Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


3 comentarii

Un trecut cu spaimă


M-a trezit la unu noaptea mama, și-mi spune că tata a murit. Eu de pe somn întreb „Ce?” – Și mama repetă „Sveta, scoală-te, tata a murit”. Eu, buimăcită, ori că n-am crezut, nu simțeam nimic… M-am îmbrăcat într-un costum de flanelică brun, și nu țin minte de ce, am ieșit cu mama afară, în curte. Aveam eu cam 12-13 ani, noi locuiam la sol direct în centrul orășelului Florești (Soroca), iar peste gard era cafeneaua „Romașca”, acolo eu ades mă cățăram pe copacii din ograda cafenelei și mâncam aguțe (dude).

   Era o noapte fără stele, fără lună, mama aprinse becul de la verandă și curtea brusc se luminase. În casă rămâneau adormiți frățiorii mei mai mici: Lilia și Vitea. Se pare că mama simți în mine sprijin, se ținea de mine și stam așa noi în așteptare afară, și era răcoare. Probabil, mama simțea că va apărea o veste, nu știu. Mai țin minte, că eu eram calmă. Ori, că la vârsta ceea nu realizam ce înseamnă să fii mort. Tinerii doar se consideră veșnici, și copiii nici nu înțeleg ce e… Eram convinsă că tata în continuare va avea grijă de mine… de-acolo, și la fel mă va alinta cu cadouri minunate, că sunt preferata lui, doar eram mai mare dintre copiii lui și am avut mai mult timp să apuc din dragostea de tată… Un an în urmă, la o vecină din mahala îi decedase soțul într-un accident de mașină militară „uazik”, țin minte chiar și data de 7 iulie, atunci am simțit eu spaimă când fiica vecinei cu care prieteneam plângea în hohote și tot repeta „Gata, eu nu mai am tătic!” Ea era de vre-o zece ani, avea o surioară nu demult născută, mama profesoară, – cu toții locuiau mai în vale, la fel pe strada Pușkina (azi, Florilor). În acele clipe mi-am amintit de tatăl prietenei decedat, și totuși încă n-am reușit să mă sperii. În interiorul meu, probabil, eram șhocată, și nu realizam acest fapt, fie nu voiam să cred ca așa ceva se întamplă cu mine. Mama tăcea, se încălzea tremurând de mine, și ceva aștepta. Iar eu mă gândeam că… aș fi dorit să mă culc… Ațipeam, și îmi era rușine să recunosc acest lucru… Sărmana mamă, ce fiică nesimțită are!

Apoi, cineva parcă m-a ghiontit că am întrebat-o: „De ce a murit?” Mama mi-a răspuns încet că cineva a telefonat-o la fix și i-a spus că atunci când tata se întorcea din deplasare acasă, a nimerit într-un accident și că au murit doi oameni. Țin minte și numărul telefonului nostru fix 2-25-39, mă mândream că avem telefon de la care sunam la număr ghicit doar ca să-mi răspundă cineva… Telefon în casă nu toți aveau… Mama apoi repeta nu știu de ce, să nu spun la nimeni că tata a murit…

Tata era un om mare, autoritar și foarte respectat în Florești, era directorul Deservirii sociale pe raion, muncea conștiincios, foarte responsabil și era influent, îl iubeau și cei de la minister. De câteva ori a fost învitat să se transfere cu munca în Chișinău, și ce credeți, tata refuza. Subordonații îl stimau, unii aveau frică de el, dar se supuneau și respectau orice ordin al șefului. Pentru ca să înțelegeți serviciul lui tata, vă dau un exemplu, prin care nu poți oferi mită, să ai blat sau cumetri precum astăzi le au demnitarii… Tata cu echipa lui au luat de două ori Drapelul Roșu pe toată Uniunea Sovietică ca cea mai bună Casa de deservire dintre toate raioanele de la est la vest. Nu glumesc. Nu putea vorbi frumos, dar era un conducător de la Dumnezeu, și dacă avea un proiect, un scop sau plan reușit, pentru „piatiletkă” – nu se da în bară! – Îndeplinea toate cerințele de la stat și reușea să fie primul în toate…

În gândul meu apăru brusc întrebarea, ce voi spune colegilor mei de clasă? Numai ce nu trece prin mintea unui adolescent, chiar nu puteam gândi la altceva?..

Mama din nou m-a cuprins și-mi repeta „să nu spun la nimeni”. Eu spuneam „Bine”. Mă gândeam:„De ce să nu spun la nimeni?” Nu doar eu eram fără minți. Nu știu, la ce se gândea mama în acel moment, dar era speriată și se simțea singură chiar și lângă mine…  Mama tot aștepta ceva. Stam în curte mai mult timp, trecu de ora două… Eu tăceam. Probabil, așa și trebuie, atunci când moare cineva, trebuie să stai afară, în frig și să cugetezi la unele chestii neimportante care îți vin în minte în acel moment, doar ca să nu te gândești la moartea omului drag. Pur și simplu, nu poți crede așa ceva, în copilărie oamenii par veșnici, veșnici, veșnici… Ațipeam în picioare… Mama brusc mă ghionti, eu speriată „Ce?”… Se auzi poarta metalică și mama se porni înainte… Priveam, cum apare tata vesel ca prin vis… și cred că eram gata să leșin… Cum așa? Parcă a murit?.. Și atunci, nu simțeam decât că vreau să dorm… Deci așa, interiorul păzește, te ferește în mod automat, de boli și de sperieți. Așa vrea bunul Dumnezeu! Și tata să trăiască, și eu… să nu fiu speriată…

Din mintea anilor mei de copilărie v-am spus o poveste din viața mea. Una reală în care un om rău, pur și simplu, a dorit și a făcut rău familiei noastre. Nu l-a costat nimic să telefoneze și s-o sperie pe mămica cu aberații despre „moartea” tatei.

Ce bucurie simt azi, realizând, că… nu sunt nesimțită, că, de fapt, eram tare speriate, și eu, și mai mult mămica. Tata a venit, a spus că s-a stricat mașina în drum și au așteptat s-o repare… Ne-a cuprins dulce, pe mama, pe mine și a spus:

  • Haideți la culcare! Tare vreau să dorm…  – Hi, hi… Exact ce-mi doream și eu!
  • Există Domnul! Aveți Credință! ❤

28 mai 2020, Svetlana Vizitiu 


4 comentarii

In memoria basarabencei decedate de Covid19


Vântul de est mi-a salvat corpul.

Cel de-acasă sângele mi l-a supt.

M-am gândit că e doar omul

Ce calea mi-a indicat-o să o urc…                         

Eu mi-am urmat durerea-n Europa,

Suferința în amar greu stăpânind,

Muncind mereu, eu o simplă badanță,

Lăsând în săltar diploma cu venin…

Eu mi-am dorit o unică speranță,

Să fiu iubită, viața să mi-o suplinesc,

Copiilor să le ofer o șansă,

Dar, fiul l-am pierdut în al meu eșec…

Cândva visam că e drumul iubirii,

În Diaspora, cu sufletul curat.

Acolo unde raiul e – în avuții,

Pentru că așa statul m-a furat!

Eu am sperat la calea fericirii –

Cu fermitate, crezând că voi reveni…

Fugind de blestem, coronaviruși și urgii –

Dar, într-un sac – în Țara mea – am ajuns…

 

( În memoria primei basarabence decedate de COVID19)

Svetlana Vizitiu, 20 martie 2020

😥 ❤ ❤

Surse: https://www.jurnal.md/ro/news/7fbee2e17b60bb51/marturiile-rudelor-persoanei-decedate-de-covid-19-veniti-cu-sicriul-v-o-dam-impachetata-in-sac.html


9 comentarii

Iubirile Marianei S. Țăranu: Bogdan și Unirea


      Drumul spre casă o trezește la realitate. Casa ei nouă deja e acolo, la Sibiu, unde Mariana locuiește și merge la mormântul Lui Bogdan… Stă cu ochii închiși plini cu lacrimi și cu mintea goală ascultând dansul frunzelor uscate… Pentru prima data se simte vie înconjurată de spiritele neînsuflețite la cimitir, realizând cât de fragilă este și cât de bine e să te poți deconecta din când în când, uitând de moarte… Amintirea fericirii o înaripează, atunci își dorește ca acele clipe să nu treacă. Șoaptele dulci ale suflului de vânt o hipnotizează… Iubește în continuare. Parcă e posibil, altfel? Nu a fost nevoie de compromisuri pentru a obține o armonie completă în familie, dragostea e cel mai bun tratament pentru două persoane îndrăgostite! Au simțit împreună acele clipe, sentimente și toți cei din jur erau fascinați de iubirea lor. Munca constantă i-a unit dublu. Aveau aceleași interese comune, priviri, scopuri… Au văzut doar unul pe altul și inimile lor, de aceea, a fost atât de firesc și simplu să înțeleagă realitatea istorică a acestor două state care merită și necesită să fie unită pe veci… Moldova și România. Nu Uniunea Europeană, ci aceste două state, în primul rând.

       Doar întâlnindu-se unul cu altul au aflat ce este dragostea adevărată. În public și după culise trăia dragostea. Nu s-au îndoit niciunul, a fost și rămâne acest sentiment real, atunci când nu poți respira fără acest om, cât de târziu, dar a apărut ceea ce nu este dat la fiecare… Bogdan nu se mai sătura s-o alinte din priviri și cu dragostea lui, nu putea trăi deja fără de Mariana, o admira și o lăuda la toată lumea, se mândrea și era fericit împreună cu ea. Era fascinat, nu numaidecât de rolul în societate, nici de frumusețea ei, o adora pentru integritatea ei firească. Mariana – foarte frumoasă, remarcabilă, grațioasă și plină de farmec prin exteriorul său bine creat, și cel mai important, este înțeleaptă. Ei bine, a sosit momentul când ambii au realizat că se iubesc până la ceruri, și ce păcat și ciudat e că în scurt timp, după o lovitură neașteptată de boală, Bogdan chiar a plecat la ceruri… Așa a vrut Domnul, rămâne un gol în suflet, o cicatrice care va rămâne mereu în sufletul ei, precum și dragostea pentru Bogdan, la infinit, unde inevitabil ne vom întâlni cu toții… Mariana va purta mereu memoria omului drag…

      Cel mai strașnic e atunci când vrei să plângi, dar nu te ajută… Vrei sa vorbesti și nu mai ai cu cine, – vrei să pleci, dar îți pierzi direcția, – poți să rămâi, dar nu ai dorință… Sau, nu e nevoie… Cel mai important să nu rămăi singur alături de oamenii care există lângă tine! Prietenii reali mereu vor fi alaturi! Și la bucurie, și la durere! Viata-i asa frumoasa!!!

O nunta aristocratica. Mariana si Bogdan Tamas

      Generaţiile noi sunt diferite. Alte gânduri, alte priorităţi, alte pasiuni, alte idealuri. Păcătuind prin a-i compara mereu cu noi înşine, nu facem decât să-i îndepărtăm, să pierdem ocazia de a-i înţelege, dar prietenii adevărați întotdeauna vor înțelege și te vor susține la nevoie… După lacrimi de durere care nu se mai termină, Mariana continuă ceea ce a făcut prin experiența ei de-o viață. Istoria nu finisează, și ea este istoric de meserie, Doctor în științele ei. Cum se spune, și-a luat geaca și pleacă mereu la drum… Unde? Nicăieri, dar peste tot! Luptă cu mentalitatea și simte că trăiește! Luptă pentru democrație reală și independența țării sale, pentru Unirea celor două maluri de la Nistru și de peste Prut… Prin memoria deportărilor sovietice în care au decedat milioane de oameni, ducând foametea bine organizată de puterea sovietică, ceea ce noi, moldovenii, aflăm peste zeci de ani, și tot nu vrem să credem că este posibil așa ceva, atâta inumanitate deavolească a bântuit în doar câteva persoane care au guvernat și ruinat acest biet stat moldovenesc dezlipit de Patria mamă… Născută în apropierea Nistrului, în raionul Criuleni, Mariana a vorbit cu oamenii de acolo, continuă să interacționeze cu ei, în mod special, o interesează relațiile și situația transnistrienilor și consideră că nu s-a făcut nimic substanțial pentru a-i întoarce în componența Republicii Moldova…

„Drama românilor basarabeni trebuie cunoscută, vorbită şi conştientizată la pătrat, iar noi, băştinaşii, să nu le mai permitem urmaşilor ocupanţilor să se facă a uita că noi suntem la noi acasă.”

                                  Despre Bogdan Tamas, soțul Marianei S. Ţăranu

 ‘’Acum un an Bogdan a vizitat Conacul bunicului Vasile Galaction din satul Plopi, raionul Dondușeni, Basarabia. Conacul, la fel ca și întreagă avere, a fost confiscat și naționalizat de autoritățile sovietice. Familia Galaction a reusit să se salveze de bolșevici trecând Prutul. Stâlpii de la poartă sunt cei autentici, construiți în perioada interbelica, ceea ce e din fier și steaua roșie sunt creațiile ocupantului.
Bogdan, pe bună dreptate, era mândru de obarsia sa de nobil.
Dormi în liniște, Bogdănel!!’’ Mariana
, 16 iulie 2019

Mariana si Bogdan Tamas, 2019

Lavinia Dumitrașcu „Se spune că timpul vindecă rănile…dar doar le ameliorează în măsura în care noi ne obișnuim cu ideea…Amintirea rămâne…acolo…în suflet…Ca și durerea…”

Bianca Rodica Karda „Amintirile rămân întotdeauna în suflete, Mariana. Nimeni nu ni le poate lua. Măcar pe acelea. Ne raportăm la ele și suntem recunoscători că am avut parte de ele. Te îmbrățișez cu prietenie!”

Mariana S. Ţăranu (10 iulie la 16:39): „Si pulbere, tarana de tine s-a alege,/ Caci asta e a lumii nestramutata lege,/ Nimicul te aduce, nimicul te reia,
Nimic din tine-n urma nu va mai ramanea…/ Dormi in pace, Bogdanelul Meu!!! /Nicolae Bogdan Tamas (9 decembrie 1972 – 7 iulie 2019)

                            Gânduri, informații și alte expresii utile de la Mariana S. Țăranu:

  • Mariana S. Ţăranu: „Noi nu prea știm a trăi într-un stat democratic, noi așteptăm și astăzi să ne spună cineva ce să facem și cum să facem și iată asta este o mentalitate post-totalitară …
    Ar fi normal, la aproape trei decenii de independență, să avem o clasă politică formată în noile împrejurări …”
  • „Cetățenii Republicii Moldova sunt produsul unui stat totalitar, unui stat în care n-a existat democrație. Noi nu prea știm a trăi într-un stat democratic, noi așteptăm și astăzi să ne spună cineva ce să facem și cum să facem și iată asta este o mentalitate post-totalitară …
  • noi așteptăm și astăzi să ne spună cineva ce să facem și cum să facem și iată asta este o mentalitate post-totalitară – când oamenii parcă vor, parcă se tem, parcă nu le trebuie. Și de asta așteaptă ca cineva să le spună ce să facă. Cetățenii Republicii Moldova nu știu a trăi în democrație. Dacă vorbim despre un stat de 28 de ani, care are o vârstă de 28 de ani, aici nu poate fi democrație. Democrația se dezvoltă în timp, democrația trebuie cultivată. Deci, ca să vorbim despre un stat democratic, cel puțin la a treia generație putem să spunem că este o democrație mai mult sau mai puțin autentică…”
  • „Dacă vorbim despre independența Republicii Moldova, fiecare a trăit-o, o trăiește în funcție de aspirațiile sale, de nivelul intelectual și de faptul cum a fost implicat în acele evenimente. Cum rămâne în istorie? Rămâne ca un an de cotitură, an în care Republica Moldova a fost reînființată, într-un fel, pentru că este succesoarea RSSM-ului, dar, în același timp, acești 28 de ani, de fapt, sunt niște ani ratați pentru această palmă de pământ, sunt niște ani în care cei care au avut șansa sau neșansa să se nască aici au suportat o veșnică perioadă de tranziție, timpuri incerte, au ales din răul cel mai mic; sunt ani pierduți pentru această palmă de pământ și îndeosebi pentru populația care s-a născut aici, pentru că toți avem o viață biologică și tot timpul am fost în așteptarea schimbărilor.”
  • Doctorul în istorie, Mariana S. Țăranu: “Recuperarea memoriei deportărilor lipsește, iar indiferența mai persistă”. Valul doi al deportărilor – o rană deschisă și astăzi. Cei rămași în viață din acel calvar i-a ajutat credința și dorul de casă. Astăzi, însă comemorarea victimelor deportărilor se lasă cu un gust amar. O radiografie amplă cum s-a petrecut cel de-al doilea val al deportărilor și ce se ascundea de fapt în spatele acestor scenarii diabolice”
  • „Au fost deportaţi toţi cei incomozi regimului sovietic prin mentalitate, prin nivelul de trai şi prin idealurile de care erau călăuziţi: reprezentanţii clerului, intelectualii, gospodarii satelor, foştii funcţionari ai administraţiei româneşti, ziarişti, foşti ofiţeri în armata română. Dar de fapt ei reprezentau coloana vertebrală a poporului nostrum. Mai mult, un popor rămas fără intelectuali, adică fără preoţi, profesori, învăţători, funcţionari uşor este redus la tăcere, manipulate şi deznaţionalizare, ceea ce și s-a întâmplat.”
  • „Credința și dorul de casă i-a ajutat să supraviețuiască… Toate bunurile – casele, utilajul țăranilor deportați – au fost confiscate de colhozuri, iar o parte din ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective. Multe din aceste edificii au fost oferite ofițerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii etc.”
  • Persoanele au fost deportate în așezări speciale cu domiciliul obligatoriu. Deportații locuiau împreună cu familiile, erau supravegheați de NKVD, iar libertatea de mișcare era limitată la o anumită zonă din raza domiciuliului obligator. Lunar familiile deportate trebuiau să se prezinte la ofițerul de supraveghere, la sovietul sătesc în zonele rurale sau la secția de miliție în așezările urbane pentru a-şi confirma prezenţa. Cei deportați au fost folosiți la munci fizice, necalificate, erau impuși să lucreze atât cei maturi, cât și minorii.
  • „…vorbesc acum despre calvarul prin care trec cele câteva școli – șapte școli cu predare în limba română din partea stângă a Nistrului –, iar atunci când vorbim despre pensionarea cetățenilor, atunci când vorbim despre salariile celor din partea stângă a Nistrului, ei la propriu sunt motivați economic ca să primească, să accepte cetățenia transnistreană și noi, vrem sau nu vrem, dar ne pomenim că locuitorii multor sate și din partea dreaptă a Nistrului au cetățenie transnistreană și în ceea ce privește școlile nu se face nimic, în ceea ce privește acordarea cetățeniei, în ceea ce privește punctele de control care pe zi ce trece tot se schimbă, își schimbă destinația…”
  • „Nu pot înţelege, până când vom tolera acest spectacol, regizat atât de bine de Moscova, până când vom accepta ca mica noastră Ţară să continue a fi „Cuba Europei”? Mă întreb pe mine şi vă întreb şi pe voi: oare n-a sosit timpul să-i tragem la răspundere pe aventurierii, complotiştii, criminalii cu cetăţenie rusă care, prin abuz, şi-au atribuit puterea politică în regiunea de Est a Republicii Moldova?” (2010)
  • „ În 1941 au fost deportaţi şi copiii celor mai instruite familii din Basarabia care fie nu au dorit, fie nu au reuşit să plece peste Prut în 1940. Evident, părinţii lor făceau tot posibilul ca copiii lor să facă studii. Satrapii comunişti, fiind conştienţi de acest lucru, le-au creat anumite condiţii. Astfel, copiii deportaţilor au frecventat şcoala medie rusă, ulterior mulţi au fost promovaţi în diverse instituţii medii de specialitate, însă doar la profilul tehnic, şi mai puţin în universităţi. La absolvire au fost repartizaţi în calitate de tineri specialişti în diferite oraşe ale URSS nepermiţându-le, însă, revenirea în locurile natale… Cu toate acestea, mii de familii deportate când revin la baştină constată că averile lor sunt naţionalizate, regimul a reuşit să le creeze o imagine de duşman al poporului şi chiar mai mult, din cauză că nu li se acorda viză de reşedinţă, nu se puteau angaja la serviciu şi nu aveau o altă alternativă decât să se reîntoarcă în locurile de detenţie sau în alte republici unionale.” (2011)
  • „Șansele pe care le are un tânăr să se integreze în viața socială în afara Republicii Moldova nu le are aici. Aici, dacă nu ești membru al unui partid care se află la guvernare sau dacă cineva nu are apartenență politică din anturajul tău, nu ai nicio șansă. Și diaspora, văzând și trăind după regulile democrației autentice, venind în Republica Moldova și confruntându-se cu ceea ce am vorbit mai devreme, își dă seama că, de fapt, este o luptă pierdută din start și se întoarce.” (iulie, 2019)

Mariana S. Țăranu (n. 1976, 3 august)o voce puternică pe scena moldovenească, basarabeancă inteligentă, experimentată, foarte vocală, cu discuții și interviuri răsunătoare la Radio și TV-ul politic cu personalitățile importante din Republica Moldova. Duce dispute ce captează de multă vreme arena politică, scriind și pentru paginile presei din România despre instabilitatea politică, Unire, Integrare Europeană, analizează și oferă strategii, propune variante, caută soluții în încercarea de a evalua posibilitatea rezolvării problemelor sociale și a ieșirii dintr-o criză prelungită în țară…

 Câteva surse importante:

https://www.facebook.com/mariana.taranu.3

http://moldova9.com/doctorul-in-istorie-mariana-s-taranu-recuperarea-memoriei-deportarilor-lipseste-iar-indiferenta-mai-persista-2/

http://intersectii.eu/judecata-impostorilor-trebuie-grbit/

http://intersectii.eu/70-de-ani-de-la-primul-val-al-deportrilor-staliniste-basarabia/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/02/09/mariana-s-taranu-invata-a-trai-fara-a-te-pierde-la-clubul-de-elite-impresii-din-viata-si-carti/

https://moldova.europalibera.org/a/maria-țăranu-la-aproape-trei-decenii-de-independență-ar-fi-normal-să-avem-o-clasă-politică-formată-în-noile-împrejurări-dar-nu-o-avem-/30085280.html

„Din anxietatea sufletului amar de durere, Am inventat fericirea atât de mare, Că mi-e teamă să nu reușesc la timp, Să mă bucur de amintirile spuse mai sus, Ca floarea soarelui ce răsare-n câmp… Scutură-te de praf, aruncă coaja învrăjbită, Frenezia culorilor să o dăm libertății, Cu fantezii și imagini golul umplând, De frumusețe bruscă să te lași surprinsă, De dragoste veșnică cuprinsă…”

La Mulți ani, dragă Mariana!

(Svetlana Vizitiu pentru Mariana S. Țăranu)


7 comentarii

Să crezi în minuni! Mereu!


Am o atitudine ambivalentă pentru această sărbătoare. Te pregătești, te tot pregătești, ești gata, bine-dispus. Iar apoi, după ce bat clopotele anului nou, – un sentiment de goliciune. Aștepți douăsprezece ore, arunci foițele arse cu dorințe în cupa cu șampanie, bei toate acestea, și nimic nu se schimbă, și tu, mult timp, continui să mănânci salata ta cu crabi… În copilărie, aceeaș situație, ardeam cu nerăbdare în ajunul Revelionului cu Moș Gerilă care venea la noi, cu cadouri în fiece an, eu aveam vise frumoase și credeam că am un viitor luminos, la fel ca Cenușăreasa din povești… Credeam cu disperare în prinți şi minuni, continui să cred, probabil, pentru că așa mi-e firea…an nou oceanwlower1

Eu ador ajunul, sau anticiparea Anului Nou, – două săptămâni înainte sunt cele mai distractive și uneori mai fericite decât evenimentul și cele zece zile ce urmează după ciocnirea cupelor cu șampanie, – ca de obicei, continui să cred că miracolele se vor săvârși în fine… Da, eu continui să mă simt fericită. Vreau să fie nu mai rău decât este acum. Vreau pace pe acest pământ, și ca copiii noștri și părinții lor să fie sănătoși și fericiți! Să dea norocul și binecuvântarea peste ei. – Să fie mai bine? Unde mai bine în țara noastră?! Banal, dar, din nou, nu ne împiedică nimic să repetăm și să ne rugăm: Important, este ca toată lumea să fie sănătoasă!
Trecu un an, nici n-am reușit să privesc în urmă. Ramasă doar o coală-n calendar… Cu un trecut, în care nu ne mai întoarcem, și-n urmă, va sclipi o zare rece sau un spray cu amintiri. Cuiva donate fericire sau durere, cine știe… Luați prin lacrimi, suferințe careva, și cineva întors-au cu… speranțe și iubire… Trecu un an, mi-a stat un pic mai trist. Cu trecerea anilor, devine tot mai trist, pentru că te maturizezi și începi să conștiințizezi realitatea… Să-ți i-ei adio de la ani e foarte greu, probabil… Să ierți e și mai greu… Și, neprivind în urmă, timpul a fugit… Și doar, un fum cu ceață… undeva departe… Plecat un an, îngenuncheat în urmă. Și iată, Anul Nou în prag. Și noi, atât de mari, maturi, bătrâni sau cum mai vreți, – în continuare credem în minuni, ca mici copii naivi… Dar credem, vrem să credem și cu disperare, cu ardoare, dorințe noi, ne ținem de orice firicel norocos… Așa că în ajun, dorim miracole. Și vor fi… Va fi un an bun trimis de Dumnezeu. Cred, că este decis deja… de ceruri…

Principalul, e să continuați să credeți în minuni. În Dumnezeu!
Pentru cineva dificil și trist, iar pentru unii, – de succes și fericit. Astfel, va fi întotdeauna. Dar în ajun de An Nou… încărcați într-o traistă toate cele inutile și neimportante. Lăsați-le în urmă, după prag. De Anul nou, ca în povești chiar există multe miracole… Cu tot confortul, cu noroc, bună dispoziție, fericire și bunătate, vă doresc să credeți… Doar să credeți! Ce va urma, vedeți!..

Doamne miluiește! Doamne miluiește! Doamne miluiește-ne! AMIN!

Sveta Vizitiu, ❤


6 comentarii

Eu trebuie să vă aduc aminte?


Cu regret, dar trecutul n-are uşi. Nu are poartă la care te decizi să te întorci atunci când doreşti. Şi-atât de mult vreau să mă scufund în bucuriile copilăriei, fără să conştiinţizez că există varia frământări şi probleme în această glorioasă lume. Să ating lucrurile uitate, jucăriile puţine pe care le-am avut, cărţile, albumul foto de tipar cu schimburi amiciale, sau cel cu artiştii preferaţi, starturi vesele şi îndelungatele discuţii la telefonul fix cu rarii prieteni dragi şi fideli.

Să-i văd din nou pe oamenii care mai trăiau… Pe cei care nici nu mă cunoşteau, dar urmăriţi de mine prin vecinătate. Pe cei care au lăsat o urmă în suflet. Pe cei care s-au stins şi s-au aprins în orizontul cerului… Ieri dăruiau iubire, şi astăzi o luminiţă, semnalând să te îmbraci după anotimp… 

Ce păcat că nu există o cheiţă pentru trecut şi cu timpul nu poţi să te pui la un acord, – el zboară ca o pasăre prin cer, sub soare şi lună. Între doi ochi… Suntem fericiţi prin trecutul care acum pare fericit doar aducându-ne aminte. Trişti că copiii noştri nu au avut acea posibilitate de a călca liber prin băltoacele ierbii şi să comunice pe viu în tabere organizate şi vesele… Nu precum visăm azi în tablete digitale…

Sau poate e ceea ce nu pot eu oferi copiilor mei în continuare? Fericire, dragostea de Patrie, bucuriile simple pământeşti? Oamenii nu se schimbă şi… rar se schimbă… Născut prin foc – vei trece orice obstacole. La greu şi bucurii, între pauze şi absenţe… Dar nu e timpul cel dorit acum, pentru că mai mult plângem… Fără speranţe în viitor… Pentru că cei dragi pleacă din ţară sau, pur şi simplu,.. mor ca muştele… Pentru că nu putem face nimic împotriva celor care nu ne iubesc pe noi moldovenii şi ne bagă în datorii şi amărăciunile vieţii… De aceea, trăim prin trecut dorim schimbări pentru viitor şi spurcâm prezentul…

Nu ţinem nici la sine, nici la prezent. Doar visăm un viitor luminos creând iluzii… Credem cu insistenţă că vom putea schimba ceva imediat, şi ne împărţim în grupuri, partide, dar Dumnezeu a dorit altceva dacă e să vă aduceţi aminte… Oare eu trebuie să vă amintesc acest lucru? ❤


19 comentarii

Atunci când iarna se transformă-n primăvară


Pare că nu demult am petrecut vara, fluturând în urma ei cu rochițele ușor colorate cu flori; am numărat conservele preparate pentru iarnă; tot am oftat alegând jachetele și paltoanele din dulapuri și… din nou (a câtă oară) am pășit în toamnă foșnind prin frunzele argintii care încă au păstrat caldura verii. Cerul plutește în albia impecabilă ale norilor străpunse de un soare orbitor… Brusc îmi amintesc de părinții mei dragi și a câta oară mă supun lacrimilor… Nu uit că viața-i trecătoare și că curând ne vom despărți…  Nu e depresie, e un fapt conștiințizat poate de la gri-ul timpului posac și ceață înghețată…

Tăticul mă trage cu săniuța; tăticul mă apără de cocoșul ce m-a speriat la cinci ani; tăticul ne duce pe mine și surioara pe umerii lui, tăticul are grijă să nu flămânzesc fiind studentă, și mămica lacrimile îmi șterge; mămica nopțile nu doarme atunci când eu bolesc ades; mămica duce greul casei cu lemne, la arăgaz, cărbuni la sobă, și zi de zi apă de la fântână cărând… Părinții salvându-ne pe noi, copiii lor, din foc atunci când soba s-a aprins… Ei toată viața ne-au purtat în puf, chiar și atunci când nu o meritam. Și acum o reușesc prin gând și rugăciuni la Domnul…

Aș vrea să cred că vom fi nemuritori cândva… Și atunci când se întunecă, din nou sunt răpusă de sentimentele zilnice de griji și responsabilitate pentru viitorul copiilor mei: cum se vor descurca ei în această societate fără de leac? Vine soluția:”Tu – poate nu, însă oamenii fără tine – precis se vor descurca!” Nu există oameni de neînlocuit? Să nu fim egoiști… Pentru fiul meu mai mult îmi fac griji… N-am reușit să-i ”călesc” caracterul, este un gen clasic, prea cuminte și sensibil pentru aceste vremuri moderne…

Privesc prin geam panorama orașului: în noapte – mașinuțele bâzzâie incontinuu ca niște brândușe, și luminițele dansează ca-n scântei, – ador să privesc și să mă rog la stele – la un Tatăl Nostru pentru toți…

Ploile au trecut, au venit ninsorile solide și orașul pare un munte de rai sclipitor, nu și spiritele noastre neîmpăcate… Stirile pe rețele de socializare tot mai mult alunecă în noroi și persoanele virtuale își dezgolesc fără rușine păcatele sufletelor  sale… Soarele ba apune și răsare, lumea nu se oprește din rângete întotdeauna găsind un motiv de ceartă… De ce preferă această provocare, pare să fie clar, dar refuz să cred. Surprinzător, dar dacă un credincios îi va spune altui credincios că l-a văzut ieri pe Dumnezeu, acela nu-l va crede …

Eu încă mai cred în Dumnezeu…

Se face tot mai frig, chiar e gerul mare. Oare și aici depindem de starea de spirit? Ba, asta Iarna a sosit și dispoziția prinde nuanțe pale și mohorâte, și soarele s-a ascuns undeva după cerul cenușiu, și dorul după nepoțel devine tot mai aprig și izbucnesc din nou în plâns de milă de sine și … de tinerii moldoveni plecați pentru totdeauna…

Pare că e timpul să fi căzut în deznădejde, – migrația ne sperie serios și nu mai există șansă atâta timp cât permitem oficialilor să fim cotropiți de această stare haotică ca un cancer fără leac. Ce este grav: am obosit să ne luptăm cu această boală cu care ne conformăm…  Speranța s-a ascuns pe-o vreme după optimism. Nu vrem nimic, ne ridicăm mecanic dimineața din pat, ca și cum doar supraviețuind zi cu zi… pân-la primăvară… Suntem deja în Iarnă și am uitat de ce sunt atât de posacă… Chiar am devenit mai surdă și mută.

Pe de altă parte, atunci când imbraci puloverul tău preferat, pufos și moale, apoi te impui cu picioarele într-un fotoliu, acoperindu-te cu un pled și deschizi o carte, precum o făceam în copilărie. Sau întrebi de cei dragi: care ceai preferă: de măr sau mentă? Și numaidecât, un terci cu ovas și lapte în dimineață pentru fiul meu.  Și eu o cafeluță dublă care am îndrăgit-o doar după 30 de ani… Și numaidecât apoi să vii cu o poveste nouă de viață în blog,  una reală fie inventată: totul face parte din viața mea și a ta.

Tristețea anotimpului de după geam – e doar un motiv pentru a picta curcubeul în suflet. Să pictezi oameni noi, peisaje timpurii ca un semn de imaginație trezită brusc, așa cum o făceam în copilărie. Fie, nu sunt ele capodopere, și poate nu le va vedea nimeni. Dar să vorbești cu o lume prin culori, printr-o simplă pânză de bumbac e la fel de firesc caracterului uman mereu în căutare de sine… În special, a unei lumi hipoacuzice.

Și încă să faci shopping, sau să împletești o eșarfă lungă în iarna sulfetului lung, să privești seriale calde de dragoste, dansând tangoul vieții tale, să duci discuții cu persoane dragi care promit că se vor întoarce și vor fi alături mereu… Viața pare să cuprindă un șir nou de planuri și proiecte inspirate…

Eu nu mă tem de singurătate, eu am frică să nu mă simt tristă în bucuria pe care ne-o oferă liniștea ei… Astăzi nu avem timp. Mâine nu vom avea puteri. Iar poimâne nu vom fi noi. Nu amânaţi nimic, trăiţi acum!

Orice viață de om are prețul ei… Viața nu e doar o primăvară. Mai vine Vara, Toamna, Iarna. Pentru ce a creat Dumnezeu anotimpurile? Pentru ca noi să aflăm gustul Primăverii: Orice viață are gustul speranțelor ei!

Nu toamna, și nici iarna nu ne dezvoltă starea de spirit, doar Noi – ne-o creăm, o lipim, o sculptăm, o pictăm: fiecare cu a lui viață proprie, sau personală, pufoasă, transparentă, opacă, veselă, amuzantă, lirică… Toamnă sau iarnă… Și… deja e Primăvara! Cu noi speranțe și promisiuni! Nu disperați, căci Domnul e cu noi! O primăvară în suflet vă doresc!

Doamne ajută!


2 comentarii

Cugetari de Toamna. Totul se va împlini!


În fine, Viața – este o cotă unică În brațele Destinului. Dar nu despre acest lucru e vorba. Probabil, Viața ne privează de Ceva pentru a ne apăra.  Ne bate până când ne deșteptăm. Ne lovește în spate atunci când situația devine ”irecurabilă”. Dar Viața pentru noi – nu constă în ceea ce noi ”avem”… Mai mult e în ceea ”ce nu am obținut”. Lumea e plină de adevăruri reale și imaginare, și nu este deloc dogma autentității altora…

Probabil, Viața ne lipsește de cei dragi. Pentru ca noi tot timpul să ne aducem de ei aminte. Și, oricât de mult am obosi de viață, ne încălzim cu amintirea, aidoma unui pahar de vin moldovenesc, cu dragostea celor pe care i-am iubit, dar, sorbind-o, nu am băut paharul până la fund…   

Ne este dată alegerea, dar Viața e o limită a unui cerc, – îngăduiți să aleagă Ea singură! Pentru că noi nu suntem atenți unde pășim, ce ne dorim și ce facem… Tot ce-i probabil, atunci când Viața ne lipsește de prieteni, ea ne oferă șansa … să nu tradăm! Adesea timiditatea ne transformă în lași. Deci, în modestie e harul Domnului?.. Să avem curajul să spunem adevărul și să prețuim prieteni adevărați! 

Probabil, Viața m-a împins într-un abis, pentru a mă învăța să Zbor?! Accept Viața ca un Dar, ca milă de la Dumnezeu! Accept tot ce împlementează ea, Viața. Poate că ”ce nu s-a întâmplat” este mai important decât ceea ”ce nu am reușit”… Să avem Credință!

 TOAMNA continuă. Caldă sau rece, cu ispitiri și furtuni. Ploi posomorâte și dureri de cap. Evenimente mondene și visuri de vară. Lăsați să vă încălzească inimile dragi și nu fiți disperați. Priviți în ochii oamenilor cu chipuri luminate și luați aminte, ce culori cuprind… Și-atunci când cerul se încruntă, remarcați această melancolie mândră și bucurați-vă de frumusețea ce vă înconjoară! Astăzi nu avem timp. Mâine nu vom avea puteri. Iar poimâine nu vom fi noi. Nu amânați nimic, trăiți acum!

Totul se va împlini … Cu o Toamna nouă!

❤ SV


16 comentarii

Daca esti rugat sa pleci – atunci e chiar timpul


     Fiecare cu propriul păcat, cu obiceiuri proprii, cu tristețe proprie. Eu sunt mereu în căutarea acelor ai căror nervi sunt mai rezistenți decât oțelul, cine ar putea să mă suporte, ascultând plictisul frazelor mele, și să se maturizeze împreună cu mine, ba chiar să mă vadă fără farduri frumoasă. Cine să mă telefoneze joi ori vineri, la orice oră, cine să mă ridice în sus, mai aproape de ceruri. Cine să ascundă îndoiala și furia, cine să se înece în mine. Și, orice s-ar întâmpla cu mine, să-mi sugereze calea cea dreaptă.

    Fiecare cu templul propriu – Biserica lui, victorii și vise proprii. Eu sunt… din nou, din nou acolo unde tu nu mai vii. De la inimă căldura – în jumătate și o conversație atât de blândă, așa, pur și simplu… Din nou, eu sunt acolo, în caz de tu vii… Toate sortate la locurile lor – eu sunt în căutare, în continuare. Până acum. Fără seamă de lipsă de un gol în suflet…

   Și dacă sufletul devine pustiu, e timpul să schimbi ruta. Scrie-ți clar, fără cerneală… în creierul tău aceste perle:

Cine te iubește – va aștepta numaidecât!    

Dacă fericirea va veni – deci, tu ai meritat-o.

Oricâți ani te vor domina – cu sufletul fii tânăr

Și nu gândi când și unde îți va fi finalul.

Pe cei care nu te iubesc – cedează-i calm altor persoane.

Reflecția caut-o în suflet și nu în oglinzi.

În caz de casa a devenit pustie – să nu ai frică să pleci de-acolo.

Dacă nici orașul nu e al tău – decide-te – cât mai departe, fugi!

Te lenevești – vei avea mai multe dificultăți

Și nimeni cu nimic nu te va ajuta apoi… Nu va putea și nici dori.

E greu, dar dacă ai dușman, indiscutabil, – dorește-i cale bună,

În suflet roade, dar ulterior te vei simți ușurat fără obidă.

Pentru fiecare lucru mărunt în viață fii deschis și bucură-te de clipă, –

Acum e primăvară și brusc – e toamnă, ceasul zboară și nu mai ai timp

Să corectezi, să ordonezi ceva, – fă-o la timp, imediat, și nu lăsa de azi pe mâine!

Dacă ești rugat să pleci – atunci e chiar timpul

Și nu îndrăzni să privești cu dojană înapoi.

Să nu ai frică să cauți, – acestea vor găsi ce e a lor!

Să nu ai frică să pierzi pentru asta nici anii, nici puterile!

Dacă ești iubit – vor aștepta întotdeauna,

Dacă fericirea va veni – înseamnă că o meriți!

Fericirea constă din patru părți: parinți vii, copii sănătoși, omul drag și prieteni adevărați!

SV


17 comentarii

Lia Sinchevici vine la noi


235821Moldoveanca Lia Sinchevici vine dintr-o familie de medici Vladimir și Maria Sinchevici din orașul Rezina, Republica Moldova, și se consideră o norocoasă, pentru că ”mulțumită educației oferite de părinţi a ajuns acolo, unde a dorit să fie” Este actriță și a jucat împreună cu celebrități ca Jean Claude Van Damme în filmul „6 bullets“ şi cu Dolph Lundgren în „One in a chamber“. A absolvit jurnalismul, ulterior actoria la UNATC I.L. Caragiale din Bucureşti în clasa marelui actor şi profesor universitar, Florin Zamfirescu, a reușit să treacă prin şcoala de actorie a celebrului actor Dragoş Bucur, a făcut parte din producţia Serviciul Român de Comedie şi acum este actriţă la teatrul Metropolis. Actorul Toni Grecu a fost cel care a descoperit-o, iar graţie lui şi colegilor de la „Serviciul Român de Comedie” şi „Spitalul de demenţă”, a crescut profesional. Doar unde Lia n-a luat parte: și a cântat, și ca model s-a prezentat, a reușit și ca jurnalistă, și ca reporter, este și foarte frumoasă tip clasic precum place mai mult genului opus, este extravagantă cu gusturi rafinate în materie vestimentară, foarte specială, dar mai ales, talentată, și se pare că a nimerit cu săgeata tocmai acolo unde a dorit ea, în calea meseriei sale.

?

?

Ce o caracterizează, în primul rând, e ambiția ei, motivația care o face să obțină ceea ce dorește și de a duce lucrul până la capăt. Se înverșunează să facă ce consideră că e bine; să învețe și să muncească mult! O personalitate cu caracter dur, dar care mângâie cu inteligența și frumusețea ei pe oricine. Și cu dragostea se pare că stă bine, cu toate că nu se grăbește cu măritișul. Așa e cu generația tânără în prezent… Vă spun în secret: este și verișoara mea dreaptă după mamă, Teodora Sinchevici (Vizitiu)! Să știe lumea, de ce nu, că mă mândresc cu rudele mele talentate! Să dea Domnul sănătate și fericire tuturor! ❤  

Începem cu confesiunile Liei. Ce ne poate spune despre sine la momentul actual, este că abia acum începe să simtă frumusețea și roada bunei educații pe care a primit-o de la părinții și bunicii ei. Nu pentru ca nu ar fi simțit-o mai înainte, sau că n-a conștiențizat-o: pur și simplu, în acest moment, ea înțelege clar cât de importante pentru viață și dezvoltarea ei sunt valorile care i-au fost insuflate de mica fiind:lia s
”Pe bunicii mei de la Olișcani, din partea tatălui, Maria și Feodor Sinchevici (au născut 16 copii) n-am apucat să-i cunosc pentru că au decedat înainte să mă nasc, iar bunicul celălalt s-a stins când aveam doar 4 ani. Ce pot spune acum cu certitudine este că chiar dacă nu mi-am cunoscut bunicii, îi simt în mine, îi cunosc prin tatal meu, prin rudele mele, prin imagini și relatări din amintirile lor. Găsesc asemănari cu ceilalți din neamul lăsat pe pământ și de responsabilitatea și legatura mea cu ei.
Am inceput să realizez că am responsabilități mai mari decât doar cele pe care le setez în relația cu mine, și ce vreau eu să obțin de la viață, gândind acum din prisma faptului că sunt o continuitate a ceea ce a fost înaintea mea și exist pentru că au existat strămoșii mei care au luptat și au trăit și au lăsat în urma lor o moștenire spirituală, un bagaj cu cunoștințe, pe care trebuie să le insum și să-i înmulțesc cu al meu și să-i utilizez cât mai bine posibil ca să fac lucrurile cum trebuie în viață, și să-i fac mândri și mulțumiți că au lăsat o urmă din ei pe Pământ. Mi-am dat seama de acest lucru atunci când a decedat bunica Eugenia, în decembrie anul trecut (2015), bunica mea, care a reușit să-mi dea, să-mi transmită cât pentru toti cei trei bunicii care nu mai erau în viață. Constat cu regret, că moartea e ca o traumă, și nu putem accepta faptul că o să murim, de aceea îmi aduc aminte și acum în detalii înmormantarea bunicului, și aveam doar patru ani: a fost la fel de marcant precum la cei 26 ai mei, s-o conduc pe bunica în lumea de apoi… Mă doare mult, sunt nevoită să mă conformez, să realizez și să observ mai multe… De cand e Sus, îmi doresc și mai mult să n-o dezamăgesc: Bunica mi-a dăruit cel mai prețios lucru din viață, – Credința, și pentru asta, sunt sigură, că Dumnezeu a primit-o printre cei drepți.lia s
Alt lucru pe care am început să-l realizez este Timpul. Incep să-l înțeleg mai bine, să-l iubesc, să nu-l mai grabesc atâta, și e mare lucru pentru mine să nu mă grăbesc pentru că timpul se dilată și înțeleg câte pot sa fac în timp, și… ce prieten bun poate fi…
Îmi dau seama de interdependența relației dintre mine și părinții mei. Faptul că suntem în continuare atât de conectați în ciuda distanței, mă face să-i prețuiesc din ce în ce mai mult, și să-mi doresc să fim din ce în ce mai aproape. Ma gândesc, la cât de mult au facut ei pentru mine și cât de mult se sacrifică părinții noștri în toată viața pentru noi, copiii lor: eu, fratele meu…
Cât despre carieră, în sfârșit, eu mă simt mai liberă pentru că într-o lună finișez și cu masteratul în Actorie la Universitatea Națională de Arta Teatrală și Cinematografie, și, în continuare, simt că pot mai bine să mă orientez și să mă dezvolt în acest domeniu. Îmi doresc foarte mult să prind câteva colaborări reușite în teatru ca să simt esența actoriei, și neaparat să fac film. Vreau din tot sufletul să ajung să lucrez cu regizori și din R. Moldova ca Igor Cobîleanski și Valeriu Jereghi, pentru că sunt niște maeștri duri ai cinematografiei, și cred că am face lucruri grozave împreună și aș învăța de la ei enorm de mult în meserie, și pentru că suntem de pe același pamânt roditor.lia
Cât despre pasiuni, îmi place foarte mult să merg la călărie. Ma simt foarte puternică și liberă în același timp hoinărind prin păduri și campii de pe șaua calului.
Îmi place foarte mult să simt ca am un corp puternic așa că am reluat antrenamentele și mi-am pus în gând să fac și lupte ca să-mi îmbogațesc aptitudinile (mai ales, că am făcut o perioadă lupte scenice pentru un film de acțiune și mi-a plăcut foarte mult). Și m-am apucat să învăț limba germană, și în curând, sper să-mi perfecționez și franceza…
Îmi iubesc meseria mea pentru că învăț foarte multe despre oameni, în același timp, să ofer și eu lumii ce-i mai bun și mai frumos din mine…”
P.S. Doriți să o ascultați pe Lia Sinchevici mai departe? Priviți marti, 10 mai 2016, emisiunea ”Cine vine la noi?” pe postul TV Moldova 1. Rămâneți cu noi, și pe acest blog, căci confesiunile și impresiile vor urma și sunt completate aici, zi de zi… Baftă, LIA! ❤  (SV)

Alte surse din blog:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2015/03/23/culise-noi-top-5-carti-vedete/


96 comentarii

Fostul soț


altairS-a întâmplat cu nouă ani în urmă. Călătoria mea în Bulgaria se apropia de sfârșit, și eu trebuia să plec acasă, la Chișinău. Procurând un bilet la autobuz, am decis să mai hoinăresc în jurul orașului, că mai aveam vreo trei ore până la plecarea rutei. Pe stradă, de mine s-a apropiat un bărbat, pe care l-am recunoscut imediat… Era primul meu soț, cu care am divorțat 18 ani în urmă. Nu s-a schimbat deloc, cu excepția că era prea palid la față. Se pare, că această întâlnire l-a emoționat la fel de mult ca și pe mine. Am ținut mult la el, dar și el m-a iubit… într-atât de ”bolnăvicios”, că din acest motiv și am divorțat. Era gelos chiar și pe o carte… Nu avea nici un servici permanent. Zicea, că moare, dacă eu întârzii măcar cu cinci minute acasă, – inima i se oprește… Tinerețe.. În cele din urmă, sătulă de toate certurile și interogatorii –cu cine, de ce, si unde am fost, – i-am spus să plece… Înainte de a pleca, el a lăsat o scrisorică, în care cerea iertare, și spunea că mă va iubi întotdeauna, chiar și… după moarte. Copii împreună nu am avut, am rămas doar cu un cățeluș, un cadou amuzant din partea lui… După ce am divorţat, el a plecat imediat peste hotare, şi nu l-am mai văzut. Și iată, după atâtea ani, o revedere neașteptată… Am discutat mult timp la o cafea, dar brusc mi-am amintit că pot să întârzii la autobuz. I-am zis: – ”Îmi pare rău, dar eu întârzii la autobuz”.

Aici, fostul soț a spus: – ”Fă-mi, te rog, o favoare, Înțeleg, că te grăbești, dar de dragul a tot ce-a fost bun între noi, nu mă refuza. Să mergem la un birou, pentru mine este foarte important, și nu pot de unul singur să plec în acel loc”. Desigur, am fost de acord, şi am zis: ”Bine, numai repede!” Am întrat într-un bloc mare și un timp lung treceam dintr-o aripă în alta a clădirii… Ne ridicam și tot coboram pe scări, – atunci mi s-a părut că toate au durat nu mai mult de 15 minute. Pe lângă noi, treceau persoane de toate vârstele: de la copii la bătrânețe adâncă. În acel moment, nici nu m-am pus pe gânduri, ce cautău într-un bloc administrativ acești copii și bătrâni. Toate gândurile îmi erau fixate pe fostul meu soț… Într-un moment, el brusc s-a pornit înspre o ușă, și înainte de a o închide, m-a privit îndelung, ca și sum și-ar lua rămas bun de la mine, și a spus:”Ce ciudat, totuși, – n-am reușit să rămân nici cu tine, nici fără tine.” Priveam la ușă și așteptam, când el va ieși de acolo. Am vrut să-l întreb, ce a avut în vedere pronunțând ultima frază. – Nu s-a mai întors… Eu, brusc mi-am venit în fire. Am realizat absolut clar, că trebuie să plec, că întârzii la autobuzul meu… Privind în jur, chiar m-am speriat. Clădirea în care am fost, avea o structură abandonată, – în loc de ferestre căscau găuri. Scări nici nu existau! Erau așezate doar plăci, peste care am reușit să cobor cu greu. La autobuz, am întârziat tocmai cu o oră, și am fost nevoită să cumpăr un bilet nou la alt autobuz. Atunci când luam biletul, s-a anunțat, că autobuzul la care am întârziat, s-a rostogolit și s-a prăbușit într-un râu. Niciunul dintre pasageri nu a supraviețuit… 
Două săptămâni mai târziu, eu eram la ușa fostei mele soacre, pe care cu mare greu am găsit-o în căutare a locului ei de trai. Ea mi-a spus că fiul ei a decedat după un an de la divorțul nostru. N-am crezut-o, gândind, că poate mama lui ascunde ceva, fie are frică să nu deranjez fostul meu soț… La rugămintea mea de a merge la mormântul lui, spre surprinderea mea, ea a fost de acord. După câteva ore, eram la mormântul de pe care zâmbea bărbatul pe care l-am iubit cândva și care într-un mod inexplicabil mi-a salvat viața…
Nu e poveste, dragii mei… – O minune obișnuită! Cei dragi și scumpi, plecați în vecie, ne urmăresc și ne ajută în continuare, – doar că noi nu întotdeauna realizăm acest lucru…

Ex-soția. ❤


6 comentarii

Mihai Doloton, frământat de morminte


Vara în suflet, sufocat și zbârcit/ Lepădat de viață și eu am murit./ Cine mai crede într-o trăire/ Când totul e trist și plin de mâhnire?SDC16430
Moartea – este un subiect sumbru, dar din păcate, inevitabil. Mai devreme sau mai târziu, – pune pe gânduri toată lumea, nu fac excepție nici clasicii, nici poeții moderni. Bine, s-a mai scris o poezie, două, despre moarte. Dar să dedici un volum întreg, la cei 26 de ani ai săi, este greu de imaginat. Idei și opinii cu privire la moarte, folosind nu doar imaginația și diverse alegorii, înțelepciune infinită, mister tainic, adâncimea de gândire, – crează o lucrare nemuritoare, în ciuda temei alese. ”Frământări din morminte” a doua ediție după cartea ”Nopți albe”, – pare să fi scrisă de cineva în etatea etăților, care a suferit mult în societatea de azi, dacă e să nu cunoști autorul. SDC16410Este el, Mihai Doloton, poetul bacovian și profesorul din Călărași, un om educat, discret și foarte modest, cel care insuflă mult respect și admirație. Dezamăgit de societate, mentalitate fără leac, dar mai are speranțe… Un poet, care reușește să ne uimească în continuare cu poezia lui, și care merită să fie inclus în Uniunea Scriitorilor (este nu doar opinia mea). Am rămas mult impresionată de poetul din Doloton, și cred că lansarea ”frământărilor din morminte” la Biblioteca ”O. Ghibu” cu participarea scriitorilor Renata Verejanu, Condrat Pleșca, Lidia Gonta Grosu, Alexandru Plăcintă,Tatiana Scripa, Hasnas Petru etc, ar fi mult mai reușită dacă la discuția mesei rotunde ar fi particpat și generația mai tânără. Au ce învăța despre viață și moarte, un subiect, într-adevăr ”înspăimântător”…
Moartea este dincolo de simțurile noastre, deci, nu există. Sau dacă există, este o lume paralelă despre care n-avem de unde ști… Doar să simțim și să ne imaginăm. Când moartea este, noi nu mai existăm, – viața noastră continuă prin oamenii care ne iubesc…SDC16406 Dragostea și moartea e o temă continuă în versurile lui Mihai Doloton. Surprinzător, cu cât mai mult trăiește omul, cu atât mai mult el crede că ziua lui de naștere e departe și nu că moartea lui e aproape…

Mult succes, realizari frumoase şi creaţii mai optimiste în continuare, draga prietene Mihai Doloton!

De astăzi sunt singur
Si trupul mi-e gol
Și viața stupid
Se-nvârte-n nămol.
De azi cad în timp,
Suflecat în griji,
Înfometat de bine,
De dorință mă frigi.
Învins în speranța
Ieșirii din vis,
Muribund în sine,
Mă opresc în finiș.
(Mihai Doloton, ”Ieșirea-n prezent”)

Mai multe imagini > «Mihai Doloton. Framantari din morminte»


10 comentarii

Ştiam că vei veni…


     Prin viaţa mea trec oamenii… An nou calutMulţi oameni… Diferiţi. Transparenţi sau invizibili… Cineva aparent, lăsând un traseu uşor fără faţă şi aromă… Cineva alunecă reuşind să-şi deschidă chipul sau vocea… Unii merg alături până la următoare staţie… Uneori, în tăcere… Uneori, discutând în drum… Există şi cei care te ating, lasând o senzaţie de căldură în zona cotului… În viaţa mea există persoane care au plecat acolo, de unde nu se mai întorc niciodată, rămânând pentru totdeauna în suflet şi în memoria mea… Există cei care au fugit crezând că fug de mine… De fapt, ei au fugit de sine… Există persoane, care m-au trădat şi pentru care în continuare le ofer o şansă… De fapt, această şansă rămâne şi pentru mine, pentru a ne ierta de fiecare dată, reciproc… Există persoane, pentru care am închis uşa mea… Sunt convinsă că niciodată n-am s-o deschid, chiar dacă acestea ar rupe-o cu toate forţele lor, dar… această convingere rămâne în urmă, uitată… Există oameni – Sărbători… colaj Vizitiu– Persoane care ascultă… Oameni – donatori… Oameni – profesori şi oameni – elevi… – Oameni – nostalgie
Mai există în viaţa mea oameni – Cicatrici… Cei care întră în ea fără să bată,.. fără voie, fără permisiune… Se stabilesc acolo pentru totdeauna… Ei singuri mă vindecă… aplicând un strat peste altul pe rănile mele sângerate. Până când aceste răni se transformă în cicatrici. Ca apoi prin cicatrici ştampilând pentru totdeauna  calea lor de ieşire… Aceste cicatrici nici nu dor şi nici nu se vaită, oricare ar fi anotimpul… Dar rămâne pentru totdeauna o amintire despre aceea… Amintirea, că niciodata nu voi la fel ca înainte!
 Şi de fiecare dată, mă trezesc la gândul că Câţi prieteni n-ar avea un Om, – el mereu va fi singur, dacă alături nu va exista persoana iubită… Oricare categorie descrisă mai sus n-ar reprezenta această persoană… Fie rea sau bună, – sărbătoare sau dramă, – în orice colţişor al lumii se va găsi cineva drag… Un prieten de suflet pân-la urmă… Pentru care vei găsi cuvinte potrivite de mare recunoştinţă:
– Prietene, frunzele cad una câte una, vine iarna, primăvara, vara,.. iar tu întotdeauna cobori elegant scările ce te înalţă în propria ta viaţă. – Pentru că eşti Prieten! – Te iubim!
Iar oamenii care poartă răutatea-n sânge, vor realiza cândva (de regulă… mult prea târziu) cât rău şi-au făcut lor şi celor de lângă ei, adoptând o atitudine plină de venin… „Mă dezgustă omul rău când spune o vorbă bună.”(Menander) Şi despre aceste persoane veţi găsi un cuvânt bun, pentru că până la urmă viaţa îi dă ”gata” şi- într-un moment de cotitură conştiinţa le aprinde febra vinovăţiei… Fapt constatat, de regulă şi în continuare, foarte semnificativ. Înseamnă experienţă, înseamnă viaţa în prezent. Înseamnă maturitate şi înţelepciune, marcate de o clipă, un ceas…
 Morala: Un lucru ”neînsemnat” îţi poate marca întreaga viată
Sveta Vizitiu defilare
O istorioară reală, cu lacrimi şi învăţăminte… Ca rezumat. Ca să înţelegeţi, că puteţi fi surprinşi în orice moment de viaţă şi de suflet… E doar o clipă dintre mii…
O fetiţă întreabă de mama ei:
– Mămico, eu trebuie să merg la prietenul meu la spital, el este foarte bolnav!
– Desigur, draga mea, dar ce are el?
Fetiţa a răspuns, privind podeaua:
– Cancer, mamă, la cap…
Mama a răspuns, fiind foarte şocată: – Ce ai de gând să faci acolo? Într-adevăr, vrei să urmăreşti cum moare?oceanwlower1
Fetiţa se întoarse şi a plecat…
Mai târziu, peste câteva ore, copila venise acasă foarte tristă, cu lacrimi în ochi…
– Mămico, a fost groaznic, el a murit în faţa mea…
Mama, furioasă, i-a răspuns: – Acum eşti mulţumită? Ce te aşteptai să vezi acolo?
Ultimele lacrimi se prelingeau pe faţa copilei cu un zâmbet liniştitor:
– Sunt foarte mulţumită, mamă! Am venit la timp! El mi-a spus:
– ”Ştiam că vei veni, prietene!


7 comentarii

RCTV Memoria – 15 ani


Uneori, tot ce avem nevoie este o îmbrățișare, pentru a simți că avem un punct de sprijin și că lumea înconjuratoare nu se prabușește, pământul nu ne fuge de sub picioare și noi nu ne dezintegrăm în univers ca urmare a unei dureri sau unei bucurii foarte mari. Când realizezi un memorial cu o însemnătate atât de mare, este necesar să pleci de la o bază de informații cât mai apropiată de adevăr: Cu fiecare zi suntem cu toții mai în varstă, cu o zi mai aproape de veșnicie. Pentru o categorie de semeni ai nostri, vârstnicii, această unitate de măsură a vremelniciei este mai gravă, pentru că este mai grea. Mai incarcată de amintiri, de neputințe, de boli, de insingurare, de Memoria Torturii… Și nu doar atât, – în această categorie nimeresc și unii tineri, care suferă enorm și au nevoie de susținerea noastră…  SDC13177Pentru asemenea persoane, și nu doar, tot sprijinul oferă Echipa Centrului de Reabilitare a Victimelor Torturii Memoria. Indiferent de ceea ce reușești să faci într-o primă instanță – și chiar dacă acum nu dispui de fonduri – varianta finală a Centrului este limpede, clară și stabilită de la bun început: Lupta pentru dreptate, pentru drepturile omului și liniștea sufletească a fiecărui om care vine după ajutor.
La evenimentul cu partea festivă a Conferinței Aniversare cu genericul ”15 ani de eforturi pentru promovarea demnității și valorilor umane”care a marcat aniversarea Centrului Memoria au participat persoane care prin inteligență, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european și-au spus fiecare în parte cuvântul lor de apreciere la adresa echipei centrului condus de Ludmila Popovici, Director Executiv RCTV Memoria.

SDC13145Dupa cuvântul de deschidere rostit de această distinsă Doamnă, festivitatea a continuat cu decernarea de diplome, masă cu bucate delicioase, prăjituri, sampanie și un tort aniversar. Timp de doua ore au evoluat, pe rând, în diferite programe artistice, iar surpriza prezentată au fost defilarea domnițelor de la Centru RCTV Memoria în creații proprii cu bluzițe din Ie, la fel și corul tinerilor cu muzica clopoțeilor… Cei prezenți s-au putut bucura de o atmosferă caldă și amiabilă într-o sala spațioasă și luminoasă la Summit Events@Conference Center, Chișinău. – Felicitări și la Mulți ani, Doamnelor și Domnilor! Felicitări și celor oropsiți de tortură, dar sprijiniți și tratați de Centru! Doamne ajută, în continuare!!

Participantă la eveniment, Lorena Mednicov, chirurg-oncolog, a dorit să-și exprime și ea aprecierea despre Centru: ”De multe ori m-a indignat faptul, să aud de la unii oameni aflati sau plecati in afara tarii noastre, ca in Moldova nu se face nimic, ca fiecare se gindeste doar cum sa fure etc. Ma intristează si ma doare acest lucru, deoarece sunt Oameni in TARA noastra care fac lucruri minunate! Am avut onoarea sa asist la evenimentul cu partea festivă a Conferinței Aniversare cu genericul ”15 ani de eforturi pentru promovarea demnității și valorilor umane al Centrului de Reabilitare a Victimelor Torturii Memoria. Aceasta echipa de oameni nobili in frunte cu distinsa doamna Ludmila Popovici, pentru mine sunt eroi, deoarece fac lucruri mari, dar Mari de tot! Astazi, cind multa lume se gindeste numai la propria persoana, acesti oameni apara demnitatea, apara ”sufletele” persoanelor care au fost torturati moral, fizic… Si se simt modesti prin ceea ce fac, spun ca invata lucruri valoroase de la acei oameni supusi violentei! – astfel pot gindi si percepe numai oameni adevarati! Sunt fericita si mindra, ca tara mea are asemenea Doamne, ca Ludmila Popovici!

Mai multe imagini puteți viziona aici:

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.465066720315038.1073741835.205579876263725&type=1


30 comentarii

Momentul potrivit


     Prietenul meu a deschis sertarul de la dulapul soţiei și a scos un pacheţel, învelit într-o hârtie de mătase. Nu era un pacheţel obișnuit, ci unul cu lengerie de damă. L-a aruncat pe pat și privi buimăcit la danteluță şi mătase niciodată utilizate: ”Uite, aceste lucruri i le-am cumpărat atunci când am fost prima dată la New York, opt sau nouă ani în urmă. Ea nu le-a purtat, doar le păstra pentru o ocazie specială. Și acum, cred că a venit timpul.”  Prietenul meu șocat… se îndreptă spre pat și a pus lengeria alături de alte lucruri, preluate apoi de pompe funerare… momentul potrivitSoția lui s-a stins recent… El era nedumerit și vorbea haotic, neînțelegând ce se întâmplă, și – de ce ea, și nu el? Atunci când s-a întors înspre mine, a rostit: – ”Să nu păstrezi nimic pentru ocazii importante; fiecare zi care o trăieşti este acea specială! Bucură-te de viață zi de zi!”  

Eu… încă mai gândesc la acele cuvinte… Ele mi-au schimbat. Astăzi, eu citesc, fie scriu mai mult, și mai puțin fac ordine. Mă așez relaxată în salonul pentru oaspeți și mă bucur de panorama de prin fereastră fără a acorda atenție la dezordinea din odaie, comunicând cu oameni dragi mie în virtual, așa e mai ușor: Îmi petrec timpul mai mult cu familia și prietenii, și mai puțin la locul de muncă.

Am realizat că viața este o colecție de experiențe, care ar trebui să apreciem…  Toată viața am vânat rezultate pentru că mă temeam să iubesc! Am fost rea pentru că nimeni nu avea nevoie de mine. Preferam, sau prefer să fiu rea și onestă decât bună și ipocrită! Mai bine o proastă decât să judec oamenii pentru viziunea lor, doar că unii nu înțeleg acest lucru judecându-mă invers. Mă încred mai mult în Dumnezeu…

Acum eu nu salvez sau nu mai păstrez nimic. În fiecare zi folosesc ustensii de preţ. Chiar și atunci când nu este necesar, îmi pun noul meu sacou sau rochia de seară pentru a merge la supermarket Green Hills, fie şi la Piaţa Centrală, barem nu e departe. La fel, folosesc parfumul preferat, atunci când vreau în loc să-l aplic doar de sărbători. Cuvinte ca ”vreodată” sau ”oricum” au dispărut din mintea mea. Nu aştept zile speciale sau un week-end ca să-mi pot permite o sărbătoare: pentru care există 7 zile în săptămână. În caz de se merită, eu vreau să văd, să aud și să fac lucruri normale – aici și imediat.

Nu sunt convinsă ce ar fi făcut soția prietenului meu, dacă ar fi știut că nu va mai exista un Mâine (”mâine” de multe ori perceput la fel de ușor). Tbrad ninsind să cred că ar fi telefonat familia și prietenii apropiați. Poate că ar fi sunat la un cuplu de prieteni vechi pentru a face pace sau a-şi cere scuze pentru o ceartă veche. Îmi place tare ideea, că ar fi mers la un restaurant chinezesc (mâncarea ei preferată). La Basabi, Veranda sau Planeta sushi, MallDova… Aceste mici lucruri imperfecte care m-ar împiedica, dacă aş fi știut că zilele mele sunt numărate. M-aș fi enervat dacă nu aş fi văzut amicii cu care „într-un fel”, sunt nevoită să întru în contact. Ar fi iritant, dacă nu aș fi scris mesaje, mai bine scrisori, pe care am vrut să le scriu „cândva şi odată.” Sau, dacă nu aş fi spus de multe ori copiilor, părinţilor, prietenilor, că îi iubesc foarte mult. Încerc să le spun că-mi sunt dragi în fiecare zi, chiar și atunci când ne supărăm. )

Acum, eu nu vreau să ratez, să amân, sau să păstrez nimic din ceea ce ar putea aduce bucurii şi zâmbete în viețile noastre în aceste momente prezente. Mergem la distracții, la frigărui, îi adun mereu la Clubul creat de mine ”Impresii din viață și cărți”… Adeseori le propun și rudelor sau prietenilor nedumeriți de această a mea pasiune furtunoasă, nebunia ce mă apucă sau de energia ce explodează molipsindu-i… Chiar dacă nu dispun mereu de resurse financiare, nu rezist fizic totdeauna, – oricum nu vresa nu-ti pese, viata ta esteau să ratez nimic.

Îmi spun, că fiecare zi, ca şi orice clipă – este ceva special! Suntem obişnuiţi să ne gândim că viaţa noastră gravitează în jurul momentelor importante, dar ele adesea ne i-au prin surprindere, ambalate frumos în ceea ce alţii ar putea considera un fleac…
Ninsoare şi iubire… Frumos e Chişinăul de seară… Oraşul meu e astăzi alb. Decembrie, Ajunul şi Tristeţea…

Să nu-ți pese de ceea ce cred alții. Viața ta este ca o carte închisă din care unii văd doar titlul. Adevărul îl cunoști doar Tu… Iar anii trec, cu o gură de cafea sorbind… Ziua vine cu o noapte înstelată, cu cineva fericit… Ninsoare și Iubire, – un şir de litere zgârcite, ce nu precede puncte de îngheţ…

Dimineaţa vine cu o nouă zi. Și cineva cu noaptea-n cap, dar fericit va scrie: Te iubesc!

La mulţi ani şi pace-n suflet! 


18 comentarii

Jertfe ale inumanitaţii


ukrainaFaceţi cunoştinţă. Cu această doamnă ne-am cunoscut prin 2008 pe o reţea de socializare, ulterior, după ce mi-a fost blocat contul, ni s-a pierdut urma… Am memorizat-o ca pe o persoană de înţelepciune înaltă, foarte calmă în comentarii, ceea ce era neobişnuit pentru grupul  „Discuţie de suflet” care il administrez, cu peste 11 mii de femei din toate colţurile lumii… Deseori, discutam în privat despre viaţă şi nevoile caşnice… Este vorba de Irina Tyschik din Ukraina. In dreapta, e fiul ei Alex Tyschik, unul din eroii armatei ukrainene, soldat al Brigăzii Mecanizate nr 93 din Dnepropetrovsk, avocat de meserie, voluntar, de 30 de ani. În componenţa brigăzii consolidate, Alex era într-o misiune de apărare a Aeroportului Doneţk. Cei care se temeau, au fugit, – doar cei mai buni şi curajoşi au rămas, inclusiv Alex. Pentru că nu se gândesc doar la sine, aceşti băieţi… 28 septembrie 2014, în centrul „armistiţiului” ruso-ukrainean, în timpul atacului trupelor ruseşti, batalionul a fost zdrobit printr-o lovitură directă a rezervorului unui tanc rus, arzând ca o luminare… Alexei a fost imposibil să fi salvat… Mama lui Alex, Irina Tyschic, judecător la Curtea de Apel Economică din Dnepropetrovsk, cu relaţii mari, ar fi putut să-l elibereze de armată, de pericolul ce-l paşte în acest război, doar că Alex nu a dorit acest lucru… Era foarte educat – mereu îi spunea mamei, că este în siguranţă, că nu are nevoie de ajutor!…        30 septembrie, la ora şase dimineaţa Irina Tyschik s-a sinucis… A fost familie – şi nu mai există… Au decedat, pentru că nişte persoane bolnave, paranoice au scopurile lor în acest război, şi nu gândesc la oameni, – ne desconsideră ca umanitate, pentru ei nu suntem nici animale, doar o strategie pentru a ucide în continuare, pentru a ne urî, pentru a ne bate fără milă… Ce putem schimba noi, lume!? Ce viitor avem!? 😦

Mao Zedong a spus odată: „Lăsați să moară jumătate din omenire, doar că restul vor trăi în comunism!” Nici această persoană nu se considera duşman care ordona distrugerea a aproape întregii populației pământeşti. Probabil, el pur şi simplu nu era un schizofrenic …


8 comentarii

„Nopţi albe” de Mihai Doloton. Clubul IVC cu Lansare de carte la BM ”B.P.Hasdeu”


Aud cum oamenii plâng /Aşa de tare, încât, /Dacă aş fi pământ, /Aş face un izvor să îl spăl pe faţă. /Dacă aş fi un prosop, /Le-aş şterge mâhnirea din încrecituri, Iar dacă aş fi o muzică,  /Aş vrea să fiu o sonată de Mozart,  /Să le mănânc amărăciunea şi traiectoria instabilă / Dar… / Eu singur sunt o salcie plângătoare / Lacrimi…                 („Clasic” din ”Nopţi albe”, Mihai Doloton)

 

 

 

 

 

 

Şi iată-i toamnă-n suflet suflet, / E cald când plouă rece, / Rămân tânăr ca graiul, / Când toamna nu se petrece… (Mihai Doloton)

 

 

 

 

 

 

Un tinar poet, bibliotecar, si-a lansat prima carte de poezie. un tinar poet promitator. A studiat la colegiul de muzica, a absolvit in acest an Geografia la Universitatea din Tiraspol de la Chisinau si munceste la Biblioteca Raionala Calarasi.  O poezie bacoviana care reflecta uriciunea secolului 21, vulnerabilitatile acestei lumi. Si totusi, poezia, sau Noptile lui Mihai Doloton sunt albe. E un poet liric, pasional care pune in valoare foarte subtil frumusetea, care convetuieste cu toate vulnerabilitatile acestei lumi. O alta fateta a lui Mihai Doloton,  exprimata poetic, este  sentimentul patriotic pe care-l impartaseste. Am citit cu interes poezia si am descoperit un tinar caruia ii pasa de tot ce il inconjoara, un om care impartaseste bunatate, sinceritate oamenilor cu care a interactionat vre-o data.  Un volum cu autograf il gasiti la Depozitul Central al BM ”B.P.Hasdeu”… (Lidia Kulikovski)

Multe versuri de Bacovia au constituit surse de inspiraţie pentru tineri basarabeni, pentru cine sa recite, să cânte, să devină profesor de litere sau bibliotecar, iar pentru un tânăr de 25 de ani, din Călaraşi, a servit drept o descoperire uluitoare al propriului talent inedit. Este Mihai Doloton, subiectul nostru de azi şi nu numai: Avem de-a face cu un poet, despre care încă veţi auzi, şi, despre care nici el însişi, nu-şi imaginează dimensiunile talentului său creativ. Atât de sugestiv şi adecvat destinului moldovenesc, Mihai Doloton exprimă tristeţea sa personală, de altfel, simţirile încătuşate şi sufocate spiritual în această lume ce-l apasă; este o poezie a tinereții, a sufletului aflat veșnic în căutarea fericirii, o poezie de un lirism profund și sincer. Dincolo de analize, comentarii, versurile lui Mihai trebuie citite şi înţelese. Ne oferă trăiri interioare absolut uimitoare, – sentimentală şi emoţională. Versurile lui ar trebui recitite de tineri, în special recomand fetelor tinere, să înţeleagă genul opus, chiar să înveţe… a iubi… Cei care vor citi acest volum de versuri vor avea plăcuta surpriză să descopere un poet sensibil, un poet profund, care cântă dragostea, destinul naţiei sale, în modul său uneori pesimist, dar cu multă speranţe şi încredere în viitor… M-a cucerit prin modestia lui, în prim rând, de altfel, ulterior am dorit să-l ascult, ce vorbeşte, cum recită din propria lui creaţie… Cu toată sinceritatea îi urez mult succes şi noroc în viaţă! (Svetlana Vizitiu)

Surse cu filme de la Clubul ”Impresii din viață si carți” cu lansare de carte Nopţi albe de Mihai Doloton, le gasiti mai jos, in Comentarii! Vizionare placută!


9 comentarii

Ion Madan. O istorie a Cărţii.


Ion_madan      O personalitate marcantă, extrem de discretă a vieţii culturale basarabene, s-a implicat cu dăruire şi onestitate în diferite domenii: ca bibliofil, pedagog, scriitor şi, a fost o permanentă prezenţă la întrunirile din cadrul reţelei Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, fiind totodată un observator atent şi critic al societăţii contemporane.

Arzând ca o torţă, a dorit să ne lase „epigonic” cât mai mult din sufletul său mare, – fapt dovedit şi de ultimă lucrare bibliografica despre familia Slutu-Grama, apărută după plecarea sa într-o nesfarşită vacanţă. De fapt, toate lucrările lui Ion Madan, îsi păstrează actualitatea, nu doar prin prisma recentelor evaluări bibliografice, şi în special, prin evocarea paginilor enciclopedice, editate cu o deosebită acurateţe. Omul nu se poate desăvârşi singur prin propriile puteri. Iar scriitorul îsi conturează personalitatea nu numai prin educaţie şi talent, ci şi prin prezenţa lui într-un mediu prielnic, ion-madanla care Ion Madan a contribuit şi prin reviste de cultură, de literatură, creând şi asigurând un climat, o anumită durată creatoare a Cărţii…

S-a născut pe 31 mai 1935, comuna Truşeni, Chişinău, decedând în 2008 pe 4 februarie…

     Ion Madan a fost director-adjunct pentru știință al Bibliotecii Naționale, director al Bibliotecii Științifice a USM. Timp de peste 35 de ani a fost implicat în procesul de instruire a bibliotecarilor din Republica Moldova. La inceput, în calitate de lector la Facultatea de Biblioteconomie și Bibliografie a USM, mai târziu, dupa susținerea în 1974 a tezei de doctor în știinte istorice, timp de 12 ani in calitate de șef al catedrei Bibliografie, mai apoi, în funcție de conferențiar universitar la catedra Biblioteconomie și Asistență Informațională a Facultatii de Jurnalism și Științe ale Comunicării.ion madan Începând cu 1996, lansează câteva bibliografii retrospective fundamentale Cercetările în domeniul științelor umanistice la Universitatea de Stat din Moldova (1974-1995). Contribuții bibliografice (1996); Cercetările în domeniul științelor chimice la Universitatea de Stat din Moldova (1946-1998). Contribuții bibliografice (1998); Cercetările în domeniul științelor biologice și agrochimice la Universitatea de Stat din Moldova (1946-1998). Contribuții bibliografice (1998), Bibliografia basarabeană în contextul culturii și spiritualității româneștiBibliografia istoriei (2001); Bibliografia artei (2005); Bibliologia basarabeană din ultimii 10-15 ani (2006).

    Rămâne autorul unui ciclu de lucrări bibliografice care prin conținutul său au reflectat dinamica dezvoltării diverselor domenii de activitate ale societății. În activitatea științifică s-a ghidat după un motto, potrivit căruia bibliografia este una din „negațiile uitării trecutului, care imortalizează eșecurile și reușitele unei națiuni, realizările savanților și oamenilor de cultură”. Ion Madan constituie un model de excelenţă de specialist care, prin pasiunea şi dăruirea faţă de domeniul cărţii, a dat dovadă de abnegaţie, perseverenţă şi conştiinţă profesională, putând fi model şi pentru tinerele cadre bibliotecare. ion madan1Pot vorbi oricând cu dragoste şi mândrie despre acest Domn ca despre o mare Personalitate.

   A fost curatorul nostru de grupâ la facultate, şi profesorul de Istoria Cărţii, – un dascăl remarcabil, cu care ne mândrim, şi pe care îl evoc cu bucurie in aceste rânduri. În acest mod, îmi exprim un omagiu de suflet şi recunoştinţă faţă de marii dascăli ai neamului moldovenesc, care şi-au dedicat întreaga viaţă muncii la catedră de Biblioteconomie si Bibliografie, Universitatea de Stat din Moldova (USM). Îmi aduc aminte, aveam atunci 17 ani, – mă „supărasem” pe dnul Madan pentru  o apreciere de nota ”trei” la examenul ”Istoria Cărţii” (la celelalte obiecte, primisem note de ”cinci”). Am crescut cu cărţi, citind şi recitind, studiind de fiecare dată, în căutare de înţelesuri noi, dar iată că la acest examen am clacat: N-am reuşit să desluşesc valorile unui mit: Mitul lui Prometeu înlănţuit, probabil… Valoarea unui simbol al sacrificiului, al luptei şi al curajului. Darul făcut oamenilor… Mă întreb, oare de ce nu îl recitim în prezent cu toţii? Am descoperi mai multe valori sau opţiuni educaţionale… Revenind la subiect, ulterior, domnul Madan mi-a explicat: că pentru un studiu oricare, nu trebuie să plecăm de la carte, de la teorie ei, şi nu este destul să lecturezi zeci de cărţi, – trebuie să deduci şi să realizezi alegându-te cu o analiză concretă, – să presupunem, cu o valoare supremă. Şi, Înainte să închizi cartea, să treci la fapte concrete!

A fost nu doar un profesor, care s-a dedicat cu multă generozitate discipolilor săi, ci şi un mentor pentru colegii de breaslă şi specialiştii din domeniul cărţii. Toţi cei, care l-au cunoscut, au simţit influenţa benefică a unei personalităţi puternice şi altruiste. A fost cu adevărat un model al cetăţeanului patriot, de om sufletist. Prin anii ‘ 80-84, fiindu-ne diriginte (curator) la USM, mereu ne susţinea şi ne indruma la căi corecte… Chiar a lucrat cu noi împreună pe câmp „în kolhoz”, la strângerea recoltei de struguri, a roşiilor de pe meleagurile Moldovei de Sud: Cişmichioi, Goteşti… Menţionez. Pe-atunci, noi eram prima lui grupă ca diriginte, cu 25 de studenţi, şi în care băieţii formau majoritatea. m1Astfel, s-a creat o „gasca” amicială, iar Ion Madan se simţea bine cu noi. Mereu zâmbitor, salutând, şi „chicotind” unical: câteva detalii de-ale râsului molipsitor, cu un „Noroc la toţi” şi desigur, cu glume, el ne facea să pufnim într-un râs incontinuu.

Cei care aveau nevoie de ajutor, îl primeau: dnul Madan le oferea temporar nevoiaşilor o masă şi un loc de dormit, le întra în situaţie fiiind binevoitor, şi pentru alţii lupta să capete un colţ în căminul studenţesc. Într-o zi, la invitaţia familiei Madan, noi, studenţii lui, am asaltat „sediul lor de reşedinţă” de pe strada Dacia, organizând ”masă rotundă” cu discuţii interesante, şi chiar dansuri… Dansau şi soţii Madan! – o pereche remarcabilă. Se simţea dragostea şi atitudinea respectuoasă unul faţă de altul…Iar cu fiecare din noi, dnul Madan se înţelegea într-un fel unic, cu severitate punându-ne la învăţătură, – nu era de glumă! La sesiuni, retrăia şi îşi făcea griji împreună cu noi, studenţii, – interesându-se, şi menţionându-ne pe fiecare aparte.  Erau printre studenţi, familii care lucrau cu diurne, şi nu reuşeau întotdeauna cu învăţătura. Iar dnul Madan îi susţinea, uneori se ruga la colegi să nu le le ”scadă” notele, ca nu cumva să fie exmatriculaţi. Era foarte strict pe-atunci, cu învăţătura, dur cu studiile: Poate e vorba şi de mentalitate? Avuse dreptate, în felul lui: toţi cei pentru care luptase şi i-a pus la treabă, în prezent, ocupă funcţii bune, care prin Chişinău, Bălţi, care prin Soroca şi alte meleaguri ale Moldovei! Oamenii erau mai omenoşi şi se dedau cu suflet relaţiilor interumane, în spiritul timpului…ion-madan1

Ne lipseste mult, încât aşteptăm şi acum să-l vedem apărând pe uşă, cu zâmbetul lui luminos, care-i înflorea pe toată faţa, cu vorba sa bună, pentru fiecare, şi atunci când venea în continuare la Biblioteca Municipală ”B.P. Hasdeu”.  A educat şi a fost mentorul unei pleiade de personalităţi cu care a colaborat în continuare după studiile lor la USM. Doamna Lidia Kulikovski, Director General BM ”B.P.Hasdeu”, a fost discipola Maestrului Ion Madan, – cea care a continuat studiul în istoria Cărţilor şi a Biblioteconomiei generale. La fel, şi Mariana Harjevschi, Preşedintele Asociaţiei Bibliotecarilor R. Moldova, actual Director General BM ”B.P.Hasdeu”:”Pentru mine dl Madan a fost un bun mentor, oferindu-mi suportul pe tot parcursul studiilor. M-a încurajat să mă apropii de profesia de bibliotecar cu dedicație şi profesionalism”.

Sute de persoane care l-au cunoscut l-au memorizat ca fiind om bun, şi doar cu zâmbetul pe buze… Ministerul Culturii a elaborat Premiul ”Ion Madan” oferit anual celui mai bun Bibliotecar…

Grea pierdere pentru o mulţime de oameni, care l-au cunoscut. Condoleanţe familiei, la care Ion Madan a ţinut foarte mult. Pierderea fiului drag a fost o lovitură extremă pe care a resimţit-o cu putere, şi care l-a doborât…  Suntem oameni, şi asta este pentru noi un şoc emoţional care ne marchează, vrem, nu vrem, pentru o perioadă mai mare sau mai scurtă de timp. Şi, ce este cu adevărat trist, e că nu putem nega, nu ne putem ascunde, nu avem cum să fugim de ceea ce s-a întâmplat. Puterea de a merge mai departe o purtăm însă în noi. Trebuie să mai facem înca un efort (oare al cîtălea?!) pentru că aşa e datul vieţii. – Destinul… Trebuie să fim recunoscători că i-am cunoscut pe cei, care nu ne mai sunt alături, că au împărtăşit cu noi clipe minunate. Că avem amintiri, care ne vor însoţi ca nişte lumini, o viaţă întreagă… Astfel simţim, că nu am trăit înzadar…                                                                       Svetlana Vizitiu

Informaţii utile despre Ion Madan:
http://chisinaul.blogspot.com/2012/02/ion-madan-file-de-amintiri.html

http://www.literaturasiarta.md/pressview.php?l=ro&idc=29&id=817&zidc=2

http://pt.slideshare.net/BMHasdeu/dr-lidia-kulikovski-2activitatea-bibliografic-n-paginile-revistei-bibliopolis-20022011

http://www.abrm.md/rmenu_02.html


Un comentariu

Scris cu lacrimi


Ea îl privea de la celălalt capăt al blocului: erau cam la acelaş nivel de la 11-13 înălţime. El n-o observa, fiind frămîntat cu ale lui şi… gata să se arunce în gol…

„Ce mai nebun gata să se arunce? ori, imi pare? şi… e frumuşel! Iin noridiotul, chiar e gata să sară! Ce nu-i ajunge? Dar, de ce m-ar preocupa pe mine, – nu mai am ce face? Cu ce pot eu ajuta, cu semne? E departe, nici nu mă vede! Şi mă grăbesc la servici! – mă vor penaliza, ca de obicei, că întîrzii mereu…” A încercat să strige la el, însă înzadar; el n-o auzi. – „Interesant, de ce mă priveşte fix? – Bine, fug eu la servici.”

El nu observa pe nimeni, privind doar într-un puncscris lacrimit. Îl măcinau sentimente amare, dragostea nereciprocă, şi viaţa, viaţa asta de toate zilele… Exmatriculat, fără un serviciu stabil, acum şi iubita l-a abandonat pentru unul altul, cu maşină… Ce mai rahat de viaţă, în Moldova asta! Un ratat! Nu ai unde să te realizezi, să studiezi gratuit; pentru toate trebuie să plăteşti! O greşeală prostească din adolescenţă, şi nu poate primi un paşaport, ca să plece în străinătate, să lucreze.

Părinţii? Sunt deja în mormînt. Prietenii, pe care îi ajutase el atît de mult şi necondiţionat, s-au realizat şi au uitat între timp de el. Nu au nevoie de un biet sărman, nici să-l ajute. Nimeni în ţara asta nu are nevoie de el!

– „Mamă, mămică dragă, de ce nu eşti lîngă mine? Îmi este atîta dor de tine, tată!” Iubita – lumina ochilor lui, – nici ea nu mai are nevoie de el. A telefonat-o de zeci de ori, – nici nu ridică receptorul, şi la mesaje nu răspunde.

Privi în gol... Simţise brusc sudoarea-i în spate, corpul începu să se scuture de frig. – „Păcat, să mor aşa! Să mă ierte, Domnul! Dar nimeni pe acest pămînt nu va plînge după mine. Şi nici nu se va aminti”… Recent, îi dăruise lalele galbene de 8 martie, florile tinereţii şi dragostei veşnice: ea părea fericită… Flori galbene… Galbene… Galbene? Se trezi din gănduri;  văzu o pată galbenă. – Ce-i flutură a ”galben”? Abia acum observă fata de la balconul din blocul de vis-a-vis; îi flutura din mâini cu o basma mare, de o culoare galbenă… Şi îi zîmbea!?getImage (1

Aici, şi l-au apucat de braţe cei de la echipa de intervenţie, la care fata totuşi a reuşit sa telefoneze. Fata care se grăbea la serviciu…

A doua zi, fata îi ducea găluşte la spital…

A treia zi, el se transfera la ea cu traiul…

Peste un an, ei făcură o nuntă, la care au invitat şi prietenii care cîndva au uitat de el…etate

În prezent, are un loc de muncă stabil, şi ce-i mai important, este iubirea şi soţia lui! Cea care l-a salvat de păcat!

O rază de lumina, la timp! Sanşe şi speranţe noi!

Există Dumnezeu!

Svetlana Vizitiu


7 comentarii

VICTOR CIUTAC: „Aş vrea să am şi eu un nume, o adresă…”


ciutacImagini pline de dragoste, de viaţă, de amintiri, de gânduri bune; de legături minunate vorbind despre împliniri, despre fericire, şi sub aceste imagini sesizezi cele mai frumoase sentimente pe care le poate simţi omul. Sobru în emoţii, dur în expresivitate, veşnic grăbit şi în continuă acţiune, cu griji, că ceva rămâne neîmplinit… “Aducea imensă caldură pe scenă, ne-a ajutat să ne cultivăm în anii derutanţi, ne invăţa mereu să fim mai generoşi. Am simţit un gol imens: rămânem tot mai singuri”: cuvinte de regret la moartea lui Victor Ciutac. Cunoscutul actor de teatru şi cinema, a încetat din viaţă la 18 ianuarie, 2009, într-un spital din Iaşi, el suferind de leucemie.ciutac (1)
S-a născut la 12 ianuarie 1938 în satul Şirăuţi, lângă Lipcani, unde îşi începe educaţia şcolară ce îl va duce spre teatrul din Bălţi; apoi va urma studenţia de la Conservatorul din Chisinau – facultatea de Teatru si Film, clasa maestrului Valeriu Cupcea, avându-i ca colegi pe Veniamin Apostol, Margareta Ureche, Dina Cocea, Vitalie Rusu, Mihai Curagău… A jucat iniţial pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi, iar din 1964 pe scena Teatrului dramatic „A.S.Puskin„. Seriozitatea, aplicarea spre arta dramatică, munca neobosită şi mai ales talentul îi va conferi o carieră de maestru al scenei şi al ecranului, realizând mari şi minunate roluri care-l vor propulsa spre directia Teatrului studio „Mihai Eminescu”, după reorganizarea căruia devine directorul artistic (din 1994 Teatrul Naţional „Mihai Eminescu„). În anii 70-80 este unul din cei mai populari actori de film din Moldova. Nume de prima mărime a teatrului basarabean, chipul căruia se confundă cu cel al unui personaj emblematic din dramaturgia lui D. Matcovschi ”Tata”, 658x0_ciutacVictor Ciutac a realizat o galerie de roluri remarcabile şi în domeniul cinematografiei naţionale, colaborând cu regizori de marcă: Emil Loteanu, Vlad Ioviţă. Bogata sa filmografie conţine pelicule antologice precum “Poenile roşii” (1966), “Lăutarii” (1971), “Ultimul haiduc”(1972), “Dimitrie Cantemir” (1973), “Barbaţii încărunţesc de tineri”, ”Calul, puşca şi nevasta”, ”Dansul efemer al dragostei”, “Povestea lui Făt-Frumos”, etc. Printre spectacolele în care actorul a avut roluri, se numără, “Tata”, “Abecedarul”, “Pomul vieţii” dupa piesele lui Dumitru Matcovschi, de asemenea, “Io, Stefan-Voievod”, “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, ”Asociaţia femeilor emancipate din Belgrad” etc. Artist al Poporului (1991), Premiul Naţional (1980)… Valeriu Gagiu, regizor, a remarcat, că “teatrul a făcut un mare serviciu cinematografiei, pregătind actori, care vin pe platourile de filmare cu tehnica şi disciplina scenei. Şi dacă ar fi să evidenţiez la ora actuală „o mână de bărbaţi” ai cinematografiei moldoveneşti, aş începe cu actorul Victor Ciutac. Când l-am întâlnit prima dată în timpul turnărilor la filmul „Ultimul haiduc”, am înţeles că pot conta pe el. Mai târziu, scenariul filmului „Durata zilei” a fost scris special pentru Victor Ciutac„.
Fidel viziunii regizorului Apostol, care i-a fost şi prieten,  Ciutac rămâne credincios şi propriei sale viziuni; întotdeauna este expresiv şi receptiv la tot ce înţelege prin arta teatrală şi cinematografie. În calitate de regizor, el a montat spectacolele “Masa de sărbătoare” de A. Gondiu(1986), “Ifigenia de Aulis” de Euripide (2002). V.Ciutac_TATAA avut ultimul rol în teatru în spectacolul lui D. Matcovschi “Tata”, dar nu în regia lui Veniamin Apostol, ci a lui proprie (1999). Prima montare a acestui spectacol îi apartine, intr-adevăr, lui Apostol, rolul central fiind interpretat de Ciutac. În cea de-a doua montare, însă, Apostol doar joacă în spectacol, nu apare şi în calitate de regizor… “Este actorul care nu ştie, nu înţelege să se cruţe când este vorba de artă, de creaţie”, – astfel îl caracteriza Valeriu Cupcea. Ciutac a părăsit scena Teatrului Naţional din Chişinău în 2004: a considerat, că după 45 de ani, trebuie să-şi i-a adio de la teatru, spectatori, şi să plece:”Aş vrea să am şi eu un nume, o adresă”, reconfirmând “deruta” sa prin mesajul final adresat prezenţilor: Să veniţi mai des la Chişinău, că sînt şi acolo oameni cumsecade, care vă aşteaptă…” După viziunea lui, indiferent că vrem sau nu, drumul este înainte, oricare ar fi credinţa omului. Călăuza este cea care ne poartă pe el, dincolo de aparenţe se face referire la conştiinţa că există ceva dincolo de toate acestea, ceva superior, dincolo de om.  
Stabilit la Iaşi împreună cu familia, Victor Ciutac, în ultimii ani de viaţă, s-a dedicat scrisului. „Cînd am văzut eu că am deja o traistă de pagini, am început să mă întreb cine o să le citească”- se ironiza el singur pe sine. Prima „victimă” a fost prietenul său, regizorul Ion Ciubotaru, de la Teatrul „Luceafărul”, urmat de Ion Ungureanu, ex-ministrul culturii. Astfel, Victor Ciutac, este autorul a doua volume “Exilaţi în umilinţă” şi “Povestiri de-acasă”, care radiografiază zbuciumul basarabenilor; destinul unui om şi al unui artist în căutarea identităţii. “A pus în evidenţă specificul caracterului moldovenesc, tendinţa oamenilor de pe acest  meleag de a fi uniţi, de a-şi cunoaşte neamul şi istoria lui”, – a relatat V. Apostol. Interesant, este că în cel de-al doilea roman, ieşit de sub tipar, dar nelansat pentru publicul larg: un întreg capitol e dedicat lui Grigore Vieru. Romanul de proporţii “Exilaţi în umilinţă”, pentru care i s-a acordat Premiul “Al. Mateevici” din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, a apărut în 2006, la Chişinău, tipografia “Monomah”, şi, a fost lansat la Iaşi, la Galeriile de artă „Pod Pogor-fiul”, în prezentarea criticului literar Ioan Holban şi a scriitorului Valentin Talpalaru.212-ciutac Ulterior, criticul literar Valeria Manta Tăicuţu a menţionat, că acest “roman despre Basarabia, subiect încă dureros pentru mulţi români, propune o călătorie prin memoria acestor locuri, determinând cititorii să retrăiască jumătate de veac de istorie, începând cu acel iunie 1940, şi… terminând cu vremuri mai aproape de noi, când românii, au devenit străini la sine acasă. Referitor la acest roman, Ciutac mărturisea: “am încercat şi eu prin naivitatea şi inerţia unui tradiţionalist, dar dincolo de această poezie uluitoare (“Casa mea” de Grigore Vieru), prin singurătatea şi tristeţea ei, nu sunt capabil să pătrund…”Impresionat de viaţa şi activitatea lui Victor Ciutac, colegul lui din România, Sergiu Tudose a menţionat cu tristeţe: “Am realizat ce complexă personalitate se ascundea în actorul Victor Ciutac; măiestria actoricească era însoţită de o profundă analiză a oamenilor; de o ascuţită putere de a sesiza trăsături definitorii care-şi păstrau o conduită şi o linie personală în dezvoltarea existenţei lor literare; aceste întruchipări scriitoriceşti îşi urmau drumul lor literar, fără hiaturi, fără a se abate de la calea prescrisă, devenind reale, depaşindu-şi limitele specifice unui personaj confectionat şi găsindu-şi un comportament normal, real, viu. Mi-aş fi dorit să-l fi avut mai aproape de noi… pe acest minunat exilat în umilinţă… motiv pentru care îmi pare rău că n-am putut să fim, cum îi plăcea să spună,” cu toţii grămăjoară şi fericiţi”.???????????????????????????????
Victor Ciutac a fost şi rămâne un actor Mare! Oameni mari, filme mari – destine dramatice… A rămas în patrimoniul clasic, este prezent în repertoriul de frunte a teatrului şi cinematografiei, însă numai artiştii ştiu, cât de departe sunt copiile aflate în circulaţie, de originalul vieţii. Rămân imagini, care vorbesc despre viaţă şi tot ce implică ea; căutări, nevoia de sprijin, întrebări nesfârşite, răbdare, speranţe, şi nu în final, credinţa, că totul nu este la voia întâmplării…       
Mihail Melnic: ”Iarta-ma,Victor Ciutac!
Am avut noroc să-l cunosc pe Victor Ciutac ca un mare Om și un Artist al poporului în sensul deplin al cuivntului. I-am fost și vecin de mahala în satul copilăriei noastre, Sirăuți. I-am cunoscut și parinții, nașii mei de botez, – Nadea si Gheorghe Ciutac. Am activat în calitate de Medic-șef adjunct la Psihiatrie pe timpurile Renașterii Naționale, atunci când apăreau primele conflicte interetnice prin colective. La rugamintea mea, Victor Ciutac împreună cu Valeriu Cupcea și Vitalie Rusu, au venit la noi, în echipă ,,să aplaneze, apariția unor asemenea conflicte. Și acești trei titani ai Artei teatrale i-au convins pe lucrătorii, evrei și ruși, să ințeleagă corect fenomenul de trezire Naționala a moldovenilor. Mai mult de atât, Organizația primară de partid, în unanimitate, a votat o Adresare Comitetului Central ca să ajute la reparația Teatrului Național ”A. Puskin”, cum se chema pe-atunci Teatrul Național ”Mihai Eminescu” de la Chișinău.
Și eu am fost printre consătenii mei, care l-am petrecut pe ultimul drum pe marele Artist, la Iași.
Și astăzi n-am uitat ultimile cuvinte ale lui Victor Ciutac, care au sunat din difuzare, când corpul neînsuflețit al acestuia era coborât în mormânt.
-”Grijania măsii de viață”.
Repet și eu, în aceste zile, aducându-mi aminte de Victor Ciutac:” Grijania măsii de viață și de Guvernare, pe care o avem!”
Iartă-mă,Victor Ciutac, prea rar am fost la spectacolele tale, pline de viață și învățaminte
                                                                            Svetlana Vizitiu


Scrie un comentariu

Paulina Zavtoni:”Astăzi noi suntem temelia”


z1O doamnă frumoasă, sclipitoare, inteligentă. Şi, desigur, foarte talentată. Posedă un simţ deosebit al umorului, ştie să se descurce în orice situaţie complicată. Activează în teatru deja de 50 de ani! Artistă a Poporului, actriţa Paulina Zavtoni s-a dovedit a fi atât de simplă în conversaţie, dialogul fiind un adevărat moment de a afla lucruri inedite de suflet, de viaţă, de creaţie. Vine dintr-o familie modestă.

Îşi aminteşte cu tristeţe de anii din copilărie, când ţineau în şură un sac cu pesmeţi pentru zile negre. Mama ei, Ana Zavtoni, a rămas văduvă când era însărcinată cu Paulina. Tatăl a murit pe front. „Amintirile scumpe din copilărie sunt mereu cu mine”, zice ea cu nostalgie.zavtoni Întotdeauna i-a mers la oameni buni, pentru care simte o atracţie intuitivă. Contactul viu cu oamenii, iată secretul ei. Era mică, dar avea sentimentul că acele momente, pe care le petrecea în scenă, erau cele mai fericite pentru ea. Şi-a creat, astfel, o dependenţă de teatru, de trăirile inedite, ceea ce a determinat-o să aleagă teatrul. Învăţătorii de la Şcoala nr. 1 (în prezent, Liceul „Gheorghe Asachi”), au fost primii ei susţinători. Profesoara de limbă rusă, Tatiana Cuzminicina, sub a cărei conducere Paulina a interpretat primele roluri din dramaturgia rusă, i-a cultivat dragostea faţă de teatru. z4Prin anii ’60 a depus actele la Conservatorul „Gavriil Musicescu”, la Catedra arta actoricească, cu specialitatea actor de teatru şi cinema. L-a avut conducător pe Arcadie Plăcintă, Artist al Poporului din RSSM, un om minunat şi cu har. Profesori i-au fost şi alţi Artişti ai Poporului: Eugeniu Platon, Valeriu Cupcea... Colegi i-au fost actorii care au creat file în istoria teatrului autohton: Spiru Haret, Victor Ciutac, Vitalie Rusu, Veniamin Apostol, Damian Dimitrov, Mihail Curagău, Viorica Chircă, Dina Cocea, Margareta Ureche etc. Inimile lor băteau la unison, erau darnici şi plini de speranţă… Paulina era studentă când a fost remarcată de Nadejda Aroneţcaia, care conducea studioul de pe lângă „Moldova-film”. Anume N. Aroneţcaia a sfătuit-o să meargă la actorie. z grFiind regizoare la Teatrul „Luceafărul”, a inclus-o pe Paulina în trupa sa de actori. „Am avut noroc. Orice actriţă începătoare visează la un asemenea început de carieră scenică, cum a fost al meu, zice ea. Îndată mi s-au propus roluri în spectacole: Intrigă şi iubire, Costumul de nuntă şi Flori de câmp – spectacole pregătite la Moscova pe parcursul studiilor şi care au fost timp de mai mulţi ani cap de afiş al repertoriului trupei, bucurându-se de mare succes.” De asemenea,z2 N. Aroneţcaia a montat şi „Copilul nimănui” după I. Şkvarkin, cu Paulina Zavtoni în rolul principal. Astfel, Paulina Zavtoni slujeşte scena Teatrului „Luceafărul” de 50 de ani, reprezentând prima generaţie a teatrului.

„Astăzi, noi suntem temelia”, glumeşte actriţa. Model i-au slujit: Domnica Darienco, Ecaterina Cazimirov; dintre actorii ruşi: Iulia Borisova, Vasile Lanovoi, Iuri Iakovlev şi alţii, cu care făceau schimb de experienţă în timpul deplasărilor la şcoala vahtangovistă. z harSpiru Haret… A fost oare vorba despre un destin prestabilit?! Când a văzut-o pe tânăra cu două cosiţe în curtea Conservatorului, Spiru a renunţat la visul său de a deveni agronom şi a urmat-o pe ea, Paulina. „Profesia e ca şi dragostea, se alege o singură dată în viaţă. Dacă nu te căsătoreşti cu persoana iubită vei fi nefericit”, spune actriţa. Au fost un cuplu armonios – atât familial, cât şi scenic. Au jucat împreună în Trei surori de A. Cehov, Pe-un picior de plai şi Ce frumoasă este viaţa de Ion Podoleanu. În piesa Chiriţa în provincie de Vasile Alecsandri au fost extraordinarii Luluţa şi Leonaş. zz Despre cuplul Paulina Zavtoni – Spiru Haret, Alexandru Grecu, Maestru în Artă, a spus că „este una din legendele scenei basarabene. Am fost «furat» de jocul lor scenic, de personajele acestor actori inconfundabili încă din copilărie. Nu mi-a scăpat niciun spectacol în care să fi jucat aceşti valoroşi artişti. Acest cuplu a dat naştere unei veritabile dinastii artistice”.

Spiru Haret a fost o fiinţă caldă, z harcu suflet de copil, iar în scenă – un actor splendid. Casa lor era un laborator de creaţie, unde doar în orele de somn nu se vorbea despre teatru… „Eu am avut noroc, afirmă fiul Constantin. Părinţii mei sunt – doi Actori şi doi Părinţi – cu literă mare. Un cuplu tandru şi un ghem de iubire. Au fost toată viaţa împreună: acasă şi pe scena teatrului.z fl Alături şi la bine şi la rău. Lecţiile de dragoste, de fidelitate ale părinţilor mei stau şi acum la baza vieţii mele.”
Cu părere de rău, în septembrie 1999, Spiru Haret a plecat… în ceruri, iar soţia sa iubită, Paulina, a fost cea care i-a ţinut de mână şi i-a citit Tatăl Nostru până la ultima lui suflare. A fost o despărţire grea, dar până şi în ultimele clipe ei au ştiut să fie alături „înlănţuiţi” de dragostea şi respectul ce-l aveau unul faţă de celălalt. „Suntem o casă de artişti… Feciorul Constantin Haret şi nora, Ala Tuz-Haret, sunt actori la Teatrul „A. Cehov”; fiica Lucia Galac, este profesoară la Academia de Arte; cuscrii, Ivan şi Svetlana Tuz, sunt actori şi ei, iar nepotul Anatol Galac studiază la Liceul de Arte… Probabil, destinul ne-a hărăzit, ca eu şi cu Spiru să stăm la temelia dinastiei noastre.” Sunt momente în viaţă, când simţi un gol imens… „E ceva firesc, mai cu seamă, în prezent. Nu te poţi aştepta doar la succes. Munca actorului înseamnă suflet. Te macină îndoielile: te acceptă regizorul, vei putea să interpretezi rolul, ai procedat corect, publicul te va înţelege, te va aproba?… Ca urmare, uneori, eşti indispusă. Totuşi, optimismul, dragostea pentru teatru, le tratează pe toate.” Actriţa se străduieşte să fie mereu în formă, să arate impecabil, să zâmbească.
Nu-i place, când cineva, fie dintre colegii săi, fie alţi oameni, se plâng de starea precară, consideră, că astfel omul transmite energia sa negativă celuilalt. La fel, nu apreciază când o actriţă la vârsta a treia o face pe „tinerica” şi invers. Realitatea fizică, vârsta actorului modifică radical lectura piesei. Spectacolul pune spectatorul pe gânduri, cum ar fi procedat el în astfel de situaţii… z copE ceea ce se cere de la Teatru! „Când joci un rol negativ, te gândeşti, de unde atâta răutate în acest om? Oare de la naştere e determinat să ajungă în «acea stare»? Interesant e că rolul negativ are mai multă priză la spectatori, îi dă actorului posibilitatea să se manifeste neaşteptat pentru public. Un actor trebuie să se evidenţieze în diferite ipostaze.” Actriţei Paulina Zavtoni i-au plăcut rolurile de caracter, cum ar fi, de exemplu, Fekla Ivanovna din Căsătoria..
. Nu acceptă teatrul ieftin. Recunoaşte că genul comediei este acela care aduce o sală plină de spectatori, deoarece e mai acceptabilă, mai înţeleasă. Totuşi, tragediile şi dramele sunt şi ele bine primite de spectatori, în special, cele jucate de actori buni. Despre corelaţia actor – regizor şi cum se face un spectacol reuşit actriţa consideră că rezultatele vor fi benefice dacă relaţiile dintre regizori şi actori sunt armonioase, calde. Un spectacol e muncă în echipă. Rar se întâmplă când dintr-un material slab iese un spectacol cu priză la public.

z nepValoarea unui spectacol depinde de piesă; determinată de un material bun, de regizorul talentat şi de trupa extraordinară de actori, care să lucreze zi şi noapte. Profesia nu întotdeauna asigură un trai bogat actorului. „Le spun şi copiilor mei, că actorii n-au fost, nu sunt şi nici nu vor fi bogaţi financiar. Ceea ce contează, e spiritul, bogăţia sufletească.” De fapt, în zilele noastre, pentru tineri, factorul financiar contează, doar că doamna Paulina se mulţumeşte cu ce are. Altfel, propune să fie reduse preţurile biletelor la teatru, pentru ca fiecare copil să aibă acces la spectacole. Teatrul trebuie să participe la educaţia copilului.

z3Oricum, şansele tinerilor actori de a se afirma profesional, şi anume, la Teatrul „Luceafărul”, sunt foarte mari. Aici activează mulţi absolvenţi ai Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Paulina Zavtoni încurajează tinerii. Cu ei actriţa vorbeşte de la egal la egal. E tânără sufleteşte! – o spun chiar studenţii. Este simbolul Tinereţii! „Nepoţii o numesc drăgăstos «Mica», ne relatează fiica actriţei, Lucia Galac, lector superior la Academia de Arte. Energia ei fulminantă nu se potriveşte cu imaginea unei bunicuţe obişnuite. «Mica» este consultantul principal în procesul de pregătire pentru manifestările artistice, la care i-au parte copiii. Mă bucur că este în continuare solicitată şi antrenată în multiple activităţi. Iar nepoţii, ca şi noi cu fratele cândva, îi duc dorul şi se bucură mult, când au norocul să le fie alături… Cu cât devin mai matură, tot mai mult o înţeleg pe mămica. La ea venim după un sfat, cu ea împărtăşim gândurile, bune şi triste.” Viaţa familiei este îndrumată subtil de Paulina Zavtoni, pilonul spiritual al casei. Ea îi adună la toate sărbătorile. Îi place să-şi vadă nepoţii împreună. „Îmi pare rău că trec anii şi eu îmbătrânesc. Trec anii, mă trec şi eu… Dar m-am conformat!” 

Spectatorii o iubesc, colegii se mândresc că o au alături! Cu siguranţă, actorii Teatrului „Luceafărul” au spectatorii lor, care îi iubesc. Artista Poporului Paulina Zavtoni îi are pe ai săi. Uneori spectatorii o întâlnesc pe străzile oraşului şi-i exprimă dragostea şi respectul. Îi recunosc şi vocea care sună la Radioul Naţional, cu care colaborează şi în prezent. „Unii spectatori îşi imaginează, că actorul este identic cu personajul din scenă. Teatrul e un miracol! Ei iubesc miracolele, la fel şi pe actori. Iar o părticică mică din dragostea lor, rămâne cu mine, cu modesta mea persoană!” E convinsă că experienţa e importantă pentru un actor, dar nu întotdeauna. Actorul n-are vârstă, el trebuie să uite că este Artist al Poporului, că a fost aplaudat, difuzat la radio şi TV etc. Actriţa se consideră fericită şi împlinită, deoarece Dumnezeu i-a dat sănătate şi inspiraţie. În teatru e respectată şi utilă. A lucrat cu foarte mulţi regizori şi a fost distribuită în roluri minunate. Le iubeşte pe toate şi susţine că nu s-ar fi lipsit nici de unul, precum nu te poţi lipsi nici de-un deget de la mână. Nu ştie cât va mai juca pe scenă, dar ar dori ca la clipa despărţirii să ajungă cât mai târziu… Iar spectatorii să vină la Teatrul „Luceafărul” continuu. Cărarea aceasta să nu se termine… „Am avut norocul să fiu partenera Paulinei în scenă, spune cu mândrie Artista Emerită, colega de scenă şi prietena Ninela Caranfil. Zic norocul, pentru că această actriţă este înzestrată de la Dumnezeu cu mult har, trăieşte în scenă incandescent, până la lacrimi, astfel, impunând spectatorii să simtă şi să trăiască la fel ca personajul jucat de ea…”

P.S. În 2006 am scris cartea despre Paulzaina Zavtoni şi Spiru Haret, ”Disc teatral în universul Haret-Zavtoni, ulterior schimbând titlul în ”Rapsodie teatrală…” – o biobibliografie inedită pentru care am muncit scurt timp, dar intensiv şi cu dăruire, – un semn de respect şi un cadou în ajunul celor 65 de ani a Doamnei Paulina Zavtoni. A fost o idee spontană, neplănuită, neprogramată, doar iniţiativa mea. Am scris cartea într-un duh, cu călătorii la Tele-Radio Moldova, la prietenii şi colegii familiei Haret-Zavtoni cu interviuri de la Gherorghe Urschi, Alexandru Grecu, Ninela Caranfil, Vorica Nagacevschi, copiii Constantin şi Ala Haret etc. Semnez, că am lucrat asupra cărţii la domiciliu, deoarece la Biblioteca de Arte unde activam, calculatorul nu era disponibil. Dar cel mai important, este ca această lucrare mi-a fost ”preluată” fără ştirea mea de alţi ”autori” în 2011, care in 2012 în persoana Aliona Vârlan-Vântu a primit şi Premiul Ministerului Culturii plus titlul Bibliotecara anului pentru această lucrare a subsemnatei. Dreptate nu există în Republica Moldova, nu face să te lupţi pentru drepturi de autori, nu se face… Dar doresc să fiţi la curent de acest lucru. Cu siguranţă, am toate dovezile. Scuzaţi-mă pentru acest adevăr…

 Svetlana VIZITIU


3 comentarii

Preţuieşte timpul tău…


ImagineA acumulat un om o avere de milioane… Şi a hotărât, în cele din urmă,  să-şi ia un an de odihnă şi să trăiască în lux, pe cât îşi poate permite din banii agonisiţi. Să mai uite de muncă… Dar, tocmai înainte de a începe pregătirile, îngerul morţii s-a coborât la el. Fiind un expert în târguieli, el a decis să convingă moartea, cu orice preţ, să-i vândă ceva timp din viaţă:

Dă-mi măcar trei zile de viaţă şi poţi lua o treime din avuţia mea. – Îngerul nu era de acord. – Bine, atunci îţi ofer două, nu, chiar trei milioane! Dă-mi doar o zi, ca să mă bucur de frumuseţea pământului şi să-mi vizitez familia, oamenii dragi pe care n-am reuşit să-i văd timp îndelungat, fiind mereu ocupat din cauza funcţiei mele,  

Chisinau

Îngerul era de neînduplecat. Atunci, a început omul plângând să-l implore, să-i dea măcar două minute, pentru a scrie fiului său un răvaş de adio. Această dorinţă i-a fost acceptată.

„Preţuieşte timpul tău, fiule – scria el. – Cu toate milioanele mele agonisite, eu n-am reuşit să-mi cumpăr nici măcar o oră din viaţă”…

Svetlana Vizitiu


8 comentarii

Apoi vine un doKtor…


Benzina, gazul, alimentele cadou de lanepotse tot scumpesc, energia electrică, la fel… Şi doar apartamentele şi… iahturile mai reduc din preţul lor: bucuria vine, de unde nici nu te aştepţi! 😀 Cu ce ne mai poate zâmbi Etatea, atunci când şi forţa sentimentelor îşi mai reduce motorul, vrei-nu vrei?..Imagine.

Ne înduioşează, prin faptul că sunt împreună şi se ţin de mâni, şi nu, că se dau pe role. Primul gând, ce ne vine – e sa nu cadă; la bătrâneţe oasele se contopesc greu… Iar etatea, o limita de vârstă – ea e doar în creier. Uneori, omul îşi zice că e gata să moară, la orice vârstă; și în acest moment el chiar face primul pas înspre moarte. Nu intraţi în transă, de bună voie, nu se merită. Viaţa e scurtă: nu „experimentaţi” pe seama ei! Cineva poate zâmbeşte la imaginea cu moșneguți şi nu-şi închipuie, că va apuca şi el aceste timpuri… Îşi zic unii, că la fel de fericiţi vor diseca drumurile pe role la cei 70-80 de ani care-i vor apuca cândva: în acest sens, n-ar trebui să-şi facă griji: Etatea şi modul sănătos de viaţă pot fi combinate, adică lumea e convinsă, că exerciţându-și zilnic fizicul şi consumând corect produse alimentare, plus, dezvoltând memoria creierului, – ea, umanitatea, va atinge o îmbătrânire de succes, chiar şi după 100 de ani. Nu e chiar aşa. Bunicuţa mea a trăit 95 de ani, iar ultimii cinci ani se ruga la Dumnezeu s-o Ia mai repede la El… Oricât era iubită şi îngrijită, ea nu mai putea suporta schimbările şi durerile etăţii sale… Funcţia de îmbătrânire este distrugerea, dezinstalarea individuală. Individul se autodistruge! Îmbătrânirea înseamnă, că trebuie să murim, –  nu imediat, dar trecem în nefiinţă. Eventual, naştem generaţii, transmitem cunoştinţe descendenţilor: dar apoi, neapărat trebuie să murim. Poţi să te menţii în formă, însă devastarea vine oricum, şi… ceva va exploda neapărat în tine, astfel, că vei muri…1459076_570440733043381_317766300_n Înainte de asta, scăderea funcţiilor organismului va reduce treptat calitatea vieţii până la un nivel destul de trist. Vă puteţi asigura cu un caracter dur şi să zâmbiţi prin durere, să vă rugaţi sau să meditaţi – oricum, starea voastră interioară, acea sufletească va fi divulgată de ochii dv,  de munca sau conversaţia voastră. getImage (5)Nici inamicului nu-i poţi dori boli şi crize senile specifice vârstei înaintate, insă voi o doriţi. Vouă personal vă doriţi, si celorlalţi, – o îmbătrânire şi moarte fericită; pentru voi nu e o ciumă, e chiar o apariţie normală. Cu umilinţă, ca şi… vitele, nu vă revoltaţi împotriva normalului şi mersului obişnuit ale lucrurilor reale; vă distraţi, vă scăldaţi cu plăcere în noroi, până nu vine un barbar de doktor să vă ridice la abator, și pentru a vă ridica pentru ultima oară la spital… ca să decedaţi. Zambiţi, compătimi-ţi-vă, mai departe. Dar tineţi minte, că fiecare are faţa pe care o merită, din păcate sau nu… Amuzaţi-vă, în continuare, şi aminte!- că Dumnezeu nu bate cu bâta…

Svetlana VIZITIU


10 comentarii

MIHAI DOLGAN: „Ce-a fost nu s-a pierdut!”


                  ImagineDevine şi mai trist, precum a fost la vestea trecerii în cealaltă lume a artistului Mihai Dolgan: simţim profund lipsa lui. Va fi fiind muzică şi cântec pe lumea cealaltă? Cine poate şti, devreme ce nimeni nu s-a mai întors să ne spună cum e? Totuşi, ar trebui să fie ceva şi acolo: prea mulţi poeţi, muzicieni, compozitori şi artişti de tot felul s-au grăbit să ajungă pe acel tărâm… Oricum, aici, chiar şi după dispariţia omului, a rămas o lume de cântec numită Mihai Dolgan… cu „Norocul” lui! Se spune că misterul tinereţii eterne li se dezvăluie doar celor aleşi. Judecând după forţa de care a dat dovadă, dar mai ales timbrul muzicii sale, Mihai Dolgan se numără printre aceştia… A fost omul, care a pus muzica mai presus de orice. Performanţă. Studiu. Perfecţiune. Când apărea pe scenă, împreună cu formaţia „Noroc”, atât de mult era iubit de oameni că nu mai era lăsat să plece. A plecat… fără voie. A fost un vis, pe care-l mai trăieşti şi în prezent; un vis, din care nu te mai trezeşti, nici în viitor. Chitarele nu mor! Ce-a fost nu se mai pierde… Nu cred că există cineva care să nu fi ascultat şi dansat pe celebrele hituri De ce plâng chitarele, Cântă un artist, Primăvara… Le-a cântat toată lumea! Se pare, că rari au fost cei, care au gustat din dulcele succesului la fel ca el şi colegii săi de trupă. A fost atât de răsunător, ca un noroc, pe care ni l-ar împărtăşi, ca unor novici…
Câteva schimburi de priviri asupra vieţii lui Dolgan, autorul celor mai iubite piese, n-ar deranja: s-ar părea, că a fost presărată doar cu trandafiri. S-a născut la 15 martie 1942 în satul Vladimireşti, Sângerei (jud. Bălţi). A cunoscut deportările: întreaga sa familie a fost exilată în Siberia – pentru crima că a posedat o bucată de pământ şi vite necesare pentru a-l lucra. În 1957 a avut posibilitatea reîntoarcerii în Moldova, însă lipsa resurselor financiare l-a impus voluntar unui nou exil în Kazahstan. Mic fiind, a studiat muzica la Chişinău, datorită surorii sale Eugenia, care reuşise să se salveze de urgia pribegiei, căsătorindu-se.
A debutat ca instrumentist la Casa de Cultură din Sângerei. Apoi, a creat o trupă de jazz, în 1967: a fost visul lui nemărginit! Mânia sorţii: cei cinci tineri talentaţi şi ambiţioşi din trupă, au ales numele formaţiei – „Noroc”. Dar era nevoie de aprobarea concertelor, astfel erau timpurile. La o şedinţă a forurilor culturale, pentru investigarea valorii muzicale, dar şi a orientării politice a formaţiei, consiliul s-a opus adoptării programului de concert, considerând că muzica lor este de orientare prooccidentală. În plus, se lua în consideraţie lipsa cântecelor patriotice. Până la urmă, le-a fost oferită şansa de a reface programul. Şi pentru că nu muzica era ceea ce le lipsea, ulterior, a fost acceptat primul program. Urmează triumful „Norocului” pe scenă, piesele lor De ce plâng chitarele, Cântă un artist, Primăvara, Dor, dorule etc. devin şlagăre. În 1970 grupul „Noroc” obţinea laurii Festivalului Internaţional „Lira Bratislavei”, ca reprezentant al Casei de Discuri „Melodia” din Moscova, iar piesa Cântă un artist a întrat în Top 10 britanic! Urmează turneele prin republicile Uniunii Sovietice, însă la 18 august 1970 ziarul Adevărul Vinniţei publicase un articol de o virulenţă extremă împotriva muzicii decadente, care îi supărase pe mulţi. Responsabilii campaniei de desfiinţare a trupei „Noroc”, tinere de doar patru ani, au luat decizia ca trupa să nu mai aibă dreptul de a activa în Moldova. Motivele ar fi fost, printre altele, lipsa disciplinei şi a ţinutei scenice, promovarea unor valori artistice de proastă calitate! A fost o grea lovitură, ce a dus la risipirea membrilor trupei în cele patru direcţii: au fost împrăştiaţi toţi membrii trupei, doar Mihai Dolgan şi Lidia Botezatu au rămas împreună, erau deja căsătoriţi; cuplul fiind nevoit să se despartă şi de copilul lor, Radu, lăsându-l în grija buneilor din partea mamei. La Tambov, în Rusia, grupul „Noroc” a devenit nu pentru mult timp „De ce plâng chitarele”. Concertele lor se bucurau de un mare succes: erau cap de afiş, însă apare un nou ordin de interdicţie. Nu tot ce era rău în Rusia, va dăuna şi în Ucraina: unde, băieţii formaţiei, avuseseră deja succes, iar Filarmonica din Cerkassî i-a angajat ca solişti. Aici, au avut parte de atitudine umană şi de susţinere caldă din partea autorităţilor care le ofereau şi spaţiu locativ, doar să activeze în acel oraş. Apar noi membri în formaţie: soţii Presneakov din Sverdlovsk, revine Ştefan Petrache, se alătură fratele lui Alexandru Cazacu, Anatol. Au cântat doi ani, traducând piesele în ucraineană, aplaudaţi fiind la fel de mult.Imagine
Viaţa muzicală progresa rapid în spaţiul sovietic, doar Chişinăul dormita la acest capitol. La sfatul lui Petru Lucinschi, căruia i s-au adresat după ajutor, soţii Dolgan au introdus în repertoriul lor câteva piese… patriotice, fiind nevoiţi, pentru a fi reabilitaţi, să cânte în formaţia „Zâmbet”, condusă de Efim Bălţanu. Astfel, sperau să reînvie proiectul cu „Noroc”. Lucrurile, pare că s-ar fi îmbunătăţit, fiind posibilă chiar reîntoarcerea la Chişinău, unde au apărut sub un alt nume: „Contemporanul”, din componenţa căruia fac parte Mihai Dolgan, fraţii Cazacu, Valentin Goga, soţii Glec, Lidia Botezatu şi Ion Suruceanu. După concerte de succes în Chişinău şi aprobarea de către instanţe, încep turneele în Rusia. Iar în 1988 grupul revenea la vechiul nume – „Noroc”!…
Despre trupa „Noroc” Dumitru Matcovschi scria „că este primul şi singurul ansamblu care ne face onoare până azi…” „Generaţia noastră, a anilor ’60, nu recunoştea altă formaţie decât „Noroc”. Artiştii de mai târziu au venit pe drumul deschis de Mihai Dolgan”, a spus scriitorul Ion Hadârcă. „Creatorul „Noroc”-ului este un mare om de cultură, un muzician şi un compozitor pe cât de talentat, pe atât de simplu. E un om modest prin măreţia sa şi măreţ prin modestia sa”– sunt cuvinte spuse despre regretatul Mihai Dolgan de către Grigore Eremei. „Am crescut cu repertoriul formaţiei „Noroc” şi tot cu piesele lor mergem acolo unde vom încheia socotelile lumeşti”, consideră Gheorghe Urschi. Lidia Botezatu, soţia: „Întorcându-mi privirile îndărăt peste ani şi întâmplări, azi am înţeles bine acest lucru: am acceptat acest mod de viaţă pentru că odată, hăt-demult, m-am îndrăgostit de un om fără pereche. Era Mihai Dolgan…” Iar Radu Dolgan: „…Trebuie să-i mulţumesc Lui Dumnezeu că mi-a dat această soartă, că sunt fiul lui Mihai Dolgan.”Imagine
În 2007 a ieşit de sub tipar volumul care relevă viaţa şi activitatea muzicianului: Mihai Dolgan: Taina vieţii mele; aportul lui în cultura muzicală din Basarabia a fost fenomenală! Precum „The Beatles” a revoluţionat muzica uşoară de pe glob, Mihai Dolgan, a făcut acelaşi lucru în spaţiul euro-asiatic, supravegheat de fosta URSS. A fost o garanţie a calităţii unui spectacol şi a succesului la public. Nu doar prin talentul său prodigios, ci şi prin calităţile umane: bunătatea şi amabilitatea, căldura sufletească… Iubitor de ironie, de discreţie şi de profunzime. Artist al Poporului. ImagineMarele Maestru al melodiilor de neuitat… Revenind la formaţia „Noroc”, au fost împreună 40 de ani, practic în aceeaşi formulă, căci pe toţi i-a legat aceeaşi pasiune – muzica. Mihai Dolgan a fost pentru ei un fel de leagăn, lângă care s-au strâns şi au activat perfect. Un lucru pentru ieri, azi şi mâine, un vis pe care ar vrea să-l trăiască oricare din noi. Visul de a ajunge cel mai bun dintre cei mai buni! Versurile cântate de el rămân un regret şoptit…
Pe 16 martie 2008, Mihai Dolgan a trecut in nefiinţă…
                                                                 Svetlana VIZITIU


4 comentarii

TAMARA CEBAN. O ”Morişcă” fredonată de lume


    Imagine Artistă emerită din RSSM, Artistă a Poporului din URSS, Premiul de Stat al URSS. Tamara Ceban este una din primele exponente ale cântecului românesc din Republica Moldova din a doua jumătate a secolului XX, care prin talentul său, vocaţia sa, prin cântecele sale folcloristice a reuşit să renască sentimentele naţionale. A fost solistă la Radioul Naţional, Orchestra de muzică populară „Fluieraş” a Filarmonicii de Naţionale, profesoară de canto la Conservatorul din Chişinău (1973-1980), Preşedinte al Societăţii Corale din Moldova. Ca soprană a interpretat rolul Tatianei în opera „Evghenii Oneghin” de Petr Ceaikovski şi rolul lui Cio-Cio-San din opera cu acelaşi nume de Giacomo Puccini, etc.
Avea o voce solidă, puternică, cu un timbru lirico-dramatic deosebit, ce răsuna ca un ecou în spaţiu. Poporul a iubit-o şi o ascultă în continuu, în memoria lui ea a rămas „Privighetoarea Moldovei”, o legendă, una din cele mai frumoase şi mai dragi ale acestui meleag.
S-a născut la 22 noiembrie 1914 în satul Berezlogi, judeţul Orhei. De mică a îndrăgit melodiile şi cântecele populare, muzica clasică, însă predestinaţia ei s-a dovedit a fi cântecul popular. Conform mărturisirilor sale, Tamara era prezentă la toate nunţile din sat, şi, deseori, era dojenită de catre mamă-sa, că venea târziu acasă. Îşi justifica întârzierea astfel: „Îmi place să ascult muzică…” Această dragoste pentru cântec a purtat-o în suflet toată viaţa.Imagine
După absolvirea Liceului „Regina Maria” din Chişinău, îşi continuă studiile la Şcoala de Medicină, ulterior, la Conservatorul din Saratov (1941-1944). În această perioadă, participă în calitate de soprană în corul celebrului preot şi om de cultură, maestrul Mihail Berezovski, ia lecţii particulare de canto, ca peste puţin timp să-şi aprofundeze studiile muzicale la Conservatorul de Stat din Chişinău, pe care l-a absolvit în 1947.
În acelaşi an, participă la primul Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor din Praga, unde a cântat: „Doina”,„Mărioara”, „Leana” – cântece, care au devenit cartea de vizită a Moldovei. La acest festival, Tamara Ceban a fost distinsă cu titlul de laureat şi diplomă de gradul I.
A cutreierat republica în calitate de solistă a radio-televiziunii moldoveneşti, urcată în carul cu boi, cu spectatorii ce numărau sute şi mii. Iar „Morişca”, primul ei cântec înregistrat pe bandă de magnitofon, îl fredona toata lumea.
Anul 1950 s-a dovedit a fi crucial: după un turneu întreprins cu orchestra „Fluieraş” la Moscova, Tamarei Ceban i s-a conferit Premiul de Stat al URSS; consecutiv, a fost aleasă deputat în Sovietul Suprem al URSS. Folosind statutul său de deputat, a oferit ajutor multor oameni. Din 1957, pleacă în turnee peste hotarele republicii: în Germania Democrată, la Praga, Tirana, Montreal etc, îmbinând utilul cu plăcutul, de altfel, vizitând locuri istorico-culturale, şi, în mod special, magazinele cu flori din aceste ţări. Era obsedată de flori, îi placeau mult decorurile. A devenit cunoscută prin crenguţa cu flori de măr, pe care şi-o prindea în păr. Era frumoasă, avea un păr bogat, strălucitor şi negru ca smoala, prins in coc. Purta o vestimentaţie deosebită şi cercei de aur masivi, iar pe timp rece, o basma înflorată şi un pardesiu împletit de ea însăşi. Iradia mereu dispoziţie, optimism şi multă energie pozitivă…
La unul din concerte susţinut în România, a fost aplaudată de însuşi scriitorul Mihail Sadoveanu, cu lacrimi in ochi, care, a remarcat-o, ca „cântă Dumnezeieşte!” Prietenă apropiată şi colegă, ulterior, ia fost Maria Bieşu, cea care din copilărie o asculta cu sufletul la gură în faţa difuzorului din satul ei natal Volintir. Sora Tamarei Ceban, Valentina Saviţcaia, a făcut şi ea o carieră strălucită la Opera Naţională, iar când Tamara a căzut paralizată la pat, ea a renunţat la scenă, îngrijind-o în ultimii opt ani de viaţă.
În prezent, Valentina Saviţcaia, Artistă a Poporului, Cavaler al Ordinului Republicii, Preşedintele Ligii Veteranilor Scenei, îşi aminteşte: „M-a ajutat mult Tamara, sora mea, şi în scenă am ajuns mulţumită ei. Am admirat-o mereu pentru firea pe care i-a dat-o Dumnezeu… Eu sunt altfel, mai dură, mai fermă, am alt caracter. Pe când, Tamara era deschisă pentru toţi şi, în viaţa ei, a făcut mult bine. Nu se folosea niciodată de privilegiile de deputat pentru sine – doar pentru alţii. Neavând copii, Tamara se ataşa cu tot sufletul de tinerii talentaţi, mereu susţinându-i. Cândva a ajutat-o pe Nadejda Cepraga, care, în present, mă ajută pe mine. Din iniţiativa Mariei Bieşu, pe casa în care a locuit Tamara Ceban, a fost instalată o placă comemorativă; la fel, cu ajutorul dumneaei, am inălţat un monument pe mormântul Tamarei, apoi, am insistat ca una din străzile capitalei, precum şi concursul de interpretare, să-i poarte numele. Andrei Tamazlâcaru este, pe drept cuvânt,„motorul” concursului „Tamara Ceban”. Îl apreciez foarte mult pe maestrul Serghei Lunchevici, a devenit celebru mai mult datorită Tamarei, si cred, ca e discutabilă tema: al cui nume ar trebui să poarte Filarmonica Naţională. Tamara merită să-i cinstim memoria.”
Regretata Maria Bieşu, Artistă a Poporului a remarcat: „Tamara Ceban a fost o personalitate din toate punctele de vedere! O cântăreaţă cu voce, cu suflet, cu stilul şi maniera de interpretare proprie doar ei. N-a cântat nimeni doinele, cântecele de jale, de joc, aşa ca ea. Într-adevar, ea ne-a dus faima în lume. Popularitatea n-a influenţat-o negativ, era veselă, plină de viaţă, sociabilă, comunica uşor cu publicul. Anume Tamara Ceban, şi nu altcineva, a popularizat cântecul popular, l-a ridicat la înălţimea posibilă timpului ei, ne-a descoperit frumuseţea lui”.
Cu prilejul aniversării de 90 de ani de la naşterea celebrei cântăreţe, Uniunea Muzicienilor din Moldova şi câţiva sponsori au contribuit la apariţia culegerii „Vin, bădiţă, vin deseară”, care cuprinde biografia interpretei şi o mare diversitate de genuri de folclor, cum ar fi doine, invocări, cântece de leagăn şi de ritual etc, în interpretarea Tamarei Ceban.
Cel care a îngrijit culegerea, folcloristul Andrei Tamazlâcaru, a discutat cu mai multe personalităţi despre Tamara Ceban şi importanţa repertoriului ei pentru zestrea spirituală a poporului nostru, readucerea în circuitul valorilor a celor mai frumoase perle de către tineri interpreţi. „Tamara Ceban ar fi mândră de ei, la fel cum era mândră de cei care interpretau cântecul folcloric pe timpul său”, a menţionat folcloristul A.Tamazlâcaru.
A susţinut tinerii interpreţi: atunci când tânărul Andrei Tamazlâcaru pleca să culeagă folclor din popor, lucru care nu era bine salutat de autorităţi în acea perioadă, intervenea Tamara Ceban: pleca cu permisiunea ei. Câţiva ani a locuit în casa ei şi Nadejda Cepraga, fiind îndrumată si ajutată să-şi facă un repertoriu. Dascălit de dânsa a fost şi interpretul Alexandru Lozanciuc, care amintindu-şi de anii 50-60, când încă nu era lumină electrică prin sate, iar sătenii lăcrimau acultându-i pe Eugeniu Ureche, Gheorghe Eşanu, Tamara Ceban, Nicolae Sulac, a spus: „Tamara Ceban a fost singura din Republica Moldova cunoscută de toată lumea. Nu exagerez, se ştia de existenţa Moldovei prin cântecul Tamarei Ceban. La campionatul lumii de patinaj artistic, Japonia a dansat pe muzica Tamarei Ceban. Ea era iubită de toată lumea, acum este uitată. Pacat. Eu eram un băiat zbânţuit şi, dacă nu era Tamara Ceban, astăzi, nu eram artist”, recunoaşte Alexandru Lozanciuc.
Artist al Poporului, Mihai Mătieşu a spus, ca a avut norocul sa cânte alături de Tamara Ceban: „Pe-atunci, mai evoluau Vasile Marin, Anastasia Istrati, Maria Drăgan, Valentina Cojocaru… Însă, ne dădeam bine seama, ca Tamara Ceban este un fenomen aparte în arta noastră muzicală. Prin irepetabila sa manieră de interpretare, îţi răvăşea toată fiinţa. În persoana ei am avut călauză în lumea cântecului şi, totodată, un profesor de artă vocală, şi, în general, de cultură”.
Tamara Ceban a cântat folclor veritabil, dar şi cântece, care cu trecerea anilor au devenit populare, scrise pentru ea de compozitori valoroşi ai timpului ca Dumitru Gheorghiţă, Eugen Coca, Eugen Doga. Parteneri de scena i-au fost Serghei Lunchevici, Gheorghe Eşanu.Imagine
Din 1989, numele Tamarei Ceban îl poartă un prestigios concurs al interpreţilor cântecului folcloric moldovenesc, care deschide calea artiştilor amatori spre afirmare, dar mai cu seama spre veşnicia cântecului popular. Concursul „Tamara Ceban”, de obicei, este organizat de Uniunea Muzicienilor din Moldova şi se desfaşoară în perioada 12-22 noiembrie în incinta Filarmonicii Naţionale şi, are menirea să perpetueze amintirea legendei noastre populare şi să descopere talente noi ale cântecului folcloric.
A murit la 23 octombrie 1990 şi este înmormântată la Cimitirul Ortodox Central, Chişinău.
                                                                         Svetlana VIZITIU


10 comentarii

MARIA CEBOTARI: „Sentimentele trec dincolo de cuvinte”


Imagine
Enigma harului Mariei Cebotari, forţa sa de stăpânire a sufletului uman s-a depistat la nivelul originalităţii etnopsihologice al poporului din care a făcut parte, în virtuţile morale ce l-au caracterizat. Revelaţiile spiritualităţii seculare ale unui neam care reverberează, cu o fatală persistenţă, în marile talente, a predestinat şi personalitatea artistică a interpretei. A fost o Divă absolută a timpului său, cu o carieră artistică de excepţie, desfăşurată pe toate marile scene ale lumii, iar critica muzicală salutând-o pe primile pagini a ziarelor. Vocea inconfundabilă, temperamentul scenic, vastitatea repertoriului de operă şi vocal-simfonic conturează cariera unică a mezzo-sopranei, al cărei timbru de o admirabilă calitate, îmbinată cu o impresionantă ţinută scenică, cucereşte, încântă şi în prezent. O măiestrie care explică succesele cântăreţei în decursul anilor. Viaţa ne oferă fel de fel de surprize: Dincolo de faptul că suntem buni sau răi, trăim fiecare cum putem, uneori reuşind să ne pliem pe dorinţele şi speranţele noastre, alteori devenind supuşii destinului, hazardului, întâmplării… maria c Excelentă interpretă s-a născut la Chişinău, pe 10 februarie 1910. A crescut alături de fratele mai mare şi o soră, toţi având un talent muzical deosebit. Admisă la numai 14 ani în 1924 la Conservatorul din Chişinău, a fost descoperită, ulterior, în 1926, de contele Alexander Virubov, fostul director al Teatruuli Artistic din Moscova, care, fiind în căutarea unei soliste, rămâne fascinat de vocea şi frumuseţea Mariei Cebotari, îndrăgostindu-se pe loc de ea. Astfel, Maria ajunge în trupa de teatru a contelui, ca urmare, dând reprezentaţii la Bucureşti, după ce pleacă la Paris. S-a afirmat cu strălucire în celebrele saloane franceze, ascensiunea sa remarcându-se printr-un echilibru şi o inţeligenţă cucerire, treaptă cu treaptă, a redultelor atât de râvnite de oricine, dar atât de greu de atins. În acest timp, Virubov, o cere de soţie, viitorul mariaj fiind contestat de către părinţii fetei minore, care o rugau insistent să se întoarcă acasă. Contrazicerile se termină prin moartea tatălui ei, iar Maria, simţindu-se fără sprijin, în cele din urmă, se hotărăşte la mariajul cu Virubov. Urmându-l la Berlin, unde contele, fiind un artist recunoscut, spera să primească la studioul german Universus film un rol de cinema, Maria este aranjată pe trei luni să i-a lecţii de la celebrul profesor de muzică Oskar Daniel, în acelaş timp, studiind aprofundat limba germană, dovedind şi aici performanţe deosebite! Directorul Operei de Stat din Dresda, dirijorul Fritz Busch, intuind viitorul interpretei, fiind fascinat de talentul Mariei, îi oferă imediat un contract. La numai 21 de ani, Cebotari Maria  devine celebră cu viteza unei comete, debutând cu rolul Mimi din „La Bohème”, de Giacomo Puccini, după o pregătire asiduă de câteva luni. Spectacolul a avut un succes răsunător: prin splendida evoluţie a Mariei, cu o eleganţă şi profundă sensibilitate, smulgând lacrimile publicului, şi ropote de aplauze, la bis… La doar 24 de ani, pentru performanţele artistice, i s-a conferit cel mai înalt titlu onorific existent în Germania şi Austria pe timpurile acelea: de Kammersangerin! Urcuşul a fost fulgerător: celebrul compozitor şi dirijor Bruno Walter, după o reprezentaţie a Mariei la Opera din Dresda, îi oferă un contract pe trei ani pentru renumitul Festival de Operă de la Salzburg. Compozitorul Rihard Strauss avea o predilecţie în a o cere pentru rolurile din operele sale, special pentru ea, scriind Femeia tăcută, în care sunt pasaje enorme de coloratură. Opera din Berlin i-a oferit un contract permanent, însă ea a refuzat, rămânând fidelă Operei din Dresda, până 1943, dar cântănd ocazional şi la Berlin. A devenit celebră, cântând pe scenele din întreaga Europă: Basel, Viena, Stockholm, Paris, Bruxelles, Londra, Amsterdam, Praga, Riga. Se înscrie în elita celor mai distinse vedete ale timpului său, cântând cu mari artişti ale lumii, printre care Tito Gobi, Giuseppe Tadei, Benjamino Gigli… A entuziasmat publicul prin rolurile din La Boheme, Madam Butterfly, Die schweigsame Frau, Zerline în Don Juan (Mozart), Tatiana în Eugen Onegin (Ceaikowski), Gilda în Rigoletto (Verdi), Constanţa în Răpirea din Serai (Mozart) etc. În cinematografie a debutat în 1936 cu filmul muzical Madchen in Weib, în regia Viktor Janson, după care au urmat trei filme în regia lui Carmine Gallone: Solo per te (1937), Juseppe Verdi (1938), Amami, Alfredo!, Starke Herzen im Sturm (1937) de Herbert Maisch etc. Şi-a interpretat propriul rol al vieţii sale într-un film italian, regia Guido Brignone, despre viaţa celebrei mezzosoprane franceze din sec. XIX, Maria Malibran (1942). În timpul filmărilor la Starke Herzen im Sturm (1937), îl cunoaşte pe viitorul său soţ, maria cu sotulactorul Gustav Diessl, – va avea o căsnicie fericită, dar scurtă, cu naşterea a doi băieţi, Peter şi Fritz. În 1943, în urma unei explozii, casa lor din Berlin este distrusă, şi Maria se transferă sub contract la Opera din Viena. În 1947, va cânta la Festivalul de Operă din Anglia piesa Don Jovanni de Mozart, şi pentru ultima oară, în 1949, participă la Festivalul de Operă de la Salzburg, sub dirijarea lui Herbert von Karajan. În urma a două infarcte, în 1948, Gustav moare, şi la numai un an de la moartea lui, la 39 de ani, moare şi Maria, de cancer la ficat (9 iunie 1949). A fost înmormâtată alături de soţul ei, în cimitirul Doblinger din Viena. Mult timp numele Mariei Cebotari a fost trecut sub tăcere, considerat de regimul comunist ca fiind colaboraţionistă a celui de-al Treilea Reich. Nu mai există nici un temei ca numele ei să nu fie memorat, mai cu seamă că alte naţiuni, germani, austrieci, bulgari, o cinstesc şi în present! În Dresda, Viena, Salzburg există străzi ce-i poartă numele de origine română, iar în 2000, la Berlin a fost dezvelită o placă comemorativă pe fosta locuinţă a artistei, unde ea locuise între anii 1938-1945. La Chişinău, numele ei poartă o stradă şi un Teatru din centul oraşului. Ca interpretă a operelor Mozart şi Strauss a fost neegalată până în prezent, însăşi viaţa ei este un veritabil scenariu! Sigur, cultura nu este rentabilă nicăieri în lume, dar ea trebuie susţinută atât de către stat, cât şi de către mecenaţi. Opera este cartea de vizită a unei naţiuni. Pierderea succesivă a competiţiilor culturale acumulează pierderi pentru cel puţin o generaţie, incalculabile, în pofida sărăciei, aici există spirit, există talent. Din romanul Recviem pentru Maria, de Vera Malev, scris în spiritul traditiilor literare, se simte chemarea eroinei puternice, dramatice, răscolitoare prin pasiunile pe care le trezeşte această meserie minunată, fluxul iubirii necondiţionate, al armoniei universului, trecând direct prin tine pentru a ajunge la cei din jur, care se împărtăşesc astfel, prin muzică, din hrana zeilor, desăvârşirea… Curios fapt aflăm, că interpreta a locuit un timp în hotelul Suisse (actual bloc al Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”). Interesante amănunte despre viaţa Mariei sunt descrise în monografie-album Maria Cebotari în amintiri, cronici şi imagini, recent apărută, autorul Aurelian Dănilă, preşedintele Uniunii Teatrale din Moldova: arhiva sa cuprinde majoritatea filmelor în care a apărut interpreta, inclusiv „Odesa în flăcări” (1942), considerată dispărută. Unica peliculă documentară despre viaţa şi activitatea Mariei Cebotari după scenariul lui Dumitru Olărescu, în regia lui Vlad Druc, numită Aria, un film de 82 minute, a fost prezentat într-un cerc restrâns la Chişinău şi este pus la dispoziţia celor interesati de viaţa interpretei. „N-am mai auzit o Salomeea cu o germană mai perfectă decât Maria Cebotari… maria aria Ea a fost unul din cei mai onoraţi artişti pe care l-a avut Viena… Una din cele mai importante personalităti artistice, de neuitat!” – mentiona dirijorul Operei din Viena, Ernest Marzendorfer. Un an mai târziu după moartea Mariei Cebotari, biograful ei Antonio Mingotti scria: „Vocea ei n-a fost nimic altceva decât tragismul existenţei acestei fiiinţe”. „Niciodată şi în nici o împrejurare nu mi-a trecut prin cap să spun altceva decât că sunt româncă din Basarabia sau, pur şi simplu, româncă”, – Maria Cebotari.

                Svetlana VIZITIU


8 comentarii

MARIA DRĂGAN: „Am cântat cu tot neamul nostru”


maria_draganMARIA DRĂGAN – UNA DIN CELE MAI ORIGINALE INTERPRETE A CÂNTECULUI POPULAR ROMÂNESC ŞI A ROMANŢEI (23.VIII.1947, BĂLĂUREŞTI, NISPORENI – 6.X.1986, BĂLĂUREŞTI). DIN 1966 – ARTISTĂ VOCALISTĂ ÎNTR-UN ANSAMBLU TINERESC DE ESTRADĂ, APOI ÎN ORCHESTRA DE MUZICĂ POPULARĂ “MUGUREL” (1966-74) ŞI “LĂUTARII” (1975-1976), ÎN ANII 1974-1975 – ÎN FORMAŢIA “BUCURIA” CU ION SURUCEANU, APOI LA RESTAURANTUL “BECIUL VECHI” ŞI LA PALATUL SINDICATELOR DIN CHIŞINĂU. ÎN CÂNTEC A FOST FĂRĂ DE ASEMĂNARE. DIN REPERTORIUL EI: VAI, SĂRMANA TURTURICĂ, LUME, LUME, SORO LUME, LELIŢĂ IOANĂ, INIMĂ DE-AMĂRĂCIUNE, HOP, LELE HOP!, VINO BADE, NEVĂSTUICA OMULUI, MIORIŢA, CIOCÂRLIA, EU LA JOC, MAMA LA JOC, CINE NU-I DE VESELIE, MĂ USUC CA FRUNZA-N VÂNT, MĂI, IOANE, VINO, BADE, VINO, LA FEREASTRA CASEI MELE, ETC.VINE DIN NEAMUL DRĂGANILOR, VESTIT PE-ATUNCI PRIN MEŞTERI ISCUSIŢI ÎN LEMN: DIN FAMILIA LUI ANASTASIE ŞI ALEXANDREI DRĂGAN. ESTE AL PATRULEA COPIL ÎN FAMILIE. DUPĂ TERMINAREA ŞCOLII MEDII INCOMPLETE DIN SAT, A LUCRAT ÎN COLHOZ. PĂREA O FIRE IEŞITĂ DIN COMUN, SCRIA VERSURI, ÎI PLĂCEA SĂ PICTEZE… APOI, A STUDIAT UN AN LA COLEGIUL DE MUZICĂ “ŞTEFAN NEAGA” DIN CHIŞINĂU. VASILE GOIA I-A FOST COLEG, EUGEN DOGA – PROFESOR DE SOLFEGIU ŞI TEORIA MUZICII. ALT PROFESSOR, PETRU STROIU, ÎNAINTE DE LECŢII O TRIMITEA SĂ MĂNÂNCE BINE, “DÂNDU-I CÂTE-O RUBLĂ”. PRIMUL CÂNTEC ÎNVĂŢAT “VOLGA-MATUŞKA”, ÎL CÂNTA CU O VOCE GREA DE SE CUTREMURAU GEAMURILE…A MERS, ÎNSOŢITĂ DE DUMITRU BLAJINU, SĂ-ŞI ÎNCERCE NOROCUL LA UN CONCURS ANUNŢAT PENTRU CREAREA UNUI ANSAMBLU DE MUZICĂ POPULARĂ, – NOROCUL Î-A SURÂS ÎN PERSOANA LUI NICOLAE SULAC, MEMBRUL JURIULUI, CARE AUZIND-O, A EXCLAMAT:“ASTA E!” AVEA DOAR 19 ANI. CU SOLIŞTII ALEŞI ALĂTURI DE MARIA DRĂGAN: VASILE MARIN, ANASTASIA ISTRATI, ION BAS, VALENTINA COJOCARU, ŞI CONDUS DE VALERIU NEGRUZZI, ANSAMBLUL “MUGUREL” A CULES APLAUZE NESTĂPÂNITE… S-A BUCURAT DE UN SUCCES SURPRINZĂTOR. REPERTORIUL MARIEI CUPRINDEA CÂNTECE ADUSE DE ACASĂ, DE LA BĂLĂUREŞTI, DOINE, CÂNTECE LIRICE ŞI DE GLUMĂ, BOCETE, STRIGĂTURI, PRECUM ŞI MELODII DE-ALE MARIEI TĂNASE ŞI IOANEI RADU. A AVUT MARE CURAJ, ŞI PRIZĂ LA PUBLICUL CARE RĂMÂNEA NĂUCIT DE VOCEA-I EXTRAORDINARĂ, CU UN TIMBRU ADÂNC ŞI DIAPAZON ÎNTINS. ŞTIA PESTE 500 DE CÂNTECE, UNELE LE CÂNTA ÎN FRANCEZĂ, ITALIANĂ… SIMŢEA PROFUND DRAMATISMUL DOINELOR, LE CÂNTA DE-ŢI PĂTRUNDEAU ÎN ADÂNCUL SUFLETULUI: EXPRESIV, CU EMOŢII, PROPRII CARACTERULUI SĂU. ÎN PLUS AVEA O ŢINUTĂ SCENICĂ MINUNATĂ, CARE-I ACCENTUA TALENTUL; IAR HAINA SIMPLĂ ŞI BIJUTERIA IEFTINĂ, DIMPOTRIVĂ EVIDENŢIAU INTELIGENŢA-I NATIVĂ, SUBLINIIND ORIGINALITATEA EI. CÂND “MUGUREL” A FOST DESFIINŢAT, “SĂRMANA ŢURTURICĂ A ZBURAT, ZBURAT, PÂNĂ A PICAT…” PESTE CÂTEVA LUNI A MĂRTURISIT PRIETENILOR SĂI CĂ O “DOARE ÎN ADÂNCUL PIEPTULUI, DE SE ÎNNĂBUŞĂ”. ERA DÉJÀ SOLISTĂ A FORMAŢIEI “BUCURIA”. LUNILE DE TRATAMENT ÎN SPITAL NU I-AU CALMAT SUFERINŢA: AVEA TUBERCULOZĂ ÎN STADIA DE AVANSARE. “ŞI EU AM SUFERIT DE ACEEAŞI BOALĂ, MEDICII NE-AU PRESCRIS EXACT ACELEAŞI MEDICAMENTE, – ÎŞI AMINTEŞTE LĂUTARUL NICOLAE BOTGROS, – DOAR CĂ EU LE ÎNGHIŢEAM, IAR EA, O VEDEAM, LE ARUNCA PE FURIŞ, APOI SE ÎNTORCEA CU O STICLĂ DE RACHIU… CÂND M-AM FĂCUT BINE, MARIA NU M-A CREZUT, NU SE LĂSA DE PAHAR ŞI DE ŢIGARĂ”. NU MAI CREDEA CĂ SE VA ÎNSĂNĂTOŞI. ”DE S-AR AFLA CINEVA SĂ-MI CITEASCĂ INIMA…” – CÂNTA EA, DAR PLĂMÂNII NU MAI REZISTAU, MARIA CEDA FĂRĂ SĂ MAI LUPTE. PENTRU CE? CU TOATE ÎNCERCĂRILE DE A REVENI PE SCENĂ, NIMENI NU MAI VOIA S-O ANGAJEZE. INTERPRETUL DE MUZICĂ POPULARĂ ALEXANDRU LOZANCIUC: „LUMEA O IUBEA FOARTE MULT ŞI CÂND IEŞEA EA PE SCENĂ, CU VOCEA EI ÎNCREDIBILĂ, ÎNALTĂ, FRUMOASĂ… AM VĂZUT-O ÎN 1972 PE MARIA DRĂGAN, CÂND VENISE LA FILARMONICĂ DIN SATUL EI, BĂLĂUREŞTI, UNDE EA ERA DEJA MĂTURĂTOARE LA PRIMĂRIE. ÎMBRĂCATĂ URÂT, ÎNCĂLŢATĂ ÎN BOTE. ÎNTRASE SĂ SE ÎNTÂLNEASCĂ CU PRIETENII. I-AM SPUS, CĂ PENTRU MINE EA RĂMÂNE O CÂNTĂREAŢĂ MARE ŞI, SĂ-MI DEA VOIE SĂ-I SĂRUT MÂINILE. A FOST SURPRINSĂ… PENTRU TOATĂ LUMEA A RĂMAS CA O ARTISTĂ EXTRAORDINARĂ. PĂCAT DE EA, ŞI AR TREBUI SĂ LE FIE RUŞINE CELOR CARE ŞI-AU PERMIS S-O DISTRUGĂ. PUTEAU SĂ-I DEA O CĂMĂRUŢĂ, NU SĂ-I UMPLE PAHARUL! ASTA S-A ÎNTÂMPLAT, ŞI ACEI CARE AU DUS-O LA PIERZANIE, NU AU AJUNS SĂ-I IA LOCUL ŞI NICI TALENTUL. AM PIERDUT O MARE VOCE, UN MARE TALENT ÎN PERSOANA MARIEI DRĂGAN, DACĂ CÂNTA ÎN CONTINUARE, TRĂIA ŞI ÎN PREZENT. AU LĂSAT-O SĂ SE ÎNTOARCĂ ÎN SATUL EI SĂ MĂTURE ŞI  SĂ  PRINDĂ  PEŞTE!”dragan

MARIA DRĂGAN A SUSŢINUT TURNEE ARTISTICE ÎN PERIOADA EX-URSS, DEŢINĂTOARE A MULTIPLELOR DIPLOME DE ONOARE; A PARTICIPAT LA FESTIVALUL DE ARTĂ AL RSSM DIN UNGARIA, OBŢINÂND PREMIUL SPECIAL (1971); LAUREATĂ A FESTIVALULUI TINERETULUI DIN REPUBLICĂ (1971). A FOST ÎNVITATĂ LA REALIZAREA PELICULELOR „TABLOURI MUZICALE”(TELEFILM-CHIŞINĂU, 1970) ŞI „CĂLĂTORIE LA NEHVORAISK” (MOLDOVA-FILM). ÎN 1988 VLAD DRUC ŞI IURIE BALAN AU TURNAT FILMUL DOCUMENTAR „VAI, SĂRMANA TURTURICĂ”, CONSACRAT MARIEI DRĂGAN. EMISIUNEA-CONCERT „MARIA DRĂGAN. ÎN MEMORIAM” REALIZAT DE NINA BOLBOCEANU ÎN 1990, A AVUT UN MARE SUCCES LA SPECTATORI. ÎN 1996, 13 SEPTEMBIE A FOST CREATĂ FUNDAŢIA MARIA DRĂGAN, SCOPUL CĂREIA ESTE LANSAREA ŞI PROPAGAREA TINERILOR INTERPREŢI DE FOLCLOR.  NUMELE MARIEI DRĂGAN A FOST ÎNVEŞNICIT ÎN DENUMIREA STRĂZILOR ÎN CHIŞINĂU, NISPORENI, CĂLĂRAŞI, ETC. GHEORGHE BUDEANU, AUTORUL CĂRŢII DESPRE MARIA DRĂGAN, MARCASE CU JALE:„LA „NUNTA” EI A CĂZUT O STEA. SOARELE ŞI LUNA I-AU ŢINUT CUNUNA. DE LA CHIŞINĂU N-A VENIT NIMENI S-O PETREACĂ…” MARIA DRĂGAN ERA DEJA ÎN „ZONA UITĂRII”.  „IUBIREA NOASTRĂ-NCET S-A STINS, PRECUM S-AR STINGE O ŢIGARĂ..”- CUVINTELE DIN REPERTORIUL EI.DRAGAN 

UN DESTIN TRAGIC. „CE MULT A FOST IUBITĂ!” – S-A SPUS DUPĂ MOARTEA EI.  A FOST O STEA A CÂNTECULUI POPULAR MOLDOVENESC. ASTĂZI N-O MAI AUZIM, S-A VĂZUT CONSTRÂNSĂ DE ÎMPREJURĂRI SĂ SE RETRAGĂ DIN COTIDIANUL OBIŞNUIT, DAR PRIN VOCEA, CÂNTECELE EI, SI IN PRESENT, RĂMÂNE EXTRAORDINARA MARIA DRĂGAN! LUME, SORO LUME!..

                                                   Svetlana Vizitiu


5 comentarii

Nicolae Sulac: O paradigmă a etnosului moldovenesc


         ”…Mai era tot pe la noi un împarat, îi zicea Sulac, mi-i dor, mi-i dor de el…” (Grigore Vieru)
SULAC1Dacă e să reflectăm referitor la sensul vieţii, există sensuri înalte ale vieţii şi sensuri comune; unul cântă, altul îsi face datoria… Destinul nu este orb, ci dirijat de om: când sufletul îi dictează calea, pe care urmează să o apuce, şi care, devine sensul întregii sale vieţi. Privim cu admiraţie timpurile, care ni se par îndepartate. Dacă e să ne ascultăm bunicii, aflăm că între lumea de acum 50-60 de ani şi cea de astăzi există multe diferenţe. Diferenţele între generaţii au existat şi vor exista mereu. Nu se schimbă chiar atât de mult oamenii, dar o societate progresează continuu mulţumită tradiţiilor moştenite şi transmise din generaţie în generaţie. La originea tradiţiilor folclorice stau trăirea şi retrăirea sacrală a momentelor din viaţa omului; momente legate de naştere, de nuntă, de luptă socială. Utilitatea lor constă în oferirea unor soluţii şi modele ideale, iar în cazul nostru, e vorba de spiritul neordinar al lui Nicolae Sulac, o legendă a folclorului moldovenesc, evocat cu dragoste şi respect de către mai multe personalităţi cunoscute, într-o carte-album „Nicolae Sulac. In amintiri, cronici şi imagini”, editată în 2007, de soţii Alexandrina şi Alexandru Rusu. „Nu ştia nimeni cine este Nicolae Sulac, el aparţinea unui timp, unei epoci, unui popor…” (Emil Loteanu). „A fost înzestrat cu har dumnezeesc pentru a bucura sufletele noastre” – cu recunoştinţă, îsi amintesc oamenii, care l-au cunoscut. Rapsodul cântecului popular, Nicolae Sulac s-a născut la 9 septembrie, 1936, în satul Sadâc, raionul Cahul.casa_sulac După moartea mamei sale, rămâne orfan împreuna cu cei patru fraţi ai săi şi creşte la o casă de copii. De la 18 ani Nicolae Sulac munceşte ca tăietor de pădure la Vologda (Rusia), ulterior, miner la Donbas (Ukraina). În1957, este înrolat în armată într-o unitate de tanchişti din oraşul Kirovograd, Azerbaidjan. În 1959, susţine probele de concurs în Capela corală „Doina” şi începe carieramuzicală: „A deprins cântecul de la talanca mioriţelor şi murmurul izvoarelor din văi, de la şoaptele frunzelor şi cântecul păsărilor din pădurea Sadâcului” – scrie compozitorul Constantin Rusnac. Din anul 1960, Nicolae Sulac cântă în tăraful lui Iosif Burdin, care peste un an a fost transformat într-un ansamblu pentru tineret, cu care concertau în toată republica. În 1963, este eliberat din serviciu de către directorul Filarmonicii pe motiv că lipsise la un concert. olarescuAvuse probleme, dar l-a salvat Andrei Strâmbeanu, ziaristul, care publicase în ziarul „Tinerimea Moldovei” un articol întitulat „De ce nu mai cântă Nicolae Sulac?”. În orchestra de muzică populară „Fluieraş” vine în anul 1965, iar în 1969, împreuna cu compozitorul Mircea Oţel, formează orchestra de muzică populară „Lăutarii”, ulterior, preluată de Nicolae Botgros.botgr A avut multe turnee prin satele şi oraşele Moldovei, de unde culegea cântece pentru repertoriul său. A cântat dorul şi jalea, bucuriile şi tristeţile poporului (Dor de mamă, Sadâcule, Plec mândruţo la armată, Bateluna, Tinereţe, Ce frumos cântă cucul, Când tata va veni, Floarea lui Sulac, etc). Doina „Mioriţa” a rămas ca o perlă a repertoriului său… „Vă destăinui un mic secret, – semnează maestrul Mihai Dolgan (formaţia „Noroc”), – Nicolae Sulac era atras de muzică uşoară de sorginte… folclorică. Cazul lui era ieşit din comun: în cadrul aceluiaşi spectacol el cânta şi muzică de estradă şi muzică populară”. La-o-margine-de-drumNicolae Sulac s-a manifestat şi ca un neîntrecut narator, a scris istorioare şi snoave: „Vorba lungă, bogăţia omului” (1997), este şi protagonistul unor pelicule documentare consacrate creaţiei sale interpretative: „Cântecele mele sunt sus la stele” (1992, regia Valeriu Gagiu), „Izvorul şi cântecul” (1976). Cunoscutul regizor Valeriu Jereghi deţine manuscrise originale despre viaţa şi activitatea lui Nicolae Sulac; respectiv, pregăteşte pentru realizare un film despre prietenul lui apropiat şi pe care, în trecut, l-a ajutat cu un tratament chirurgical.  Nicolae Sulac a fost distins cu titluri onorifice: Artist emerit din RSSM (1964), Artist al Poporului din RSSM (1967), Laureat al Premului de Stat al Republicii (1982). A fost primul cavaler al Ordinul Republicii în domeniul artelor din Republica Moldova (1992).  Azi, Palatul Naţional poartă numele Legendar: Nicolae Sulac… ”Când o fi-n pământ să zac, Nu vreau monument bogat, Doar un fir de liliac, Să mi-l răsădiţi la cap…”. S-a stins la 8 aprilie, 2003. O moarte stupidă şi neasteptată… „Nicolae Sulac şi-a pus întreagă viaţă pe altarul cântecului popular. El a fost cel, care a trezit conştiinţa naţională a basarabenilor şi a menţinut mereu aprinsă flacăra dragostei pentru cele sfinte, a alinat durerile, fiind şi un bun coleg şi un profesor de excepţie pentru tinerii interpreţi de muzică populară”. – îsi aminteşte Maria Sarabaş, interpretă de muzică populară. Nicolae Sulac a avut trei copii: Alexei, fiul cel mai mare, stabilit în Ukraina; Ioana, în Germania, şi doar Doina, mezina, a rămas în Moldova. Cu Ludmila Diacenco-Sulac, fosta sotie, au rămas prieteni până la sfârşitul vieţii, şi au avut  împreuna o fiică Ioana, care a mers şi ea pe calea muzicii, devenind compozitoare. Îsi aminteşte cu drag de viaţa alături de Sulac. „Timpul nu are nevoie de numărătoare, – zice ea, – fie vorba de 5 sau 25 de ani. Nimic nu se uită, nici binele, nici răul. Cred că, nu e corect să-ţi vorbeşti de rău trecutul, în cele din urmă, nu-mi permit să am amintiri negative atunci când dragostea poporului pentru idolul său, e atât de măreaţă! Sunt fericită, că 10 ani din viaţa mea (1968-1978) am fost alături de acest om genial. Am fost martoră la naşterea pieselor, versurilor, melodiilor sale: cât valorează doar doina Mioriţa! Zi de zi, ne vizitau cunoscuţi, fie, şi-acei, necunoscuţi: şi fiecare, avea ce împartasi cu Nicolai: despre viaţă, politică… Mai criticau puterea, mai glumeau prin bancuri la adresa lui Brejnev, Utesov etc. Noi eram satisfăcuti de traiul nostru modest în garsoniera noastră de pe bulevardul Negruzzi, mobilată simplu, specific acelor timpuri (ca la toată lumea): o măsuţă, un divan, un dulap plin cu discuri şi cărţi, un aparat de radio, un ţol confecţionat în stil naţional. Eram tineri, plini de energie şi ne făceam mari speranţe pentru viitor. Se spune, că dacă omul pe perioada vieţii sale a construit o casă, a sădit un copac şi a crescut un fiu, atunci, el n-a trăit în zadar. Nicolae Sulac a reuşit să le facă pe toate, chiar şi mai mult: a rămas în memoria şi inimile oamenilor ca un cântăreţ preferat şi iubit, suflet din sufletul poporului său.
ioana”Cu tristeţe, îsi aminteşte de ultimele clipe ale tatălui şi Ioana Sulac, compozitoare, fiica mai mare a lui Sulac: „A fost înainte de a pleca eu în Spania (martie, 2003); în acea vizită, tatăl meu era trist şi tăcut, îl chinuiau gânduri grele, de parcă presimţea ceva… Avea el o alinare în pisica lui adorată, pe care, în ultima vreme, se temea s-o piardă. Dacă pisica se rătăcea, tata ridica mare zarvă, şi, în momentul, când aceea apărea ca printr-o minune, era fericit ca un copil, mângâindu-şi pufoasa cea albă, asemeni unui îngeras… Vestea îngrozitoare, m-a ajuns, după câteva zile de plecare din Moldova; în Spania: unde urma să-mi realizez visul de a călători şi, în continuare, să-mi formez o viaţă personală, inclusiv, profesională… A fost, ca şi cum s-ar fi prăbuşit un zid peste mine. Bilete la avion nu mai erau, bani nu-mi ajungeau. Unii mă sfătuiau să nu plec, să-mi caut de viaţa mea. Am ales, să-mi fac datoria de fiică: şi am reuşit, cu mare greu să revin în Moldova, să fiu lângă sicriul tatălui meu. M-a durut mult şi faptul, ca familia s-a destrămat, neînţelegerile, de-atunci, cu sora mea vitregă Doiniţa, am dorit să fiu cât mai departe de bârfe, zvonuri… M-am conformat, iar, în present, sunt fericită şi împlinita, în Germania, împreuna cu soţul şi fiul nostru, precum şi nepotul lui Nicolae Sulac, Maximilian. Regret foarte mult că tăticul nu mai este alături”.
“Să fii fiica lui Nicolae Sulac este o onoare, dar şi o mare responsabilitate“, – consideră Doina, fiica mai mică a lui Sulac, cea, care a urmat calea lui, interpretând cântecele moştenite de la tatăl ei. A avut norocul să-i moştenească talentul, iar în present, se bucură şi de sprijinul oamenilor, care au ţinut la el.
Cu plăcere, îsi aduce aminte de unele momente din viaţa lui: „Tatăl meu a fost şi va rămâne pentru noi toţi o mare valoare a Basarabiei, manifestându-şi talentul său prin acea calitate, care contează mult pentru caracterul omului, şi pe care, el a avut-o… Îmi amintesc, cu mare drag, de poveţele lui, pe care mi le-a dat, şi pe care le voi păstra mereu, cu sfinţenie. El a fost o personalitate cu un EU, la propriu-zis: acest lucru l-a făcut pe Nicolae Sulac să se evidenţieze printre oamenii de-alături. Mi-a spus, că nu e nevoie să plagiez pe cineva înainte de a păsi pe scena mare: în primul rând, e să te descoperi pe sine însuti. Zicea, de unii artisti, că sunt amatori, că ceea ce cântă nu le reprezintă firea. Aprecia mult talentele adevarate. L-a descoperit şi l-a ajutat pe maestrul Nicolae Botgros, cu care a lucrat de-a lungul anilor în orchestra „Lăutarii”, pe care tatăl meu a fondat-o şi la care a ţinut mult. A fost un om şi cu un har deosebit al umorului: făcea o glumă din orice.
Doina_Sulac
Îmi amintesc, cu zâmbet, de faza lui cu umoristul Gheorghe Urschi, atunci când maică-mea era însarcinata cu mine şi mai avea câteva luni până la naştere. Tatăl meu s-a întâlnit cu Urschi, întâmplator, şi acesta l-a întrebat: „Măi, Nicolae, tu chiar crezi, că copilul ce va veni pe lume, e al tău? -diferenţa de vârsta dintre tine şi soţia ta e cam… maricică!” La care tata, foarte calm, îi răspunse: „Măi, Gheorghe, eu o să aştept să se nască copilul ăsta, şi o să mă uit lung la el, şi, dacă va cânta, înseamnă, că e al meu! Iar dacă va mânca aşa urât din gură ca tine, înseamnă, că e al tău!”  Şi,… am apărut eu pe lume, cântăreaţă. M-a iubit tata, foarte mult, punându-şi toate sperantele în Doiniţa lui.”
Ion Druţă: „Sulac cunoaşte verbul matern pe dinafară, ştie a lipi cuvântul la locul lui, aşa cum un om din popor şi care reprezintă poporul în toată plinătatea lui spiritual o poate face”.
Andrei Srâmbeanu: „Sulac e un scriitor cu o oralitate de excepţie, un autor de literatură naivă foarte gustată de publicul cititor.”
Tot ce povestea Nicolae Sulac, era aşternut pe hârtie de către prietenul lui publicistul Vlad Olărescu, şi alţi scriitori, dar Sulac se plângea că ei strică totul ce le povesteşte el. Şi iată că în câteva nuvele publicate din cartea „Vorbă lungă – bogăția omului” s-a reuşit să se păstreze limbajul, modul de exprimare şi de gândire a lui Sulac…
Tudor Colac: „ Să scrii despre legenda muzicii populare nu e uşor, pentru că a fost un om-spectacol, ca un cireş care şi-a înfipt rădăcinile în plaiurile noastre”
Nicolae Sulac a fost distins cu multe titluri onorifice: Artist emerit din RSSM (1964), Artist al Poporului din RSSM (1967), Laureat al Premiului de Stat (1982), Ordinul Republicii în 1992. Astăzi, Palatul Naţional din Chișinău poartă numele Nicolae Sulac.
S-a stins din viaţă la 8 aprilie 2003. 
sulac2
„A cântat cu tot sufletul, dorul şi jalea, romanţe melancolice şi doine tânguitoare, cu care „îmblânzea şi fiarele“, iar KGB-ştii îşi ştergeau lacrimile “cu pistolete”: astfel, au remarcat, în glumă, colegii lui. Nicolae Sulac a fost unul şi acelaşi, în toate situaţiile complicate ale vieţii, pe care le-a străbătut. Cu aptitudini atât de înalte, a absorbit în sine toate aspiraţiile generale ale acestui mediu, devenind şi un reprezentant ingenios al lui. A cântat să satisfacă toate nevoile evoluţiei unui neam: iar numele lui înseamnă, în present, o lungă şi bogată epocă din istoria folclorului moldovenesc!
       Svetlana VIZITIU
Surse utile despre viața și activitatea lui Nicolae Sulac:
1. Olărescu, Vlad. Înfierea din Urmă/ Vlad Olărescu; prez. graf.: Oleg Cojocaru; aut. fot. color de pe cop..: Mihai Potârniche. – Ch.: Î.E.P. Ştiinţa, 1997. – 167 p.
2. Proca, Ion. Mai aproape de departe…: pătrunde vocea lui Nicolae Sulac./Ion Proca. –  Ch. : Notograf Prim, SRL, 2011.- 264 p.
3. Nicolae Sulac în amintiri, cronici, imagini. – Chişinău: Baştina-RADOG, 2006. – 192 p.
4. Blajinu, Dumitru. Colac, Tudor. Nicolae Sulac: Rapsod al neamului moldav/ Dumitru Blajinu, Tudor Colac. – Chişinău: Grafema Libris, 2015. -260 p.
5. Curbet, Vladimir. Nicolae Sulac : [filă biografică] // La gura unei peşteri de comori:  valori basarabene / Vladimir Curbet. – Ch., 1994. – P. 227-228.


7 comentarii

Grigore Grigoriu: „Zilele din palmă-n cer îmi zboară”


Viata niciodata n-a fost usoara, dar trebuie sa fim liberi şi sa privim lumea cu ochi de copil, caci acesta e binele. In creatia noastra, nu e nevoie sa ne axam pe nedesavarşirea omeneasca; trebuie sa iubim, sa fim fideli, sa mergem spre ideal, chiar şi neavand un dram de speranta, fiindca doar astfel vom ajunge la ceva” (Grigore Grigoriu)

                             Imagine

    Actor frumos şi chipes, cu un dar suprem, stejar de o rară forţă, caracter dramatic cu o sensibilitate înduiosatoare, întruchipare a seducţiei masculine, dar şi a modestiei, mereu optimist, dar nesigur de propria lui valoare, admirat şi iubit de milioane de oameni… S-a născut pe 4 aprilie 1941, la Cauşeni. Orfan de tată la o vârstă fragedă, a fost nevoit sa lucreze de mic, ca sa-şi ajute mama. Interesul pentru teatru incepu sa se manifeste din perioada scolara, jucand pe scena teatrului popular din localitate. Ca urmare, n-a facut scoala de actorie, dar datorita talentului a reuşit sa-şi croiasca drumul sau in lumea artei, acumuland cunostinte şi practica pe scena Teatrului National din Balti „Vasile Alecsandri”, jucand apoi in anii 1965-1970 la Teatrul televizat „Dialog”. In anul 1970 devine actor pe scena Teatrului „Luceafarul”. Şi, fara doar şi poate, datoreaza descoperirea şi afirmarea sa ca actor de nivel mondial regizorului Emil Loteanu, decedat şi el in acelaşi an cu Grigoriu (2003). Grigore s-a trezit intr-o buna zi cu Loteanu venit sa-şi perfecteze actele de studii la Causeni: era elegant şi manierat, cu o tinuta şi vorbire curat romaneasca, ii captivase pe toti, iar Grigoriu nu se putea desparti de viitorul celebru regizor…Безымянный
Astfel, incepuse urcusul spre cunoscutul film Poienile roşii (1966), iar rolul lui Sava Micliu ii va aduce primul trofeu in cinematografie. Grigore Grigoriu zicea:”Filmul Poienile roşii este pentru mine un veritabil imn solar daruit oamenilor, iar Lautarii comporta o filozofie profunda, mitica a poporului nostru. Precum Copernic a descoperit ca pamantul se roteste, lautarii au descoperit ca pamantul canta.” Loteanu l-a caracterizat atunci ca pe o statuie antica vie, care mai tarziu, de sub carapacea de piatra a tacerii, avea sa tasneasca o magma incandescenta… Urmeaza alte roluri, in special cele din filmele regizate de Emil Loteanu, care il consacra printre cei mai talentati actori de cinema, devenind cunoscut şi peste hotare: Andrei Voinovan (Gustul painii, 1966), Radu Negostin (Lautarii, 1971, 16 premii internationale), Stefan Barbu (Ofiter in rezerva, 1971), tiganul Loico Zobar (Satra sau O satra urca la cer, 1975, difuzat in 114 tari din lume), Victor (Vreau sa cant, 1979), Kalidis (Drama la vanatoare sau Tandra şi dulcea mea fiara, 1978). Gr. Grigoriu s-a produs in peste 50 de pelicule turnate la Moldova-Film şi alte studiouri din fosta URSS, precum şi in trei filme produse la Studioul DEFA din Germania. La Festivalul de film din Karlovy Vary, Cehoslovacia (1977), a fost incununat cu Premiul pentru cel mai bun rol masculin: al lui Loico Zobar, din Satra.grig toma Referitor la acest rol de hot de cai, actorul a relatat: „Ca sa joc in acest film, maestrul Loteanu m-a obligat sa traiesc intr-o casa cu tigani, unde seara incepea cu cantece şi se incheia cu batai şi varsare de sange. Am inteles atunci ce inseamna infernul, dar altfel nu se putea, Loteanu zicea ca trebuie sa stiu totul despre tigani.” Ca urmare, actorului i s-a conferit titlul onorific de „Artist Emerit al Moldovei” (1976), ulterior i s-a decernat medalia „Meritul civic” (1992) şi Ordinul „Gloria muncii” (2002).gr
In Lautarii, in rolul lui Radu Negostin, Grigoriu a personificat haiducia cu tot ce a avut ea mai legendar şi mai cutezator.
S-a plasat ferm in pleiada primilor cotati şi cautati: il solicitau tot mai multe case de film pentru diverse roluri. Cu caldura işi amintea de rolul jucat in Ciudatul, film turnat la Baku, in regia lui A. Ibraghimov, cu superba actrita Irina Mirosnicenko şi, mai cu seama, de Cika Zarubin, unul din ciracii lui Pugaciov, in regia lui A. Saltakov.
Continuand sa ramana mereu alaturi de Loteanu, a cunoscut clipe de glorie şi momente de uitare. grig procaIn cartea Grigorie condamnat la glorie – cu imagini de familie, scrisori, jurnal – autorul, Ion Proca, dand detalii din viata actorului, mentioneaza ca Grigoriu n-a fost un revolutionar, nici om al revoltei: „Era pasnic şi mandru ca face parte din neam fara de moarte. Era mai mult un calator cu dorul celor de acasa.”
Printre altele, un reporter de la Los Angeles Times, Kevin Thomas, scriind de Satra afirma ca aportul lui Grigore Grigoriu este la cel mai inalt nivel dupa toate criteriile Hollywoodului… Dar nu s-a indoit nimeni de acest lucru. Cineastul Dumitru Olarescu il asocia pe Grigoriu, inainte de toate, cu barbatia:”A fost barbat in viata şi in cinematografie.” grig tigara Compozitorul Eugen Doga a mentionat corelatia creatiei şi a devotamentului actorului: „Evident, creatia lui Grigore Grigoriu nu poate fi abordata fara sa vorbim de Emil Loteanu. Ca şi Svetlana Toma, Galina Beleaeva, Mihai Volontir, şi el a fost modelat de regizor, dar şi iubit profund. In persoana lui Grigoriu, Loteanu şi-a putut developa, exprima filmul interior, a gaşit personificarea barbatului puternic, romantic şi emotiv… Omul Grigoriu a fost sincer, deschis şi, mai ales, foarte devotat prietenilor şi lui Emil Loteanu. Chiar daca acesta il supara adesea, ii facea reprosuri, Grig nu l-a tradat, dovedindu-i constant atasamentul sau.” „Cei doi titani, Loteanu şi Grigoriu, s-au completat unul pe altul”, a observat scriitorul Gheorghe Ciocoi. Actrita Paulina Zavtoni il apreciaza astfel: „Mi-a fost partener de scena, coleg, prieten. A creat multe roluri de scena la teatru, dar popularitatea, fara indoiala, i-a adus-o cinematografia. Am impresia ca in Moldova nu exista un alt actor care s-ar fi bucurat de un asemenea respect din partea spectatorilor.” „Avea simtul umorului, a spus ex-ministrul culturii Ion Ungureanu despre actorul Grigoriu, stia sa pretuiasca o gluma, chiar sa tina piept glumelor lui Urschi… A fost generos. Aceasta generozitate se vede şi in creatiile lui de varf.”gri
Grigore Grigoriu a fost casatorit cu Ecaterina Botnariuc, regizoare la televiziune (a decedat cu cativa ani inaintea lui) şi aveau impreuna doi copii: Traian şi Octavian, pe care actorul i-a iubit mult şi, Grigoriu si Ecaterina Bornariuc din relatarile prietenului D. Olarescu, i-a invatat sa fie darzi, educandu-i ca pe niste spartani. Fiul Octavian, doctor in arte, lector la USM:”…De la tata am invatat dragostea de poezie, de cantec, de a trai viata liber.” Grigore Grigoriu ii era recunoscator Ecaterinei ca şi-a jertfit cariera pentru fiii lor şi il sustinea in toate; a apreciat-o intotdeauna, dar a recunoscut asta abia dupa ce a pierdut-o. Nu s-a mai recasatorit: „Pentru ca nu se mai naste o a doua Catiusa!”, le spunea el prietenilor. A fost un bun familist şi a stiut sa tina la oameni, sa fie prieten. g_grigoriu2Actrita Ninela Caranfil işi amintea: „E in firea oamenilor sa doreasca a cunoaste cat mai multe despre un Mare Artist in viata cotidiana. Cunoscandu-l pe Grig, pot spune ca şi „bucataria” vietii lui private a fost frumoasa. A avut o casnicie trainica cu Ecaterina Botnariuc… Ea l-a ocrotit şi l-a ingrijit ca pe un copil. Ceea ce nu se stie, e ca el avea darul de a impaca, inclusiv pe noi, actorii, cand ne certam, adica avea un soi de intelepciune taraneasca de a potrivi cuvintele.” Scriitorul Alexandru Gromov afirma ca „era un om de o sensibilitate aparte, dinamic, iubitor de viata, dispus mereu sa riste…”  taborMarele vis al lui Grigore Grigoriu a fost sa joace rolul lui Ioan Voda cel Cumplit, sa mai produca un film despre haiduci, unde avea sa joace rolul principal, de capetenie a haiducilor… N-a reuşit, dar „a fost haiduc pana la sfarşit. A fost un mare actor, care trebuia sa se filmeze zi şi noapte. A fost un om al culturii…” (Tudor Tataru).
In urma unui accident rutier, Grigore Grigoriu a decedat la 20 decembrie 2003, in apropierea satului Palanca, Stefan Voda, iar cu opt luni mai tarziu, intr-un accident la fel de stupid, moare şi fiul sau Traian, actor la Teatrul din Piatra-Neamt…
Daca Emil Loteanu a fost un Senior al cinematografiei moldovenesti, Grigore Grigoriu a fost Cavalerul ei…
                                                                                                 Svetlana VIZITIU


19 comentarii

Emil Loteanu: „M-am logodit cu cea mai depărtată stea”


Personalităţi de talia lui Emil Loteanu se nasc la răscruci de secole. El a fost mereu cu sufletul deschis către frumos. Se spune că ar fi putut să fie un regizor de talie mondială, că timpurile n-au fost de partea lui; pentru cei mai mulţi, este „regizorul care a făcut Şatra şi Lăutarii şi care a trăit la Moskova”, alţii îşi vor aminti că el a regizat şi peliculele cinematografice de o enormă forţă artistică: Anna Pavlova, Dulcea şi tandra mea fiară, Luceafărul, Poienile roşii…

Regizor de film, scenarist, actor, scriitor, pedagog… S-a născut la 6 noiembrie 1936, în familia profesorilor Tatiana şi Vladimir Loteanu din satul Clocuşna, Ocniţa. emil-loteanuA moştenit de la bunei si părinţi o latură importantă – bunătatea sufletească, omenia. Dumnezeu l-a înzestrat cu frumoase calităţi şi cu o responsabilitate neobişnuită pentru munca lui. Când avea timp liber, revenea la baştină. Precum scrie in una din poeziile sale, era un copil zburdalnic si zvapaiat din fire, iubea sa cutreiere crangurile si miristile. La varsta de sase ani, a mers la scoala, apoi a fost nevoit s-o paraseasca si sa se refugieze impreuna cu parintii la Radauti, Romania (alatuir de manastirea Putna), unde isi continua studiile, manufestandu-si talentul in cadrul cercului dramatic si la spectacolele organizate in scoala. Ulterior, familia era transferata in orasul Ramnicu-Valcea si de acolo, la Bucuresti. Emil absolveste Liceul „Sfantul Sava” (in prezent, „Nicolae Balcescu”), si numai o abordare obtuza, specifica anilor ‘ 50 si un „dosar” cu probleme vor face ca tanarul Loteanu, care visa sa cuprinda lumea pe pelicula de celuloid sa nu fie admis la IATS, Bucuresti. lote
Marcel Loteanu, fratele, şi-aduce aminte: ”După refugiul din ”44, soarta a vrut ca Emil să rămână cu tatăl la Rădăuţi, iar eu am însoţit-o pe mama la Bucureşti. La 13 ani, după ce moare tatăl, Emil fuge prima dată în Basarabia, căutând adăpost în casa buneilor de la Holencauţi. Era în 1949, el nu avea acte, iar legea cerea să fie predat înapoi grănicerilor români. Aşa am ajuns să fim din nou împreună, să locuim pe strada Heleşteului, Cartierul Primăverii de azi… În curtea casei, Emil făcea cu noi piese de teatru. Monta ”Scufiţa Roşie” şi eu jucam rolul lupului, şi plângeam. Dar el era… regizorul. Cred că l-a influenţat faptul că locuiam lângă Studiourile Sahia. Auzeam muzică, post-sincroanele. Adunam resturile de peliculă aruncate după montaj şi făceam artificii. El sărea gardul şi se împrietenea cu operatorii, cu regizorii… A contat şi faptul, că în ”50 în casa noastră s-a turnat primul film artistic românesc – „Viaţa învinge”. După ce i-a fost refuzat dosarul de admitere la IATS, Emil s-a repatriat în Basarabia, ca să poată studia la Moskova. Pe-atunci, în România era greu pentru basarabeni: nu te puteai afirma, nu-ţi puteai susţine calităţile… Culmea ironiei: el a trăit atât de mult la Moskova, unde se vorbea ruseşte, şi şi-a manifestat românismul peste tot. A reuşit să promoveze valori naţionale, cu actori moldoveni şi români, pe banii ruşilor. Oficialităţile basarabene l-au alungat, iar românii i-au recunoscut valoarea mult prea târziu. Cu puţin timp înainte de a muri, i s-a decernat Premiul de excelenţă a Fundaţiei Culturale Române…”mi-s-ochii-arsi-de-frumusetea-ta-poezii-emil-loteanu-x300_2
Pentru ambele maluri ale Prutului, opera lui Emil Loteanu rămâne o provocare. I s-a furat libertatea şi a încercat s-o recupereze. Libertatea şi iubirea, – cele mai mari ”nevoi” ale sale: în ”Şatra” ţiganul, nu întâmplător, este simbolul libertăţii absolute, care e mai importantă ca dragostea…
Pentru susţinerea examenului la cinematografie, la VGIK (Moskova, 1956-62), Emil Loteanu a scris o lucrare despre un film american, pe care l-a văzut împreună cu mamă-sa, şi care l-a marcat pentru o viaţă. A fost admis, a reuşit să absolve facultatea, făcând, concomitent, încă doi ani de actorie la MHAT şi, asistând şi la lecţiile de la Institutul de Literatură ”M. Gorki”. I-a avut ca profesori pe cunoscuţii regizori M. Romm, G. Roşal, G. Kozinţev etc.
După finişarea studiilor, în 1962 este repartizat la Studioul ”Moldova-Film” din Chişinău în calitate de regizor de filme artistice. În anii 1973-83 se produce ca regizor la Studioul ”Mosfilm”. A fost conducător la două promoţii de regizori de film în cadrul şcolii superioare de regie. În 1988 inaugurează la TVM emisiunea „La steaua care-a răsărit”… În perioada 1987-92 este preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Moldova.emil-loteanu
Debutează cu versuri inspirate pe paginile revistei ”Contemporanul” din Bucureşti (1948). Se afirmă ca poet, primii săi paşi în literatură fiind dirijaţi la Chişinău de Anatol Gugel. În 1952 debutează la „Tinerimea Moldovei” cu poezia „Cântecul marii iubiri”, după ce continuă să publice versuri în ziarul „Moldova socialistă” şi în revista „Octombrie”. Placheta „Zbucium” (1956) poetul a editat-o la numai 20 de ani şi a constituit o adevărată explozie lirică. Scriitorul Gheorghe Malarciuc va spune: „E zbuciumul inimii sale, e chiar inima sa cu tot ce conţine ea mai bun şi pe care poetul o închină semenilor săi”. Au urmat culegerile de versuri şi proză care sunt primite cu acelaşi entuziasm: „Chemarea stelelor” (1962), „Vioara Albă” (1963), „Belaia raduga” (1964, Moskova), „Ritmuri” (1965), nuvela „Bucolica” (1966), „Versuri” (1967), nuvela „Lăutarii” (1972), „Sufletul ciocârliilor” (1974), „Zov liubvi” (2001). La Editura „Litera” apare postum volumul selectiv „Chemarea stelelor” (2003). Versurile publicate puneau în valoare un poet talentat, dar, spre surprinderea colegilor de generaţie, Emil Loteanu a schimbat muza poeziei pe cea a cinematografiei. Debutează ca actor la Teatrul dramatic „Puşkin” (1953-54), iar ca regizor, în anii de studenţie, cu lucrarea de curs – filmul de scurt metraj „Măria sa Hora” (1960). În aceeaşi perioadă se produce în câteva roluri.

Cariera sa cinematografică îl desemnează ca scenarist şi regizor al filmelor: ”Aşteptaţi-ne în zori”(1963), ”Poenele roşii” (1966), ”Această clipă” (1968), ”Lăutarii” (1971), ”O şatră urcă la cer” (1976), ”Dulcea şi tandra mea fiară” („O dramă la vânătoare”, 1978), ”Ana Pavlova” (1983), ”Găoacea” (1990), toate fiind premiate cu premii internaţionale şi naţionale:
„Asteptati-ne in zori” (1963) – cu o intreaga constelatie de nume noi: Ion Scurea, Ecaterina Malcoci, Dumitru Caraciobanu, Nina Doni etc.
„Poienele rosii” (1966) – o balada mioritica moderna, devenita pe parcurs carte de vizita a studioului cu Svetlana Toma si Grigore Grigoriu, ce vor reveni emblematic, in creatia regizorului;
„Aceasta clipa” (1968) – a luat Premiul II la Festivalul unional de filme de la Mensk;
„Lautarii”(1971) – prezentat pe ecranele multor tari ale lumii, distins cu Premiul „Scoica de aur” la Festivalul International de filme de la San Sebastian (1972),Marele Premiu la Festivalul International ce dezvaluie tema artei si folclorului (Italia, 1972), Premiul „Nimfa de Aur” la Festivalul International de filme din Neapole (Italia, 1972), Premiul spectatorilor si al presei pentru cel mai bun film la Forul Cinematografic din Milano (1978). Prin „Lautarii” regizorul si-a deschis drumul in Europa.
Urmeaza fresca dramatica a vietii si creatiei marelui Eminescu, filmul televizat „Luceafarul” (1986), pentru realizarea caruia Emil Loteanu obtine Premiul de Stat al RSSM (1988).
La studioul „Mosfilm” monteaza filmele: „O satra urca in cer” (1976) – una din cele mai spectaculoase creatii, proiectata in peste 100 de tari, distinsa cu Marele Premiu „Scoica de aur” la Festivalul International de la San Sebastian (1976), un mare succes comercial al acestor ani; Pemiul pentru cea mai bune regie la Festivalul International al celor mai bune filme din lume din Belgrad (Iugoslavia, 1977), Premiul pentru cel mai bun film al anului la Festivalul International din Praga (1977); Premiul pentru rezolvarea plastica a secventelor la Congresul XI al UNITEX din Paris. Protagonisti: interpretii sai predilecti – Svetlana Toma si Grigore Grigoriu.
„Dulcea si tandra mea fiara” („O drama la vanatoare” Cehov), 1978, remarcat la Festivalul celor mai bune filme din Belgrad (1979);
„Ana Pavlova” (1983) – realizat in colaborare cu studiouri si cineasti din Anglia, Franta, Cuba, Germania si distins cu Marele Premiu pentru cea mai inalta contributie in arta cinematografica; Marele Premiu pentru cea mai buna coproductie, Premiul Pentru cea mai buna lucrare de operator, Premiul Pentru cel mai bun film strain, etc.Emil_Loteanu,_Maria_Biesu,_Eugen_Doga Este autorul a peste 20 de filme de succes şi a scris scenarii la toate filmele sale – bilanţul de trei decenii de activitate cinematografică a regizorului Emil Loteanu.
Filmele sale i-au făcut celebri pe mulţi actori din Moldova, care, la rândul lor, au contribuit la succesul creaţiilor lui Loteanu (Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Mihai Volontir, Maria Sagaidac, Victor Voinicescu-Soţchi, Victor Ciutac, Dumitru Caraciobanu, Domnica Darienco, Vasile Zubcu, Vlad Ciobanu, Mihai Curagău, Sergiu Finiti, compozitorul Eugen Doga, etc).
În 1969 pentru merite deosebite în domeniul cinematografiei, lui Emil Loteanu i s-a conferit titlul de Maestru în Arte din Moldova, iar în 1980 titlul de Artist al Poporului din Federaţia Rusă. Membru de Onoare al Academiei Internaţionale de Film „Nica”, ”Ordinul Republicii”.
Este trist când moare un om, dar este îngrozitor de trist şi de împovărător, când un Artist al neamului nostru, precum este Emil Loteanu, moare printre străini, pentru că la noi nu i s-au creat condiţii minime ca să trăiască şi să moară acasă. Nu e nicio vină în faptul că Moskova l-a primit în pământul său, e spre cinstea ei. Este vina noastră că nu ştim să apreciem valorile naţionale, şi ar trebui să ne pună în gardă că, de la începutul lumii şi până azi, n-am putut fi fericiţi, pentru că nu i-am avut pe toţi ai noştri acasă, că nu i-am putut crea un loc pentru viaţa şi opera lui Emil Loteanu, un loc pentru mormântul său în ţărâna natală.
A suportat şi atacurile urâte din 1996, când a vrut să candideze la preşedinţie. Şi iată, că nici o amintire nu a rămas în urma lor: cine îşi mai aduce aminte de politicienii din acea epocă? Iar filmul lotenean “Luceafărul” din 1986 pare mai apropiat. Doar arta făcută cu sinceritate, credinţă şi dragoste faţă de popor, va dăinui! S-a stins din viaţă la 18 aprilie 2003 şi este înhumat în cimitirul Vaganicovscoe din Moscova.
În aprilie 2008, la Centrul Cultural „Odeon” din Chişinău a fost prezentat filmul documentar “Lupul marilor drumuri”, regia Octavian Grigoriu (fiul actorului Grigore Grigoriu). Documentarul este ”o baladă despre Emil Loteanu, despre drumul lui spre „capătul luminii”. Octavian Grigoriu l-a cunoscut pe Emil Loteanu din fragedă copilărie, l-a văzut în casa lor: „Am simţit întotdeauna o înrudire spirituală cu acest om pentru care fiecare clipă trăită era o nouă descoperire a lumii. facebook-fotografia-zilei---emil-loteanu-si-robert-de-niro-1366571517A fost şi uşor, şi dificil să realizez acest film, pentru că aveam la dispoziţie foarte mult material şi când a trebuit să renunţăm la o parte din el, a fost precum am tăia din carne vie.”
Regretatul actor Grigore Grigoriu spunea ca Emil Loteanu e un talent, care aduce cu sine lumina. Svetlana Toma ii este recunoscatoare si astazi, pentru ca a adus-o in lumea filmului, i-a cizelat gustul si i-a format atitudinea fata de profesie. Sergiu Finiti, artist al poporului: “Eram invitat la Caunas pentru rolul lui Burbulea in filmul “Satra”. Special pentru a obtine acest rol am invatat sa calaresc si cateva trucuri. Cred ca anume acest lucru i-a placut lui loteanu, pentru ca m-a invitat la un rol la care ravneau mai multi. Au urmat opt luni de filmari, timp in care ne-am imprietenit si am invatat lucruri de la maestru, pentru ca teatrul difera de film. Eram si certat, si laudat, or cei care l-au cunoscut pe Loteanu, stiu, ca avea un caracter expansiv, vulcanic. La filme n-am mai colaborat cu el, dar am avut onoarea sa lucrez sub indrumarea lui in Teatrul Actorului de Cinema, pe care il instituise pe langa Uniunea Cineastilor si care a lansat o singura premiera. Apoi, si Loteanu s-a saturat sa lupte cu morile de vant, ca urmare si teatrul a disparut in scurt timp.”
Mihai Curagau, artist al poporului: “Imi pare rau ca s-a dus si imi pare rau, ca a filmat putin in Republica Moldova, – mai mult la Moscova. Loteanu era haituit, asa erau vremurile. Desi, stia sa deschida usile, I se puneau mereu bete in roate. Asa s-a intamplat si cu Vlad Iovita, si cu Gheorghe Voda”.
Mihai Cimpoi, scriitor: “Ne-a dus faima in lume prin filmele sale, cu pitorescul nostru, cu oamenii nostri frumosi, ne-a adus o solie de bunatate, de dragoste pentru frumos… A fost un cineast dublat de un poet”.
Mihai Dolgan, critic literar, a recunoscut, ca Loteanu “ se afirma ca un poet al patosului si energiei romantice”. Scriitorul Andrei Lupan l-a mentionat ca pe unul din “cei mai straluciti creatori al poeiei moldovenesti tinere… Talentul lui nu se grabeste spre desavarsire, ci se zbate intr-o nesatioasa si plina de hazard lupta a intrebarilor”. Leo Botnaru, scriitorul, i-a evidentiat “frumoasa proprietate a personalitatii si talentului sau: capacitatea de a surprinde, de a fi interesant, necesar si mereu asteptat in noile sale descoperiri… E un nume de personalitate, un nume popular”.
Destinul artei moldoveneşti depinde, în primul rînd, de cei care se vor dăscăli şi apostoli. Eu cred că am venit în cinematografie din spaţiul mioritic. Sunt “şcolerul” ciobanilor noştri plecaţi de secole în câmpiile cosmice spre a lumina şi a încălzi universul”. (Emil Loteanu)
        Svetlana Vizitiu