât că vreau să dorm… Deci așa, interiorul păzește, te ferește în mod automat, de boli și de sperieți. Așa vrea bunul Dumnezeu! Și tata să trăiască, și eu… să nu fiu speriată…
Din mintea anilor mei de copilărie v-am spus o poveste din viața mea. Una reală în care un om rău, pur și simplu, a dorit și a făcut rău familiei noastre. Nu l-a costat nimic să telefoneze și s-o sperie pe mămica cu aberații despre „moartea” tatei.
Ce bucurie simt azi, realizând, că… nu sunt nesimțită, că, de fapt, eram tare speriate, și eu, și mai mult mămica. Tata a venit, a spus că s-a stricat mașina în drum și au așteptat s-o repare… Ne-a cuprins dulce, pe mama, pe mine și a spus:
Haideți la culcare! Tare vreau să dorm… – Hi, hi… Exact ce-mi doream și eu!
‘’O nouă zi. Începem în fiecare zi o nouă viață.’’ Elena Taragan
Veselă și romantică cu prietenii. Este citită și cu punctul său de vedere asupra meditațiilor. Motivată, creativă și cu imaginație bogată. Muncitoare, responsabilă și cu atitudine. Citatul ei preferat dintre sute ar fi acesta: „Munca scutește pe om de trei mari rele: plictiseala, viciul și sărăcia”. Face parte dintre „ultimii romantici care încă mai cred în onoare și respect”. Artele ei preferate sunt teatrul si literatura. Este genul de fată (opinia mea) care și-ar fi dorit să se nască în perioada scriitorilor clasici: un pic de la Bronte, o bucată de la Dumas, și mai mult de la Austen… Și totuși, preferă și promoveaza mai mult literatura română basarabeană… Evident, este și șefa-sector Studii și Cercetări, bibliotecara de la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu. Are sute de recenzii literare despre cărțile citite și, cu certitudine, întotdeauna vine cu observațiile sale, fără să cedeze oportunităților contrare… O fire artistică, melancolică, puțin rezervată, foarte serioasă (la serviciu, mai ales) și zâmbește rar, dar deține un simț acut al umorului, pe care-l expune mai des în comentarii pe rețele sociale, cam așa: „Am crezut ca voi muri de sete… in cautarea sufletului pereche!” sau „cred ca acum ti-am detectat acel simt al (auto)ridicolului si al (auto)ironiei de care vorbeai)”.
La Clubul Impresii din viață și cărți, Elena Taragan a venit cu un Top Cărți destinate să fie neapărat citite ca urmare după recomandările și recenziile ei cuceritoare din prima, ascultați în filmele postate mai jos. Pe timp de carantină (Covid19), participanții au fost doar în virtual, și discuția a fost redată în direct pe Youtube.
A vorbit despre sine, despre Topul cu preferințe și recomandări de cărți: „Comedia umană” de Onore de Balzac; „Obeliscul negru” de Erik Maria Remarque; „Te blestem să fii îndrăgostit de mine” și „Prima dragoste întotdeauna e ultima” de Nicolae Dabija; „Groapa din tavan” și „Omul cu o singură aripă” de Matei Visniec; alte fragmente din carti și chiar din poeziile sale… Recenzii de cel mai înalt nivel care pot întrece orice academician în domeniu!
În ultimul filmuleț, talentata Elena recită un fragment din carte și versurile ei proprii, care trezesc emoții sincere prin ceea ce exprimă și oferă utilizatorilor… ca hrană de suflet:
Foarte îngenioasă în tot ce face, creează și scrie, în studii literare, are și poezii proprii, și, ca exemplu, vă propun un început de nuvelă surprinzătoare prin expresiile și emoțiile redate despre meseria de bibliotecar:
„Nuvela bibliotecarului” de Elena Taragan: (gând nocturn în calde seri de vară)
Nu sunt genul de om autoritar. Nicidecum. Nici ca profesionist, nici ca prieten. Iar slujba pe care o am îmi impune un comportament civilizat, eu înţelegând prin „civilizaţie” lipsa violenţei, atât a celei fizice, cât şi a celei verbale sau morale… Poate nu aţi sesizat, dar există un fel de atitudine care seamăna a violenţă, numai că nu se manifestă prin palme, pumni, bâte şi ciocane, ci mult mai subtil, mai finuţ, mai psihologic.
Nu poţi… adică poţi, căci „poţi” face aproape tot ce „îţi stă în puteri” să faci, mai corect ar fi să zic „nu se cade”… ca în slujba de bibliotecar să faci pe dictatorul, să atentezi la libertatea omului, care, conform constituţiilor, e sacră. Aşadar, dacă un copil de doişpe ani preferă să stea în biblioteca mea… adică a statului, sau a poporului (în măsura în care are legătură una cu cealaltă), unde îmi duc eu veacul de salahor- motiv pentru care îm permit să folosesc acest adjectiv posesiv, aşadar, dacă copilul preferă să stea… pe tabletă, în locul statului cu cartea în mână (deşi „statul” nostru stă probabil mai mult fără), nu îl voi alunga din „templul cărţii”, îl voi lăsa să… se auto-distrugă, oricât de egoist, agresiv şi exagerat sună.
Aceasta am învăţat încă de pe băncile şcolii: că legea e atotputernică, supremă, imuabilă! E mai eternă decât eternitatea. Legea ocroteşte pe om de intervenţiile celorlalţi în afacerile lui, astfel încât acesta să fie sigur că el este singurul responsabil de toate păcatele sale, lucru care nu întotdeauna convine. Pentru faptele lăudabile suntem responsabili noi şi inteligenţa noastră exemplară, iar pentru cele reprobabile… ei bine, vecinul, medicul, croitoreasa, popa care nu ţine bine slujba.
Aşadar, în „templul” în care slujesc… las să se manifeste liberul arbitru de la vârsta cea mai fragedă. Dacă un copil de zece ani vrea să citească 1984, iar un bătrân de 84 de ani Punguţa cu doi bani, nu am să intervin în alegerile destinului. Poate, cineva acolo sus, a observat că copilul de doișpe ani e un dictator în formare, şi „i-a aruncat” în faţa ochilor, aparent spontan, romanul lui Orwell, pentru ca, cine ştie, umorul acestuia și modul în care acesta prezintă caraghiosul situației să îl facă pe copil să se privească cu puţină ironie și să devină mai simțitor, salvând astfel lumea de la un potențial mare dezatru, politic, social, uman (pe care acesta l-ar fi putut provoca sau al cărui protagonist ar fi putut fi). Iar „cocoşul” din povestea lui Creangă îi poate reda oricărui bătrân speranța… oricând se poate întoarce roata și poţi deveni avut şi atunci, să vezi, nene, cum se schimbă toate. Şi şeful va renunţa la persiflări, şi proprietăreasă o să te privească niţel alfel, şi vecinii vor deveni mai binevoitori, şi vânzătoarea de lalele o să-şi facă acum timp să mai schimbe o vorbă cu tine, și vânzătorul de ziare te va trata cu mult mai multă solicitudine…Ce fain ar fi să-ți închei ultimul deceniu de viață într-o eternă beție…
Ei bine, nu. Sunt, dacă vreți, un dictator al negării, dacă unul al afirmării nu pot fi. În cele din urmă, negatori au fost toți cei care au spânzurat, au tras în țepe sau au aruncat muritori în arena leilor. Toți cei care s-au zbătut pentru o pagină, sau mai multe, în manualele de istorie, au fost distrugători… De acolo pornește probabil istoria, de la incediul provocat de Herostratus, de atunci oamenii îşi câştigă slava precum a făcut-o acest „erou” al lumii antice… (Continuare aici, deschideți sursa imaginii):
Expresii și versuri de memorat de la Elena Taragan:
„ Mărturisesc că m-am simțit într-adevăr special, stelele probabil s-au aliniat cum trebuie și m-au făcut să-mi dau seama că în jurul meu roiesc oameni cu inima și cugetul curate, de o inteligență astrală, de un farmec divin și o sinceritate superbă. Oameni de la care ai ce învăța ca din manuale. Pentru acești oameni ridic cupa mea de șampanie, iar mulți dintre ei mi-au devenit amici în ultimul an- ceea ce pentru mine este o performanță! Vă muțumesc,.. am simțit personalitatea și originalitatea fiecăruia în fiecare urare. Să fiți fericiți”
„Încă n-am renunţat la ochelarii roz. poate mă ţin o viaţă”
„Așa după cum am anunțat, bizarul Cocoșat a fost de-clasat în clasamentul preferințelor noastre. Noi nu suntem mari amatoare de romane polițiste, sf-uri, vampirologice și alte lucruri sau lucrări bizare. Deși sf-ul îl vom degusta la recomandarea prietenului nostru drag Dan (căpitan de plai). Ne întoarcem, revenim pe bătătoritele noastre cărăie, adică, in other ords or ods, la classikă. Recomandăm tuturor, cu căldură, să facă din când în când acest popas, sau numai câteodată. În cu tootul alte cuvinte, ca să nu pierdem șiru, care e deja pierdut, am risipit iluzii. Iluzii pierdute. Balzac. Cine a auzit de el?!(de roman). Mâna sus!”
„Basme românești. În perioada iulie-august-septembrie voi fi unul dintre mentorii din cadrul acestui proiect. Mi-am propus idealuri măreţe spre a fi împlinite împreună cu voci (foarte) tinere şi cutezătoare! Să ne dea Domnul inspiraţie astfel încât să făurim basme care să fie izvor de plăcere intelectuală pentru micii sau mai marii cititoriTop of Form”
Bottom of Form„misterul nopții… Serios, parcă-i un fragment din Dumas sau Notre-Dame, Hugo..” (Despre un tablou în noapte)
„Esența articolului: Se pare că „agresivitatea în școli” este un fenomen „urban”, modernizarea și democratizarea societății generând noi forme de agresiune. Agresiunea (în varii arii, instituții) nu este un fenomen atât de nou. Am putea include aici și „exploatarea copiilor” în fabrici cum este descris acest fenomen în romanele lui Dickens. În ceea ce privește genul biologic, majoritatea studiilor (Finkelstein et al., 1994; Pahlavan, 2002; Stăniloiu și Markowitsch, 2012; Ticușan, 2014) arată că bărbaţii sunt mai agresivi decât femeile, distincţie argumentată atât din punct de vedere psihologic, al activităţii hormonale, cât şi în termenii practicii de socializare. În literatura de specialitate, agresivitatea este considerată atât „însușire”; cât și „intenție” sau „reacție”. Agresivitatea în școală poate lua mai multe forme: fizică, emoțională sau sexuală. Așa cum bine subliniază autoarea studiului: „Comportamentele agresive manifestate în mediul şcolar sunt deviante deoarece încalcă normele şcolii, sunt neconforme şi stârnesc sancţiuni și dezaprobare”.” Elena Taragan, (fragment din studii psihologice (analiza articol Revista de psihologie a Academiei Române)
„Prin lectură încercăm să soluționăm inclusiv problema tratată în acest studiu, iar acest demers este pentru mine nu doar unul pe plan profesional, ci și pe plan personal, profund uman.
Închei expunerea cu cuvintele autoarei: În mod curent, copiii învaţă, chiar şi în unele familii, cercuri de prieteni sau din massmedia, că violenţa înseamnă putere şi este un mod acceptabil de rezolvare a problemelor. Dacă elevii sunt ignoraţi, slab educaţi şi neprotejaţi în legătură cu violenţa, atunci când vor deveni adulţi vor forma o societate violentă, noncreativă şi reactivă.”
„se întâmplă atunci când citești, să ai momente ușor frustrante când un cuvânt sau o expresie apar pregnant în text, iar tu nu le știi semnificația. Spre exemplu, în ultimii ani, citind autori diverși, îmi apărea în fața ochilor destul de des următoarea expresie: a sta pe vine. Nu știu de ce nu am căutat pe net, dar, din context, într-un final m-am prins că se referă la poziția aceea căreia noiîi zicem „în chirostrii” (sau, și mai corect, în pirostrii). Expresia chiar are mai multe variante, la olteni, spre exemplu, spunându-se „a sta pe ciuci”. Un moment similar țin minte că am avut printr-a cincea, când citeam „Contele de Monte Cristo” și îmi apărea des expresia „a păli”. Tot așa, din context, dedusem că e vorba de a se „face palid la față”, nu avea sens de „a se lovi”. Modul acesta de învățare prin lectură mie mi se pare foarte agreabil… Îmi amintesc, tot printr-a cincea, când citeam Hugo, învățasem cuvintele „argou” sau „eșafod”, sau poate chiar „călău”… Nu știu, o formă de învățare extrem de plăcută, consider eu”
„Primit-am ordin să ilustrez altarul. Taman în clipa-n care eu îmi pierdusem harul. Mi-am făcut în palmă o tăietură cu cuţitul, şi-au încăput în pumn născutul şi muritul. / Aveam origine barbară, dar nu era nici Roma mult prea protocolară. / A ars oraşul pentru a doua oară. / Am ars şi eu înfăşurat în sfoară. / Şi n-ai fi zis că aş fi fost eretic / Un sul de pânză sau un colţ de petec. / Am dăruit şiraguri de mărgele / Să porţi la gât, să te-nveleşti cu ele / Oraşul n-auzise profeţia / Un rege beat a interzis hoţia.”
„Credeam, c-acum, pe malul mării, aici, ajung la bătrâneţe. Că viitorul meu, iubirea mea se ţese. Eram deplin familiarizat cu mersul lumii. Doi preşedinţi discută, făcând un şir de glume. Eu nu credeam în glume, eram încrezător în dune, în valuri mari ce mâine sparge-se-vor în spume. Furtună peste mări şi Dumnezeu e mare, îngroapă, se răzbună, cu forţe colosale. Un uragan… atât. Un iz de nemurire. Doar un cutremur slut… Vai, câtă fantezie! / Nu am ştiut nicicând să-ţi fiu la mâna ta brăţară. Nichita te-ar fi purtat, o salcie arţară… Neliniştită azi, neliniştită mâine, dar noi aici muncim pentr-un stengher de pâine. Şi-mi vine să omor! Cât eşti de-alambicată! Taci mult prea mult şi-eşti prea înspăimântată. Dar lasă că se trece, nici timpul nu-i fără măsură, vreau să te stăpânesc, pe nări, pe gât, pe gură! / Am fost şi eu poet, nu vei şti niciodată. Iubeam o cătălina, sau mă iubea… ofată” (din „Marea Neagră” de Elena Taragan)
P.S. Clubul Impresii din viata si carti prin noul sau proiect ”Top 5 Carti” strânge rândurile cititorilor de toate vârstele în jurul cărților! Cu o cărticică preferată sau cu acea carte pe care acum o cititi, vă așteptăm cu activități pe măsura poftei de citit și mici surprize. Prin aceste evenimente Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” susține inițiativa de nivel Național #AnulLecturii – 2020, care are drept scop #promovarea lecturii ca bază pentru #cultură, cunoaștere și #dezvoltare personală. Unul din #obiectivele principale ale activităților Clubului Impresii din viață și cărți constă în educarea culturii lecturii în #societatea moldovenească, promovând şi încurajând #lectura ca mijloc de dezvoltare culturală şi creativă – orientând #cititorul spre #valorile literare şi artistice autohtone.
Un tânăr a vrut să cumpere un trandafir, de la o florărie din oraș, îi lipseau cinci lei, la care florăreasa i-a spus: „dacă nici pentru o floare nu ai bani, mai bine nu-i dăruieşti nimic, nu vei face nimic altceva decât s-o răneşti pe biata fată.” Băiatul a lăsat capul în jos și a lăsat și trandafirul…. Înțelegându-i neputința, am luat eu trei trandafiri, iar când am plătit i-am spus florăresei că intenția acestui băiat valorează mai mult decât trandafirul și comentariul ei. M-am îndreptat spre tânăr și i-am zis: – Dă-i asta, tu nu-ți face griji, azi pentru tine, mâine pentru mine… Du-te și cucerește-o, campionule, și fă-o să se simtă cea mai iubită și importantă persoană din viața ta! A primit florile cu uimire, s-a uitat la mine cu ochii lui limpezi și plini de umilință și mi-a spus: „Mulțumesc frumos, doamnă! Dumnezeu să vă binecuvânteze!.. Nu sunt pentru o fată, sunt pentru Mama mea, azi e ziua ei de naştere!”
Niciodată, dar absolut niciodată nu ştim despre situațiile prin care trec alții, de aceea nu trebuie să-i judecăm. Ori îi ajutăm ori tăcem… – Nu judeca… și nu vei fi judecat!
Învățământul trebuie să fie gratuit, scrie un cititor indignat. Și eu nu vreau să mă cert cu el, dimpotrivă vreau să-l sprijin și să promovez această idee utilă. Da, – educația ar trebui să fie gratuită. Și coniacul, de asemenea. Și capelina prăjită. Problema este că cineva trebuie să crească strugurii, cineva trebuie să facă din ei acest coniac, să achite energia electrică, cineva trebuie să se așeze la volan și să ducă acest coniac la magazin. Prin achiziționarea de benzină, apropos.
Și magazinul cineva trebuie să construiască. Și la casă cineva trebuie să se așeze. Si fiecare din ei, ceea ce este tipic, dorește să mănânce. Așa că, dacă coniacul pe bună dreptate ar trebui să fie gratuit, ei vor muri de foame. Prin urmare, un coniac gratuit nu va exista niciodată. Excepție – în cazul în care cineva va plăti pentru el și mă va servi gratuit. Aceasta se numește freebie din contul altuia. Și capelina la fel cineva trebuie să o prindă, prăjească plus drumul…
Totul ar trebui să fie liber și pe gratis. Dar nimic nu este gratuit. Bibliotecarul multilateral. Profesorul la universitate, asistent sau rector, instalator și deritecătoare, un furnizor de energie electrică și de apă caldă la calorifere în auditorii – ei manancă, de asemenea. În fiecare zi. Nu este nimic gratuit în această lume, cu excepția unui frumos apus de soare. Altă e problemă atunci când oferi soluții sau indici erorile nu te ascultă nici ministrul, nici colegii, iar poporul își caută de nevoile sale, ditamai… Iar tichetele de masă destinate bugetarilor simpli… niciodară nu vor ajunge la bugetari flămânzi și săraci, doar la cei bogați și sătui din întreprinderi întreținute financiar…
Acceptați și recunoașteți – nimic nu este gratuit. Dacă cineva primește ceva pe gratis, deci cealaltă persoană a plătit pentru acest lucru. Fie că este vorba de coniac, capelină, cultură sau învățământ. Statul nu are bani de default-urile sale – numai cei pe care noi i le-am dat în formă de impozite, taxe de la câștigurile noastre. Nimic gratuit nu este. Este timpul să ne obișnuim cu această idee… Din Păcate… Dar ce ne mai poate oferi acest stat decât speranțe deșarte? Oricum plătim pentru toate, și viața e scumpă… Voi vreți dreptate într-un stat fără valori în suflet?
Am descoperit, că printr-o eroină a unei ședințe se redau calitățile mai multor persoane ce întrunesc relații, evenimente, peripeții sau întâmplări de zi cu zi… Oamenii se bucură, sensibilizează, se emoționează, se privesc, cântă, recită, vorbesc, discută exact la fel ca și cum s-ar contopi unul în altul, și o fac cu plăcere pentru că sunt înțelepți. Și pentru că este momentul când poți uita de grijile cotidiene, și… pentru că mereu susțin că te iubesc, – da, pe tine, omule drag, care citești aceste buchii..
Iar la Clubul ”Impresii din viata si carti” de azi, protagonistă și poetă – Lilia MANOLEde la Bălți, ne declara iubire în fiece clipă, – prin poeziile sale, prin amintiri, prin repertoriul variat de cântece… M-a surprins că poate și să cânte, nu doar să scrie și să declame poezii! Cu dor, cu nostalgie, și fericită că iubește! Frumusețea ei dornică la fel cuprinde tema dragostei. Scriind atât de sincer despre iubire, ne face să înțelegem că acest sentiment se află în interiorul fiecărui din noi. Cheia fericirii – este cea de a înțelege nu doar iubirea de sine, dar și a celui de alături chiar dacă poate nu o merită… (Svetlana Vizitiu)
”Ne-am îndrăgostit /Tu și eu, /Luna era a mea, /Cerul era al tău, /Însingurată- eu, /Preafericit erai tu, /Nici nu am înțeles, /când Domnul ne văzu… /Dar ne-a zărit, să știi, /de-atâtea zeci de ori, /din nimbul/Lui veneam, /spre tine, dinspre zori… /Și ne-auzit atunci, /când macii scuturam, /cu o privire goală, /iubind ne părăseam… /Și ne-a ajuns, să știi, /tot El e-acum aproape- /eu – în privirea Lui învii, /Tu ești, cu El, și zi, și noapte…” (LILIA MANOLE)
”Intalnirea cu talentata poeta Lilia Manole a fost o adevarata revelatie. In zilele noastre discutiile politice din societate au lasat in umbra adevaratele valori, si, cu atat mai importanta este misiunea nobila de a promova oameni talentati, precum este invitata zilei de azi a „Clubului de impresii din viata si carti”. Autoarea culegerii de versuri „Cuvinte nestinse” ne-a deschis usa intr-o lume deosebita a poeziei veritabile, care ne purifica sufletele si ne indeamna sa traim cu dragoste, compasiune, bucurie si speranta. Minunata moderatoare poeta Diana-Susana Zlatan Ciugureanu a dezvaluit cele mai importante momente din viata si creatia Liliei Manole, creind o atmosfera inedita a seratei. Calde multumiri Svetlanei Vizitiu, organizator de exceptie, datorita careia avem posibilitatea sa evadam intr-o lume plina de miracole cu personalitati de valoare.” (Тatiana Berbecaru, jurnalist)
”O şedinţă a clubului „Impresii din viaţă şi cărţi” plină de farmec enigmatic Un eveniment monden cu ambianţă mistică, produs de talentata poetă Lilia Manole, frumoasa moderatoare Diana Zlatan-Ciugureanu şi ingenioasa gazdă Svetlana Vizitiu. Odată cu lansarea cărţii „Cuvinte nestinse”, Lilia a adus în incinta sediului Bibliotecii Municipale „B.P.Hasdeu” Cerul, Stelele, Veşnicia, Visul, Poezia, Autoperfecţiunea, Taina Vieţii şi Învierii, Pasărea Creaţiei, Originalitatea, Talentul, Rafinamentul… BRAVO FETELOR!!! Mai multe despre tainele Liliei, aflaţi peste câteva ore în informaţia pe care o voi posta pe paginile CLUBULUI şi a grupului MOLDOVA COSMICĂ.” (Tatiana Paladi, astrolog)
”Am trăit bucuria de a participa la lansarea volumului de poezie ”Cuvinte nestinse”, autoare Lilea Manole. Sunt profund impresionat de căutările şi framântarile protagonistei: descoperirea divinităţii din noi, regăsirea ”sinelui” şi dimensiunea nemărginită a iubirii, trăită cu intensitate deplină. Cu un zâmbet ce-ţi incălzeşte sufletul, a mărturisit despre viaţa sa cu multă dragoste şi incredere.Ţin să-i doresc pace sufletească, sănătate, inger păzitor şi noi impliniri. O poezie scrisă – o rană tămăduită.” (Gheorghe Grau, actor)
”…Despre frumoasa, rafinata, înțeleapta poetă Lilia Manole, care poartă faima intelectualității R. Moldova, peste Prut și pe mapamond. Poeziile Domniei sale au fost publicate la București cu subtitlul Poeme din Basarabia. Când cineva apreciază o poezie ridicând-o la rang de poem, este o enormă realizare, accentuez, eu, bucuroasă pentru prietena mea, uimitoarea și plivalenta personalitate, Lilia Manole. Am conștientizat ambele, misiunea acestui Club de mare succes, de aceea am închegat, cu toată responsabilitatea pentru participanți, un scenariu care să-i intrige, să-i mângâie la suflete, să-i înalțe prin cheile fericirii, ale succesului, ale regăsirii, pe care mi-am propus să le descoperim cu toții, admirând-o pe protagonosta seratei de neuitat din 9 iulie curent. Pe o arșiță care cauzează stări dificile până la leșin, unor persoane, sala a fost plină de lume bună și de elită, însetată de paradisul văzut cu sufletul. Lilia le-a mulțumit tuturor pentru voința, curajul, noblețea publicului. În plus, a comunicat pe viu, cu fiecare, cu absolut fiecare spectator, toți fiind transformați în participanți activi la serată. Cum? Sufletele Domniilor lor, erau susținerea noastră evidentă, clipă de clipă. Plus exercițiul efectuat cu brio, de fiecare, în cadrul concursului cu premiu, pentru cel mai inspirat răspuns la întrebarea ”Care este rolul poeziei în viața omului modern?”. Ei! Ne-au șocat toate răspunsurile, de aceea doar cu ajutorul auditorilor, Lilia a reușit să selecteze învingătorul, fericindu-l pe tânărul prieten al alectui Club, Adrian Boțan de la Ghidighici, absolvent al Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din capitală. Premiul a fost un exemplar al cărții lansate la serată – „Cuvinte nestinse” de Lilia Manole… Observ că am forțe pentru a modera o nouă serată de creație a Liliei Manole, care a lansat și „Prima romanță”, creată de ea, intrerpretată cu vocea ei minunată, fiind acompaniată de colegul de la Bălți, Sandu Cegolea, un instrumentist valoros, cu o voce care ne-a cucerit de asemenea! Am avut de toate, plus abundență materială! Ca o mană cerească, a apărut, din senin, o masă copioasă, pe lângă plăcințelele, bomboanele, cafeaua oferite de autoarea volumului lansat. Tacâmuri bogate cu delicii din bucătăria națională, au fost oferite în calitate de surpriză din dragoste multă, de draga noastră prietenă, colega de la Moldova 1, Compania „Teleradio-Moldova”, Distinsa D Tatiana Berbecaru, împreună cu familia Boțan, proprietara Restaurantului de succes din Ghidighici, „Hanul lui Gheorghe”. A rămas o enigmă pentru mine, cel puțin, cât de buni sunt oamenii pe pământ. Da, există minuni, prin care Dumnezeu ne transmite semnale că totul este posibil, când ești cu fața la El!” ( Diana-Susana Zlatan-Ciugureanu, poetă, jurnalistă)
„Muzica noastră a avut și are un mare „Noroc” de Ștefan Petrache! Căci el își iubește nespus „Plaiul” și are un „Orizont” spre care Trebuie să tindă toți cei care aspiră la culmile artei interpretative. Și încă ceva: nu a contenit niciodată să fie „Contemporan”. Pentru că piesele lui Petrache, în special cele pe versurile lui Eminescu, fac parte din patrimoniul nostru cultural. Să ne trăiască!” (Monica Babuc, Ministrul Culturii)
Artist al Poporului, interpret, compozitor, deţinător al Medaliei „Meritul Civic”,Ştefan Petrache s-a născut pe 8 mai 1949 in s. Vânători, Nisporeni. O personalitate complexă, culturală, sufletească. Urmărind cariera, ascensiunea ei artistică, se pare că Petrache a fost un răsfățat al destinului: în timpurile deloc favorabile, el s-a manifestat prin aptitudini de invidiat. Și in present, este acelaș ințeligent, enigmatic și carismatic, cu o ținută aristocratică. Prezentând tipul de artist nonconformist, rebel, viața maestrului trece sub semnul întrebărilor impuse de etapele ei: de stat și tradiții. Nicio clipă nu încetează să ne cânte, la concertele aniversare, emisiuni televizate, posturi de radio, împreună, dar și cu foștii colegi: Anastasia Lazariuc, Nina Crulicovschi, Valentin Goga, Ion Suruceanu, Iurie Sadovnic, Liviu Știrbu, Alexandru Cazacu, Petre Toma, Radu Dolgan, Lidia Botezatu, Ricu Vodă, Gheorghe Țopa etc. Evoluează la standardele binecunoscute și mult apreciate de popor, rămâne acelaș îndrăgit, cu pasiunea lui dintotdeauna pentru muzică, un Artist de seamă a culturii naționale moldovenești!
Lipsit din fragedă copilărie de mângâierea părinților, trecuse prin greutăți și neînțelegeri, casă de copii de la 7 ani, cu școală muzicală, – o perioadă de tristețe ce i-a întărit caracterul; în cele din urmă, care i-a adus și multe bucurii, oricum a rămas o bună experiență profesională. A ajuns în capitală în anul 1956, graţie unui profesor: Liceul de Muzică „E. Coca” era în căutarea unor copii talentaţi, pe care-i aducea la Chişinău şi îi şcolea. A fost remarcat de profesori buni, de la care a prins multe învățăminte. Iar când studia la Colegiul electromecanic din Chișinău, a fost solicitat ca ”meșter-faur” pentru aparatura formației Noroc. În timp ce repara defecțiunile, a prins să fredoneze o melodie și l-a impresionat pe însuși Mihai Dolgan. Astfel, Norocul ia surâs și lui Petrache. Mereu tânără, formația Moldovei sovietice comparată cu inegalabilă trupă The Beatles, le-a purtat noroc multor muzicieni ale culturii noastre, ulterior, ei au devenit personalități vestite în Republica Moldova și peste hotarele ei. A fost ceva inedit și pentru viitorul lui Ștefan Petrache. „N-am făcut niciodată muzică pentru bani, aşa cum se face acum. Alte valori se preţuiau atunci” (Ștefan Petrache) Avea 17 ani când a păşit pentru prima oară pe scena mare cu piesele „Am 20 de ani”, „Prieten drag”, „Nu mai plânge, baby”, precum şi cu unele şlagăre internaţionale. Cu certitudine, succesul vine din talentul său unical de muzician. După ce ”Noroc”-ul a fost spulberat de organele represive sovietice, Ștefan a urmat ascensiunea lui artistică împreună cu Orchestra de estradă și simfonie a RadioTeleviziunii, implicându-se în activitatea unor noi, tinere formații de estradă Orizont, ulterior Contemporanul, prin anii 1977-1981. Generații de moldoveni, tineri pe-atunci, și acum își aduc aminte, afirmând, cât de populare și iubite erau aceste ”ansambluri” (formații); scăpând câte o lacrimă, încep a fredona melodiile neuitate și iubite în continuare. La fel ca și pentru Noroc, la concertele Orizontului și, mai ales, ale Contemporanului, pe unde au putut ei concerta în întreaga URSS, – publicul se deda unui delir veritabil, solicitându-i la bis. Ștefan Petrache avea grijă ca formația să prezinte adevăratul chip național moldovenesc. Spectacole nu mai aveau final; publicul scandând Primăvara-Primăvara; toate piesele strigate la bis; nici vorbă de odihnă, iar a două zi, cântau din nou… Ca de obicei, în acea perioadă, cum orice succes ieșit din comun speria și deranja autoritățile, astfel, ambele formații au dispărut. Nu era în firea lui Petrache să dispară așa; încăpățânat precum și este, a fost nevoit să realizeze ceva mai palpitant în crearea altei formații Plai, cu care prin 1982-1987 a cutreierat Moldova, Ukraina, Rusia si alte meleaguri ale URSS. A fost greu, – simplitatea era doar o aparență. Nouă trupă devenea periculoasă pentru ideologie: cuiva nu-i convenea denumirea: numele părea naționalist, fie, se asemăna cu cuvintele americane. La fel deranja și numele ȘTEFAN… Oare de ce în toate timpurile, cineva caută nod în papură personalităților preferați ale culturii noastre? Pe-atuncii, când înflorea imperiul cu mii de aspiranți la titlul de promotor al muzicii ușoare, se impunea necesitatea unei proprii interpretări al acestui gen; de afirmare a unui chip cât mai personalizat de cântăreț… Prin muncă și studiu, prin limbaj propriu unic, artistul a știut să redea originalitatea interpretativă. Cu fiecare piesă cântată vocea lui vibrează la maximum, cu intensitatea si timbrul absolut deosebite! Abordând repertoriul formației Plai, precum și alte grupuri în care fusese, Ștefan Petrache a promovat curente muzicale moderne care abia se înfiripau în țările de Est. Profesionist în dotarea instrumentului specific neobișnuit pentru acele vremuri în URSS, Petrache aplica ritmuri cu elemente interactive, care provocau stări de maximă implicare a spectatorului. ”Plai” din start deveni o legendă a muzicii moldovenești! Dar, și aici i-a fost încheiată existența. Greu de imaginat formațiile Noroc, Orizont, Contemporanul, Plai fără Stefan Petrache!.. În finalul implicării artistice a lui Petrache a fost Formația de propagare a muzicii, la Filarmonica de Stat de la Chișinău, care a coincis cu ultimii ani de existență a URSS. Evenimentele de tulburare declanșate mișcarea de eliberare națională au produs schimbări și în viața cotidiană… Începutul anilor ’90 l-au determinat să abandoneze scena, dar nu și cântecul. ”Întrase în scenă ca ”un prinț și a părăsit-o ca un nobil”… Decise să se fac businessman în construcție. A fost o decizie oportună, inspirată poate de momente critice din țară și viață proprie. Pentru numeroși fani a fost un regret sincer. Cântecele din repertoriul lui Petrache: piese muzicale ”eminesciene”: Ce te legeni, codrule; Și dacă; De-aș avea... (muzica Anatol Chiriac) etc, cu o sonoritate inconfundabilă pătrund în suflet. Și alte piese Castel pe nisip, Crede-mă, Balada haiducească, Iubește, eu vin, Adevăruri, Chemarea casei părintești, În august, Monolog etc, reprezintă o vastă interpretare a șlagărelor lui Ștefan Petrache în cultura națională!Piese ce dăruie, emoționează, sensibilizează și inspiră… In 2011, prin intermediul Editurii „Litera Internațional”, Ștefan Petrache a editat la București, CD-ul „Eu vin…”, la fel, este și producatorul acestui album muzical. De menționat că una din melodiile preferate, “Monolog”-ul scris de Stefan Petrache, pe muzica lui Oleg Milstein, impreuna cu Orizont.
Ștefan Petrache întelege nu numai omul, dar și creația; activitatea artistică are o viață a ei, iar vârsta ei e decisă de riscuri suficiente, de sănătate proprie, de cugetări îndelungate… Depinde de durata vieții în corelație directă cu demnitatea artistului. De conștiința unei împliniri (i)realizabile, de timpuri schimbătoare… ”Cel mai greu e să nu faci nimic!” – din mărturisiri. Nu-i place să se plângă, nici să fie compătimit. Sensibil, receptiv și săritor la nevoie este chiar și atunci când greutățile lui sunt mai mari decât ale tale; a avut multe bucurii în viaţă, dar și multe dezamăgiri, probleme cu sănătatea, însă toate l-au întărit, dând sens vieţii. Ștefan Petrache parcursese o etapă solidă a împlinirilor. Fonoteca de aur Radio cuprinde o arhivă impresionantă și după volum, și ca prestație, întreg repertoriul al Maestrului, care în continuare se menține în topul preferințelor muzicale. Arta interpretativă a lui Ștefan Petrache și-a asigurat un loc de frunte în istoria culturii naționale moldovenești.
În prezent, interpretul aniversează 65 de ani de la naștere și cinci decenii de dăinuire sunetelor muzicale. Duce un mod de viaţă mai retras, cu bucuriile şi supărările sale de azi: ”Trăiesc o singurătate din care vin şi spre care plec”. Încărunţit precum a devenit, recunoaște că familia este cel mai de preţ lucru în viaţă, iar cea mai mare bucurie sunt nepoţeii Denisa-Maria şi Daniel-Matei.
Prezentând tipul de artist nonconformist, rebel, de o ințeligență uimitoare, cu o voce caldă și blândă, – viața lui trece sub semnul întrebărilor impuse de timpuri, de stat… Ștefan Petrache însă nu uită, nu încetează nicio clipă să ne cânte cu dăruire și demnitate!
Date scurte biografice: Cântăreţ, poet, om de afaceri. Studii: Şcoala republicană de muzică (azi liceul Ciprian Porumbescu, vioară), Colegiul Ştefan Neaga, Institutul de Arte Gavriil Musicescu. Împreună cu M. Dolgan şi V. Rusnac în 1967 a stat căpătâiul formaţiei „Noroc”. Solist al filarmonicii din Doneţk (Ukraina), al formaţiilor „Поющие гитары” (Rusia), „Orizont”, al ansamblului, condus de renumitul Anatolie Kroll (Rusia), a colaborat cu faimoasa orchestră simfonică de estradă a radioteleviziunii unionale sub bagheta lui Yuriy Silantiev, fondator şi conducător artistic al formaţiei „Plai” – o adevărată revoluţie în muzica uşoară din Moldova; redactor şef emisiuni culturale la RTV din Moldova, fondator şi proprietar al firmei de construcţie „MP+”. Creaţia sa poetică nu e publicată, dar o bună parte din poeziile sale s-au făcut cunoscute datorită faptului că au devenit cântece. Distincţii: Laureat al Concursului Unional al interpreţilor de estradă (Moscova 1970), Artist emerit, Artist al Poporului, medalia Meritul Civic, Ordinul Gloria Muncii.
Dedicatii de la prieteni si admiratori:
”Pe timpuri, pe când scena îi era arena de bătălii muzicale,mulţi îl supranumeau « Karel Gott al Moldovei ». Asocierea cu «vocea de aur a Cehiei» sau «privighetoare cehă» nu era întâmplătoare… Ascultându-l aveai senzaţia că toată făptura sa este, ca şi cum «zidită» în cântecul care se naşte, că muzica răzbate din el asemenea unor explozii de culori neaşteptate. Piesele lui, asemenea unor mici spectacole muzical-dramatice te răvăşeau… Un artist nedemodat, incomod şi mereu inspirat – Ştefan Petrache”. – Andrei Porubin
”Și, dacă în mâinile lui de copil, de la țară,
strămoșeasca vioară
Tipa oțărât, ca un cobâz, ofensată de-arcușul
plin de sacâz,
Ea, prin această reacție dură, brutală,
încerca, în
Felul ei, să ne spună, că la noi în țară,
ca-n vechea Danemarcă,
Amiroase-a ceva putred…, căci, având o istorie-a viorii –
legendară,
Noi, băștinașii, nu avem maeștri, ce-ar duce mai departe
faima seculară
a lui Barbu Lăutarul.
Precoce talente, venite la școală de la sate, erau „inteligent”
de izbeliște lăsate,
Erau „cu grijă” presate să se transfere
la altă specialitate.
Trist, acest ratat violonist, lăsând arcușul,
cerca cu vocea să-și
Reînvie visele copilăriei ca și alți născuți de Ion și Maria…
cântând,
A început sie texte să-și scrie – ele s-au dovedit a fi
poezie,
Căci Cerul l-a miruit din plin cu talent
și-ncadrat în al artei regiment,
Harul, dat de Sus cu carul, sclipea ca cristalul
în rază de stea.
Evident, acolo unde adie a putred, talentul nu aduce
și un trai decent…
atunci hotărî de toate să se lase,
să construiască case, una decât alta mai frumoase;
și nu că rău să-i pară,
dar tot mai des și-aduce-aminte
de vioară.” – Acrostih de Constantin Rusnac, 2006
ȘTEFANIA PETRACHE, fiica: „Noi întotdeauna ne strângeam toţi împreună afară, în ograda casei pe care a construit-o tata. Până nu demult locul lui nu era ocupat, noi ne strângeam la masă, dar locul acela a lui, îl lăsam liber, gol.”
”Am 25 de ani şi parcă s-ar părea că sunt departe de a înţelege acest stil, însă această voce face ca orice sunet să mângâie urechea, fiorul care-l simţi e de nedescris. Cred că e timpul să ne dăm seama că e din ce în ce mai puţină muzică de suflet, aşa că, scumpi moldoveni, nu daţi voie ca valul de analfabeţi cântăreţi să urce în scenă şi să-şi bată joc de noi.” – Ghenadie Negrescu, Ungheni
LA MULȚI ANI, MAESTRE!
P.S. Maestrul Stefan Petrache a decedat la 13 ianuarie 2020…
Text, imagini de Svetlana VIZITIU, Impresii din viata si carti, Republica Moldova, Chisinau
Florii… Se numeşte aşa pentru că în această zi se sfinţesc la biserică sălcii, şi pentru că din această zi pomii şi florile încep a înmuguri şi a înflori. Maica Domnului, vrând să-L vadă pe Hristos răstignit, a avut în cale o apă. S-a rugat de toate buruienile ca să o treacă, şi nici una n-a voit, numai salcia a întins o cracă şi a trecut-o dincolo. Maica Domnului a binecuvântat-o, ca să o ducă la biserică, s-o slujească preoţii şi să se încingă oamenii cu ea, ca să nu-i doară mijlocul la seceratul grâului. Se spune că acum are loc nunta urzicilor…
Obiceiul spune că, de Florii, oamenii merg la biserica pentru a sfinti crengute de salcie pe care le pun la geamuri, la usi sau la porti. Credinta spune ca acest ritual ii apara de boli si ii face mai robusti. Cu ziua de Florii incepe ultima saptamana a Postului Pastilor, numita Saptamana Patimilor, in care crestinii se pregatesc sa intampine marea sarbatoare a Invierii lui Isus. Intrarea lui Iisus in Ierusalim este singurul moment din viata Sa pamanteasca in care a acceptat sa fie aclamat ca Imparat. De data aceasta, isi pregateste singur intrarea, conform profetiilor din Vechiul Testament, ca sa fie recunoscut dupa Lege ca este Mesia, Mantuitorul lumii. Poporul il intampina pe Iisus cu ramuri de finic si de maslin, strigand: ‘Osana! Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului’. Primele mentiuni despre aceasta sarbatoare provin din secolul al IV-lea. Cei dintai care o pomenesc sunt Sfantul Epifanie, caruia i se atribuie doua predici la aceasta sarbatoare, si pelerina apuseana Egeria, care, in insemnarile ei de calatorie, descrie modul in care se celebra aceasta duminica in Ierusalim, spre sfarsitul secolului al IV-lea. De la unii dintre marii parinti ai Bisericii, intre care se afla Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Ambrozie si Sfantul Chiril al Alexandriei, exista predici celebre tinute in cinstea ei.
În această săptămână se fac slujbe în fiecare zi, fiecare zi semnifică un nou pas al Mântuitorului pe drumul spre răstignire și Înviere. Potrivit Bisericii, în ultimele șapte zile din Postul Mare, Iisus Hristos a fost vândut de Iuda, a pătimit dureri cumplite și a murit pentru iertarea păcatelor oamenilor. Luni, marți și miercuri în biserici se oficiază Liturghia darurilor sfințite. Luni, enoriașilor li se amintește despre smochinul neroditor, care simbolizează poporul israelian. De asemenea, în această zi, în biserici se amintește și despre Iosif cel cu chip frumos, vândut de cei 12 frați ai săi în Egipt. Marți, în biserici se amintește despre cele zece fecioare care au venit la Iisus Hristos. Cinci dintre ele au venit cu untdelemn în candelă și l-au întâlnit pe Mântuitor. În timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de întâlnirea cu Hristos pentru că au mers să-și cumpere untdelemn pentru candelele lor. În Săptămâna Patimilor, miercurea se face pomenirea unei femei desfrânate, care l-a uns cu mir pe Iisus Hristos, atunci când acesta a intrat în casa lui Simon leprosul. Se spune că această femeie a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului. Pentru fapta sa, Hristos a iertat toate păcatele femeii. În ziua de joi, numită și Joia Mare, se comemorează Cina cea de taină. Această zi amintește și de faptul că Iisus a spălat picioarele ucenicilor săi. Se citesc cele 12 Sfinte Evanghelii, care se mențin și pentru Vinerea Mare. Vinerea Seacă este ziua în care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos. În această dimineață din Săptămâna Patimilor nu se face liturghie. Creștinii merg la biserică pentru a asculta ceasurile împărătești. Vinerea din Săptămâna Patimilor este zi de post negru, zi în care enoriașii nu mănâncă nimic pe parcursul zilei, ci doar pâine şi apă după apusul soarelui. Sâmbătă dimineața se face ultima liturghie, iar la ora 12 noaptea începe Învierea. În această noapte creștinii ortodocși sunt așteptați la biserică să ia lumină din Focul Haric adus de la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Lumina sfântă se aduce de la Catedrala „Nașterea Domnului” din capitală către bisericile din toate localitățile țării. Creștinii ortodocși sărbătoresc duminica după Patimi, Învierea Domnului Iisus Hristos, una din cele mai importante sărbători bisericești.
Fie ca Sfintele Florii și săptămîna Patimilor, să vă aducă multă pace în suflet, iubire și să vă ocrotească pe voi și familiile voastre! ❤
Un copil, la grădiniță, încearca să îşi încalţe cizmuliţele. Pentru că nu se descurca, a cerut ajutorul educatoarei. Cu tot trasul şi împinsul, cizmuliţele nu voiau nicidecum să intre. Până când a reuşit totuşi să îl încalţe, educatoarei i-au apărut broboane de transpiraţie pe frunte. De aceea aproape că i-au dat lacrimile când copilul i-a zis:
– Doamnă, dar sunt puse invers…
Într-adevăr, erau puse greşit… Nu a fost cu nimic mai uşor să îi scoată cizmuliţele decât să i le pună, totuşi a reuşit să îşi păstreze calmul până când cizmuliţele au fost iar încălţate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data aceasta aşa cum trebuia. Însă atunci băiețelul a zis:
– Cizmuliţele astea nu sunt ale mele!!!
În loc să ţipe la el “De ce nu mi-ai spus?”, educatoarea şi-a muşcat buza şi încă o data s-a chinuit să îl descalţe. Când s-a terminat chinul descălţatului, băieţelul i-a spus:
– Sunt cizmuliţele fratelui meu. Mama mi-a zis să le încalţ pe astea azi.
Acum ea nu mai ştia ce să facă … Să plangă sau să râdă? A reuşit totuşi să strângă suficientă răbdare pentru a se lupta din nou cu cizmuliţele. Când, în sfârşit, l-a încălţat, înainte de a-l trimite afară la joacă, l-a întrebat:
– Şi acum, unde îţi sunt mânuşile? Trebuie să ţi le pun în mâini ca să poţi pleca afară!
– Le-am băgat în cizmuliţe ca să nu le pierd…
* De An Nou trecut, am refuzat de Olivier; în acesta voi încercă să mă abțin de mandarine: e necesar să aflu, de ce mă simt atât de rău de 1 ianuarie…
* Eu aparțin acelei generații, care cu creionul desena liniar pe marginile caietelor în linii și în pătrățele… Cât de ușor era înainte: luai un ziar si mergeai la WC… Iar acum, de parcă mergi într-o expediție acolo: laptop, iPad, două telefoane mobile… 🙂
* Adesea un prieten îți oferă nu mâina, ci o labă!
* Judecând după faptul, că magazinele noastre sunt inundate cu produse ”identice naturale”, autoritățile aprobă și consideră acest lucru absolut normal! Ar fi corect, și în concordanță cu privirile lor, să se permită cetățenilor să achite astfel de produse cu bani foarte asemănătoare cu cele autentice!
* Mai bine să faci ceva frumos, decât să vorbești frumos.
* Înzadar credeți, ca înțelepciunea este privilegiul celor mai vârstnici: un nemernic nici cu anii nu devine un înțelept – el devine un dobitoc bătrân…
* Unica mea vină: trei sferturi din viața mea am crezut că totul e încă înainte!
* Șeful vine la serviciu în noul său BMW șik… – Frumos automobil – a spus poporul. – Ei, bine! – a spus șeful, observând admirația celuilalt… – Muncește, în continuare, fără să-ți jelești brațele și să-ți economisești timpul, și – în cel mai scurt timp, eu voi avea o rablă și mai abruptă!
* O femeie știe mereu ce să întrebe atunci cand nu știe ce să răspundă!
* Apofeoza lenei masculine – e să mănânce supă direct din castron fără să-l scoată din frigider!
* Dacă doriți să induceți un paranoic în boli, – de fiecare dată când el întră în odaie, spuneți-i: ”Dar noi, tocmai despre tine vorbeam!”
* Ar fi bine de cu seară să pui la încărcat un portmoneu: dimineața te scoli, și – e plin-bucsit cu bani!
* Aveți deja 40 de ani? Vreți să vă fie admirată mereu tinerețea? – Spuneți, ca aveți 60!
* Cine lasă o viață în urmă, acela nu moare.
* A sosit un moment ciudat al anului: dimineața-i noapte, seara-i – noapte…. Iar ziua eu lucrez… 😦
* Persoanele cele mai vesele – au și cel mai trist suflet..
* Studenți, înscriși la Medicină, – studiați, vă rog!
* Unicul loc, unde ești așteptat, crezut, iubit și iertat – e casa în care locuiesc părinții tăi!
* Mi s-a spus, că trăiesc în lumea fanteziilor mele… Mai să cad de pe scaun!.. 🙂
Ea stătea în tren şi se uita prin fereastra vagonului.
Iar el a întrat în cupe-ul ei. – E căsătorit, – s-a gândit ea. – Are vre-o 35 de ani, – constată el. Prin fereastră înflorea o primăvară: o zi perfectă, ca cea din vis.
– El e frumos, – surprinse ea. – Cât e de drăguţă. – s-a gândit şi el.
Dar viaţa asta, – ea e săracă în evenimente. Cu oameni indiferenți, fără curaj și iniţiativă… El s-a ridicat şi a ieşit pe platformă. – Ce păcat! – s-a amărât ea. – Ce păcat! – atât a reuşit şi el. Și acasă, fiecare aparte strângând în palme câte un pahar cu vin, au pornit să asculte preferatul lor „Vals” de Doga. –
Singurică. – se gândi ea.
– Singur din nou, – gândise și el în depărtare, şi… goli păharul…
Dar cei ce se despart unul de altul? – Îşi zic: Timpul tratează… – Să nu facem din asta nonsens! Că nu vei uita niciodată omul, pe care l-ai iubit cu adevărat, şi care îţi spunea cuvinte sincere! Uităm de cei, cărora nu le-am aparţinut niciodată.
Iată așa, dispar persoanele din visele noastre: Stau închişi în casă şi aşteaptă să le cadă fericirea în cap! Ca o pomană. Cei mai buni se fac singuri şi nevăzuţi, de frică şi lene! Nu vă grăbiţi să ardeţi punţile, ele încă vor dovedi să se prăbuşească! Este suficientă o privire, o mângâiere şi o atitudine grijulie…
–Viaţa e scurtă! Deschideţi-vă porţile! Deschideţi-vă inimile! 🙂
O legendă ne spune, că după Dumnezeu, noi, in primul rînd, suntem îndatoraţi Femeii: Ea ne dă viaţă, ulterior, redă sensul acestei vieţi… Atunci, când Dumnezeu a creat femeia, El a lucrat indelung a 6-a zi. Îngerul a întrat şi l-a întrebat: „De ce, pierzi atâta timp pentru acest lucru?” Domnul a răspuns:” Priveşte toate specificările, pe care eu trebuie să le repect pentru a o crea: Ea trebuie să fie uşor de spălat, dar nu din plastic, să dispună mai mult decât de 200 de particularităţi ale mişcăriilor, care în acelaş timp să fie şi graţioase; să se vindece, când e bolnavă; să lucreze 18 ore pe zi. Ea trebuie să aibă doar două mâini, dar să fie capabilă să îmbrăţişeze mai mulţi copii, – într-atât, ca să le treacă orice durere, – fie, genunchiul rănit, sau cea de suflet”. Îngerul a fost impresionat: „Şi acesta este modelul standard? Asta e imposibil! Prea multă muncă pentru o zi. Seteaz-o pentru mai târziu”. „Nu” – a spus Domnul. „Am s-o termin astăzi, şi ea va fi preferata mea”. Îngerul s-a apropiat şi a atins femeia. – „Doamne, dar e atât de moale”. – „Da, este moale, dar, de asemenea, am făcut-o foarte tare. Nici nu-ţi poţi imagina, câte poate ea să îndure şi să depăşească. Pare fragilă, dar are puteri enorme”. – „Dar să gândească, poate?” – a întrebat îngerul. Domnul a răspuns:”Poate, nu numai să gandească, dar şi să convingă”. Îngerul a atins obrazul femeii: „Doamne, pare să aibă un defect, – curge”. „Nu e defect, sunt lacrimi” – l-a corectat Domnul. -„Pentru ce sunt lacrimile?” – a intrebat îngerul. – „Ele exprimă tristeţea, dragostea, singurătatea, suferinţa şi mândria ei”. Îngerul a fost într-adevăr, foarte impresionat: „Doamne, eşti un Geniu! Te-ai gandit la toate. Femeia este, într-adevăr, ceva minunat”. – „Oh, da!” – a răspuns Dumnezeu. „Ea are puteri, care pot surpinde orice bărbat. Ea poate sa zâmbească, atunci când vrea să plângă. Să fie veselă, când, de fapt, este speriată. Ea va ajuta pe altul, atunci când singură are nevoie de ajutor. O simplă privire a ei este în stare să înfăptuiască ceea, ce nu-şi poate permite un bărbat…„Îngerul nu putu să rostească un cuvânt: era şocat. Apoi, Domnul a oftat: „Dar, are ea un lucru, care nu e deloc normal. Un dezavantaj, un neajuns, care doar ea poate să repare, dacă doreşte să nu-şi ruineze viaţa”. – „Ce este, Doamne?”
Atunci când burniţa descurajării mă îngrozeşte, fă ca viaţa mea spirituală să înflorească.. fă să dispară ceaţa groasă care îmi învăluie fiinţa întreagă ! Fii Tu Soarele neprihănirii care să strălucească !
Spune-ți-vă, în sinea sa, că vă iubiți, și vă veți iubi, într-adevăr 
și pe mine, tot… De la tăticul meu am învățat! ❤ 
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 