Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


6 comentarii

Rugaciunea


Femeia a încercat să se roage, dar nu-și putea aminti nicio rugăciune.

Pentru ce avea nevoie de rugăciuni, atunci când nu mai exista un sens în viața ei? Înainte. Dar, acum… Ca de obicei, totul e la momentul nepotrivit. Atunci femeia din nou s-a adresat la Dumnezeu în limba pe care o știa ea. Cu aceleași cuvinte cu care vorbea și înainte în discuții și la supărare pe El, însă abia acum… ceva s-a schimbat. Nu erau insulte și reproșuri, nu erau amenințări și blesteme în cuvintele femeii: erau înțelepciunea rănită, puritatea smereniei și… un ocean de dragoste enormă:

Doamne, eu de multe ori ți-am spus cuvinte urâte, pline de obidă. – Iartă-mă, dacă poți. Am urât viața, și pe sine, – Iartă-mă. Eu n-am putut și nu voiam să iubesc, – Iartă-mă! Nimic nu cer pentru mine, și nu există milă pentru mine, în inima mea care atât de mult timp îmi otrăvea viața.

Vreau doar să te rog: indiferent ce vei decide Tu, Doamne, să fie așa, cum dorești! Dacă este posibil, atunci îndepărtează durerea copiilor mei, și permite-mi să împărtășesc durerea lor cu a mea, căci nu există nimic mai grav pe acest pământ uman decât ca o mamă să vadă suferința copiilor ei

Mulțumesc, Doamne, că m-ai ascultat, știu că mă auzi!..

A doua zi, medicul șef anunța femeia că diagnoza anterioară nu s-a adeverit și copiii ei sunt perfect sănătoși…

  • Doamne ajută!

❤ Svetlana Vizitiu


3 comentarii

Maica mea


Maica mea

Privește în geam

Zi și noapte

Trează…

Gânduri deapănă

În rând –

Ea la Domnul

Se roagă…                                                                                       

Vasile si Teodora Vizitiu 1962

Toate gândurile bune –

Maica – ne -adresează,

Că salvând

De frământări

Cel de Sus –

Veghează…

Niciodată răsfățată,

Maica – a dus greul…

În medicină de un secol,

Experiența-i – Eu-l…

Uneori neînțeleasă,

Calmul l-a păstrat mereu,

Pentru a menține pacea

Și – a reușit în ani

Cu greu…

Firicel de-nțelepciune

Ne-a legat – într-o breaslă,

Ridicând o rugăciune

La unirea noastră.

Circa 60 ani – cu tata –

Au creat iubirea,

Cu așa icoană-n artă

A prins rădăcini –

Fericirea…

Cea duioasă,

Cea frumoasă,

Dulci urări ne spune

Ca-un profet

Cu rugăciune –

Nimic mai bun pe lume…

Aș dori cu multă slavă

S-o descriu pe mama,

Nod în gât cu lacrimi,

Nici maica nu mă lasă…

Realizez târziu –

Mămica e pe lume

Una…

Nimic nu lăsăm în urmă!

Vreau să fie sănătoasă!

Alături de noi.

De tata…

  • Doamne, ajută-n-toate!…

(De ziua nașterii Mămicăi mele – 8 aprilie 2020, SV)


3 comentarii

A sunat aseară MAMA de Emilia PLUGARU (recenzie)


O discuție nostalgică de suflet, despre sentimente, relații, bucurii și tristețe, migrații, singurătate și depășirea ei. Durerea părinților, a femeilor, a celor înstrăinați de baștină… Vise cu castele pe nisip, sate părăsite, speranțe noi, nu pentru cei ce poartă perle/smarth-uri la urechi ziua sau merg cu pază pe stradele:

De câte ori mi-aduc aminte / De tine, satule, să știi, / Îmi curg în suflet lacrimi sfinte, / Te văd cu ulițe pustii… / Îți știu și casele lăsate / În voia sorții, au plecat / Copiii tăi, sunt toți departe,  / Ce mult s-au mai înstrăinat… (Eh, satule cu nuci bătrâniEmilia Plugaru).

Îmi pare rău pentru basarabeni, în special, pentru moldovencele noastre, tinere sau în etate, plecate pentru totdeauna, peste hotare, fie – în mormânt… Femei, mame mohorâte sau întunecate de griji și sărăcie, ce nu au nimic comun cu beaumond-ul chișinăuean… De ce am permis să trăim astfel, să nu cunoaștem paradisul plaiului nostru? Cu golul în suflet care așteaptă să revii la patrie, la părinți?

Bătrâna mamă, nu fi tristă! Afară iar e lună nouă. / În ochii tăi se rotungește / Și prinde sens… un strop de rouă. / Bătrâna mamă, ești bogată, / În suflet adunând comori / De bunătae și iubire – / Le-ai prefăcut pe toate-n flori...”

Poetul – este sufletul unui om care transmite și o face într-un mod artisitic și cu cea mai înaltă măieștrie – orice eveniment din viața lui, lăsând în inima cititorului amprenta acelor retrăiri prin care a trecut sau a prezentat prin imagine, însuși autorul. Așa este ea, Poetă veritabilă Emilia Plugaru: O Mamă ce cântă-n Poezie! –

Puține mame sunt cântate-n poezie / Sau li se-nalță imnuri clare de iubire. / Prea multe mame-a-nimănui pe lume, / Ce umblă-nstrăinate, în neștire…/ Privesc la iarbă și la frunze, și la cer, / Și se gândesc că-i bine, că e chiar frumos / Să te prefaci în floarea pomului de măr, / Sau poate-n iarbă, sub picior, acolo jos…/ Sunt mame singuratice, bătrâne, / Cu haina toată zdreanță, trupul nespălat, Au ochii înălțați spre rugăciune / Și ce li se întâmplă, Doamne, e păcat… / Există mame în tristețe-ncolăcite, / Iar noi cântăm femeia, îi zicem c-o iubim, / Însă la ochii unor mame, plini de lacrimi, / Nici măcar nu îndrăznim să ne gândim… / Sunt mame înfrățite cu durerea, / A noastră e durerea, a tuturor… / Le vezi pășind încet, ca niște umbre / Și doar iubirea pentru noi… mereu e-a lor…” („Sunt Mame”)

Își expune sufletul în fața societății folosind o artă obișnuită foarte clară oamenilor simpli și pe care ades evită beaumond-ul moldovenesc, cel deprins să-și promoveze autorii proprii din trusturi achitate personal de el… Da, Emilia Plugaru, anume folosește arta de a scrie, de a relata, – nu critică, nu judecă… Un poet adevărat scrie pentru sine, în primul rând, nu se impune și nu este interesat de părerea cuiva. El și-a dezgolit sufletul, și e treaba ta dacă îl accepți sau nu, este alegerea ta. Impulsul sufletului, un dar divin, care nu poate fi risipit pentru minți ieftine sau pentru o societate ce nu apreciază valorile:

„…Vă plac doar acei vestiți, tineri, sprinteni și bogați, / Iar alături de bătrâni vă e silă să mai stați. / Vi se pare că miroase cam urât din urma lor, / Dar tristețile din suflet nu miros au, ele dor…” ( din „Fii pe-o clipă Moș Crăciun”)

Tragedia războiului nistrean sau a migrațiilor a găsit un ecou în inimile multor poeți basarabeni atât din acea vreme sovietică, cât și mulți ani mai târziu. Este nu doar furia oamenilor care își apără țara, nu numai lupta împotriva invadatorilor, – este și durerea pierderilor – a rudelor, persoanelor dragi, prieteni, familie. Mii de oameni s-au dus… să facă somnul veșnic sub cerul liniștit, fie – să caute paradisul peste hotarele Moldovei…

Am fost munte de granit, / Am fost pasăre de zbor, / Am fost mare zbuciumată, / Am fost strigăt de fior. / Sunt o brazdă desfundată, / Făr-de aripi sunt cocor, / Sunt o apă înghețată, / Sunt o lacrimă de dor…”

Dorul de neam, casa părintească, familie, copii, folclorul sătesc: subiecte redate practic în toate versurile Emiliei Plugaru, parcă fugitiv, cu aluzii, altele – directe: Mama – singură, așteaptă; intuiește, „aleargă ceva să-aștearnă pe masă” în așteptara ta; „sunt o lacrimă de dor”, etc.:

Dar tu nu mai vii, ai uitat-o probabil,  / Iar ea își tot zice că vrea să te vadă, / Își pune baticul cel roz și așteaptă, / Că nu vei veni, refuză să creadă…/ Ia vezi, ce frumos și-a gătit azi căsuța, / Curată, senină, cu brațe albastre. / Te-așteaptă ograda și câmpul te-așteaptă, / Ba chiar și mușcatele roșii din glastre! / Hai, lasă-le toate și pleacă acasă, / În brațele mamei te pierde o clipă, / Și fii fericit că ușa-i deschisă… / De părinți și de casă… nu se face risipă.” (Stă singură mama”)

Sau:

„Departe, sub pădure, / e casa părintească, / acoperișul cade, / dar cine să-l proptească? / De-acolo, dintre stele, / Părinții o privesc / Și-n casa lor cea dragă / Pe nimeni nu zăresc. / Ne-am risipit prin lume, / Ne-am dus și am uitat / De casă, de strămoși, de datini și de sat…” („Casa părintească”)

Imaginea Mamei – grijulii, iubitoare, care așteaptă pentru că este mama – se înfruntă cu singurătatea pornită de migrații; se opune războiului crud în luptele pentru lăcomie și putere; suferă în urma deportărilor din perioada sovietică… Nu există inimă mai fidelă decât a mamei. Așteptarea, răbdarea mamei – este ceea la ce autoarea acordă cititorului atenție, în primul rând. Copiii plecați, mama în așteptarea unui sunet de telefon, sau fiica și ea cu grija ei:„ o fi poate o săptămână de când mama n-a sunat…”. Nu este chip să nu plângi citind versurile cu tilul cărții, dar poeta ne promite/garantează un rezultat mai optimist… Metafore și comparații frumoase: „Parcă nici nu-mi vine a crede, ninge lin, drumul pustiu, / Totu-i alb, foșnește neaua, mică iar aș vrea să fiu…” („A sunat aseară mama” Poezii de dor) Totuși, nu există situații fără speranță și, pur și simplu, nu ar trebui să fie…

„- Lasă, mamă, trece dorul, poate-n vară voi veni, / Când o fi iarbă în luncă, când bujorul va-nflori…/ Nu fi tristă și mai sună, dacă vrei și eu te sun, /Ți-am trimis bani și mâncare… un cadou mic de Crăciun. / – Hai, la revedere, mamă…- a zis mama și-a închis, / Parcă-o văd cum în cămară plânge-n hohot, știu precis. / Are lângă un câine și mai are și-un motan, / Îi iubește și toți trei fac Crăciunul an de an…”

A recenziat… continuând să verse lacrimi la poezii – Svetlana Vizitiu

Mulțumim din suflet pentru acest volum plin de atitudine și sentimente sincere poetei Emilia Plugaru, o scriitoare de excepție. Apropos, recent Doamna Plugaru a fost inclusă în Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova! Felicitări!


2 comentarii

Zina Izbaș:„Mare e Puterea lui Dumnezeu!”


   Îi place să fie sinceră cu oamenii. De ei depinde ca să reușească de fiecare dată. În cazul în care nu merită, preferă să tacă. Mai ales atunci când simte că nu vor acorda importanță celor spuse de dânsa. Se mai întâmplă și așa, – spune ea. Nu-i place să judece, să jignească pe cineva, să pretindă că doar ea are dreptate. iubește oamenii cu adevărat, îi crede, îi menajează și speră că într-o bună zi… lumea va fi mai bună. Dorește armonie în familii, să nu mai plece nimeni de ACASĂ, iar cei care au plecat – să se întoarcă: „Nu e un eroism să pleci, e o faptă nobilă să rămâi și să construiești aici, în Basarabia Română. Este crezul meu, pe care l-am urmat și-l urmez. Toate cele bune și frumoase în această lume sunt posibile dacă depui în ceea ce faci multă Credință și Dragoste. Dacă acestea două sunt lipsă, zadarnice – Trudă și Vise.”

   Meseria de jurnalist este pasiunea ei de toată viața, tot ce scrie – face parte din ea: „Angajarea mea la Radio Moldova pentru totdeauna poate fi comparată cu… o dragoste de la prima vedere!” E un sentiment care mereu va fi același până la sfârșit, spune Zina Izbaș. – Nu e un joc de rol, nu e poveste pe care o spui și atât. „Munca mea la radio e viața însăși și gri-ul de fiece zi!” Și Prietenii ei fac parte neapărat din această viață, și ei îi sunt alături la bine și la greu. Pentru că munca la radio se face în echipă, de unul singul nu ai sorți de izbândă, pentru că așa sunt regulile radiofoniei moderne…

– Dragostea? Dacă nu e, nimic nu e. Altceva nu e de inventat și nici de declarat. Iată de ce nu voi spune nimic nou la acest capitol. Este doar a mea și doar mie îmi aparține!”

Zina Izbaș: Pe mal de Prut cu lacrima si dor, 2019

   Lucrând la radio a realizat sute, dacă nu mii de emisiuni pentru copii și tineret, dar și pentru adulți. Îi place să scrie. Are câteva plachete de poezie, acum pregătește pentru tipar o cărticică de povestiri pentru copilașii de grădiniță. Mai are în proiect o carte de poezii și una de proză pentru adolescenți.

Deși a început, în opinia ei, să publice poeziile prea târziu, în anumite perioade de inspirație, Zina Izbaș editează cât e posibil câte o plachetă de versuri. Scrie despre viață, în general, despre oameni, dragoste, natură… Multe poezii inspirate vor curând editate: „Precum spuneam, toate aceste creații nu sunt încă publicate într-o carte, dar mă pregătesc deja pentru un asemenea eveniment. Sper, să apară la lumină acea cărticică foarte colorată cu trei povestioare pentru copii. Mi-ași dori să definitivez și una de proză, dar o las încă să se rumenească bine în cuptorul inspirației. Nu am pretenția că ce scriu eu e absolut genial și că nimeni nu scrie ca mine, important e că atunci când sufletul meu strigă, răspunsul meu se așterne pe coala albă, care așteaptă, uneori cu multă răbdare, să fie caligrafiată cu gânduri, sensuri exprimate poetic.”

Mai e soare pe cer,/Mai e gândul curat,/Mai e verde în ler -/Toate vin din Inalt:/Cât acestea vor ţine/Fiţi convinşi, orişicine,/Dumnezeu a ales/La noi să vină./Bucuraţi-vă, oameni,/De raza divină,/Primiţi-o în suflet/Şi revărsaţi lumină/Din visele voastre,/Din vorbe şi fapte/Astfel vedea-ve-ţi/Cât de frumoase şi sfinte/Sunt florile vieţii –/Copiii Domnului/În zorii zâmbitori/Ai dimineţii./Bucuraţi-vă, oameni,/De pasărea-n zbor,/De umbra copacilor/Şi ploaia din dor,/Că nu e degeaba/Ce-a scris un POET:/–Sunt simplu ca iarba…/Şi asta-I perfect./EL pe noi ne-a ales/Şi ne-a dat de-nţeles:/La uşor şi la greu/Mai e soare pe cer,/Mai e gândul curat,/Mai e verde pe şes/Mai rostim rugăciunea./Mai simţim omeneşte,/Mai vedem clar Minunea -/DUMNEZEU ne iubeşte!” („Încredere” de Zina Izbaș)

Și mai mare e Credința ei în Dumnezeu: „Mare e Puterea Lui Dumnezeu și eu cred în El! De nu ar fi fost așa, nu am fi existat, probabil. Nici acei ani din copilăria mea firavă, ce-mi purtau pașii urcând dealul mai întâi la biserica din Marinici, iar apoi, după ce a fost închisă, la cea din dealul Bujorului. Și o făceam, de parcă așa și trebuia să fie, fără a scânci că drumul e lung și că mă dor picioarele, mergeam la fuguța, căci acolo, în locașul cu icoane și îngeri îmi închipuiam că mă așteaptă EL – cel mai buni dintre oameni. Așa mi-l imaginam eu pe Dumnezeu, care era de fapt Părintele Neculai Goncearenco, pe care, dacă îl vedeam, rămâneam locului, uimită și fericită. Nu-mi pot explica de ce, eram prea mică și prea naivă, dar mai apoi, după ce am mai crescut, după ce din tumultoasele aventuri studențești îmi ancoram subit privirile asupra vreunei turle bisericești din capitală, imediat îmi aduceam aminte de bunul meu Părinte Neculai. Despre viața căruia mi-am propus să cercetez, să studies și să scriu. Cu Doamne ajută!”

Speranța se topește ca lumânarea. 
Când eram copil mă întrebam adesea care este țara mea? Ce e de fapt URSS și ce e de fapt Moldova. Tata îmi punea gândurile la loc și îmi spunea că o bucată de țară nu poate fi țară. Și nici închisoarea popoarelor nu e o țară, ci așa cum și era – o închisoare. Din vârful stogului de gânduri priveam la imensitatea albastră și căutam un extraterestru care să mă ducă peste Prut. Căci cu mintea mea de copil nu puteam înțelege faptul că ”dincolo” oamenii care vorbesc sunt perfect înțeleși de oamenii de ”dincoace”, dar de ce nu suntem împreună? Lacrimi mășcate se rostogoleau pe obrajii lui tata când îl întrebam și el își strângea neputincios mâinile și mă săruta pe creștet, totuși bucurându-se parcă… pentru că mie îmi roiau gândurile astea în cap și pentru că surcica nu sare departe de trunchiul ei. – NUMAI UNIREA!

PLÂNG DUPĂ MAMA:„M-a căutat mama toată noaptea prin vis,/I-am spus să aştepte până îmbrac o ie,/Între timp afară cu frunze ruginii a nins/Şi ea le aduna cu drag să mi le ofere mie/Noiembrie îşi scutură arama de prin pomi/Şi îmi promite că-mi va da de toate,/Ş-o văd pe mama în clipa de nesomn,/Cutreier visele cu ea de astă noapte./Şi lacrima-mi se scurge în şiroi de-a valma,/Ce udă frunzele-n buchetul de aramă,/Şă merg acasă, e timpul, ea mă cheamă:/Sunt un copil ce plânge după mama.” (Z. Izbaș)

     Anii din copilărie: „Dacă nu eram eu fata mamei și a tatei nu avea cum să fie mai altfel decât a fost copilăria mea din albe creste, cu șesul larg, făcut anume pentru un copil căruia îi plăcea să urmărească zborul păsărilor avântate în infinitul cerului și să creadă că este una din ele și că zboară acolo sus cu toate împreună. Câteodată rămâneam pentru mult tmp cu privirile ațintite într-un punct. Imaginându-mi și spunându-mi în mintea mea de copil nenumărate povești, inventate pe loc, încât nu auzeam când mama mă striga să vin la mâncare ori să merg la culcare. – „Mai stai, mamă, mai stai, că nu am reușit să-mi spun povestea”. Mama se uita la mine surprinsă și curioasă, oare ce poveste îmi mai spun? Când îl vedeam pa tata călare pe cal alb, mi se părea că e cel mai frumos Făt-Frumos. Și cel mai puternic. Și că el acuși o să mă ia în brațe și o să zburăm ca gândul cu tot cu armăsar printre nori. Erau cei mai puri și mai fericiți ani, petrecuți într-o familie numeroasă, care avu să treacă și prin greutăți, și prin zbuciumul părinților noștri iubitori de a ne asigura minimul necesar, ca să avem o viață decentă și să nu ducem lipsă de nimic. Deși…nu întotdeauna reușeau. Am crescut în limba română, ascultând Radio România și vizionând Televiziunea Națională Română. Bunicii mei – cei mai buni din lume – Nenea Neculai Jităreanu (bunicul de pe mamă) și bunica Vasilisa ne iubeau și ne drăgosteau ca pe niște nepoți scumpi ce le eram. Mergeam foarte des la ei și chiar rămâneam pe mai multe zile la Călimănești. Eu eram nedespărțită de sora mea Alenușa. Chiar dacă sunt mai mare decât ea, doar cu un an și trei luni, ea mă exaspera cu toate talentele ei de cântăreață, dansatoare și declamatoare. Era foasrte isteață și mereu în central atenției, pe când eu… mă retrăgeam stingheră într-un ungheraș și visam la un moment de glorie, când îmi voi învinge timiditatea și voi arăta ce pot și eu lumii întregi. Până la urmă, într-un oarecare fel, visul mi s-a împlinit!”

Am și un loc lângă EI. Nu pot sta departe, nu pot pleca nicăieri. Au fost ocazii. foarte convenabile mie, dar decizia nu-mi aparținea. Cuvântul hotărâtor a fost al Lor, deși niciodată nu mi l-au spus. Ei cum să pleci de lângă Ei? La ora asta mi-e dor de Mama și Tata. O noapte divină, dragilor, fiecare cu stelele sale.” (15 iulie 2019, la mormântul părinților)

Aici, alături de mama ei Ileana, când era în viață:

Bunicul Vasile și bunica Lisaveta locuiau în mahalaua lor, la Heleșteni, satul în care s-a născut Zina. Le plăcea cu surioara să meargă și la ei, deseori îi vizitau și bunica mereu avea ceva dulce. „De la bunei nu era departe și casa lui Nanu Ghiță și nana Mărița, – Dumnezeu să-i ierte pe toți. Ei mi se păreau întruchiparea bunătății. Iar moș Todirică și badea Vania Izbașa mi se păreu ceu mai frumoși flăcăi din sat. Și tare ne mai mândream cu ei. Acum, dintre toți, a rămas doar nea Toadere, cu ai săi peste 80 de ani, să ne fie sănătos!”

Studenția Zinei Isbaș s-a derulat la facultatea de filologie a USM, cu specializare în Jurnalism:„Dar nu știu de ce în diplomă ni s-a scris că am devenit „profesori de limba și literatura română”. Desigur, e o profesie nobilă și onorabilă, dar ce ne facem cu matera de specialitate pe care am studiat-o și am efectuat stagii de practică în cadrul redacțiilor, fie raionale, fie republicane? Un paradox neelucidat până în prezent. Am lucrat pentru început trei ani în presa scrisă, ca din 1982 să staționez până în present la Radio Moldova.

``Tot tindem să fim sus şi urcăm, urcăm,/Ne avântăm cu pasul şi cu gândul/Spre zări de neatins, spre orizonturi/Linia cărora nu e decât o iluzie/Ce ne îmbie să ajungem la ea,/Dar scările sunt scurte şi ne oprim/Să ne tragem sufletul/Şi în acelaşi timp să înmulţum treptele/Pe care să le trecem spre vârf./Şi iarăşi nu sunt îndeajuns, şi iar mai zidim pietre/Căci vrem să ajungem ACOLO, pe unde nu am mai fost,/Şi să vedem cum îşi pune la cale Dumnezeu treburile/Şi ce gând are asupra noastră./Urcăm, urcăm, urcăm… ci încă nimeni nu ştie/În ce moment de zi sau de noapte/Se va putea odihni şi Sfântul, Marele,/Ca să-l întrebăm dacă nu a oboist/Să ne poarte la toţi de grijă şi să ne ţină/Verticali pe acest mult încercat pământ,/Pe care a clădit munţi pentru sihaştri,/Să se roagă de ploaie, de Soare, de Aştri –/Pentru cei ce râvnim cât mai sus,/pre tainele veşnice, de nepătruns…/Nu e uşor să fii ca Iisus:/Învăluit în tăcere, /Cerul ne priveşte cu imenşi ochi albaştri/Şi are atâtea de spus.„ (Zina Izbaș, Trepte spre cer)

Din Cartile care recomandă Zina Izbaș: ‘’Cartea Cărților’’„Cea mai greu de citit, dar obligator pentru fiecare, Să pătrundem în sensul literelor biblice mai întâi și apoi să ne dăm cu părerea. Unii se consideră a tot știutori, negându-l pe Dumnezeu, fără a fi citit o buchie din Biblie.”

– Opera lui Mihai Eminescu, – cel mai mare poet roman din toate timpurile și, afirmând acestea, nu las loc pentru alte comentarii. Pentru că ”De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece” (Grigore Vieru).

Mircea Eliade. Mihail Sadoveanu, Nichita Stănescu -literatura română incluzând-o și pe cea basarabeană. Nu înseamnă că neglijez scrierile autorilor străini, pentru moment sunt prizoniera roamnelor lui Paulo Coelho (de vină e starea mea profund adolescentină, poate) și Mario Vargas Llosa.

                                 Alte impresii de Zina Izbaș:

~”Cel mai greu e să schimbi mentalitatea oamenilor bântuiți de ideologia comunistă, care le-a cotropit materia cenușie și nu depun niciun efort pentru a vedea mai departe decât secera și ciocanul, deși unii nu le-au ținut în mâini niciodată

-„Mă gîndesc la baștina mea, iar dorul pentru ea îl simt în permanenţă. Întotdeauna mă bucur pentru ceea ce aud că se face frumos aici. Chiar sînt fericită atunci cînd este vorba de ceva pozitiv, de ceva bun. Pămîntul acesta al nostru: dealurile, văile, colinele – toate îmi sînt atît de dragi și sînt fermecată, vrăjită pentru totdeauna. Totate acestea mă aduc la Nisporeni. Și întîlnirile cu oamenii de la noi, pentru că – poate că sînt subiectivă – dar cei mai buni și cei mai frumoși oameni vin din Nisporeni.”

– PARADOXUL ZILEI: Cu cât mai prost ești, cu atât mai lăudat …

~ Migrația e o problemă în ascensiune, la modă în Republica Moldova. Îmi este frică de acest fenomen, care distruge familii și pustiește satele noastre. Nu pot schimba nimic în acest sens, din păcate, pentru că nu poți să le interzici oamenilor să aleagă ce e mai bun (în opinia lor) pentru sine. Statul ar fi trebuit să se îngrijească permanent de nivelul vieții oamenilor din republică și să le asigure un trai mai bun.
~Oriunde ași pleca, eu mă despart cu greu de Chișinăul meu cel mic, vorba cântecului, și de Basarabia mea. Am vizitat România – cea mai frumoasă țară de pe glob. Spun asta pentru că la o vârstă târzie am descoperit-o și nu mă mai satur să călătoresc vara, când mi se deschide această oportunitate, prin ..”Țara mea de glorii, / Țara mea de dor” (M.Eminescu). Nu am călătorit mult prin alte țări, am fost repetat prin Franța și Italia, îmi este dor de Lituania – un exemplu de unitate și demnitate națională.

-„Cândva demult am vizitat acest muzeu de pe str.”31 august 1989”. Doar inscripția ne mai arată ce a fost aici. Pe când restabilirea și repunerea acestui edificiu de valoare istorică în serviciul poporului? Ca nu cumva să ne trezim că e ”prihvatizat” de cineva…”

-„AȘTEPTAREA în van este cel mai mare storcător de speranță și energie, care îți strică toată vara. Iată de ce Vă doresc tuturor s-aveți parte de ÎMPLINIREA viselor și dorințelor toate.”

-„Prietenii… sunt de la Dumnezeu, Ei sunt alaturi, cand e bine,cand e rau…
Un prieten adevarat iti stie slabiciunile,dar iti arata calitatile,iti simte temerile,dar iti intareste credinta,iti cunoaste ingrijorarile,,dar iti elibereaza spiritul,iti recunoaste defectele,dar iti subliniazaza posibilitatile.Distribuie, pe pagina prietenului tau…”

-„Când am fost angajată la Radio Moldova, purtam o ie brodată în roșu cu negru, care are mai mult de 50 de ani și o păstrez ca pe o relicvă scumpă. Este ia în care am făcut primul reportaj de la Râbnița în 1982 și tot în acel an – la Tiraspol. – Mama, ”smotri, moldovanocica” – strigă un copil de răsuna troleibuzul în care mergeam să-mi vizitez verișoarele. – ”Nu i cito, pe televizoru ne videl, scolico raz pocazâvali” – îi răspunse mama-sa, privindu-mă cu indiferență. – Mama, ”neujeli tî ne panimaeși, ăto bâlo po telecu, a ona nastoiașciaia, jivaia…” IATĂ CE ÎNSEAMNĂ SĂ PORȚI O IE – SĂ FII VIE, ADEVĂRATĂ ȘI SĂ TREZEȘTI ADMIRAȚIE ÎN CELE MAI SENSIBILE SUFLETE. Nu este vorba despre mine, ci despre IE.”

– „Sufletul nostru se regăseşte împlinit la Călimăneşti, în casa de nerecunoscut a familiei lui Grigore Hanganu, protagonistă a Campaniei Sociale de Paşti FII BUN – DĂRUIEŞTE BINELE. Suntem absolut siguri de faptul că cei patru copilaşi se vor bucura de spaţiu curat, bine amenajat şi vor duce o viaţă decentă în casa, pe care acum le-o construieşte tăticul lor bun şi toţi acei care îi ajută. Jos pălăria în faţa lui Grigore, pentru că îşi respectă întocmai promisiunile. Cine doreşte să-i mai ajute financiar, îndrăzniţi, oameni buni. Resursele s-au cam epuizat, dar lucrările costă, ştiţi şi singuri. Doamne ajută pentru toată lumea în facerea de bine. Dragi colegi, să-mi fiţi sănătoşi şi să aveţi parte numai de bucurii, pentru că împreună am făcut o faptă bună, demnă de numele de creştin pe care îl purtăm.” (21 iulie 2019)

Surse biografice:

Originară din comuna Marinici, satul Heleșteni. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova. În prezent, este una dintre cele mai cunoscute jurnaliste de la postul național Radio Moldova. Zina Izbaş este cunoscută şi ca poetă, fiind membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

https://www.facebook.com/zina.izbas

http://wwwbibliocity.blogspot.com/2014/03/zina-izbas-poeta-cu-chip-adolescentin.html

❤ Interviu de Svetlana Vizitiu


11 comentarii

Părintele Iurie HEMEI:”Viața e un dar ceresc”


Dacă porți în suflet ură, Zadarnic tu te vei ruga. Căci spui cuvintele din gură, Dar nu le spui cu inima.”(Versetul 83, Iurie Hemei)

Îi place mult să asculte ploaia, de fiecare dată picăturile ploii îl duc cu gândul la copilărie, la părinții lui Ilie și Teodora, la baștina natală… Provine dintr-o familie de țărani din satul Gura Gălbenei, r. Cimișlia, în care s-au născut patru copii: trei băieți și o fată, iar Iurie Hemei este mezinul (n. 28 februarie 1984). Un suflet sincer, cu dragoste și respect pentru oameni, iar mama pentru el este o adevărată sfântă și Iurie explică, de ce: ”Mama s-a născut într-o familie de oameni înstăriți care au avut mult de suferit în urma represiunilor sovietice care le-au luat toată averea, pribegind mult timp prin păduri de frică să nu fie ridicați în Siberia. Când au fost lăsați în pace, au fost nevoiți să înceapă totul de la zero, în condiții teribil de grele. Astfel, mama nevoită să abandoneze școala la 13 ani, s-a angajat în colhoz ca mulgătoare la ferma de vaci. Distanța de-acasă și până la fermă era de doi km într-o direcție, mama se trezea la patru dimineață ca să mulgă vacile, și nu doar atât, ea făcea naveta de trei ori în zi pentru același lucru – în total 12 km pe zi numai drumul mers pe jos, plus lucrul greu care îl făcea acolo, astfel a muncit timp de 27 de ani. Între mulsul vacilor, făcea acasă de mâncare, cocea pâine și multe alte lucruri prin gospodăria casei… Nu știu cine din generația mea ar fi în stare să muncească atât de mult și să crească patru copii. După închiderea fermei, mama a muncit următorii zece ani într-o brigadă de tutun, de aceea eu susțin întotdeauna că am o mamă eroină.”

   De mic copil, Iurie Hemei e obișnuit să muncească la țară. A fost foarte energic, curios, participa la diverse cercuri și antrenamente școlare: sport, muzică, istorie, fizică etc. La șase ani a mers la școală, și la zece ani… a simțit o reacție „ciudată”, devenind foarte interesat de biserică, deși părinții lui nu erau bisericoși, iar tata chiar îi interzicea să meargă la biserică. Iurie a început să citească multe cărți religioase începând cu Biblia pentru copii, Viețile Sfinților ș.a. La 12 ani, cânta în strană fiind pălămar la altarul bisericii. Mereu a fost pasionat de muzică, în special, de romanțe și de muzică populară, le cântă cu plăcere în continuare. Astfel, Iurie a început să compună cântece pe care așterne versurile proprii și le cântă, în special, oaspeților săi care mereu îl roagă să fredoneze ceva din creațiile sale…

Pentru prima data Iurie s-a îndrăgostit prin clasa a 6-a, atunci a început adevărata lui inspirație pentru a scrie poezii, și – în clasa a 8-a el deja avea două caiete cu versurile sale proprii, care erau transmise din mână în mână prin școală, după ce au ajuns și la Doamna profesoară de limbă română, cea care i-a apreciat talentul și l-a încurajat să scrie mai departe. Avea și modele preferate de urmat: Marele M. Eminescu, O. Goga, V. Alecsandri, G. Vieru, T. Arghezi și alții. Apoi, încurajat de dascăli şi colegi, devenit preot, Iurie Hemei a continuat să scrie.

Nu știu, dacă aș putea numi Preoția o carieră, pentru că eu o percep ca o slujire față de Dumnezeu. Totuși în calitate de preot întotdeauna mi-am centrat predicile pe iubire față de Dumnezeu și aproape, pe iertare, blândețe, bunătatea, milostenie și cel mai important îmi îndemn ascultătorii să vadă în orice om indiferent de starea socială sau materială chipul și asemănarea lui Dumnezeu.”

După absolvirea școlii medii, la recomandarea preotului din sat, Iurie Hemei a urmat studiile teologice ale Academiei de Teologie din Chișinău pe care a absolvit-o în 2008. A fost hirotonit preot în anul 2004. A activat ca preot paroh în satele Brânza r. Cahul, Filipeni r. Leova, și cinci ani a slujit în s. Sagaidac r. Cimișlia. În perioada 2010-2014 a activat ca preot capelan în cadrul penitenciarului Nr.3 or. Leova: în această funcție a reușit să săvârșească Taina botezului asupra unor deținuți care s-au întors la credință! Pe mulți dintre deținuți preotul Iurie Hemei i-a mărturisit și împărtășit, pe unii i-a cununat… A întâlnit deținuți care erau deprimați și mulți dintre ei se gândeau la siucid:”…dar cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să-i încurajez și să le aduc speranța în suflet, pe unii i-am întâlnit după eliberarea care mi-a mulțumit pentru rugăciuni și încurajare. Chiar dacă unii îi priveau ca pe niște făcători de rele eu am încercat să văd în ei chipul și asemănarea lui Dumnezeu.” Părintele Iurie Hemei – cu slujba la biserică, dar şi dascăl la gimnaziul din localitatea Sagaidac, nu ezită să le citească din versurile sale elevilor şi sătenilor, și celor care îl urmăresc zilnic pe rețele de socializare.

Prietenii îl întreabă, cum reușește să îmbine poezia cu teologia? Cum se împacă cu ambele noțiuni? Iurie le răspunde că „Scriptura este cartea de temelie a tuturor teologilor (și care în traducere înseamnă colecția de cărți), o bună parte din aceste cărți sunt cărți poetice scrise în versuri – una dintre ele sunt chiar versurile de dragoste – Cântarea Cântărilor, de asemenea, Biserica are ierarhi și preoți care dintotdeauna au scris versuri. Sf. Grigore Teologul a scris adevărate opere în versuri, la fel și preotul Alexei Mateevici, dar și mulți alții”.

Cum reușesc să scriu versuri? Se spune despre unii oameni, care au reușit pentru că au pus mult suflet în ceea ce fac. Într-adevăr, sufletul este cel mai prețios lucru pe care îl are omul și asta pentru că sufletul este o parte a Lui Dumnezeu în om. Atunci când noi punem suflet în ceea ce facem, lucrează divinitatea prin noi. Același lucru încerc să fac și eu să pun suflet în tot ce fac, în special, în poezie, de aceea, pot să spun că poezia este o parte a sufletului meu.” (Iurie Hemei)

Versurile pe care le scrie nu au un anumit subiect, părintele Iurie Hemei spune că a scris și continuă să scrie despre ceea ce simte, despre neamul său, dragoste, religie, natură, patrie, sat, și, bineînțeles, despre mama, dar și despre alte diverse teme:”Trebuie să recunosc că student fiind, am avut o perioadă în care eram sceptic față de credință și Dumnezeu, probabil că eram într-un moment de decădere a dezvoltării personale; m-am informat mult din cărțile care promovau ateismul și, în această perioadă, am scris mai multe poezii împotriva credinței în Dumnezeu… Dar, – aceste poezii nu le-am publicat niciodată și cred că nici nu le voi publica. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că în cele din urmă, ca și fiul risipitor, eu m-am întors înapoi la făgașul Credinței și precum apostolul Pavel care l-a prigonit pe Iisus, apoi întreaga lui viață și-a dedicat-o lui Hristos: este și pentru mine un exemplu”.

Cărțile teologice, la fel, cărțile cu caracter psihologic pentru care Iurie Hemei a prins o pasiune aparte, l-au dezvoltat mult ca personalitate: „Puterea magică a gândului” de Dr. David, J. Schwarz, de asemenea, mi-am găsit liniștea sufletească în operele lui Paulo Coelho, Lev Tolstoi, Irina Binder. Dintre poeți îi admir pe M. Eminescu, T. Arghezi, A. Păunescu, Gr. Vieru, N. Dabija și alții. Dintre scriitorii teologi am o mare admirație pentru Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania, Dumitru Stăniloaie etc”. În timpul liber, pe lângă lectură Iurie Hemei obișnuiește să asculteTeatrul radiophonic, o pasiune deosebită și foarte eficientă pentru dezvoltarea personală…

Cu timpul gândurile avansează, poeziile se fac mai profunde”. A avut şi câteva publicaţii şi în ziare şi acum în calitate de preot publică pe site-uri ortodoxe, religioase, care au un caracter religios. Prima poezie a lui Iurie Hemei datează din anul 1997 și are titlul de „Greierul și furnicile”. În prezent, preotul Iurie Hemei a reușit să editeze două cărți în 2018: „Ecoul Iubirii – poezii” și alt volum care l-a scris la îndemnul soției – „Ghicitori pentru cei mici”. Mai are la activ peste 100 de poezii care vor apărea anul acesta (2019) într-un alt volum de poezie, printre acestea se regăsește poemul „Cugetări” (care are o sută de strofe).

Primul critic al versurilor lui este soția Tatiana Hemei – „prima lui dragoste încă din clasa a 6-a”. Recent, s-au împlinit 17 ani de când soții Hemei și-au unit destinele în fața Sfântului Altar. Anume Tatiana este primul cititor și cea care mereu îl încurajează. Pentru Tatiana, Iurie scrie zeci de versuri, sunt postări pline de dragoste și admirație…  „Cea mai mare realizare pe care o am îmi sunt copiii Sabrina de 15 ani și Gabriel de 7 anișori, pentru ei trăiesc și ei sunt aerul pe care-l respir și cea mai mare bucurie a mea este să-i văd fericiți.” Familia este raiul lui mic pe acest pământ. Mereu sunt împreună, se dedică cu suflet și dragoste familiei, copiilor săi. Adoră să călătorească împreună cu familia, să vadă lucruri utile și între timp își aşterne sentimentele și cele mai frumoase amintiri în versuri. Multe sunt scrise și dedicate cu dragoste neamului moldovenesc, mărturisind ca avem destinații turistice unde poți locui și te odihni cu suflet.

Mereu am spus că Moldova este un colț de rai. Am vizitat mai multe țări, dar ca acasă nu e nicăieri. Eu sunt un om spiritual, precum Nicolae Dabija are intitulată o carte: „Libertatea are chipul lui Dumnezeu”. Deci, aici pe această palmă de pământ, mă simt acasă, mă simt liber. Viața este asemenea unui vis, omul este un simplu călător prin viața lui. Oriunde trăiești această viață – în SUA, Europa, până la urmă călătoria se sfârșește, indiferent unde te afli. Iar cu noi nu luăm nimic altceva decât faptele noastre! Eu cred că în viață nu e important ce reușești să aduni, dar ceea ce reușești să lași în urma Ta. Cineva consideră că dacă trăiam în altă țară, eram mai fericit, dar adevărata fericire este în sufletul nostru, sunt copiii, părinții, prietenii noștri…

Fericirea este casa părintească, locul copilăriei, fericit ești atunci când îi ai pe cei dragi alături.

Fericit ești atunci când vorbești în limba ta, cânți în limba ta, te rogi în limba ta, iar toate acestea sunt – Acasă!

Oriunde suntem purtați de valuri în lume, dar vine o vreme când tângești să fii aproape, să revii acasă, iar acest dor îi macină pe mulți dintre cei plecați, este un dor care îți fură somnul, – un dor care nu te lasă până nu te întorci de unde ai pornit…”

Despre destinații turistice în Moldova: „Vedem în ultima perioadă de timp, tot mai mulți turiști din diferite țări: Franța, Italia, China, Japonia etc, care ne vizitează țara noastră, merg la Butuceni, Orheiul vechi, Saharna, Țipova, Cetatea Sorocii, mănăstirile din Moldova; își instalează corturi, fac poze cu răsăritul sau apusul de soare, stau câteva zile – și toți rămân impresionați, recunoscând că Moldova este un colț de rai, cu aer curat, cu stele pe cer, care pare că le atingi cu mâna; cu oameni simpli, gospodari și primitori de oaspeți și cu sufletul mare! O Moldovă cu fântâni neobișnuite pentru alte țări, – din care poți să bei apă direct din găleată. Dacă străinii au îndrăgit țara noastră, cu atât mai mult noi, moldovenii, trebuie să iubim acest colț de rai unde se cântă romanțe, doine și care îi inspiră pe poeți.”

Prietenii și persoanele dragi despre Părintele Iurie Hemei – câteva dintre mii de recunoștințe:

„Și așa cum zice scriitorul meu preferat Iurie Hemei, – familia este la fel ca o pasăre, ca să poată zbura trebuie să dea din ambele aripi …La fel facem și noi deja de 17 ani !!! E frumos să zbori alături de tine, Iurie Hemei”- (sotia Tatiana Hemei)

Elena Cojocaru:”Slava Domnului! Mulțumim Bunului Dumnezeu pentru că avem posibilitatea din cînd în cînd sa vedem, auzim, să cunoaștem adevărați urmași al Domnului nostru Isus Hristos, adevărați păstori și propovăduitori ai Luminii, Cuvintului. Anume prin graiul si predicile lor pline de adevăr și înțelepciune ne vorbește insasi Dumnezeu. Mulțumim, scump Părinte Iurie Hemei! Dumnezeu să Vă dăruiască sănătate, sa Va binecuvinteze, întărească in credință, pentru a putea duce și în continuare Crucea Preoțească deloc ușoară. Iar noi enoriasii sa ne rugam Bunului Dumnezeu pentru ei și mai marii lor, așa încît, in fruntea bisericii să-i avem destoinici, curați, luminati, pentru a ne călăuzi pe cărarea strimtă și anevoioasă, dar care duce spre Bunul Dumnezeu”

Alexandra Bularga ‘„Sunteți un cuplu minunat,un exemplu pentru toată Lumia, un exemplu pentru întregul sat. Ne mindrim cu așa parinte în sat, cu așa preoteasa.Cu toată sinceritatea, va stimez și va respect. Sa va vad mereu zimbind și fericiți,să fiți sănătoși.”

Lena Carp:”Sinteti o pereche care emana multa pozitivitate ”

Silvia Moraru: ”Ce frumos ca sunt asa exemple pentru tinere generatii, sunteti frumosi si la chip, si la suflet, sanatate si binecuvintata sa va fie familia!

Maria Guțu:”Sinteti o pereche de romani superba inconjurati de multe flori frumoase!!!”

Natalia Mazilu-Miron: ”Iurie Hemei – Om cu suflet mare! va multumesc din toata inima ,pentru caldura sufleteasca si bunatatea pe care o raspinditi in jurul d-voastra! ”

Daniela Dragoi:”Multă sănătate celui ce a scris foarte frumoase versuri chiar se inspiră din viata reală, Doamne ajuta, pe toată lumea”

Lidia Vrabie:”Citesc cu mare plăcere, admir creația sfinției voastre, părinte! Sunteți un iubitor de frumos și un îndrăgostit de valori!”

Maria Guțu:”Ce versuri adevarate!!! Sint bine gindite si compuse,te patrung in adincul sufletului!”

Lidia Ciurca, profesoara:”Versuri foarte profunde. E viata adevarata!Sunt mandra ca te-am avut ca invatacel”

Ana Talmaci:”Un parinte pe nota 10! Bunul Dumnezeu sa va dea sanatate, putere, sa va inzestreze cu cuvantul rabdare Pentru că lucrul care il faceti – este pentru binele oamenilor. Slava lui Dumnezeu sa va calauzeasca!”

          Unele dintre citate, zicale preferate de Iurie Hemei:

~”În viață nu e atât important să ai zărți bune, ci să le joci bine pe cele pe care le ai. – Josh Billings

~”Atâta timp cât acolo sus Dumnezeu mă iubește, nimeni de pe pământ nu mă poate distruge”

~”Problema lumii în care trăim este că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în vreme ce prostii sunt plini de încredere” – Charles Bukowski

~”Când urci pe scara vieții, nu uita să dai buna ziua la toată lumea, că atunci când vei coborî să aibă cine să-ți răspundă”

~”Nu este nicio rușine să te naști prost. Rușine e să mori prost.” Marin Sorescu

~”Omul fățarnic are două fețe și niciun obraz” – Nicolae Iorga

~‘’Stau saracele babute si impart prosoape, colacei, poduri, podete. Eu nu suport inmormantarea asta a noastra, pentru toate scamatoriile din ea. Eu nu ma duc, nu sunt adeptul lor. Ar trebui ingropat mortul, dupa principiul bisericii: i-ai batut copârșeul in cuie, l-ai prohodit, il duci la biserica, il pui in groapa si ii dai drumul! Restul teatrului si arta populara traditionala, s-o faca babele dupa ce pleaca preotul. Cat vor ele… sa sparga cani, sa arunce vin, sa taie gaini, sa rupa usi, sa sparga geamuri.. toate tipicurile lor, de ce? Pentru ca mortul este obligat din viata sa plece cu doua porunci: „Sa-l iubesti pe Dumnezeu!” si „N-ai avut Biserica de Mama, nu-l ai pe Dumnezeu de Tata!” Caci tu ca preot spui asa: „Pomeneste, Doamne, pe toti cei adormiti in nadejdea invierii si credintei vesnice!” Pai, daca el a murit la bufet cu sticla in mana, tapan de beat sau sub pat la Ilena in timp ce curvea, ca a facut infarct..Ala ajunge in Rai? Ala sta cu dracul din prima la racoare, nu mai are treaba: „EI DOI SI-O UMBRELA!” Deci asta il asteapta, asta e chemarea lui, pentru asta s-a luptat o viata!’’ – Parintele Calistrat

~”Mai bine să fii deștept și s-o faci pe prostul decât să fii prost și s-o faci pe deșteptul”

~” Sa nu confundam indracirea cu bolile mintale sau cu tulburari de comportament, pe care le intalnim noi astazi in societate dar cu delirul acesta religios. Radacina demonizarii este ateismul, neincredrea in Dumnezeu! Neincrederea in Dumnezeu starneste o mai veche radacina a pacatului si ce este pacatul in primul rand? Definitia pacatului este: Dezlipirea de Dumnezeu si unirea cu satana. Primul pacat este iubirea de sine si mandria. Ce are la baza mandria? Are indemnul la fapta buna, facuta cu scop rau! Mandria inseamna virtute la vedere si aici trebuie sa ne pazim de slava desarta care este varful mandriei. Mandria este pacat diavolesc! Sf Scriptura ne da si remediu: Revenirea in sine din slava desarta. Asa cum a spus fiul risipitor care si-a revenit in sine si i-a spus tatalui: „Am gresit la Cer si inaintea ta!” – Părintele Calistrat

~”Cine te-a lovit pe la spate, a făcut-o pentru că în față nu ar fi reușit niciodată”

~”Dacă Dumnezeu ți-a dat o încercare, să fii sigur că tot El îți va da și o rezolvare!”

~”ORTODOXIA NU ESTE MARCATĂ DE OAMENI CARE NU ŞTIU CE ÎNSEAMNĂ BISERICĂ” – PR. NECULA

~”Atunci când viața te îngenunchează ești în cea mai bună poziție pentru a te ruga”

             Despre Credință și alte câteva surse literare de Iurie Hemei:

http://ortodox.md/author/parintele-iurie-hemei/

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2061086210637605&set=a.852848494794722&type=3&theater

https://www.youtube.com/watch?time_continue=265&v=PShewpXOn6M

https://www.youtube.com/watch?v=vWDOm0RMqIE

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1565541590192072&set=a.741376939275212&type=3&theater

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1566148696798028&set=a.741376939275212&type=3&theater

https://prime.md/ro/si-preot-si-poet-un-slujitor-al-domnului-scrie-poezii-religioase-si-de-iubire_61783.html

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1919229421489952&set=a.741376939275212&type=3&theater

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2066179390128287&set=a.852848494794722&type=3&theater

https://www.facebook.com/iurie.hemei

„Atît de mult am cugetat la viață,/Și mai nimic din ea n-am înțeles./Un vis oprit, sau poate nor de ceață,/Să spună cei plecați cu ce ei s-au ales./Sărmanul om cît rău adună-n el,/Aleargă după lucruri trecătoare./În zori copil, iar seara moșnegel,/Și obosit se-ntoarce la culcare./În goana după bani adesea noi uităm,/De bunul simț, de cei mai triști ca noi./Mulți au plecat, la fel și noi plecăm,/Și-averele se vor preface în noroi./Și cei bogați și împărații mari,/Atît de mici se văd în fața morții./Bătrîni, copii și slabi dar și cei tari,/Cînd vine ceasul vom pleca cu toții./Cu slove sfinte spune în Scriptură./S-avem Credință, Speranță și Iubire./Căci omul e a Domnului făptură,/Și doar acestea duc spre Mîntuire.” – Prot. Iurie Hemei

                                                                                      ❤


4 comentarii

Războiul nu are chip de femeie sau despre Olga Căpățînă, o artă în culori și panglici


Dragostea mea cea de toate zilele, eu, Ți-o cer, Doamne, în loc de pâine”…

Multe dispar, se dizolvă totalmente în uitare. Dacă nu uiți războiul, apare multă ură, și dacă războiul este uitat, – începe altul. Să nu uităm femeile care au realizat fapte mari, care s-au sacrificat viețile pentru fericirea și viitorul nostru, noi nu avem dreptul să le uităm. Va veni timpul, și femeiei i se va întoarce recunoștința. Nu va exista război și răul pe pământ, oamenii se vor ”înfrăți” și vor găsi fericirea lor.

Știm multe despre război, și prea puțin, de fapt. Războiul este cel mai mare barbarism al omului: sânge, răutate, ură. Cum se poate îmbina conceptul de ”femeie” și ”război”? Cum poate o femeie care dă viață, aduce fericre și pace, să ucidă? Nu este credibil, și nu dă Doamne pentru o femeie să devină un soldat! Din nefericire, forța crudă și distructivă îi echivalează pe toți: bărbați, femei și chiar copii…

Opera literară a Olgăi Căpățînă conține adevărul prin care a trecut ea personal, în care a adunat toate vocile unei femei cu strigăt de durere, despre destinul ei și a altor oameni în care a întrat războiul înfricosător și fără a cere voia lor le-a schimbat viețile pentru totdeauna. Da, a fost nevoită să existe în condiții de război, să iubească și tot odată să țină arma la piept. Odată cu tot tragicul morții, a sângelui și cruzimii ce o pășteau la fiecare pas, Femeia din Olga Căpățină aduce în război un spirit ușor de bucurie, speranțe, versuri și cântece, și chiar o artă în culori și panglici… Și în același timp, războiul este cel mai crud lucru care se poate întâmpla unei femei. Doar, ea este Mamă, ea dă Viață, și aici este nevoită s-o lichideze. Nu este treaba oricărei femei. Nu trebuie să fie a nimănui! De ce guvernele, bărbații… provoacă la războaie, doar și ei au o mamă a lor, copii, nepoți… E groaznic de dureros, ce au îndurat buneii noștri în deportări și în Primul Război Mondial; de ce această durere n-a fost o lecție pentru a iniția razboaiele din  Afganistan și cel din Transnistria. Vieți pierdute, destine întretăiate, și cel mai groaznic: a reieșit că aceste războaie au dus doar la pierderi umane și dezbinări între popoare fără a realiza ceva concret. Un vis urât care, din păcate, a devenit realitate.

Amintirile, mărturiile Olgăi despre război în povestirle ei sunt sincere, fără atenuare. Romanele ei nu pot lăsa pe nimeni indiferent, pentru că ele oglindesc nu doar realitatea: expun sufletul unei femei care deschide cele mai interesante taine, relații care pentru altcineva ar fi greu de împărtășit. Unele descrieri sunt chiar teribile prin faptele lor. De fapt, teribil este orice război… (SV)

  În prezent, casa Olgai Căpățînă este aici Republica Moldova, și acolo – în Franța. Spunea cândva Olga că iubește Moldova ca pe un copil bolnav caruia îi porți de grijă și-i dai tot sufletul. Și Franța ca pe un copil, de care te mândrești”. Puterea ei e în cuvântul scris, în detalii transmise pe curat și anevoios devine de-un suflet sincer exprimat… Astăzi este o femeie împlinită și fericită chiar…

      Dar, a fost odată ca nicodată, demult tare, o femeie cu ochi albaștri, care iubea poezia… A studiat Filologia, Limba și literatura Moldovenească la Bălți, așa cum era pe vremuri. Apoi a lucrat la Radio Moldova și primea doar 105 ruble sovietice. Avea deja doi copii și reușise să divorțeze. Într-o zi, a realizat un reportaj despre înrolarea tinerilor în armată, și soarta nebună o făcu sa accepte propunerea comisarului de a lucra la ei. Dar și salariul mai bun a motivat-o… Uimitor, de aici a ajuns în Afganistan. Inițial, Olga nu-și imagina ce o așteaptă acolo, simțul dreptății o făcu să accepte. Apoi cunoscu o realitate dură, teribilă: un mediu sălbatic, unde trebuia să reziști și să fii puternică. „Ceea ce m-a făcut să fiu puternică erau cei doi feciori ai mei, pe care îi creșteam singură. Am lăsat copiii cu mama mea, m-a ajutat foarte mult și sora mea Lidia cu ei. Și am plecat în Afganistan. Apoi din Afganistan am mers la Kușka. Am făcut foarte mari eforturi pentru a nimeri cât mai aproape de casă. M-au trimis la Odesa, iar de acolo la Tiraspol”, își amintește Olga Căpățînă. O Realitate pe care inițial a redat-o în ”Afganistan – raza mea sălbatică de soare”: Mărturia unui soldat al armatei roşii. (Moldova – Afganistan – Kamceatka – Moldova-Franța). Viața a învățat-o să le suporte pe toate… Ulterior, a fost transferată la Odesa, de acolo în Transnistria. Dorința de a fi mai aproape de casă și de copiii ei era aproape realizată, dar a fost trimisă în Rusia, tocmai în Kamceatka. Doar în noiembrie,1991, a reușit să-și îmbrățișeze mama și copiii, fiind transferată de Ministerul Securității Naționale în Transnistria, unde a activat pînă 1995. ” După ce am reușit să scriu totuşi un roman despre război, durerea m-a lăsat. Nu-l visez și nu mă trezesc plângând, m-am distanţat de el. Știți cum se spune: dacă nu vezi portretul în întregime, fă un pas înapoi și-l vei descoperi. Am revăzut acea perioadă, scriind filă cu filă. Acum evit să discut despre război. Cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în Franţa e că m-am acceptat aşa cum sunt. Francezii m-au ajutat să depăşesc tristeţea. Atâtea lucruri frumoase am văzut în ultimii ani. Mi-am zis: nu mai sunt copila aceea care umblam cu rochii purtate de surori, cu încălţămintea ruptă, nu sunt adolescenta naivă, femeia singură cu doi copii, nici femeia-soldat, sunt cea de azi, cu o experienţă amplă în urmă, mamă a doi feciori, bunică a patru nepoţi…” (Olga Căpățînă)

Era prea citită și prea multe idealuri, pentru a se trezi într-o lume totalment diferită de punctele fierbinţi din Afganistan decât cea, pe care și-o imagina. Și Într-o lume de bărbați agresivi care se socoteau cu un cap mai înalți ca femeile și le vedeau la cizma lor de „кирза”. Trebuia să fii puternică și să nu cedezi cu nimic unui bărbat. Căldură nebună, 50 la umbră, dor de casă, de copii, dor de ploaie. Și război! Însăși războiul de la Nistru a fost cutremător pentru Olga. Amintirile și durerea nu o lasă nici acum, după circa 30 ani. Durere pentru umilința, la care ne-a adus conducerea Moldovei. Durere pentru eroii căzuți, pentru mamele îndurerate.

Războiul ia schimbat viața! Olga, femeia cu o poveste de viață cu adevărat uluitoare, care a văzut ce înseamnă războiul cu ochii proprii. Și-a format caracterul în Afganistan şi în conflictul de pe Nistru, iar acum își desfășoară activitatea de jurnalist de investigație la Paris. Puțini dintre noi își pot imagina ce înseamnă să trăiești în vremurile de război, iar Olga Căpățână a simțit pe pielea proprie emoțiile acelei perioade. „Am ajuns până la aceea că stăteam singură în casă, în apartament, duminica, și auzeam sirena mașinii de poliție. Mă gândeam că vin după mine. După care îmi spuneam, hai nu fi prostuță. Nu vor veni ei să te ia ziua, cu poliția. Las’că te găsesc ei mâine dimineață la Statul Major, unde îți faci serviciul”, își amintește Olga Căpățînă.

   ”Fiule, ca mostenire/Vreau sa-ti las a mea vorbire,/Hora, doina romineasca,/Casa mamei batrineasca./Si livada noastra-n floare,/Si-nca sfintele hotare,/Pentru fiul tau ce creste,/Tu – le ai, tu le pazeste !/Zestre fiului sa-i dai/Dragoste de-al nostru plai./Nistrul care curge lin,/Codrul si cerul senin./Ca sa nu ramie mut – /Limba noastra fie-i scut./Tot ce-ti las azi tie eu/Este de la tatal meu!” (Olga Căpățînă)

   Atunci când vine la Chișinău, neapărat trece pe la librărie. Astfel, Olga ia cunoscut pe scriitorii și formatorii de opinie, diaspora care la fel locuiește în Franța și la care ea ține mult: Tatiana Țîbuleac, Vitalie Vovc etc. De baştină o leagă rudele, mormântul părinţilor. Îi este dor de graiul pe care îl vorbea mama mea, pe malul Nistrului, care nu vorbea niciun cuvânt în limba rusă. A întrebat-o odată pe sora mamei: „Mătuşă Natalia, de ce nu ştii rusa?”. I-a răspuns: „Ştii, draga mea, au venit prin 40 ruşii, au stat oleacă şi s-au dus. Apoi au venit în 44, de atunci tot aştept să se ducă, tot aştept…” De ce, Franța? Franța este viitorul ei, fiindcă aici sunt nepoții ei:”Ei au ales Franța și eu, după cum v-am spus, sunt legată de ei cu dragoste, deci nu am alt drum, decât pe cel, pe care l-au ales copii mei. Și mă rup în doua de mai mult de zece ani, între Paris și Chisinău.” Acolo Olga nu se simte migrantă pentru că a nimerit la Prieteni! Are de lucru, cunoaște limbile, o vorbește, o citește în original și să o scrie, traducând operele ei propirii în din română în franceză. Olga știe că femeile noastre se deosebesc de cele franceze și asta e bine. Nu poate toată lumea să fie la fel. Dar,  ”ar fi bine, sigur, ca femeile noastre să citească mai mult, să meargă la teatru, nu numai să facă cumetrii și nunți ca în Moldova. Ai sigur ce lua de la femeile franceze”.

   Este decisă că nu mai vrea să revină în trecut și nu vrea să ia nimic de la început. Este obositor și chiar umilitor. Ea a început, în primul rând, prin a se respecta și a se iubi, a se accepta așa cum este! Să fie liberă și independentă, doar dragostea față de copii și de Moldova – o leagă strâns aici: ”Această dragoste va rămâne cu mine pentru totdeauna. De ea sunt legată. Războiul m-a învățat să mă apăr, să fiu mândră. Să apreciez orice moment de fericire. Să nu mă chinui cu mărunțișurile, că viața-i frumoasă și în ploi, și în ninsori. Contează doar oamenii, care te înconjoară. Războiul m-a învățat să spun NU. Să las în jurul meu doar oamenii, pe care vreu să-i văd și să fac doar ce-mi place”. ”O femeie sentimentală. O femeie foarte puternică. O femeie foarte slabă„, așa se descrie eroina noastră. O Femeie care nu poate minți și merge până la capăt. Dacă începe ceva, nu-și iese din cuvânt, și nici din drum – până nu-și realizează scopul…

Olga Căpățînă– Om de Omenie! O Femeie cu poveste de viață uimitoare. A participat la două războaie, după care s-a stabilit în Franța ajungând jurnalistă de investigație. Face naveta lunar în Republica Moldova unde realizează prezentări de carte, cluburi cu lecturi inteligente, întâlniri cu oamenii minunați la Biblioteca Municipala B. P. Hasdeu, Biblioteca Nationala etc.… La fel are grijă de copii ei, nepoții dragi, neamurile sale, de un an își ajută sora ei dragă să iasă din impasul cancerului și face tot posibilul să-și vadă surioara pe picioare. Este și un filantrop – Olga ajută persoanele pe care, de fapt, niciodată nu le-a cunoscut: ajută în lupta contra cancerului, contra durerii omenești… Oamenii trebuie să-și cunoască eroii!  Astfel am cunoscut-o când mi-a scris pe o rețea de socializare că vrea să-mi ajute sora în lupta cancerului mamar. Nu-mi venea să cred, dar ea a și făcut-o, organizând la Paris o acțiune de caritate cu strângere de fonduri în ajutorul lui Viorel Mardare și a Lilei Șaragov (sora mea). În scurt timp, a vândut cărțile și pânzele cu panglici, iar banii adunați le-a trimis la destinație… Viorel, a decedat spre regretul nostru, era prea târziu pentru a mai face ceva pentru el. Sora mea, acum e mai bine. Doamne ajută! Mă închin în fața Olgăi, această persoană încredibilă și uimitoare. Îi avem atât de puțin, că vine greu să crezi că mai există…

Olga Căpățînă despre una din pasiunile ei:”Dacă în copilărie nu am avut posibilitate, învăț acum! Ce bucurie de la vopsele! De parcă iar a venit bunelul și scoate de prin buzunare bombonele „pernuțe” cu magiun și mi le întinde…” (pictură)

Alte Expresii sau motto preferate de Olga:

~Educația este cea care îți dă avântul și curajul de face totul în această viață

~”Ce poate fi mai frumos in viata unei femei, decat sa devina Amabasadorul Demnitatii?”

~Binele este in capul nostru, iar frumusetea – in ochii nostri!’’

~’’Nimeni n-are dreptul să ne înveţe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim, voim să fim ceea ce suntem – români”. (Mihai Eminescu)

~Ma uit la pozele, facute pana in 44 si la cele facute dupa 1946… ce diferenta! Hainele moldovenilor erau frumoase, fetele luminate, iar dupa 46… saracia se vede dupa imbracaminte, dupa fetele oamenilor..

~ Notiune de neam e ratacita…

              Prietenii despre Omul din Olga Căpățînă și creațiile ei:

~ Valentina Gutu:”Romanul -trilogie ”Dobrenii ” scris de Doamna Olga Căpățînă -reprezinta viata mai multor generații din familia Dobre . Familia Dobre -constituita din Nicolae Dobre și Nadia Dragu , care la 16 ani fuge de acasă , ca sa își urmeze iubitul . Începutul tumultos , furtunos și iresponsabil (din partea Nadiei ) , ii va urma pe tot parcursul vieții lor prin cele mai grele si incercate evenimente de rastriste – rasboi , deportari ,copii care se avanta in cele mai hazardate situatii , razboiul din Afganistan , razboiul din Transnistria , plecarea fiicei Lina in Kamceatka etc . Cu toate acestea familia Dobre , este o familie de oameni tari si puternici , care creste și educa copii , care nu se tem de greutăți și încercări , dilemele și confuziile din viețile lor sunt depanate rând pe rând , pana sunt înțelese și rezolvate ecuațiile enigmelor misterioase !!! Toate personajele îmi sunt dragi – Nadia , care a ascuns o viata intreaga sotului , Nicolae, ca Petru – fiul cel mare este rezultatul violului de catre soldatii rusi , cand au navalit ca turbatii in casa lor , si l-am omorat si pe tatal ei Andrei Dragu . Lina , gingasa, frumoasa , inteligenta , care s-a indragostit de Serghei Ciuev , si care de fapt era fratele ei , de pe tata. Pentru mine acest roman a fost , ca si o calatorie ,pe parcursul careia te poti astepta la lucruri incredibile . Foarte multe momente suspens , care ma faceau sa nu ma deslipesc de carte , pana nu citeam cu ce se termina !!! Minunat , multumesc frumos !!! Sunteti o scriitoare foarte Talentata !!! Sper ca , cat mai multa lume sa Va citeasca , si pe viitor romanele Dvs . sa ajunga sa fie studiate si in scoala . Temele abordate in romanele Dvs . sunt foarte variate si foarte profunde!’’

~Valentina Gutu Doamna Olga Căpățînă , sunt o norocoasa , ca Va cunosc , nici nu va puteti inchipui , cata bucurie si cata multumire sufleteasca mi-a produs citirea cartii Dvs.!!!

~Maria Caprian Dobrenii, ça si Mireasa din Cabul sunt insirate cu amintiri grêle, dureroase.
Sunt scrise cu multa dragoste si cu o profunzime traita.
D-na Olga Căpățînă ne prezinta o parte din istorie care a fost pasita, ascunsa. Am impresia ça fiecare cuvint, fiecare expresie, fiecare destin ne completa golurile perioadelor in cauza.

~Maria Caprian Dragostea de mama e mai profunda decit oceanele si depaseste orice orizont! Aceste versuri exprima intr’adevar dragostea materna nemarginit de profunda! Merci d-na Olga Capatina ca ne emotionati frumos!

~Andrei Buzau Versuri extraordinare. Un omagiu adus evenimentelor triste din 1992 prin care a trecut meleagul meu.

~Calopia Radu Este foarte frumoasa aceasta poezie ,ar fi bine sa găsiți un compozitor sa compună si o melodie frumoasa.

~Nina Pantilei Citesc poeziile tale și simt atâta energie pozitivă, atâta primăvară în suflet, atâta putere să mai fac lucruri frumoase.

~Ministrul Educației, Culturii și Cercetării, Monica Babuc, a spus că viața jurnalistei și scriitoarei Olga Căpățînă este demnă de un film. Aceasta vorbește în cărțile ei nu doar despre ceea ce a văzut și a trăit în acele momente de groază ale războaielor la care a participat, ci și despre dragostea de viață și de semeni, despre puterea femeiască, despre iubire și dorul de țară. Monica Babuc a remarcat că operele scrise de către Olga Căpăţînă trebuie să se regăsească pe rafturile bibliotecilor publice din ţară.

~ Directorul general al Bibliotecii Naţionale Elena Pintilei, a menţionat că Olga Căpăţînă ştie să bucure publicul cu cărţile sale traduse în diferite limbi. Pentru copii a scris poezii, iar pentru maturi, cărţi în care sînt abordate teme speciale.

~În ”Mireasa din Kabul”, Olga Căpăţînă apără cauza femeilor, dreptul lor la demnitate şi fericire, scrie în prefaţă Călina Trifan, iar Aliona Grati a menţionat la lansare că romanul este unul trist, cu final optimist.”O femeie care a suportat nu doar consecinţele gloanţelor şi tancurilor, ci a oamenilor brutalizaţi de ororile războiului. Este o femeie care până la urmă a ştiut să reziste şi să rămână optimistă şi a avut împliniri în viaţă. Un roman scris bine, care poate fi citit dintr-o răsuflare”, a precizat Aliona Grati, critic de artă

~Ada Revenco-Panciuc;’’Ași vrea să am și eu un piculeț de talent ca să pot exprima tot ce port țn suflet…Deaceea tot ce scrie Olga CApatinaîmi place. Ea are perfectă dreptate – trăiți-vă viața, oameni buni, mai ales tinerii, iubiți, creșteți copii cuminți și fericiți, respectați-i pe cei din jurul vostru și rugați-vă pentru Moldova noastră. Trebuie să fim uniți, nu să ne certăm și să ne mîncăm unul pe altul, că politicienii doar asta și așteaptă…

Karol Racz-Sochircă de cate ori va vad d-na Olga Capatina, ma gandesc ca daca armata ar fi formata numai din femei asa de frumoase si sufletiste….lupta nu s-ar mai da cu gloante…ci cu flori si multa dragoste.’’

~Pavel Cireș:’’Sunteți o adevărată eroină! Bravo și respect pentru curaj!’’

               Câteva Recenzii la carți de autor:

Dobrenii” este despre al doilea război mondial, despre cel din Afganistan şi conflictul din regiunea transnistreană. E despre dragostea din timpul războiului, cum să-ţi păstrezi familia şi cum să-ţi iubeşti ţara. Redă povestea unei familii de moldoveni care trăieşte momentele foametei şi deportărilor.”

”Cartea ,,Agent Dublu” include opt povestiri despre militarii moldoveni care au făcut armata în timpul războiului din Afganistan, despre medicii care l-a fel s-au aflat la datorie în acea perioadă.”

”Poeziile cuprinse în ,,Lilith” sînt cîntate de mult timp de mai mulţi interpreţi din Republica Moldova şi sînt adevărate şlagăre în present”

”Afganistan – raza mea sălbatică de soare” – titlul unui nou volum din istoria militară a țării noastre, lansat la Centrul de Cultură și Istorie Militară la 7 iunie anul curent. Volumul publicat în trei limbi, româna, franceza și rusă cuprinde file din istoria acelor tragice zile pentru ostașii moldoveni trimiși să-și onoreze „datoria internațională”. Autoarea, Olga Căpățână, și-a conceput opera ca o trilogie, cu titlul „De la Nistru pîn’la Sena”, următoarele volume ne vor relata clipe din conflictul militar armat de pe Nistru. La eveniment au fost prezenți participanții la războiul din Afganistan și la Conflictul armat de pe Nistru, membrii familiilor ostașilor căzuți, studenți de la Academia Militară ș.a. Banii obținuți din vânzarea cărților vor fi donați familiilor ostașilor căzuți la datorie.

Fiilor mei/Nu mai reușesc să număr/Zilele ce trec și vin./Pune-mi capul tău pe umăr/Fiul mare, fi u mezin./Tinerețea-i trecătoare,/Dragostea e un alin./Numai tu rămâi o fl oare,/Fiu mai mare, fiu mezin./Totu-i efemer: tristețe,/Bucurii și frumusețe,/Și doar tu-mi vei fi mereu/Fiul meu, copilul meu./Vino să mai stai pe brațe,/Anii ăștia-s zburători./Tot ce am mai scump în viață/Sunt iubiții mei feciori./Vă voi apăra de toate,/De e greu și de e noapte,/Cu pânica calda-n masa/Mama vă așteaptă-acasă.” Olga Căpățînă

Date biografice: Olga Căpățînă s-a născut în anul 1955, 30 iunie – în satul Lencăuți, raionul Ocnița. A absolvit facultatea de filologie a Universității de Stat ,,Alecu Russo” din Bălți. A activat în calitate de ofițer în armata sovietică, iar după destrămarea URSS – în Armata Națională. A participat la războiul din Afganistan și la cel pentru apărarea integrității teritoriale și a independenței Republicii Moldova. După ce a revenit de la război, Olga Căpăţînă a început să scrie versuri, romane, cărţi pentru copii. Pentru maturi a mai scris „Memoriile celor căzuţi în Afganistan” şi „Memoriile celor căzuţi în Transnistria”. Acestea au fost traduse în rusă și franceză. Pasiunea ei de a picta și broda cu panglici deja este faimoasă.

Scriitoarea Olga Căpăţână este una din puţinele femei în grad de ofiţer din R. Moldova, agentă a Chişinăului în Armata 14 în timpul războiului din Transnistria. A cunoscut atât ororile războiului din Afganistan, cât şi cele din Transnistria. Stabilită acum 13 ani la Paris, Franţa, viaţa ei se divizează în două părţi – cea în care a dus o luptă, inclusiv cu arma în mâini, pentru o viaţă mai bună şi cea în care, asemenea francezilor, a învăţat să observe şi să trăiască micile bucurii ale vieţii. În continuare scrie mult, are site-ul personal spiritualitate.md.

❤ SV


4 comentarii

Lilia Donica:”Pun accentul pe echilibrul interior”


Apreciez întâlnirile cu oamenii care pot conversa, care pot și au despre ce povesti. Apreciez persoanele atente care trec alături de tine și observă până și cel mai mic detaliu din viața ta, cu toate că nu e obligatoriu… Mă închin în fața profesionaliștilor, intelectualilor și a celor entuziasmați de vreo idee. Eu absorb vorbele lor. Atunci dispare sfătoșenia mea de a vorbi prea mult. Aici eu umplu timpul meu prețios cu persoanele deosebite pe care mereu le menționez și promovez. Pentru că ele sunt prea ambițioase și perseverente în munca lor de zi cu zi, precum la fel de modeste și tăcute pentru a se face auzite sau lăudate. Vreau să menționez una dintre aceste persoane, în special, în ajunul Zilei Bibliotecarului. E – Lilia Donică, în prezent, șef-serviciul Promovare la BM B. P. Hasdeu. O frumusețe caldă, senină, cu un chip și un zâmbet ștrengăresc, de copiliță aflată în primii zori ai întrebărilor și frământărilor adolescentine, cu ochii vioi și plini de înțelepciune. O fire poetică, creeativă, cu idei color și proiecte de carte și cele sociale, nu doar în cadrul Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu, pe care se stăruie să le implementeze oriunde poate ea ajuta pe cineva.

Adevăratul curaj constă din dragostea de viață știind tot adevărul despre ea. Și dacă te-ai decis să-ți construiești o carieră, atunci nimeni nu-ți va face o reducere pentru că ai trei copii sau blat – pentru anumite condiții, – la serviciu – ești un profesionist! Și Lilia chiar are trei copilițe, fetițe drăgăstoase și iubite… Atunci când vii la lucru, pe nimeni nu interesează – ai copii mari sau micuți, sau dacă ai anumite probleme nerezolvate. Contează mai mult ceea ce faci decât ceea ce spui! Toți au nevoie să lucrezi bine, să-ți îndeplinești serviciul bine. Rolul bibliotecarului în Moldova include o grămadă de responsabilități, și cu salarii minimalizate… E dificil, și e greu. Nu e chiar grație serviciului, ci mai mult pentru că interiorul care vine din educația ta o cere. În special, atunci când ești și Doctorand în arte vizuale, pe lângă serviciul bibliotecar pe care îl face cu atitudine, perseverență și cu drag. Despre Lilia Donică vorbesc.

Are 37 de ani. Ș-a născut într-un sat frumos, străjuit de păduri seculare, Pohrebeni, raionul Orhei. Acolo a locuit ea împreună cu părinții, bunica, cele două surori ale ei până 1985, după ce s-au mutat în Orhei. Lilia păstrează cu sfințenie acele locuri pitorești, cu oamenii gospodari, ospitalieri și veseli. Este specificul caracterului ei. Chiar și în prezent, atunci când merge în acele locuri, nu încetează să vorbească cu mândrie despre ”nucul de la poartă, iarba din curte, florile din grădină” care-I amintesc vorba lui Druță precum spune ea:”pasărea alba a copilăriei mele”, și o mai așteaptă să revină acasă.

Dezvoltarea personală care dezvăluie personalitatea ei, la fel o datorează părinților, care au avut grijă să le educe cu dragoste de oameni, a tot ce cuprinde valori și frumusețe. În familia lor ca la clasici, – se citea mult, se cânta, se dansa și fiecare preferă pictura. Mămica prepară gustos: deci, a transmis și fiicelor această pasiune. Locuiau deja în oraș, dar părinții reușeau mereu să îmbine armonios munca lor de la serviciu cu cea pe camp. La fel de armonios, preferau să se odihnească: frumos și util! Lilia își aduce aminte că în fiecare zi de sâmbătă, neapărat se dedicau curățeniei stricte, ca apoi duminica, pe care o așteptau cu nerăbdare, să plece la Chișinău, la teatru, la concert, la circ… Neapărat, se plimbau prin parc, la natură împreună…

Era Ziua Familiei lor și se simțeau atât de fericiți împreună… Astăzi, Lilia la fel de mult se dedică propiei sale familei, celor trei fiice ale lor, la fel de mult iubite și alintate…

La Mulți ani fericiți, în continuare, Lilia, – cu dragoste și respect din partea colegilor tale! ❤ (S. Vizitiu)

Câteva dintre Expresiile sau preferințe Maxime de Lilia Donica:

~ “Cine sunt eu? Probabil că emoțiile și sentimentele mă definesc cel mai mult. O fire sociabilă, dornică de autocunoaștere și dezvoltare personală, creativă, energică, cu poftă de a cunoaște ceva nou.
Dar, ca și mulți alții, am și eu partea cea neprelucrată, de aceea mi-am pus ca obiectiv de bază în acest an să pun accent pe echilibrul interior.
~Recunosc că sunt un om încăpățânat, dar echilibrat. Graţie celor şapte ani de-acasă sunt o persoană educată. Aceasta, deseori, mă face să fiu mai rezervată, să nu pot zice nu când, de fapt, ar trebui. Sunt persoana care face bine necondiționat. Ştiu să zâmbesc şi atunci când inima mă doare, dar nu-mi place să fiu intimidată, îmi cunosc bine locul. Prefer să trăiesc şi să gândesc liber, am valorile mele, dorințele mele, viziunile mele. Îmi place când viaţa e plină de culoare. Viaţă colorată, dragi prieteni!”

‘’ Cat e de important sa-ti pui prioritățile!
Așa că in Noul An , va doresc un management bun al timpului sa aveți!!!’’

~Trebuie sa iubesti pe oricine, orice, oricum, numai sa iubesti. – Alexandre Dumas

~’’ Să fim mândri de limba noastră și să avem grijă sa o vorbim corect. Ea va rămâne tezaurul cel mai de preț pentru urmașii noștri’’

~’’ Noi avem modele de dascăli, sper ca intr-o zi vor fi toti.
Orice profesie trebuie sa o faci cu pasiune, devotament, profesionalism și multă dragoste, dacă nu o poți face, schimba domeniul’’

~‘’Ai reușit prin lucrările tale sa ne demonstrezi ce înseamnă performanța, iar creaturile tale fascinante cu o cromatica pastelata a dragostei și compoziții logice, unde fiecare pictura are istoria sa, ne-a bucurat atât ochiul cât și sufletul! Mulțumim mult!

~”Se zice ca adeseori ca durerea il intareste pe om. Nu este nimic mai putin adevarat ca aceasta” Ioan Slavici

~Concentraţi-vă asupra ideii de prosperitate şi lăsaţi restul în seama subconştientului. Veţi observa, cu surprindere, că se vor manifesta o serie de circumstanţe şi ocazii favorabile.(Joseph Murphy, în: Puterea Extraordinară a subconştientului tău)

Date biografice: LILIA DONICĂ: Cunoaște fluent câteva limbi străine, este responsabilă, cu initiativă, organizată, abilități   de lucru la calculator, conduc automobilul (din 2004).
Interese: fashion news, sport (înot sportiv, badminton, aerobica), lectură (psihologie, dezvoltare personală și profesională), creaţie, călătorii, arta culinară, teatru.

Este căsătorită și are trei copii: Ioana-Maria, Ulia, Alia.

Nu încetează să iubească și să spere. Iubirea o înalță și îi dă aripi, speranța o face să treacă peste toate cu demnitate.

 Mai multe despre Lilia:

1988-1996- Şcoala medie de cultură generală nr.3 din or.Orhei;

1989-1993- Şcoala sportivă , or.Orhei;

1993-1996- Şcoala de pictură pentru copii , or.Orhei;

1996-1999- Liceul Teoretic Agricol, profil economie, or.Chişinău;

1999-2004- Universitatea Pedagogică de Stat “Ion Creanga”, or. Chişinău; Facultatea de Arte  Plastice şi Design, specialitatea: designer vestimentar. Tema tezei de licenţă: Balada;

2006-2009 -doctorandă, la zi, arte vizuale. Tema: Designul vestimentar din R.Moldova,

Institutul Patrimoniului Cultural, Academia de Ştiinţe a Moldovei, arte vizuale. Tema: Designul vestimentar din R.Moldova;

2010-2012 masterandă, la zi, specialitatea: management, Academia de Administrare Publică de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova;

2013-2015 Link-Academy (Prin Autorizația Departamentului de Examinare Internațională Cambridge), CAD Department ;

2019, februarie – Membru Stagiar al Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova.

Pasionată de  tot ce-i nou, nu încetează  să fie prezentă la varii grupuri de dezvoltare personală:

2005 – Curs de „Educaţie financiară”, Universitatea Succesului, Valentin Dolganiuc;

2007- Curs de „Retorica”, Universitatea Succesului, Valentin Dolganiuc;

2010 – Curs de Engleza, intermediary, Centru Educational Qua Vadis;

2011-  Participantă la Proiectul ICO, Chișinău;

2015- Campion Național al CAP, Global Entepreneurship Network Moldova;

2015, aprilie, – Curs de “Dezvoltarea abilităților de conducere pentru femei în afaceri”, DAL consulting, România, Iași;

2016, ianuarie – Angry Business, curs de dezvoltare a afacerii;

2017, decembrie – Curs de “Inteligență emoțională” cu Ludmila Semina Guțu;

2017- Curs de l.engleză, American Language Center, nivelul B2 (intermediate).

Pe parcursul anilor, am încercat mai multe activități, acumulând o experienţa profesională frumoasă:

2005-2007- profesoară de specialitate la Colegiul Republican de Arte “Al. Plămădeală” din mun. Chişinău.

2006 – înterprinzător  Î.I.”Florea-Donica Lilia”, atelier de cusut.

2009-2011- consultant, Consiliul Suprem pentru Ştiinţe şi Dezvoltare Tehnologică, Direcţia politici, management şi monitorizare a ştiinţei şi inovării,  Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova.

2011- 2018 – cercetător științific, Agenția Națională de Cercetare și Dezvoltare (Consiliul Consultativ de Expertiză) al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

2017-2018- cercetător științific, Institutul Patrimoniului Cultural, arte vizuale,  AȘM.

O parte din activitate e dedicate și participărilor la diverse expoziții:

2000 – organizarea de tineret a adunării cetăţeneşti Helsinki din R.Moldova, concurs republican, Premiul special al ICNUR;

2000- participantă la “ 2000 de imagini din anul 2000” Muzeul Naţional de  Etnografie şi Istorie Naturală;

2002-  participantă la “Le geste en liberte”, Franţa, Troyes;

2003-  participantă la expoziţia “ Tineretul creator”, Brâncuşi, mun.Chişinău;

2004 –  participanta la “ Cartea Domnească”, Muzeul Naţional de  Etnografie şi Istorie Naturală, mun.Chişinău;

2004  – prezentarea colecţiei vestimentare “ Balada” la Muzeul Naţional de  Etnografie şi Istorie Naturală, mun.Chişinău; cu ocazia aniversării a 114 ani a muzeului;

2004  – participantă la Festivalul de modă “ Fashion 2004”, Premiată cu I-ul loc, nominaţia folc;

2010  – EXPO de grup,  Biblioteca Științifică Centrală “Andrei Lupan”, Pictură;

2010  – participantă la Bienala Internațională de Artă Decorativă, Lucrarea: Spațiul existenței, Chișinău.

Un loc aparte în activitatea Lilei Donica o constituie  interesul pentru cercetare, inovație, creație. Acest fapt motivează participarea ei la o multidudine de manifestări ştiinţifice, expoziţii, work-shopu-uir, tîrguri, mese rotunde:

  • 6 decembrie 2005-Participantă la Simpozionul anual de comunicări ştiinţifice cu genericul „Omul.Cultura” în incinta Muzeul Naţional de  Etnografie şi Istorie Naturală, mun.Chişinău. Tema: „ Ecourile modei europene în Basarabia Interbelică”.
  • 14-16 mai 2009– Participantă la Conferinţa Ştiinţifică Internaţională “Probleme actuale ale arheologiei, Etnografiei, Etnologiei şi Studiul Artelor” , mun. Chişinău, Biblioteca A.S.M.
  • 20 mai 2009-Participantă la Conferinţa Internaţională de Cercetări Ştiinţifice, (20 mai 2009) Cernauti, Ucraina.Tema: “ Interferenţe bibliografice în designul vestimentar moldovenesc”.
  • 1-2 noimbrie 2011, ISE la 70 de ani, conferiința științifică internatională „Pledoarie pentru educație – cheia creativitații și inovării”, Contribuții privind utilizarea teoriei fractalilor în artă, Anatol Rotaru, profesor universitar, doctor habilitat, U.S.M, Lilia Florea-Donica, doctorandă, Institutul Patrimoniului Cultural
  • 1-2 noimbrie 2011, ISE la 70 de ani, conferiința științifică internatională „Pledoarie pentru educație – cheia creativitații și inovării”, Contribuții privind utilizarea teoriei fractalilor în artă, Anatol Rotaru, profesor universitar, doctor habilitat, U.S.M, Lilia Florea-Donica, doctorandă, Institutul Patrimoniului Cultural
  • 26-28 mai, 2015– Conferința Științifică Internațională “Probleme actuale ale Arheologiei, Etnologiei și Studiului Artelor”, Institutul Patrimoniului Cultural al ASM, Certificat de participare
  • 23-24 martie 2017– Conferința științifică anuală a profesorilor Facultății de Arte plastice și Design a UPS „I. Creangă” din Chișinău.Comunicarea: Abordarea sinergetică în domeniul designului vestimentar, Certificat de participare
  • 30-31 mai, 2017Conferinţa ştiinţifică internaţională „Patrimoniul cultural: cercetare, valorificare, promovare”. Institutul Patrimoniului Cultural al AŞM, Chişinău. Comunicarea: Viața și activitatea creatorului de brand Valentina Vidrașcu. Certificat de participare
  • 26-28 octombrie, 2017- “Creativitate, Tehnologie, Marketing”, Simpozionul Internațional: ediția a 4-a, Universitatea Tehnică a Moldovei, Facultatea de Textile și Poligrafie, 26-28 octombrie, Chișinău. Comunicarea: Elemente ale ornamentului fractal în vestimentație. Certificat de participare
  • 22 martie, 2018- Conferința științifică anuală a profesorilor și cercetătorilor UPS I.Creangă, Tendințe în arta contemporană și universală. Tema prezentării: Catedrele de design vestimentar din republica Moldova, Certificat de participare
  • 03.2018-12.05.2018- Programul de abilitate pentru fete „Girl Power”, traning, tema: Look-ul personal, Certificat de mulțumire
  • 2018, 30-31 mai, Conferința Științifică Internațională Patrimoniul Cultural: cercetare, valorificare, promovare, Ediția a X-a. Tema prezentată: Creația artistică a designerului vestimentar Ala Lupu-Leancă, Certificat de participare.

O parte a cercetărilor, studiilor efectuate, le-a publicat în articole din reviste naţionale/internaționale:

  • 2009, iunie- Publicaţie în revista ştiinţifică “Apostolul”, Piatra Neamţ, România ; Tema: „Importanţa designului vestimentar în Moldova”, ISSN-15823121, p.8.
  • 2009 Publicaţie în revista ştiinţifică „ Limba Română”, Chişinău.Tema: „Costumul medieval românesc”, şi „Costumul de  carnaval-Masca”.
  • 2009 Publicaţie în revista ştiinţifică „Academia de Poezie”, Iaşi. Tema: „ Design-ul vestimentar- o evoluţie de milenii”.
  • 5-7 mai 2011– ASM Florea-Donica, Lilia. Integrarea cercetării ştiinţifice a Republicii Moldova în spaţiul european al cercetării: aspecte sinergetice Chişinău, 2011. – P. 476-483. – Bibliogr.: 5 tit.
  • 2017-DONICA L., VATAVU Al. Abordarea sinergetică în domeniul designului vestimentar, În: Probleme ale științelor socioumanistice și modernizării învățământului; seria XIX; vol.III; p.180-192; ISBN: 978-9975-46-33-1.
  • 2017-DONICA L. Elemente ale ornamentului fractal în vestimentație, În: “Creativitate, Tehnologie, Marketing”, Simpozionul Internațional(4;2017; Chișinău). p.162-170; ISBN 978-9975-45-505-3.
  • 2017– DONICA L. Tema prezentată: Viața și activitatea creatorului de brand Valentina Vidrașcu, În: Arta 2017, Seria Arte Vizuale, Arte Plastice, Arhitectură. Serianouă, vol. XXVI, nr.1, p. 147-152, ISSN 2345-1181 (categoria B).
  • 2018, martie, Contribuții privind marketingul intertransdisciplinar în teoria vestimentației moderne, Donica Lilia, cerc.șt. IPC, ziarul „Literatura și Arta”.
  • 2018, Catedrele de design vestimentar din R.Moldova, În: Probleme ale științelor socioumanistice și modernizării învățământului. Materialele conferinței științifice anuale a profesorilor și cercetatorilor UPS I.Creangă, seria XX, vol.III, Chișinău 2018, p.341-352.

 Participantă  la Emisiuni TV / Radio:

  • 2009, Moldova 1, Buna Dimineața cu Lucia Danu, despre modă și stil
  • 2017, mai- Moldova 1, Buna Dimineața, rubrica: Confidențe cu Dumitru Alexei ,
  • 2017, 26 iunie Moldova 1, Buna Dimineața, rubrica: Confidențe cu Dumitru Alexei, trm.md/ro/buna-diminea-a/buna-dimineata-emisiune-din-26-iunie-2017
  • 2018, martie, Radio Moldova, Emisiune de Andrei Viziru, Evenimente culturale. Prezentările de modă din R. Moldova
  • 2018, 19 iunie, Radio Moldova, Emisiune de Andrei Viziru, Tema: Susținerea tezelor de licență a absolvenților instituțiilor de specialitate din R. Moldova.


6 comentarii

Mamă, vers de dor


La cine alergăm când tristețea apare,

Teodora Vizitiu, Alexandra Marta

Pe cine strigăm când ne doare,

Genunchii cui se transformă în pernă,

Atunci când în suflet focul ne arde?

Și cine a-nventat cuvântul ”Mama”

Cine l-a rostit dintâi?

Atât de drag, atât de-aproape,

Important pentru fiecare din noi! –

Ce este aici, ce miracol apare,

Vorbește Ea, și – spiritul se întretaie

Atât de luminos, nativ și drag,

Blândețea mamei: un lucru vag.

Mâinile mamei, aripi în ger,

Ne încălzesc, ne protejează,

De suferințe, pierderi și negi,

De pericole și de dureri…

Ochii mamei – sunt norii,

Lacrimi înghețați de ceruri,

Ne urmăresc și ne veghează,

Un Soare care luminează…

Nu contează, oriunde vei fi,

Oricare oră, oricând vei veni,

Mama te așteaptă, mama e aici,

Te va cuprinde, te va liniști…

Din nou e bine în suflet,

Oricât de grea e clipa,

Imediat observi un zâmbet:

E mama, te-așteaptă în prispă…

  • Aminte, mamă, – te supăram,

Atât de răbdătoare, ne iertai…

Și tinerețea parcă ai prins-o în ram,

Alături, și noi suntem în rai…

Mereu cu întelepciune, în tăceri, –

Binecuvântată! Inima cu dragoste e plină…

Mămică, iartă-ne, de mii de ori!

Din nou, în prag vii cu o lumină!

Din nou ne vei cuprinde,

Ne vei binecuvânta,

Discret ne vei asculta,

Și, din nou ne vei aștepta…

8 Martie 2019, Svetlana Vizitiu


7 comentarii

Svetlana Rusu:”Totul se începe de la noi”


Știți, mă doare inima când văd ce se întâmplă în țara asta. Nu înțeleg cum oamenii pot să se vândă așa ușor. Am fost funcționar public, am dat jurământul și m-am ținut de el. Sincer, munceam pentru că îmi plăcea ceea ce fac, doar că am observat că în această categorie de oameni, ei nu au nevoie de oameni care sunt direcți, corecți, inteligenți. Ei au nevoie de oameni pe care îi pot să îi manipuleze. De-ar fi lumea mai cinstită. Sunt un patriot înflăcărat. Nici nu mă gândeam până în zilele ăstea să plec din țară, dar acum mă gândesc la aceste lucruri. Din păcate, mulți oameni inteligenți pe care îi cunosc, pleacă. Cine vor rămâne în Moldova noastră? Trist. Eram contra migrației, doar că oamenii pleacă nu de zile bune. Doar că vreau să rog oamenii care pleacă din Moldova, să nu uite de unde au plecat. Sunt unii care critică rău moldovenii, dar stați un pic, voi toți sunteți moldoveni. Sau, faci ceva bun pentru țară sau nu faci nimic ca să înrăutățești situația din țară. Îmi pare rău pentru acești oameni care doar critică, vorbesc cu proiecte, dar nu fac nimic de fapt, pentru că schimbările nu se văd” (Svetlana Rusu

Svetlana speră și dorește mult să vină acele zile când vom simți și vedea că trăim bine în țara noastră, dar să fie cât mai curând. Știe că lucrurile depind de ea, de noi, doar că există persoane care nu vor să știe sau nu cunosc încă toate acestea din indiferență, din lenevie și neglijență. Oamenii vor bine, dar nu mișcă un deget pentru a face ceva. ”Totul se începe de la noi, și nimeni nu va veni în loc să ne creeze condiții mai bune! Sărăcia, invidia și indiferența au făcut lumea să fie mai rea”.

    Svetlana Rusu s-a născut într-o familie fericită, fără multe griji și nevoi… Sunt trei fete la părinți, ea e cea mai mare, apoi urmează Stela și Iuliana. Mama Elena Rusu vine din sudul Republicii Moldova, satul Anrușul de Sus, raionul Cahul. În present, ea activează ca șefă la oficiul postal, acolo unde după studii a fost trimisă – în satul Șerpeni, Anenii Noi. La fel, acolo s-a întâlnit cu tatăl Svetlanei. Tatăl ei, Anton Rusu, când era mai tânăr, a muncit ca șef la depozitul de cereale, grâne etc. Azi, este pensionar, dar muncește în gospodăria lor (iar vara și toamna merge cu o brigadă la livezile de fructe).

Strămoșii lor: Mama Svetlanei mereu îi povestea despre bunicul ei care era culac pe vremuri, un om dur și care ținea cu românii. Svetlana nu l-a cunoscut pe bunelul din partea mamei, precum și pe cel din partea lui tata: ambii erau deja morți când ea s-a născut. Reușise să o vadă pe bunica, care și ea a decedat repede, atunci Svetlana avea doar sașe ani. Bunica din partea tatălui a plecat la ceruri când ea învăța la liceu. Însă Svetlana, ca fiică mai mare, a simțit acea responsabilitate zidită într-o familie, a devenit prea serioasă, și uneori ciudată în acest context. Pentru că era disciplinată, educată și dorea să fie și alții la fel. Și-a asumat grija pentru surorile mai mici. Era cuminte în copilărie, dar ca toți copiii uneori făceau șotii împreună cu surorile…

Reușise să apuce timpurile când internetul încă nu era, și ea căuta informații de studii la Biblioteca instituției ASEM. Nu prea avea timp de distracții, pe atunci muncea mult. Nu avea nici bani: părinții îi trimiteau doar 100 de lei md pentru două săptămâni, și Svetlana le repartiza astfel ca să-i ajungă de trai și de mâncare, iar pentru distracții, desigur nu ajungeau… Nu a fost copil alintat, lucra greu pentru a obține ceea ce își dorea… De fapt, în continuare, muncește la fel de mult. 

De mică visa să devină medic, anume chirurg de specialitate. La liceu a studiat profilul real, a dat BAC-ul la biologie și chimie, deci tindea spre realizarea visului ei. Au apucat-o îndoielile atunci când mergea să depuna actele la facultate: ”că dacă face bine, că dacă moare vreun pacient din cauza ei, cum va putea apoi să trăiască cu acest păcat?” A renunțat atunci la visul ei din copilărie și a dat la ”Finanțe și Contabilitatea Firmei”. Parcă nu îi pare rău, dar atunci când i se spune că are un chip de medic, se rupe ceva în interiorul ei… Oricum, când prietena și colega ei de liceu ia propus să depună actele la ASEM, acolo ia fost drumul. Îi place ce face în acest domeniu, dar le va spune și copiilor săi pe viitor să aleagă altceva, pentru că nu are timp pentru sine, pentru o relație normală, nu are timp să-și intemeieze o familie…

Chiar și în vis ea face contabilitate: calculează, face planuri bugetare, bilanțuri și alte rapoarte… Ca realizare, continuă să muncească pe specialitatea ei. Desigur, că uneori este dezamăgită. Pentru că și-a dedicat mult timp studiilor, muncii, și încă nu are copiii săi proprii… Visul ei de fi Mamă… Și soție fericită…

Este contra sentimentelor false. Din păcate, cuvintele ”Te iubesc” unele persoane le spun fără să simtă aceasta. Atunci când nu mai simți nimic pentru cineva, trebuie să o recunoști direct pentru că ”în acel moment omul să își poată găsi sufletul pereche, să nu-și piardă timpul cu speranțe deșarte”. ”Sunt o persoană rece, adică mi-e greu să mă îndrăgostesc”. Și-atunci când vede tinerii îndrăgostiți, sincer îi invidiază, și-ar fi dorit să iubească la fel, cu o dragoste fierbinte, și regretă că clipa ei cea fericită încă nu a venit. Crede că e din cauza caracterului său calculat, în special, de vină ar fi domeniul în care ea activează, fiind prea ocupată cu serviciul…

Este o persoană dură, directă, și niciodată nu critică oamenii, nici lucrurile pe care ei le fac. Se pune mereu în locul lor, șpune că niciodată nu se știe cum vom proceda în locul lor, comportându-ne la fel ca ei în diferite situații. O irită persoanele care zic: ”eu în locul ei/lui nu eram să fac așa ceva”. De unde pot ști aceste persoane cum vor proceda? Viața e plină de surprize, luând în vedere circumstanțele în care nimerim… ”Mda, eram eu mai tânără” și n-are nici 30 de ani.

Spune că cândva era o persoană timidă, tolerantă: și avea încredere în oamenii. Adică, acum ea a realizat că experiența ei tânără de viață a schimbat-o, ea devenind cu totul altă persoană. Lucrează mult asupra dezvoltării personale, cu toate plusurile și minusurile, și se bucură când întâlnește oameni buni. Își dorește enorm de mult să intemeieze o familie fericită și speră că bunul Dumnezeu o va ajuta. Și pentru viitor, speră să poată ajuta oamenii, se visează un filantrop susținut în idei și fapte umane. Să facă lucururi noi, care o vor ajută să comunice mai mult și să facă numai bine pentru nevoiași, – că ei există foarte mulți în această țară mică. Adoră să discute cu persoane inteligente, este fascinată de înțelepciunea lor. În plus, poate învăța multe lucruri interesante. Doar că în prezent mentalitatea redusă îl face pe moldovean să cam uite să fie om.

”Știti, fericirea pentru mine se află în lucrurile simple” – spune Svetlana, care nu poate înțelege, de ce femeile bătute de bărbații lor, acceptă violența în familie. Ea este categoric împotriva violenței, oriunde ar fi ea provocată, și niciodată nu va accepta umilința și pumnii în joc; chiar având copiii săi, femeia trebuie să plece imediat, astfel să salveze și copiii de traume psihice. Ea, care de micută iubește să citească povești, o fire visătoare, dar oricum rămâne cu picioarele pe pământ. A citit multe-multe cărți, de aceea nici nu poate alege dintre autorii preferați, și nici nu se poate așa ceva: fiecare scriitor are stilul, povestea și opiniile lui diferite pe placul tuturor sau – nu, deci și citirorii sunt la fel. Acum citește ”Noul Machiavelli” de Jonathan Powel. Plus, adoră lectura motivațională…

Apropos, iubește drumețile. Vara, atunci când prietenii merg la mare, Svetlana Rusu își ia lucrurile și pleacă la munte în România. A învățat să fie singură, să plece în călătorii singură. Îi place deja să rămână singurică în sânul naturii cu gândurile sale… Pe neașteptate, și-a făcut și prieteni în România, pe care la fel îi leagă aceeași plăcere. Cu lucruri simple. Și deloc de a fi materialistă. În continuare, Svetlana se uimește, de ce atât îi place liniștea și singurătatea, spre deosebire de tinerii la fel ca ea…

Despre călătorii, cică a călătorit puțin și nu poate spune multe lucruri despre alte state. O deranjează doar că unii moldoveni în loc să împrumute obiceiuri bune, aduc cele rele din călătoriile de peste hotare. ”Ceea ce ține de tradiții, noi le avem pe ale noastre foarte frumoase, și de ce ar trebui să aducă pe ale lor cu cele proaste ca Haloweenul, de exemplu? Avem identitatea noastră și noi trebuie să o păstrăm! Spre regret, multe din tradiții dispar, și ni se impun cele străine”, afirmă Svetlana.

Avem locuri frumoase în Moldova. Locuri pitorești care au nevoie de îngrijire”. Svetlana adoră locurile natale din Șerpeni, capul de pod, bătrânul Nistru și pădurile care le înconjoară. Nu are locurile ei preferate, chiar îi plac toate, și arhitectura veche, și întreagă Moldova cu istoria ei interesantă, doar că e convinsă că multe clădiri au fost distruse, și multe lucruri în continuare sunt ascunse de oameni. Adică, Adevărul…

Svetlana crede în Dumnezeu, care îi aduce în cale oameni buni, prieteni și speră că vor rămâne în continuare alături: ”De la oameni un pic mai răi (nu au fost răi, dar viața așa i-a făcut), nu știu ce să spun, dar am învățat de la ei unele lucruri. Eu nu sunt răzbunătoare, doar vin cu concluzii și rup legătura cu asemenea persoane. Mă înconjor cu oameni pozitivi, nu îmi plac cei care mereu se plâng și nu fac nimic pentru a rezolva problemele.”

După studii, Septembrie 2004 – Iulie 2008, Academia de Studii Economice din Moldova, Licenţiat în Economie, Facultatea „Finanțe și contabilitatea firmei”, Specializarea ”Finanțe și contabilitatea firmei”, a muncit în cadrul Consiliul raional Anenii Noi, la Direcția Finanțe. A devenit contabil șef. Acest loc de muncă m-a făcut mai puternică, mai dură. A muncit aici 5 ani (2008 – 2013). A făcut masteratul Septembrie 2011 – Iunie 2013, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova, Master în Științe economice, Specializarea ”Management”. A făcut cunoștință cu oameni frumoși la chip și suflet, cu care ține legătura și acum. În 2013, prin transfer a plecat la Ministerul de Finanțe, unde a activat doi ani, și a învățat multe lucruri interesante.

  • Svetlana Rusu:”Îmi amintesc, când mă plimbam cu colegii de la ASEM pe lângă minister și eu le spuneam, ia să vedeți voi, eu voi munci aici. După doi ani de activitate, îmi doream un alt loc de muncă, practică, dar nu teorie. Mă gândeam să activez la vre-o ambasadă sau într-un proiect. Am avut noroc, acum muncesc în cadrul Fondului de Investiții Sociale din Moldova (contabil), unde se fac lucruri frumoase pentru oameni. Muncesc cu oameni cu literă mare, de ar fi mai multă lume astfel de bună, cred că și viața va deveni mai bună” –

Mențiuni și aprecieri: Diplomele Svetlanei Rusu

Octombrie 2014. Cursuri de dezvoltare profesională „Dezvoltarea abilităților de executare a atribuțiilor de serviciu”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova

Noiembrie 2012. Cursuri de dezvoltare profesională „Managementul financiar și controlul în sectorul public”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova

Noiembrie 2010. Cursuri de perfecționare „Clasificația bugetară și planul de conturi unic”, Academia de Administrare Publică de pe lîngă Președintele Republicii Moldova

Februarie 2009. Programul de instruire privind utilizarea ”Programului integrat de automatizare a evidenței contabile în primăriile din Republica Moldova”, Asociația obștească ”Centrul de Asistență pentru Autoritățile Publice”

La Multi ani, dragi români!

❤ Svetlana Vizitiu


11 comentarii

Lidia Vrabie:’’Rătăcesc prin lumea asta mare căutând ceva ce nu găsesc”


    Zâmbește mereu, fiind o fire veselă, și nu ține ranchiună pe nimeni. Da, ea afirmă că în continuare e fericită. Pentru dânsa contează nu banul, titlurile, petrecerile zgomotoase și nici boarfele de marcă, bijuteriile sau alte mărunțișuri din lume care nu aduc decât griji și neliniște în suflet. Fericirea pentru Lidia Vrabie înseamnă împăcarea cu Dumnezeu și cu interiorul său spiritual. Toată viața ei, și scrierile sale, – se împlementează cu această credință fermă în Dumnezeu, și nu-și dorește decât liniște în suflet și pace tuturor. ”Să fim plini de pace, fraților! Fie că ne place sau nu ne place ceva; fie ca aprobăm sau dezaprobăm, oricum, judecata este a Domnului, iar El, niciodată, nu întârzie sa facă dreptate”

Acum regretă doar timpul pe care nu l-a putut oferi părinților pe cât ar dori să fie alături de ei; regretă marea parte din anii de tinerețe pe care ia ratat simțindu-se străină de casa; că uneori a fost prea dură cu copiii ei ținându-se de poziția educației sovietice.

   Despre pasiunea de a scrie. Mereu a simțit acea chemare, dar nu îndrăznea să-și aștearnă gândurile. Soțul a fost prima persoană care ia spus că trebuie să scrie o carte, dar ea nu lua în serios părerea lui. Mai târziu, grație tehnologiei informaționale, a început să scrie. Astfel, în toamna anului 2014, prima carte de povestiri „La lumina candelei„, în colaborare cu editorul Alexandru Mihăila și preotul literat Cornel Paiu de la Editura Papirus media, Roman, Romănia. Cartea s-a bucurat de mult succes. Peste un an a fost editată a doua carte, nuvela „Frica„, în aceeași colaborare. Cărțile au fost lansate în Romănia și la Chișinău. Scrie în continuare proză și versuri. A editat și o culegere mică de versuri „Dor sfânt„. În present, lucrează ca coautor la un florilegiu despre femei și pentru femei, și crede că în toamnă va fi trimis la Editură încă un volum de versuri „Astea-s gândurile mele” (Lidia Vrabie).

Despre prieteni Lidia spune:”E important sa nu-ți-i faci apropiati din oricine: ai rabdare și caută să fie oameni cu aceleași valori și dorințe ca ale tale. Să fugi de cei care vor sa-ți impună voia lor sau să te conducă. Lasă-I pe ceilalți sa fie diferiti de tine și să ții minte faptul ca și tu esti diferit, ca astfel te cunoaste Dumnezeu. Fiecare om e unic și special.” Are prieteni adevărați, puțini, dar sunt:”Totuși, unicul meu prieten căruia îi pot spune tot ce cred, ce gândesc și ce simt, este Dumnezeu. Nu-mi place să dau sfaturi nimănui, mai ales când nu mi se cere. Am citit undeva că a da sfaturi cuiva când nu ti se cere este cel mai ușor să-l îndepărtezi pe om de tine.”

Dacă ar fi să-i ceară tinerii de azi un sfat, i-ar cuteza să nu se grăbească să ia decizii:”Să fie treji la vocea inimii, să învețe s-o asculte. Să se cunoască pe ei și să facă corect alegerile. Cred că cea mai importantă alegere din viața unui om este a perechea și profesia aleasă pe plac. Dacă aceste alegeri se fac corect, ai rezolvat problema srtesului. Dar lucrul acesta se poate face numai în colaborare cu Dumnezeu, prin intermediul rugăciunii și multă muncă, desigur. „Cere și ți se va da! Caută și vei găsi! Bate și ți se va deschide!” Să fie insistenți, că Dumnezeu dă celui ce îi cere cu credință și stie să mulțumească”.

Deseori se gândește la clipa în care a venit pe lume. Într-o casă mică, plină de nevoi, mama ei în vârstă de 40 de ani, invalidă din tinerețe, și trei frați și trei surori mai mari ca Lidia. S-a născut în satul Sagaidac, rn. Cimișlia, pe 25 octombrie 1965, într-o zi frumoasă de toamnă (din spusele mamei), fiind al șaptelea copil în familia noastră:”Taică-meu era la muncă, când a venit seara m-a găsit alături de maică-mea în pat, eram atât de micuță și slabă că nu s-a încumetat să mă ia în brațe. Moașa, o bătrânică din mahala, i-a zis mamei că nu am șanse de a supraviețui și să fie pregătită, că voi muri. Mama chiar o crezu, doar tata era convins că voi trăi. El spunea mereu că cu numărul șapte e un unul binecuvântat și că eu voi avea un viitor frumos și bun.”

Și, ”când am scos capul afară, la naștere, prima care m-a mângâiat pe cap a fost Sărăcia”. A doua a fost Dragostea. Ambele, s-au ținut de mine până m-am făcut om mare. Ele mi-au fost și învățătoare bune: sărăcia m-a învățat din pruncie să răbd, să înțeleg că nu-i de unde, ca nu avem, că nu putem… Dragostea părinților și a fraților mai mari m-a învățat să sper, să cred, să lupt și să înving. M-au învățat să deosebesc corect lucrurile și persoanele. Lipsurile materiale n-au afectat creșterea și dezvoltarea mea, pe toate le acoperea dragostea care îmi turna apă la rădăcini ca să cresc fericită, încrezută în mine și fără complexe”.

VIAȚA.”Viața trece… Vremea se scurge şi zboară; zilele fug fără să se oprească; în această trecere cu repeziciune a timpului, lumea se îndreaptă spre sfârșitul său. Nicio zi nu-i îngăduie alteia ca să meargă împreună cu ea; niciun ceas nu-l aşteaptă pe altul ca să treacă împreună cu el. Precum apa unui rău nu poate fi oprită cu mâna, aşa nu poate fi oprită nici viața celui născut din femeie. Dumnezeu a pus măsura vieții omeneşti”

Mama a fost mereu sufletul casei, îi învăța de toate, după posibilități. Cel mai greu lucru pentru micuța Lidia era să frământă pâinea într-o covată de lemn care era căt ea de mare. Mama mereu susținea că ea poate, insuflându-I curaj. ”O priveam pe mama și vedeam inima ei curată ca izvorul cu apă limpede. Anume aşa îmi imaginezi eu inima curată a omului.”

Mama era o fire tăcută, nu mergea niciodată la nimeni. De sărbători, rudele apropiate veneau la familia lor. Avea mereu ocupație; împletea pentru toți din casă ciorapi, mănuși, etc. Nu avea întotdeauna lână sau alt material nou, de aceea despletea haine vechi pentru a face altele noi. De altfel, cârpind haine rupte sau torcând lână, mama Lidiei cânta din suflet. Cânta romanțe, cântece românești pe care atunci nu le puteai auzi la radio. Când îi dădea cineva vreo bucată de pânză ea cosea câte o rochiță nouă la fiicele ei. Avea doar câteva clase la români, dar inteligența ei îi făcea pe mulți uimiți. Toate ziarele erau citite de mama Lidiei, radioul începea cu ora 6 dimineața până la 12 noaptea. Era cu toate știrile la current:”Dacă m-ar întreba cineva de am văzut oameni sfinți în viața mea aș spune fără sa mă găndesc, da. Da, mama mea a fost pentru mine o sfântă. Grea tare i-a fost viața, dar nu s-a plâns niciodată, și-a dus crucea până la capăt fără să cârtească, iar dacă mai spun că ultimii 10 ani din viață a stat la pat și mâncarea ei era pesmeți cu apă sau puțin vin”

”MI-AMINTESC DE TINE, MAMĂ/Tot mai mult, în orice zi,/Sunt cu tine de o seamă,/Mama mea, din amintiri…/Mă-ntrebam, când eram mică,/Dacă tu dormeai vreodată;/Mereu, mamă, aveai treabă,/Mereu erai ocupată…/Când copiii îți dormeau,/Cel mai mare spor aveai,/Frământai pâinea-n covată,/Apoi, haine vechi cârpeai…/În ligheanul cel mai mare,/Puneai rufe la-nmuiat,/Cât sta pâinea în cuptor/Tu, deja, le-ai și spălat…/Parcă-ți văd năframa alba/Cu albastre, roșii flori,/Ce o potriveai pe cap/În zilele de sărbători./Aveai fustă tot cu flori,/Multe și mărunte, o mie,/Șorț cu margine cusută,/Și un fel, al tău, de ie…/Nu te-am auzit nicicând/Să te plângi de a ta soartă,/Greu ți-a fost, acum pricep,/Viața ta, de altă dată…/Într-o casă mică foarte,/Plină de multe nevoi,/Ai avut răbdare, mamă,/Să ne crești, cu drag, pe noi./Astăzi, sunt la vârsta ta;/Viața, complet diferită;/Totuși, cred că tu, măicuță,/Ai fost mult mai fericită.
/Ai avut lucruri puține,/Foarte multe ți-au lipsit,/Dar ai avut pace, mamă,/Și un suflet liniștit.’’ (L. Vrabie)

După ce a plecat mama la cele veșnice, tata devenise trist. ”Îmi amintesc cum îmi zicea odată: „Draga tatei, mă gândesc câteodată, ce bine ar fi să mor în biserică, in timpul sfintei Liturghii, dar nu sunt eu vrednic de așa ceva”. Da, n-a murit în biserică, în timpul sfintei Liturghii, dar Dumnezeu l-a învrednicit să moară într-o dimineață de duminică, în curtea bisericii.”

Cea mai de preț avere pe care a moștenit-o de la tatăl meu este credința în Dumnezeu. Casa lor săracă părea o bisericuță; pe toți pereții atârnau icoane și candela aprinsă.

Tata este eroul vieții mele! – spune Lidia. ”Cu 4 ani mai tânăr ca mama, și era frumos, mereu cu zâmbetul pe față. Despre el nu mi-ar ajunge nici timp, nici cuvinte, îl pot descrie la infinit. A fost un om din toată firea, un bărbat care întruchipeaza toate împreună: dragostea, blândețea, răbdarea și smirenia. Făcuse în tinerețe școală de brigadieri. Toate calitătile și darurile pe care le avea îl făceau un artist adevărat: cânta, compunea versuri, recita pagini întregi pe de rost…” – ”Ce dor îmi e de sfaturile tatalui meu! Ce mult îmi lipsesc! Ne învăța mereu, chiar și atunci când am crescut mari. Si nu pentru că nu realiza acest lucru: El știa bine, ca tot ce spunea se întipărește în subconștientul nostru: și era convins ”ca la timpul potrivit, ne vom aminti… Acum ma conving și eu că tata a fost Universitatea mea, unicul meu profesor care mi-a predat facultatea ”Arta omeniei”.

Despre bunicii de pe tată, Lidia regret dar nu poate spune mai nimic. Nu i-a prins în viață nici pe unul. Știe că erau oameni buni, gospodari, muncitori și cinstiți. Părinții mamei i-au fost bunicii ei cei dulci și scumpi, mai ales, bunica. Era mărunțică, slăbuță și foarte darnică. Mereu scotocea prin buzunarele de la cele trei fuste, (pe care le purta și vara ca să pară mai grasă) – găsea 20-25 ruble și o trimitea pe Lidia fuga acasă ca să i le dea mamei, doar ei! Bunicul era înalt și slab. A fost mai sever decât bunica.

De mic copil îmi plăcea să fac aproape la fel: să cânt, să dansez, să desenez. Purtam creioanele colorate în fiecare zi în ghiozdan. Îmi băgam mâna în tot ce făcea mama, încercam să vad dacă pot și eu ca ea”.

’’MI-E DOR/Până la lacrimi,/De-a mea copilărie./Dacă aş putea întoarce,/Din ea,
măcar o zi,/De-ar fi să fie,/Aş da, din viața mea,/Din astăzi,/Numai să mai trăiesc/O zi, cu toți copiii,Împreună…/Cănd ne prindeam/Mână de mână,/Bucuroşi şi fericiți,/În jocuri de copiii,/Cuminți…Am încărunțit, demult,/Pe umeri,/anii mă apasă,/Însă sufletul din mine/E copil /Şi vrea acasă… (
L. Vrabie)

Dar, Cititul a rămas pasiunea ei cea mare:”Citesc tot ce mă zidește sufletește. Nu am scriitori preferați, nici cărți preferate. Pentru mine o carte bună este aceea pe care, odată incepută lectura, nu o mai pot lăsa din mâini… Îmi amintesc că luam cartea de la bibliotecă după prima lecție și după a trea sau a patra o întorceam înapoi. Bibliotecara m-a certat că nu citeam cărțile, ci doar priveam desenele. Atunci eu i-am povestit toată cartea, pagină cu pagină. Dupa aceea îmi dădea trei-patru cărți odată. Acasă nu prea aveam timp pentru citire, eram mâna dreaptă a mamei, (du-te! adu! du!). Eu mă duceam să fac ceva, sau să caut ceva și mă pierdeam în lectură până biata mamă mă striga”.

Anii de școală au trecut repede, cu succese deosebite la majoritatea disciplinilor, totuși lecțiile de limbă și literatură română, franceză, rusă erau pentru mine sărbători adevărate. Chimia și fizica ar fi bine să nu existe. La examenul de absolvire la fizică am fost dată afară de trei ori…!

Cele mai frumoase amintiri si impresii Lidia le are de-atunci când trei ani la rând a adus diplome cu locuri de frunte de la Olimpiada raională de limbă franceză (am fost prima elevă din scoală care a avut asemenea succes). ”Au fost și lucruri triste, mai puține, dar eu am un dar de la Dumnezeu de a uita repede. Îmi amintesc un caz care m-a facut să plâng mult și care m-a durut enorm. Eram prin clasa a 4 și nu aveam palton pentru a merge la școală. O verișoară mi-a dat unul de al ei, mai vechi. Era portocaliu la culoare, plus că se murdărea repede, avea gulerul în formă de triunghi, trei triunghiuri cu capele ascuțite în jos, unul, mai mare, la spate și altele două înainte. Într-o zi, în timpul recreației, când treceam dintr-o sală de clasă în alta, treceam printre elevi din clasele mai mari care, așezați parcă special in rând câte unul lângă pereți, au început să râdă de pardesiul meu și să mă izbească ca pe o minge de fotbal unii în alții… Atunci am mers acasă, nici n-am mâncat, m-am urcat pe cuptor și am plâns până seara. A plâns și mama cu mine. Apoi a găsit putere și înțelepciune să-mi vorbească în așa fel ca să mă liniștească…”

După absolvirea școlii Lidia Vrabie a susținut cu succes examenele de admitere la Universitatea ”A.Russo” din Bălți, facultatea de limbi străine (franceză). Anii de studenție au fost cea mai grea perioadă din viața ei, despre ce nu-i place deloc să-și amintească. Au fost greutăți, lipsuri, probleme… Partea bună a destinului a fost că a avut note bune și a primit bursă, aceasta a fost salvarea ei. ”Nu voi uita niciodată pe cei care m-au ajutat foarte mult, cei care au împărțit cu mine bucățica de pâine, ultimul ban, haina lor, patul lor. Plecăciune Ludmila Afanasii (Sandu), Stela Stratan( Bondari), Ludmila Ceban (Gonța), Simion Gonța și alții.

Începutul carierei pedagogice a coincis cu începutul vieții sale de familie. Lidia a întâlnit pe cel care a iubit-o și nu i-a cerut nimic în schimb decât dragoste reciprocă. ”N-am avut de toate nici noi, dar am avut strictul necesar și eram fericiți.”

Mai tărziu, după vreo 18 ani de activitate pedagogică, la fel din cauza lipsurilor, Lidia Vrabie a plecat în străinătate, în Spania, unde și astăzi ”muncim și trăim”. ”Am cumpărat o livadă de măslini la munte, aproape de oraș, unde cu forțele propri (soțul a muncit multi ani în construcție). Cei doi copiii ai lor au făcut facultăți în Spania și muncesc aici în prezent. Lidia se mândrește că are un nepoțel, Sebastian, de 4 anișori și deja așteaptă o nepoțică.

Acum ”suntem romăni ce trăiesc în Spania. Am construit o căsuță. A noastră! Ce bucurie! Pot cultiva căte puțin de toate; castraveți, roșii, aedei, ceapă, verdețuri, și mai ales – flori! N-a fost ușor la început, dar nici să mă plâng nu pot, ar fi un păcat. Aici ne-am organizat viața in așa fel ca,dacă n-ar fi distanța, n-am simți că nu suntem în țară: acasă vorbim numai românește, respectăm credința, tradițiile și tot ce ține de cultura noastră…”spune cu pasiune Lidia Vrabie.

’’Rătăcesc prin lumea asta mare/Căutând ceva ce nu găsesc./Am vazut atatea tari frumoase,/Dar numai in tara mea ma regasesc./Aici sufletu-mi se simte linistit,/Nemanat de graba cea moderna,/Aici somnul nu se face asteptat,/Cand capul mi-l asaz seara pe perna…/Cunosc si ma cunoaste orice fir de iarba/Pe care calc cu frica si cu drag./Cu ochi inchisi pot sa urmez cararea/Care ma duce la al casei prag./In lume sunt atatea tari frumoase/Unde se traieste mai usor si bine,/Dar numai una este tara mea/Si doar aici se simte gustul painei.’’Lidia Vrabie.

CREDINȚA:” ÎMPACĂ-MĂ CU-MINE însămi, Doamne,/Să pot ierta pe cei ce m-au rănit./Pe cei ce în picioare m-au călcat /Și au lovit în sufletul meu trist./Să uit de toate nedreptățile vieții /Pe care mi-a fost dat să le trăiesc,/Ca pe un vas, de rele, să mă curăți,/Nimic, din ce a fost, să-mi amintesc./Împacă-mă cu mine însămi, Doamne,/Apoi, să mă împaci cu Tine, Domnul meu./După aceasta, cred și sunt convinsă /Că mă împac cu toți din jurul meu.”

Ce ar face ca să schimbe atitudinea din societate? –”Eu strig, să mă audă toată lumea:”Fraților, părăsiți răutatea, invidia și mânia! Lăsați ura și pomenirea de rău și va fi raiul pe pământ!” Omul de astăzi a pierdut relația cu Creatorul lui. Ne-am îndepărtat de Părintele Binelui și a Adevărului. Nu putem trăi bine departe de Bine! Salvarea noastră este să revenim la Izvor, să ne adăpam din apele Binelui și nu vom mai umbla și gârboviți sufletește dar și trupește. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – zice Domnul. Oricine trăiește în afara Lui, nu trăiește, ci există.”

Câteva REFERINȚE ȘI APRECIERI:

Elena Ginu:‘’Ce frumos va inzestrat Dumnezeu! Bucurati-ne si incintati-ne si in continuare cu creatii splendide!!!’’

Cobzac Victor:”Una din cele mai talentate Vrăbiuţe, multă inspiraţie şi multă creaţie!”

Jechiu Svetlana:”Un Dar de la Dumnezeu este si felul in care compuneti atit de frumoase versuri”

Lenuta Vrabie:”Cit talent… scris in limba dragostei. Felicitări, iubirea si nobletea sa va inconjoare mereu!”

Raisa Alexandru Norosean:”Foarte frumoase cuvinte , se simt ca vin din adincul inimii; și-s atit de gingașe, atit de duioase, ca nu te mai saturi sa le citesti.”

Jechiu Svetlana:”Ne impresionati de fiecare data D.Lidia va apreciez creatia,caci tot ce vine de la Dvs are Un Ceva Special!”

Gica Bejenaru:”Plini de nostalgia timpuli trecut,ne vedem în casa părintească prin cuvintele pe care le-ai aşternut în poezia ta, Lida. Dar cine ştie dacă vom mai reânvia simțirile care le-am trăit odată.”

Elisaveta Manic:”E adevarat, Lidia, ai atins inimile tuturor cu aceste versuri frumoase. Sa ne amintim de casa parinteasca,ce nu se vinde,sa ne amintim de parintii nostri dragi,de frati si de prieteni. Sa nu uitam cine am fost si de unde neam pornit.”

Alte expresii și emoții de Lidia Vrabie:

Despre dorul de țară, de satul natal, de neam, de grai:” Eu cu sufletul sunt acolo, printre ai mei, mereu. Deseori îmi imaginez cum colind cărările din copilărie și chiar am pus gând toamna aceasta să merg în satul meu natal și să-l cutreier dintr-un capăt în altul. Tot ce fac, fac cu gândul la Moldovioara mea. ” Tot ce fac, fac din iubire Pentru Patrie și neam Pentru limbă și credință Lucruri mai de preț nu am” scriu în versurile mele. Aici, ca răspuns, se potrivesc foarte bine verseturile 5-6 din Ps.137( schimbând doar numele țării) „Dacă te voi uita, (Ierusalime) Moldovă, să-și uite dreapta mea destoinicia ei. Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din tine, (Ierusalime) Moldovă, culmea bucuriei mele.” Pentru mine toată Moldova este un loc sfânt și demn de vizitat. Îmi place nordul, centrul și sudul ei la fel, fiecare zonă cu specificul ei.”

~”A mai trecut un an, s-a dus. Şi ştiu bine, că niciodată nu se va mai întoarce decât, doar, în amintirile mele. Am avut multe de învăţat, am înţeles multe, m-am bucurat şi am zâmbit, am regretat şi m-am întristat, aşa, ca fiecare om. Şi totuşi, anul 2014 a fost un an deosebit pentru mine; s-a nascut primul nepoţel, Sebastian, şi a văzut lumina tiparului cartea mea „La lumina candelei”. Sunt fericită şi pentru faptul că, în acest an, am cunoscut oameni deosebiţi, care ştiu să dăruiască din belşug, fără a aştepta răsplată. Oameni care, cu bunătatea şi înţelepciunea lor, au zidit biserici şi mănăstiri în sufletele altor oameni. Sunt fericită că aceşti oameni sunt şi prietenii mei. Pentru mine, cel mai mare cadou pe care mi-l poate oferi cineva, a fost mereu- vorba sinceră şi bună. Aşa m-au învăţat părinţii mei; nimic nu încălzeşte şi nu înmoaie o inimă, decât cuvântul bun.”

~”Cuvantul are putere, cuvantul bun care izvoraste dintr-o inima curata si plina de dragoste pentru aproapele, un gest mic si sincer, sunt aducatoare de fericire in sufletele celor apropiati”

~”Afară toarnă ca cu găleata. Răsfoiesc cartea vieţii mele şi, aproape în fiecare din paginile ei, ploaia işi are locul ei. Melodia incifrată a ploii, plăcuta senzaţie de a auzi neauzitul şi de a vedea nevăzutul…toate sunt inexplicabile, dar atât de bine simţite.
Dăruieşte, Mântuitorule, ploaie pământului istui însetat!
Brazdele pământului, adapă-le, şi înmulţeşte rodurile lor!
Mă văd udă şi plină de glod, alergând prin ploaie şi râzând cât mă ţine gura. Ce fericire aducea , atunci, în copilărie, picăturile de ploaie..”

~”De o bucata buna de timp, gandurile mele sunt dominate de o intrebare care ma pune, intr-o oarecare masura, in incurcatura. Tot mai des intalnesc persoane care spun ca si-au iertat ele insesi toate cate nu au fost facute bine in viata lor, greseli, pacate..si ca aceasta iertare le-a adus usurare sufleteasca si libertate.
Aceasta iertare (sa zicem, personala) are ceva comun cu iertarea lui Dumnezeu?”

~”Am hotarat ieri să-mi vizitez consătenii mei. La badea Vasile mereu poţi gasi un sfat, o vorbă bună şi o glumă. Am petrecut „ca acasă”. Îmi place vinul când îl scurg eu din butoi, parcă e mai bun. Mi-au propus să rămân la o mămăligă cu peşte prăjit, dar n-am putut. Altă dată, o voi face cu mare plăcere. Le multumesc pentru ospitalitate şi clipe frumoase trăite impreună.”

~”-Parinte, ce bine ar fi şi, cât de frumoasă ar fi viaţa, dacă n-ar fi bârfitori şi calomniatori… Aceştia ne fac viaţa imposibilă… Am încercat să mă lupt cu ei, apărându-mi cinstea şi onoarea mea şi a familiei mele, dovedindu-le că nu au dreptate…
-Da, zice părintele, aceşti oameni nu procedează ca nişte creştini, dar nici dumneata nu procedezi ca un creştin. Adu-ţi aminte ce a făcut Hristos când a fost bârfit şi dezonorat?”

~”E toamnă şi astăzi mă întreb şi eu ce am adunat în hambarul sufletului meu. Ce am şi ce îmi lipseşte?
Am sănătate. Am familie: soţ iubitor, copii ascultători şi un nepoţel ca un îngeraş. Am fraţi şi surori , nepoţi şi nepoate cu care păstrăm o legătură de rudenie trainică. Am prieteni, prieteni adevăraţi, pe care îi port mereu în suflet şi a căror nume nu-l uit atunci când mă azez în genunchi şi stau de vorbă cu Dumnezeu. Ceea ce cer pentru mine, cer şi pentru ei, cu toate că sunt departe de ei şi zgârcită la vorbe şi fraze de laudă şi mărire.
Am bucurie. Mă bucur cu duhul credinţei şi a nădejdei! Mă bucur de viaţă şi de fiecare om care crede şi se bucură ca mine!
Îţi mulţumesc, Doamne! M-ai învrednicit de tot ce este valoros în această viaţă. Să nu mă lipseşti nici de bogăţiile cele de dincolo!”


11 comentarii

Natalia Mazilu-Miron:”În țară străină lucrezi doar și taci, în țară străină ești ca orfan”


Cu greu am găsit în albumul ei o imagine în care să zâmbească, experiența de viață a lăsat o amprentă amăruie pe chipul acestei doamne fine și plină de tristețe chiar dacă uneori surâde în inima ei. Zice că pasiunea vietii sale e să scrie. Din copilărie Natalia Mazilu-Miron poartă cu sine un pix și un caiet pentru a scrie orice gând inspirat. Îi place să facă surprize, nu conteaza cui. Să ridice buna dispoziție celor dragi. De multe ori face haz de necaz… și chiar îi reusește să zâmbească:”Nu știu dacă e bine sau nu, am in vedere, cu istorioara mea în public… Eu multumesc Domnului pentru viața pe care o am. Bună sau rea – este a mea! Am un suflet bogat, de aceea de multe ori îmi înșir gândurile în scris. Am fost întotdeauna sinceră: E bine sau rau, sunt -EU.” 

Colegele de scoală o vedeau la Teatrul de miniaturi… Nu a ajuns acolo, dar teatrul dur a fost chiar viața ei. ”În adolescență nu am fost frumoasă, de aceea nu-mi plăcea să pozez. După ce m-am căsătorit și am născut un fiu, mulți ani am fost atât de slabă fizic că îmi era groază să mă privesc în oglindă. Au trecut anii, si cu încetul s-a schimbat și starea mea sufletească luminându-mi înfățisarea”.

S-a căsătorit la 19 ani cu vecinul ei. Pare să fie din dragoste:”nu știu cât de mult l-am iubit, dar mi-a dezvaluit odată, că s-a însurat cu mine pentru că eram cumsecade și harnică foc… Avem un fecior – suflet din sufletul meu – Ghenadie, poartă la fel numele soțului, căci ambii sunt născuți în aceeași zi. Și amândoi mă sustin în toate… Iubesc!

Natalia s-a născut la 8 decembrie 1979 în satul Văratic, r-nul Rîșcani din parintii Vasile și Zinaida Miron, tărani de rănd, care au crescut 4 fete, dintre care Natalia este cea mai mare.

Și-a petrecut copilăria într-o căsuță mică de la marginea satului. Chiar alături curgea râul Ciuhur înconjurat de o pădure, imasuri, stânci, dealuri și văi… A trăit și a copilărit în Valea-Adancă. ”Se consideră că în mahalaua noastră trăiesc cei mai nevoiasi oameni din sat, fiind cu mulți copii, fără loc de muncă, fără profesii, fără carte, fără un statut în societate… Nu aveam măcar un drum normal, în special e greu pe timpul ploios, abia reușeam să ieșim din glodul ce venea până la genunchi… Ne ducea mămica în spate până la un drum asfaltat.

Mama avut mult de suferit în viață, că încă în fragedă ei copilarie a fost dată de propria sa mamă spre adopție… Nu ia fost usor nici mai târziu, dar după ce am apărut noi (fiicele) pe lume, ne-a oferit cea mai mare dragoste care există pe acest pământ…” Acum mama Zinaida Miron recunoaște:”Scumpele mamei, voi, fetele mele, sunteți sensul vieții mele, fără voi, eu cred că nu aș exista. Nu v-am dat averi, că nu luam avut. Dar eu vă iubesc mai mult ca viața. Țineți minte, eu vă susțin întotdeauna, și va iubesc la nesfârșit!”

Natalia a dus lipsă de multe, dar iubirea cu care a fost înconjurată în familia lor a acoperit toate lipsurile. ”Întotdeauna am fost împreună că erau ”Toti pentru unul și unul pentru toți”!” Natalia a fost o fire mai timidă. Adesea se ascundea printre stâncile din vecinătate cu un caiet în care înșira gândurile… Cu toate ca era deja matură, adora să citească poveștile în care întotdeauna BINELE învinge RĂUL. Povestea ei preferată rămâne ”Cenușăreasa”. Ea și visa ca într-o bună zi să se producă acea vrajă ca-n poveste…

Și adolescența a urmat să fie una grea în sensul că după nouă clase Natalia nu a avut posibilitatea să meargă la studii, cu toate că își dorea foarte mult să le continue, ca apoi să devină profesoară de limbă și literatură română.

Drama sau problema sătenilor moldoveni: e să recunoască că îndură foame și în prezent. Natalia spune că nici de mâncare, și nici bani de studii nu erau. Doar bunicii ei Olga și Ion Miron i-au ajutat nespus de mult. Își amintește cum bunica care o iubea mult, ia spus că a adunat o sumă de bani pentru ca ea să continue studiile. Din păcate, banii rezervați pentru studii au fost redirecționați pentru alte nevoi: casa în care Natalia a copilărit 17 ani lor s-a dărâmat între timp, și:”Nu am putut fi egoistă, căci mai întâi de toate m-am gandit la viitorul familiei mele: Unde vom locui?” Astfel, s-a spulberat visul de a deveni pedagog, dar în schimb, au procurat o casă în sat.

Copilăria a finișat atunci… În acest timp, fostii colegi au absolvit 11 clase și în școala avea loc balul de absolvire, la care au invitat-o și pe ea. Nu avea nicio rochie măcar. O rudă de la oraș ia adus una strălucitoare, cu buline, și ea își zicea că ceva mai frumos n-a văzut, că… e un vis din basme. La bal a rămas neplăcut surprinsă: toate fetele aveau rochii albe, și doar ea era în una neagră. Exact ca în ”Rățușca cea urâtă”, spune ea. Apoi mereu visa să apară și la ea o rochie alba, spera să fie una chiar la nunta ei, și nici atunci nu a fost să fie. Din lipsa resurselor financiare, s-a cununat la fel într-o rochie întunecată și ”acea împrumutată”. ”Eeeii, dar totuși dorința mea s-a împlinit atunci când mi-am permis să-mi cumpăr o rochie albă la balul de absolvire al feciorului meu! Așa că visele se mai împlinesc”.

Anii au trecut, și parcă o data cu ei a dispărut și sărăcia. Dar cu ce preț! Pentru ași câștiga dreptul la existență și a nu muri de foame în Moldova, a fost nevoită să plece să lucreze ”la negru” în Europa. Astfel, ”am călătorit peste hotare”, spune ea. – ”Am muncit la negru în construcții, chiar ultimii ani am lucrat și la salubritate, pe străzile din Sankt-Petersburg.”

În continuare se visează pe băncile școlare, cu regretul cela că nu are nicio facultate, și nicio o meserie cu care s-ar mândri. Recunoaște totuși că există și o parte pozitivă a destinului său:”Multumesc Domnului pentru traiul care l-am avut. Au fost niste lecții de viață foarte importante. Din fiecare am învățat câte ceva, și ele mi-au prins bine pe parcursul anilor” Luptă pentru consătenii ei, și pentru ca copilul ei să fie fericit! A scris și versuri pentru el: „Am pe lume o comoară./Am numai un singur dor./Sunt femee, sunt o mamă-/Care are un FECIOR!/L-am adus cândva pe lume/Si m-am bucurat enorm./I-am ales cu drag un nume/Si de-atunci mereu mă rog:/-Doamne,eu mă rog la tine,/Ai grijă de fiul meu!/Apără-l te rog de rele,/Apără-l te rog de greu!/Fiul orice nu ar face,/Il iubesc nespus de mult./L-aș ridica sus în brațe-/Dar baiatul,mi-a crescut!/Nu am alta bogatie,/Decit una-fiul drag!/Si-atunci cind voi fi carunta,/Tot o să-l aștept în prag./Căci EL-e rostul vieții mele!/EL-e alinarea mea!/E bărbatul vieții mele-/La care-am visat cândva!/Sunt o MAMĂ care-/Are doar un singur pui !/O altă ființă mai scumpă-/Pentru mama… NU-I!``/ Autor: Natasa Mazilu-Miron

Cei mai buni prieteni – sunt Mama și surorile ei! ”Dar mai am niste prietene deosebite – Florile! Lor le pot spune ceea ce uneori nu aș îndrazni să spun nimănui.” Adoră florile, cu ele vorbește, la ele se plânge. Sunt ca și ființe vii, li se destăinuie, se emoționează, îi indică inima și sufletul, după ce scrie versurile despre ceea ce vede zi cu zi. Și dintotdeauna merge prin viață cu acuratețe tinând cont respectul, sinceritatea și omenia.

Visează să străbată Moldova în lung și lat:”că nu exista un loc mai frumos pe lume decât Tara mea! Așa consideră sufletul meu!” Satul natal, satul Văratic, r-nul Rîșcani – e casa ei și leagănul de dor al copilariei. Niciodată nu va pleca de aici, oricât de greu îi vine… ”Căci e o parte din inima mea. Aici mă cunoaste fiecare om de la mic la mare. Mi-i drag să stau la sfat cu sătenii mei – copii, adulți sau bătrânii. Bună e ideea cu promovarea destinațiilor turistice din țara noastră, poate că în așa mod ne vom promova satele, care din păcate, cu zi ce trece rămân fără locuitori. Mare păcat! Fiecare sătuc are frumusețea lui aparte, indiferent în ce colțișor te afli…” Poezia ei ”Viata de migrant”: /E toamna tirzie afara si in suflet/N-a mai ramas nici urma de zimbet./Merg brat la brat cu a mea tristete-/Pe drumul lung,a-l strainatatii./Ma inconjoara doar lume straina./Poate gresesc,dar imi pare haina./Nici nu iti vorbesc,nici nu te saluta,/Privirea le e rece,aspra si crunta./Clar se presimte un dispret masiv,/Pentru oameni, ca mine-veni-ti la cistig./Dar asa e viata si nu ai ce sa faci./In tara straina -lucrezi doar si taci./Nu ai nici un drept-esti ca orfan,/Cu lacrimi in ochi,ades faci un ban./E toamna si ploua in suflet si afara./Iar gindul ma duce spre casa mea iara./La oamenii simpli,la ai mei/moldoveni./Caci total fericiti-DOAR ACASA SUNTEM!/Si chiar daca in tara e haos mereu,/Si daca taranul munceste din greu,/Si chiar daca ducem un trai mai sarac…/Alaturi de cei dragi -ESTI CEL MAI BOGAT! (Natasa Mazilu-Miron)

A avut o colaborare frumoasă cu scriitorul Dumitru Mircea. Acum lucrează la a doua ei carte. Speră ca la toamnă să reușească să o lanseze la fel cu ajutorul Domnului Mircea. O carte cu poezii populare de suflet.”Cartea mea de poezii, cu îndemnul de a fi oameni de omenie, – e despre iubirea față de plaiul nostru, despre boala migrației, despre bătrânețile grele pe care le îndură unii moldoveni. În această carte se poate regăsi majoritatea dintre noi…” Ideea cărții a apărut anul trecut după ce Natalia a debutat cu câteva versuri în revista literară ”Roua Stelară”. Au susținut-o consătenii și chiar unele persoane necunoscute, din rețele de socializare. ”M-a încurajat și nașul ei Andrei Miron, fost militar în Afganistan: ”Trebuie de lăsat ceva în urmă, că mâine, poimâine nu vom fi, dar trebuie să rămână o amintire frumoasă” – așa mi-a zis. Căci și el, din propria initiativă și cu banii lui din bugetul familiei a înălțat în satul nostru un monument în cinstea eroilor căzuți în războiul din Afganistan. Astfel că fiecare dintre noi are menirea să lase ceva urmașilor noștri.”

Cântătoarele din maracini’’-de Colleen McCullough rămâne una dintre cărțile ei preferate…

Mai are o dorință să lase ceva frumos în urma ei. ”Moldova – cuibul meu de dor” – primul ei volum de carte l-a scris cu mare drag de țară. Indiferent de poziția lui în societate, fiecare om poate face lucruri frumoase pe acest pământ…

Despre Natalia scriu admiratorii:

Maria Covali:Bravo, Natalia. Multe mame se vor regăsi în poezia ta, precum și mulți fii. Dorul mamelor, e un frământ, asemeni frunzelor codrului… Îți doresc și mai departe inspirație, cu aceleași semințe pline de sens… De la suflet la suflet. Știi să hrănești trăirile cetățenilor cu cuvinte alese, așezate în rânduri ca pomii în livadă, încărcați de roadă.

Dumitru Obrintetchi:”Să trăești mult înainte și să ne”răscolește-i sufletele zbârcite” a fiecărui dintre Noi! Mulțumesc pentru Adevărul „așternut”!”

Anastasia Balmuş:”Bravo, Nătălița! Ai pătruns in adâncul sufletului unui om bătrân. Ești o fire sensibilă și bună. Nu cred, că ai fost vre-o dată bătrână, de le simți pe toate?!”

Anastasia Balmuş:”Până la lacrimi… Bravo! Mai expresiv de descris starea de lucruri în Moldova nici nu se poate… Așa e! Trist de tot…”

Antonina Salari Calancea:”Ca intodeauna, rindurile scrise de tine ma fac sa-mi vibreze toate coardele sufletului meu chinuit de dor de plaiul natal, de satului iubit, de casa parintesca si de toti cei dragi. Complimente si succese in creatie si in viată”

   Eu spun că Natalia are o meserie de invidiat prin harul și talentul ei Este Om de Omenie și o Poetă de suflet! Ce trebuie mai mult? Să fie fericită! (Svetlana Vizitiu) ❤


9 comentarii

Anca Creţu: Aminteşte-ţi cum este sărăcia!


Anca Crețu știe cum este să trăiești într-o cocioabă, roasă de șobolani. Cum miroase și pute sărăcia… Știe cum e să te plouă în casă, dar și cum înfloresc lalelele în curtea casei… A prins gustul de dulce-amar al iubirii, și totuși păstrează speranța… Ca să înțelegeți bine prin câte a trecut Anca: am realizat brusc că de fapt, acele suferinţe au călit-o și i-au dezvoltat un caracter dur. Are mult curaj, e o luptătoare, pledează ferm pentru dreptatea omenească și… a „punctului ei de vedere”. Este perseverentă! Nu vorbește niciodată pe șleau, doar ceea ce simte și ce gandește.

Mama i-a dezvăluit că s-a născut din dragoste, și Anca simte adevărul acestui sentiment cu fiecare tremor al firii sale. E tânără, frumoasă, cu încredere deplină într-o altă șansă, de ce nu?

Anii au trecut, și ea deja era într-o altă casă construită de părinții ei: atunci Ancăi i se părea că-i prea micuţă pentru acel spațiu imens. Părinții ei erau atât de săraci, că curgea apa prin saraiul în care locuiau. Mama prepara nopțile… cu lanterna, – aceste amintiri, în continuare, o fac foarte mâhnită. Cât de demult a fost? Are numai 26 de ani (în 2018), dar se simte ca o domniță cu experiența unei persoane în etate. Greu de spus, că ar fi fost astfel, mai tot timpul. Energia zvâcnește din ea cât rezistența a zeci de oameni. Este omul care face cât un manager de talie înaltă și ”îi bagă pe toți în sperieți” cu puterea caracterului său! – Mda, atunci şi echipa lor chiar face o treabă bună!

Adolescența ia fost la fel de nefericită cât sărăcia. Aici deja apăreau problemele cu colegii care erau ”bine-merci” și ea – Nu. A depășit această etapă cu lacrimi, iar despre discriminare și bocetele sale ne va povesti altă dată. Fapt că aceste probleme au făcut-o să schimbe liceul pe unul bun la oraș (Plecăciune lui Dmn Valentin Berezovschi, director LTPA ”M.Berezovschi”). Îi este recunoscătoare pentru că a dezvoltat în ea atitudine, responsabilitate, disciplina și bunul-simț! A dat BAC-ul! Nu s-a mulțumit cu notele 8,8,9,10. Le-a contestat! Și a primit 8,9,9,10! Era fericită? Ba, era chiar foarte fericită! Pentru că și aici era discriminată de unii colegi, cică venea din satul unde nu se face carte… Copiii sunt răi uneori, așa o vărstă când ei spun tot ce gandesc fără să înțeleagă câtă durere produc…

Acum consideră că a ajuns la o vârstă onorabilă de 26 de ani (2018), are doi copii: unul sub tutelă pentru că părinții sunt plecați peste hotare (16 ani) și altul de 4 ani și jumătate (”îmi suge răbdarea mai ceva ca un vampir”).

Tatăl i-a povestit odată o istorie interesantă despre neamul CREȚU, dar ea… i-a demonstrat contrariul. Chiar așa și spune, că viața a trăsnit-o mult de tot de jos-sus, foarte mult a avut de suferit. În prezent, este divorțată, însă copilul are și mamă, și tată.

E greu atunci când piciul tău rămâne fără tată, greu de raționalizat acest fapt. O știe doar cel care a trecut prin asta. Copiii mereu au nevoie de un umăr, iar tatăl ei i-a fost mereu alături…

Copiii au nevoie de dragoste necondiționată, spune Anca. – De ce a divorțat? Începutul sfârșitului a fost atunci când ea făcea practica la facultate, și fostul soț i-a dat viața pe peste cap. Din gelozie, și cu frământări din trecutul lui, cu aventuri și alte chestii care i-au dus până la rămas bun unul de la altul. Nu-i nimic, Anca e tânără și toată viața bună e încă înainte. Lucrează acolo ”unde s-a dorit” (fără explicații), are doi copii minunați și deștepți…

Abia începe viața!

P.S. ”Nu judeca cum se îmbracă oamenii atunci când știi cum e sărăcia, – adu-ți aminte!”- spune Anca Crețu 

PS. Îmi place să împărtășesc cu tot ceea ce face bine oamenilor și deschid pentru voi, dragi prieteni, o nouă trușă de Impresii de viață cu oameni de valoare, cu rețete de viață și sfaturi utile, și cu o experiență de viață cât zeci de persoane. Apreciați și deschideți-vă inimile voastre! Un remediu de suflet pentru voi și inimile voastre! Vivat! (SVizitiu)


7 comentarii

M-a făcut fiul să ies din casă


Cât de minunat este să fii în viaţă, în înţelegere cu oamenii dragi ţie… Niciodată nu mi-aş fi făcut griji pentru mine sau vârsta mea, dacă ştiam că voi fi în continuare iubită, la fel şi eu pe cineva. Trecutul învaţă să apreciem prezentul, şi n-aş dori să-l stric cu grjile pentru viitor, dar acest gând vine odată cu anii, precum şi înţelepciunea odată cu experienţa… Noroc de tinerii care ascultă şi învaţă de la părinţi. Și e mai mare norocul atunci când lucrurile iau o întorsătură precum în povestea de mai jos… – Trăieşte fiecare zi şi bucură-te de ea! 

Este istoria unei familiei cu nevoi speciale, precum se cuvine de spus corect. Mama îşi educă singură copilul, este demult divorţată, fiul atunci nu avea nici trei ani. Ea are o dizabiltate fizică, neobservată de un ochi neatent. Fiul are 15 ani, mama – 36, lucrează redactor la Casa Presei. În ultimul timp, viaţa ei s-a transformat într-un iad. Dacă până în clasa a şaptea fiul învăţa bine, acum au apărut note de patru-cinci. Mai rău, ea dorea numai un lucru: ca Ilie să termine nouă clase, să obţină măcar o meserie! Invitaţii constante la şcoală, cu discuţii în care profesoara îi reproşa direct şi fără ceremonii, în prezenţa colegilor, care nici ei nu scăpau ocazia de a-i relata faptele urâte ale fiului, încă şi despre rezultatele slabe în studii. Deprimată, iritată, ea mergea acasă simţindu-se complet lipsită de putere pentru a putea schimba ceva. Acuzaţiile şi notaţiile ei, fiul supărat le asculta în tăcere. Temele pentru acasă, în continuare nu le învăţa, şi nici prin casă nu ajuta deloc. Iată şi astăzi ea a venit acasă, iar în odaie din nou – o dezordine totală. În dimineaţa când pleca la muncă, i-a ordonat cu stricteţe să cureţe prin odaie după ce va veni de la şcoală…

Punând ţigaia pe aragaz, mama obosită şi fără dorinţă a început să strângă prin casă. Ştergând praful, brusc a observat că lipseşte vaza de cristal, dăruită cândva de o amică la ziua ei de naştere. Ea a înţepenit de spaimă: este un lucru de valoare, nu are aşa bani pentru a procura alta. Nu cumva fiul ei a scos-o din casă şi a vândut-o? Gânduri îngrozitoare una după alta mişunau în capul ei. Nu demult l-a văzut cu nişte băieţi dubioşi. La întrebarea ei, cine sunt, fiul a mormăit ceva neclar, iar pe faţa lui se citea:”Nu e treaba ta!”

”Sunt dependenţi de droguri!” – i-a tăiat-o creierul. O, Doamne fereşte! Iată cine l-au făcut să vândă vaza! El singur nu putea s-o facă! El nu este aşa! Dacă şi el fumează iarbă? Sau, mai rău?.. Mama s-a repezit să coboare pe scări. În curte era deja întuneric, pe stradă se observau rarii trecători grăbiţi acasă. Încet, ea a revenit acasă. ”Sunt singură de vină” – şi-a spus în gând. Singură! În toate. El demult nu se simte bine acasă, cu toate strigătele şi învăţămintele ei. Chiar şi dimineaţa îl trezeşte ţipând. Şi – cu serile! Toată seara strigă la el!

– Fiule, scumpul meu, ei şi cu ce mamă nefericită te-ai pricopsit tu! – A plâns mult timp. Apoi, a prins să cureţe cu grijă prin casă, pur şi simplu, să stea aşa mâhnită – nu mai avea putere…

Ştergând frigiderul, a dat peste o revistă. A tras-o… S-a auzit un sunet sfâşietor de sticlă spartă. Acum a văzut că erau fragmentele vezei recent dispărute.

’’A spart-o… A spart-o! – brusc şi-a dat seama ea şi a izbucnit din nou în plâns. De data asta de bucurie. Deci, vaza a fost spartă întâmplător, şi nu a dus-o nicăieri, – a ascuns-o. Şi iată acum, Prostuţul nu vine acasă, i-e frică! De odată a îngheţat, – nu, nu era el prost. Mama şi-a imaginat cum ar fi să vadă ea vaza spartă cu furia ei interminabilă… A oftat cu greu şi a pornit să prepare cina. A pus-o pe masă, a întins şerveţelele, a aşezat farfuriile.

Fiul a venit la miezul nopţii. A întrat şi s-a oprit în tăcere la uşă. Mama se repezi spre el. ’’Ilicuţă meu, dar unde ai stat aşa de mult? Te-am aşteptat şi m-am epuizat de griji şi frică pentru tine. Ai îngheţat? I-a luat mâinile reci, i le-a încălzit în ale sale, i-a sărutat obrazul – şi a spus ’’Du-te, spală mâinile. Am pregătit mâncarea ta preferată’’. Neînţelegând nimic, fiul a mers să spele mâinile. Apoi, a pornit spre bucătărie, dar ea a spus:’’Am pus masa în salon’’

Fiul a pornit spre salonul, unde de data aceasta totul parcă era deosebit de curat, îngrijit, frumos, s-a aşezat la masă. ’’Mănâncă, fiule!’’ – auzi el vocea blândă a mamei sale. El deja a uitat când mama i se adresa astfel. S-a aşezat, aplecând capul, fără să atingă nimic. ’’Ce-i cu tine, fiule?’’

  • Am spart vaza, – a spus el cu vocea tremurândă.
  • Ştiu, micule. Nu-i nimic. Totul se strică odata şi odată.

Dintr-o dată, aplecându-se peste masă, fiul a izbucnit în plâns. Mama s-a apropiat de el, l-a cuprins de umeri şi a pornit să plângă şi ea. Când s-au liniştit, ea a spus:

Iartâ-mă, fiule! Strig la tine, mă cert. Mi-e greu, scumpul meu. Crezi că eu nu văd că nu eşti îmbrăcat la fel ca colegii tăi? Că nu-ţi pot procura abonamente la bazin sau antrenamente?.. Sunt obosită, muncesc mult, aduc lucrul şi acasă. Iartă-mă, mai mult nu te voi certa niciodată!

Au cinat în tăcere. La fel, au mers la culcare. Dimineaţa, nu a mai fost nevoită să-l trezească. S-a ridicat singur. Petrecându-l la şcoală, ea pentru prima dată a rostit nu ’’vezi la mine!’’, ci l-a sărutat pe obraz spunând:’’Ei, bine, pân-diseară!’’

Seara , când a venit acasă, a dat peste podeaua spălată, şi cină pregătită de fiul ei – a prăjit cartofii…

De-atunci, ea şi-a interzis în general, să discute cu el despre şcoală, despre notele primite. Dacă chiar ea este îngrozită de frecvenţele rare la şcoală, atunci ce simte copilul ei? Şi când fiul i-a spus brusc că va urma clasa a zecea, mama nu şi-a arătat îndoiala. Într-o zi, pe-ascuns, s-a uitat în agenda lui şcolară – fiul nu avea niciun patru sau cinci…

❤ Svetlana Vizitiu, Impresii


7 comentarii

Versetul copilariei


A fost un timp,

Când acordam în seară strunele chitarei cântând,                  

În frig sau vânt,

Certaţi acasă, la patru dimineaţa revenind…

Eh, tinereţe fără de lâcată,

Mâcar cu-n ochi să te privesc din nou,

Castel, în timpul scurt, ai devenit de-odată,

Sunând cu melodii nostalgice în ecou…

Să vrei,                                                                     

şi nu mai poţi să redevii ce-ai fost,

Împrăştiind ca frunzele în soare…                                             

Eu mă avânt în amintiri

Cu clipele de-odinioară…

Mămico, scumpă, tare îmi e dor,

Atunci când mă întâlneai tu de la şcoală…

Cu frăţiorii mici în poartă ca la post,

Cu masa gata, bucate și şarmale în oală…                                                    

Mereu cu griji, tăticu, tu erai,

Ades lipseai muncind un ban de hrană…

Aţi reuşit, părinţi! – Aţi reuşit exact

Cum aţi dorit să ajungem noi, copii, cu anii…

Şi parcă am fi toți bine, fericiţi

Că am ajuns să ne vedem nepoţii,

Împrăştiaţi prin treburile noastre mici,

Migrând, și – azi plângând trecutul…

Şi chiar de soarta ne salută cu un zâmbet,

De griji și riduri – nu ai unde să te-ascunzi,                                        

Când prind copilărind un verset,

Eu liniștea cu amintiri ascult…

Svetlana Vizitiu, 31 mai, 2018.

 


6 comentarii

Sensul vietii


Există o mulţime de situaţii când unui om i se pare că viaţa pentru el a pierdut orice sens. Cel mai des, aşa gândesc oamenii căror li s-a întâmplat o tragedie asociată cu pierderea celor dragi. Mai rar, acel sentiment îl trăiesc şi cei care au divorţat sau au pierdut un loc de muncă, fie bunuri materiale. În acel moment, atunci când apar astfel de gânduri că NU ARE SENS SĂ MAI EXISTE, omul se află într-o stare de depresie sau de inadecvare.  Cel mai probabil, el nu este conştient sau nu doreşte să înţeleagă dacă într-adevăr sensul vieţii o constituie acea pierdere… Până nu se întâmplă o dramă sau o tragedie (Doamne fereşte!), puţini din noi se gândesc la ce înseamnă FERICIRE şi care este sensul vieţii. În cele din urmă, până la pierdere, omul nici nu s-a gândit că sensul vieţii lui e anume în acea persoană… Ai trăit… nu într-o lume pustie. Ai fost înconjurat şi îngrijit de persoane dragi, scumpe şi aproape de tine, pentru care ai trăit şi tu şi ai muncit şi care au avut nevoie de grija ta, respectiv şi de dragostea ta. Lumea ce te înconjoară… nu s-a prăbuşit.  Copiii, părinţii, cei dragi şi scumpi, în fine, chiar şi tu – sunteţi tot sensul prezentului şi viitorului vostru. Te doare, dar doare şi pe cei de alături, PRIVEŞTE în jurul tău, şi te vei convinge că există şi alte persoane care au nevoie de dragoste şi ajutorul tău!

Circa cinci-şase ani în urmă, după un accident teribil, o femeie şi-a pierdut fiica şi soţul. Vestea tragediei a doborât-o: psihoză şi isterie, doar singura dorinţă de a muri… Alături de ea au fost specialiştii, colegii şi oamenii dragi, în special, nepoţica micuţă, care au ajutat-o pur şi simplu să supravieţuiască. În viaţă, soarta rar se confruntă doar cu o întâmplare.  După câţiva ani de la acel accident teribil, a decedat şi mama ei. Viaţa continuă într-o uluire ca prin ceaţă, prin lacrimi şi durere. Conştiinţă lovită ca prin fulger, şi în cele din urmă femeia a realizat că oamenii de alături suferă şi ei, că sensul vieţii continuă în nepoţica şi rudele sale dragi… Probabil, în acel moment, această femeie inteligentă şi-a dat seama cât de scurtă este viaţa, că există persoane care au nevoie de dragostea şi grija ei şi că trebuie să le reuşească pe toate… Viaţa treptat se umple cu Sensul ei… Doamne ajută în continuare!

O mamă disperată că va educa de una singură copilul, după ce soţul lipsit de câţiva ani, peste hotare şi-a găsit altă femeie şi, în continuare nu mai are nevoie de ea… Mai grav e că ea crede în inutilitatea sa ca femeie şi că nimeni nu va mai avea nevoie de ea! Timpul tratează, dar cicatricile rămân, şi clipele pierdute în lacrimi vor spune cu părere de rău rostul acestei pierderi… Are sens să plângi după cineva care nu te-a preţuit niciodată nici pe tine, şi nici pe copilul tău?

Viaţa nu are sens doar atunci când înainte e doar pierdere şi nimic din opţiuni sau soluţii… Iar tu CONTINUI SĂ TRĂIEŞTI. Înseamnă că poţi să găseşti în viaţă acele valori pentru care tu, pur şi simplu, ai nevoie să trăieşti. Fii optimist! În orice caz, doar egoist să nu fii. Pentru cineva chiar TU eşti sensul vieţii!

Ce a fost rămâne în memoria noastră. Iar memoria – este trecutul nostru. TREBUIE SĂ TRĂIEŞTI CU PREZENTUL ŞI VIITORUL. Acesta este sensul vieţii! Doamne ajută!

❤ SV


11 comentarii

Te-ai pornit să plodeşti copii?’


Probabil, n-ar trebui să spun povestea ei. Căci s-a maturizat mult şi înţelege tot mai bine unde şi cu ce a greşit. Sau de care eroare fatală s-a salvat. Fie, puterea Domnului a fost decisivă. Fiica ei are şapte ani. Dar putea să nu fie. O istorie foarte banală. S-a îndrăgostit de un arab care venea cu afaceri în Chişinău. Probabil era însurat, cine ştie. Un an şi ceva de ‘’relaţii’’. Iubire oarbă, cică, totul se iartă. Acum îl urăşte de nu mai poate…  O sarcină accidentală. La început el a fost mulţumit, apoi s-a ‘’gândit’’ şi i-a cerut să facă avort. Liniştit, uitându-se în ochi.Ea nu a plâns. Aproape că a fost de acord. Şi dragostea a fost în sine.Dar a născut copilul, care a complicat relaţia lor de o mie de ori. Arabul aducea cadouri fetiţei, apoi îi scotea mamei ochii cu banii cheltuiţi. Acum ea plângea cu nopţile de singurătatea ce-o simţea acut, de disperare că nimeni nu mai are nevoie de ea. Că visul ei a fost abandonat de la o naştere a unui copil şi nu a devenit o realitate… Inimă de mamă şi minte de tinereţe zbântuită.

O salva mama, doar mama! Care a suferit şi ea mult în viaţa ei. O femeie cu ambiţii, cu decizii stricte, un  model sovietic cu un soţ funcţionar public, care o alinta, dar decedase între timp. Locuiau chiar în central oraşului, la sol. Parcă aveau de toate, doar dragostea şi pasiunea erau eclipsate de cotidianul zilelor grele, în care numai oligarhii au de câştigat. Toate gândurile la bani, ‘’cum să achităm comunalele’’, ‘’ce mâncăm astăzi’’?

Dragostea de mamă, adormind lângă copilul ei – este o fericire enormă! Nimeni nu poate explica aceasta, doar să simtă. Lara a pierdut tăticul fiicei sale, un trai fără griji, un salariu mai mare, dar şi serviciul în care numai de mame cu copii nu este nevoie. Statul cu legi ‘’stabile’’ în Moldova e o gură mare-mare, dar în practică moldoveanul ‘’face’’ legile lui şi basta, şi nicio societate civilă, nici blogurile nu te salvează! Propriul apartament – lipsă.  Foarte multe îi vor lipsi în continuare. Nici iubit, nici prieteni la nevoie. Dar este fiica, şi mama… cicălitoare.

Graţie reţelelor de socializare, a găsit-o o cunoştinţă, cu care a început să corespondeze virtual: un bărbat în floarea vârstei, frumos, activ şi… mult mai în vârstă ca ea. Era singur, emigrat demult din Moldova în America de Sud. Nu ştiu care a fost motivul Larei să se arunce într-o altă văgăună ale speranţelor deşarte. Visul ei pare că s-a săvârşit! A lăsat fiica de doi ani în grija mamei sale şi a zburat în America la ’’făcut bani’’, aşa credea ea. Poate îşi cerea iertare în gând de la fetiţa ei pentru slăbiciunile ei de moment, dar nu avea încotro. Nu mai putea rezista să trăiască într-o ţară în care nimeni nu are nevoie de oameni buni, cu caracter şi ambiţioşi, unde a încercat să muncească în variate domenii, fără să fie răsplătită pe bun merit. Avea studii superioare, dar nici ea şi nici colegii ei nu lucrau conform studiilor, chiar nimeni… Bani pe studii aruncaţi şi ei în vânt, acesta e sistemul educaţional moldovenesc. Stabil şi dur, achită banii şi du-te să munceşti unde doreşti!

De acolo, din America, trimitea inimioare fiicei sale şi mamei, rareori şi bani, că şi acolo a dat de greu, este o ţară civilizată, dar şi săracă cum s-a stabilit ulterior… Mda, noroc să ai şi cu asta, unde nimereşti, – gata să te împaci cu de toate, numai ca în Moldova să nu rămâi! Acum Lara se simţea roaba americanului cândva moldovean, i-a născut chiar şi un băieţel blonduţ de aur. Şi era tot mai neliniştită Lara noastră. Oare ăsta e destinul tuturor moldovenilor plecaţi din ţară: să se bucure de străinătate şi să îmbătrânească de griji şi de dorul casei? Să spele fundurile celor străini din Europa sau America, doar pentru că fundurile spălate acasă nu sunt achitate? Acum a înţeles că niciodată viaţa nu va fi lipsită de griji acolo unde femeia este dominată de sistem, de stereotipuri şi, in special, de bărbatul de alături şi care nu iubeşte decât pe sine… Lacrimi vărsate, dar ce rost?

În continuare, Lara avea grijă de fiul ei, muncea pe rupte să intre în doleanţele soţului ei, suna des la fiica şi mama sa, dar nu a mai rezistat. El n-a preţuit-o niciodată! – Chiar de ce bărbaţii străini „atât de mult iubesc’’ moldovencele? Pentru că ele sunt nu doar frumoase, încă mai sunt… ’’nestricate’’! Da, da, aşa cum aţi auzit, ele nu sunt precum femeile cu caracter din ţările civilizate, care îşi cunosc valoarea lor! Care ştiu de egalitate de genuri şi nu se simt discriminate în toată legea! În Moldova, 95% de responsabilitate din treburile casnice vine pe umerii femeii: bărbatul acest lucru nu va recunoaşte niciodată! Desigur!

S-a întors recent Lara din America cu un şut în fund, fără leţcaie şi cu celălalt copil, acasă, în Moldova ei străină! Cu inima îngheţată şi cu o durere enormă… La mama ei şi fiica dragă, care are deja şapte ani şi merge la şcoală. Alisa încă nu ştie ce-i dragostea de mamă pe viu şi tot o cicăleşte pe mama ei la îndemnul bunicii, care e şi ea nemulţumită. Ambele ei fiice au divorţat brusc în străinătate şi au venit din nou pe capul ei! Încă şi cu copii şi fără bani! Bunica are cancer, nu se mai tratează, ştie că i-a rămas puţin… O soră geloasă pe cealaltă, şi ambele în căutare a unui loc stabil de muncă… Fiica Alisa cea de şapte ani e geloasă pe fratele ei micuţ şi îl bate atunci când se trage la jucăriile ei…  Iar când Lara pleacă la serviciu, fiica îi strigă din urmă:’’Ce mamă, din nou te-ai pornit să plodeşti copii?’’ Auzi, probabil de la bunica ei…

Situaţia e mult mai dramatică decât am relatat-o, dar nu vreau să vă rup inimile

Trist de tot. Se întorc şi moldovenii din străinătate, de nevoie, reiese că cu totul… Dar cu ce preţ? Indiferenţi şi cu ură faţă de neamul său… Nimic nu se schimbă…

❤ SV


12 comentarii

Sergiu Botezatu, protagonistul nr.70 la Clubul Impresii din viata si carti


Apreciez întâlnirile cu oamenii care știu să povestească și care au ce ne împărtăși. Mă plec în fața profesionaliștilor, intelectualilor, oamenilor entuziaști. Absorb poveștile lor. Se pierde atunci undeva sfâtoșenia, și este inutil să pierd timpul prețios doar pentru persoana mea. Întrebări și răspunsuri… Cu toate că, rămâne această senzație de foame a curiozităţii. Şi de interes pentru cele nevorbite, scăpate, fie omise din uitare sau din lipsă de timp… Clubul Clubul de elite ”Impresii din viata si carti de astăzi cu al 70-lea protagonist Sergiu Botezatu – rămâne în trecut pentru a ne aminti în viitor. Prezentul este întotdeauna cu noi, și oarecum ne dorim să-l solicităm și să-l tot întrebăm, ca continuare a acestei ședințe extraordinare, cu impresii de viață şi creaţii literare, în special că a fost de Ziua Femeii de pretutindeni. În incinta Sediului Central al BM ”B.P.Hasdeu”, autorul ne-a prezentat cu mare drag și mândrie pe soţia şi fiica lui. La fel, protagonistul a oferit răspunsul la întrebarea care îi frământă pe toţi cei care îl cunosc ca manager de succes, cum reuşeşte să îmbine activitatea profesională cu creaţia? Parcursul reuniunii a fost susținut de prietenii şi colaboratorii lui în diverse proiecte, de oameni de cultură aleasă – Rodica Tătaru, Inga Albu, Elvira Cemortan-Voloşin, Diana Ciugureanu-Zlatan, Andrian Boțan, Zinaida Jioară, Ștefan Matei, Mariana Harjevschi, Iulia Tănas, Vasile Costiuc, Ana Onica, Diana Lungu etc. Un eveniment prezentat cu măeştrie de moderatoarea, actriţă emerită Mihaela Strâmbeanu, care a iniţiat și un joc „Ghici în carte” cu întrebări haioase pentru protagonist. Fiecare participant a venit şi cu un recital din operele lui Sergiu Botezatu. Vă propunem să vizitaţi sursele directe marcate mai jos.

Vizitaţi acest album – direct «Sergiu Botezatu- protagonistul jubiliar cu nr. 70»

Impresii şi aprecieri despre club şi protagonist:

”Sergiu Botezatu este un foarte bun coleg al meu de la clubul Rotary. Şi, desigur, mereu avem realizări şi proiecte în comun. În prezent, împreună planificăm un catalog cu operele lui literare si lucrările mele de pictură pentru 12 Aprilie, atunci când voi avea expoziţia mea personală la Galeria ARTELIT în incinta Filarmoniei Nationale. Apreciez enorm munca şi reuşitele lui Sergiu, și – îi doresc în continuare succese în tot ce crează!” – Elvira Cemortan-Voloşin

”O intilnire la care protagoniştii se dezvăluie dintr-un unghi al însuşirilor estetice şi al lucrurilor mari şi deplin asumate – cele care îi dau valoare unui om cu adevărat. Sergiu Botezatu, un economist cu renume, pentru toate proiectele de succes pe care le-a implimentat în RMoldova, a demonstrat că valoarea conţinutului e mai importantă decît cea a aparenţelor şi că frumusetea reuşitei din exterior şi bogăţia lumei interioare, pot coexista armonios în acelaşi om. Un eveniment reuşit, marca Svetlana Vizitiu! – Nelly Sambris

”L-am cunoscut pe Sergiu acum 12 ani, la un Forum organizat la Orhei. În timp ce discutam despre tematica forumului, Sergiu a răspuns la o întrebare printr-o poezie şi a fost foarte original. Prietenia noastră are un rezultat tangibil, puteţi vedea cărţile de pe rafturi. Totuşi proiectul meu preferat este volumului de poezii „La un pas de sine”, care este însoţit de picturile domnului Vasile Botnaru”. – Rodica Tataru

”Frumoasă, această viață a noastră, dacă îi vedem rostul și strălucirea, dacă percepem omniprezența Bunului Dumnezeu… Frumoasă, această familie a Clubului de Elite „Impresii din Viață și Cărți”, dacă desprindem oceanul de înțelepciune transmis de eroii întâlnirilor, eroii vieții culturale, științifice, economice, sociale din R. Moldova și de peste Prut… Frumoasă, această comuniune a noastră, de la Uniunea Scriitorilor Europeni din Moldova cu sediul la Chișinău… Și nu doar pentru magneticii ochi albaștri ai protagonistului, recenta serată literară, savurată la 9 martie 2017, a fost una de vis. Poetul, Doctorul în științe economice, persoana publică, managerul senior, Vicepreședintele USEM, a izvorât doar lumină, adică iubire și credință. Eroul de azi se dăruiește în cadrul acestor comunități elucidate anterior. Regăsirea Dlui în poezie înseamnă și cărți adorate de public, înseamnă cronici, articole și prefețe semnate de somități devenite simboluri legendare, piloni ai culturii române, cum ar fi Ana Blandiana, Mihai Cimpoi… Lăcrimezi de bogăția uluitoare a poetului, audiindu-i mărturisirile înălțătoare, privindu-i familia iubită și iubitoare, învățând din absolut orice detaliu de atmosferă sau de viață… Sunt și mândră să fiu colegă a acestei personalități remarcabile, de o cultură vastă, știind până și cine a inventat notele muzicale – Pitagora -, iar versurile, vai, versurile Dlui – te regăsești în fiecare dintre acestea, precum a descoperit și moderatoarea Mihaela Mărgineanu, o bijuterie de o valoare inestimabilă. A Binecuvântat, Cerul, această feerică trăire în comun, sub semnul creației dragului nostru drag, Sergiu Botezatu. Să-i mulțumim pentru exemplul de verticalitate, măiestrie și smerenie, dorindu-i tot binele din lume. Ne-ai iluminat, cel puțin pe mine, oferindu-ne răspunsuri care sunt la mare căutare… Te-ai dăruit, căci acesta este destinul unui erou al vieții paradoxal de biciuitoare pentru oamenii onești din Bassarabia. Totuși, se poate. Noblețea, creația și familia, te-au împlinit, de aceea radiezi atâta fericire și generozitate. De aceea, știi a ne face fericiți în preajma Domniei tale. Doamne, ajută! Pupici pentru misiunea de unificare a culturii, a societății, dragă Președintă Svetlana Viziitiu! Cât de mult Vă datorăm, oameni frumoși și puternici!” – Diana Ciugureanu-Zlatan

„Astăzi suntem în sânul unei familii mari, care iubeşte la fel arta, creaţia, poezia, dar şi dezvoltarea economică. Fiind colegi cu Sergiu de mai bine de 10 ani, am înţeles că pentru a face dezvoltare economică cu succes şi a face o poezie cu succes, sunt necesare trei elemente: viziune, curaj şi suflet. Nici dezvoltarea economică nu se face doar cu creierul. Se face din suflet, dintr-o viziune a ceea ce-ţi doreşti pentru ţara ta, ce-ţi doreşti pentru apropiaţii tăi, companii, şcoli, parteneri guvernamentali, pentru cetăţenii acestei ţări. În poezie există acest suflet pe care îl vedem în poetul Sergiu Botezatu şi în economistul Sergiu Botezatu” – Doina Nistor

Matei Ștefan: Ce Oameni frumoși cu cultură, dragoste și dăruire… Respect pentru ceea ce faceţi

„Am fost frapată de modul în care Sergiu a reuşit să scrie şi pentru copii, or copiii sunt cei care reacţionează intuitiv şi ne spun deschis dacă s-au regăsit sau nu. Fetiţa mea, după ce i-am citit cartea, mă ruga săptămâni la rând, zi de zi, să-i citesc din cartea pentru copii, până a învăţat-o pe de rost” – Diana Lazar.

”Sunt onorată că aţi răspuns afirmativ şi de această dată pentru a fi în cadrul Clubului „Impresii din Viaţă şi Cărţi”. V-am cunoscut mai întâi de toate ca cititor, atunci când v-aţi apropiat ca să împrumutaţi câteva cărţi pentru a face nişte cercetări. Apoi, v-am cunoscut fiind implicaţi în proiectul Novateca, care este legat de modernizarea bibliotecilor din Republica Moldova şi am rămas impresionată că iubiţi biblioteca, iubiţi lectura, iubiţi cartea. Pentru noi, bibliotecarii, sunteţi un Ambasador al bibliotecilor. Vă mulţumesc mult!” – Mariana Harjevschi

Filmele de mai jos ne demonstrează emoțiile protagonistului, precum și a celor care și-au exprimat referințele și aprecierile la adresa lui Sergiu Botezatu:

Albumul «Sergiu Botezatu- protagonistul jubiliar cu nr. 70»  vă transferă direct în imaginile expuse de la eveniment. Vivat!

https://www.facebook.com/events/326719694367055/

”Bună ziua și Vă mulțumesc enorm tuturor pentru că ați venit la evenimentul de astăzi (si nu m-ați lasat singur). Nu lăsam acest gând să mă deranjeze mult timp, care totuși apărea periodic. Și, undeva suna acel clopoțel cu întrebarea:”Ce facem, dacă nu vine nimeni?” Iată că acum m-am calmat și putem să savurăm din plin aceste două ore ale evenimentului.

Inainte de toate, vreau să felicit toate Doamnele și Domnișoarele cu Ziua Internațională a Femeii care a fost serbata ieri. Această sărbatoare este una din toate care, după mine, trebuie serbata mereu, în fiecare zi, și nu doar pe 8 Martie. Cine am fi noi, barbații, fără femeie? Femeia este dragostea, inspirația, lumina, speranța, provocarea, rugăciunea, viața noastră! Este totul ce ne face pe noi sa devenim bărbați in acestă lume. Tocmai din această cauză, multe poezii scrise de mine le văd ca “un „imn”, o reverenţă, o închinăciune femeii, iubirii şi a dragostei, ca o regulă de postulat şi a unui dat în datumul firii ca un îndemn suprem”. Cu această ocazie vreau inca odată sa mă închin în fața Mamei, Mamei soției mele (care mi-a devenit mamă și mie), Iubitei (soției mele Mariana), Profesoarei mele Maria Pavlovna (care imi este si ea ca o mama) (Vedeți ce norocos sunt eu J), fiicei mele (care luminează inimile noastre acasă tuturor), prietenelor, colegelor și tuturor femeilor excepționale care sunt astăzi, acum, aici în sală. Să fiți mereu alături de noi că sunteți Primăverile noastre.

N-am vrut ca evenimentul să fie unul monoton în care să vorbesc doar eu. Eu sunt sigur că ați citit articolul adaptat de catre Dna Svetlana Vizitiu, în care sunt descoperite cu lux de amănunt multe (nu vreau sa zic secrete) lucruri  care s-au intimplat în viata mea, și pe care nu le-am comunicat tuturor. Probabil, că unii dintre voi, anume după ce ați citit acest articol, ați decis să veniți la club, pentru ce Vă mulțumesc foarte mult.

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2017/02/12/sergiu-botezatueu-fortez-limitele-perfectiunii-poezia/

Am pregătit și un colaj cu imagini începând cu copilăria mea, care la fel o sa Va trezeasca curiozitatea și careva raspunsuri la unele intrebari. Și dacă o să vorbesc doar eu cred ca o să fie o tortură pentru toți, fiindca o să ascultați încă odată cam ce cunoașteți deja. Așa deci, riscam să nu ramana timp să clarificați unele întrebări pe care le-ați adus cu Dvs la evenimentul de astăzi. Din această cauză, eu văd evenimentul de astăzi unul interactiv, cu o implicare activă din ambele părți. Ca să ne bucurăm reciproc de acel schimb energetic pozitiv ce trebuie să se producă la astfel de evenimente J

Oricum, am să încep cu o provocare, probabil este întrebarea care frământă majoritatea celor prezenți în sală – Cum de reușesc să combin activitatea pe care o fac zi de zi la serviciu (dezvoltare internațională, dezvoltare economică, competivitate, piețe financiare, asistență specializată sectorială – agricultură, sistem bancar, turism, vinificație, industrie ușoară, tehnologii informaționale și comunicații, industria creativă, ingineria cu precizie înaltă și multe alte domenii economice și non-economice) cu poezia. N-am să vă obosesc mult cu răspunsul meu, fiindcă eu parcă l-am găsit, dar tot il mai caut. Probabil răspunsul este in cuvintele cu care începe Biblia: „La început a fost cuvântul…” Dupâ cuvînt au venit celelalte, inclusiv si noi înșine. Nu este ușor să înțelegem acest citat. Probabil nu este cu putință, din dimensiunea în care trăim, să înțelegem aest citat. Dar eu consider că este un citat foarte profund care ne mărturisețte ce putere enormă are Cuvântul. Eu cred că acest citat încearcă să ne spună despre acea putere a cuvântului care în fond și este Dumnezeu. Poezia, după mine, este acea perfecțiune supremă pe care o dorește Cuvântul, fiindca într-o poezie adevărată este o energie enormă care de undeva vine și undeva pleacă. Anume asa a citit regretatul critic literar și scriitor Vasile Popovici poezia mea „Cădere eternă” cu care eu sunt absolut de-acord: „Nu stim noi, locuitorii acestui spațiu cosmic, de unde venim, daca venim, unde plecam, daca plecam; ce rost, ţel, scop avem, dacă avem; în planurile cui intrăm, dacă intrăm şi că, poate suntem un vis al unor entităţi de dincolo de noi.”  După mine, fiecare poezie adevărată crează câte o cale energetică care ne conectează mai profund de Univers și ne apropie de Dumnezeu. Din păcate, în societatea noastră, foarte multă lume consideră poezia (și în general activitatea scriitoricească) ca ceva neserios. M-am ciocnit de foarte multe ori de acest lucru. Poate că cel mai dureros moment a foast atunci cînd fiica mea Victorița fiind încă foarte mică, a venit plângând acasă spunându-mi că toți copii în stradă râd de ea fiindcă tatăl ei scrie poezii. Copii nu pot să râdă sau să plângă singurei de ceva. Ei ne copie pe noi maturii. Concluzia mea a fost că ei aduc această atitudine față de poezie din famile. Și aceasta atitudine, din pacate, vine din familii foarte bine aranjate in societatea noastră. Un alt exemplu s-a întâmplat cu mine după ce am donat o carte cu poeziile mele unei persoane foarte (mega) cunoscute la noi în societate. Peste un timp cineva mi-a transmis prima reacție pe care a avut-o această persoană:  „Eu credeam că Dl Botezatu (ca atare, Dl Botezatu este Tatal meu si nu eu J) e o persoană serioasă… Asta denota faptul ca, din pacate, în societatea noastră, am ajuns la aceia că nu numai oamenii care sunt bine mersi cu business, dar și cei care se consideră de creație și au succes foarte mare, consideră poezia și activitatea scriitoricească ca ceva neserios. In asemenea cazuri nici nu trebuie să spui ceva. Simpla atitudine, fară ca sa spui ceva, transmite exact energetica pe care o produci, la nivel intuitiv. Atunci eu ma intreb, poate din această cauză (da eu sunt sigur că anme din această cauză) și ne-am pomenit în situația în care suntem acum, de a lupta cu sărăcia dură ce nu numai tot mai mult și mai mult se face a fi prezentă, dar deja înneacă intreaga noastra societate în mlaștina ei monstruoasă. Nimic ce se incearca nu ajuta… Nici faptul ca suntem aproape (geografic vorbind) de una din cele mai bogate regiuni de pe planeta – Europa, nici faptul ca ni s-au deschis hotarele peste tot, nici faptul ca se dau ajutoare enorme tarii noastre de a iesi din acest flagel, nici acele istorii de succes pe care cu mare greu le reusim si incercam sa aducem (sau sa pastram) macar o mica scanteie de speranta, care ulterior ar putea aprinde acel foc al dezvoltarii. Nimic, dar chiar nimic, nu ajuta si continuam sa traim intr-o tara de parca ar fi uitata de Dumnezeu. Răspunsul meu este ca pentru a reuși o performanță, inclusiv și economică, omul si societatea în general trebuie să fie conectată la energia pozitivă a Universului. Și această conectare se face prin creație, în special prin poezie. Or, poezia adevărată merge mult înaintea la tot ce facem noi în prezent. Înaintea activității noastre de zi cu zi, înaintea științei, chiar și înaintea istoriei. Eminescu prin poezia “La steaua” a foast primul care a spus lumii ca steaua poate s-a stins demult chiar daca lumina ei este încă vie. Peste mulți ani Enshtein a demonstrat științific acest lucru. În această poezie Eminescu ne spune direct acest lucru. Dar marea majoritatea a creației lui cum ar fi Scrisorile, Sarmis, Memento Mori și altele, sunt niște creații pe care omenirea le citește, dar nu cred că are capacitatea de a le înțelege, de a le descifra la justa lor valoare. Din această cauză, societățile puternice (sau cele care incearca sa devina puternice) pun poezia în capul mesei chiar și la ceremonia de inaugurare a Președintelui tării, cum se întâmplă în Statele Unite, de exemplu.

Poezia, fiind o formă supremă de expunere a cuvântului, probabil din această cauză poate să ne lumineze calea atât de departe. Nu ca nu mi-ar placea proza. Eu citesc foarte multă proză și mă inspir (mă încarc energetic și emoțional) si de acolo. Însă, în proză este o mare tendință de a spune lucrurilor pe nume la nivelul intelectual al scriitorului sau persoanei care scrie. Poate că nu am dreptate, dar aș îndrăzni să menționez că prin poezie, melodia, stilul ritmic ne duce dincolo de anumite limite, pe care in mod normal, nu le poți trece la nivel de gîndire. Și asta lărgește orizonturile cunoașterii în general. Și din această cauză, după mine, poezia merge atât de departe. Din această cauză, societatea noastră trebuie, cel puțin să nu considere neserios, creațiile scriitorilor noștri, mai ales poezia. Fiindca, dacă la început a fost cuvântul și dacă cuvântul și este Dumnezeu, hulind scriitorii, se hulește însăși Dumnezeu. Nu este deajuns să construim Biserici și să ne rugăm în ele pentru al cunoaște pe Dumnezeu.

Eu cred că biserică supremă a lui Dumnezeu și este poezia. Poate că ați observat că o poezie este foarte greu de a fi tradusă (în foarte multe cazuri este imposibil de a fi tradusă, în alte limbi) fiindca are o energetică enormă în ea pe care de foarte multe ori nici autorul n-o sesizează și n-o înțelege pînă la urmă. Dar cum să traduci asta și în alte limbi. Să ne dea nouă Domnul cunoștințe și înțelepciune sa-i descifram în Română pe Eminescu, Arghezi, Stănescu, Bacovia, Cojbuc, etc. chiar si pe Vieru, Matcovschi sau Dabija de la noi. E foarte greu. Mai degrabă, poezia te îndeamnă să înveți limba în care este scrisă ca s-o înțelegi mai bine.  Dar și așa, chiar daca ești poet și cunoști ambele limbi la perfecție (un lucru greu de imaginat fiindca este greu de imaginat dacă este cineva în lume care-și cunoaște la perfecție chiar și limba sa materna, fiindcă o limbă este un Univers fără limite), din care traduci și în care traduci, mai este emoția pe care trebuie s-o transmiți și asta se face la nivel intuitiv. Am spus aceste cuvinte, la fel, bazându-mă pe capacitatea mea intuitivă că ce am spus este un adevăr. Este adevărat, că este nevoie de foarte mult suflet pentru a reuși o poezie care ar fi în stare să încerce să învingă (sau să se împace cu) timpul. Cel puțin, încercând acest lucru, eu merg departe în lumea creației și încerc să vin cu soluții pe care nu le-asi fi găsit în condiții normale. Eu sunt persoana care depune mult suflet în tot ce fac. Din această cauză, probabil, si reușesc să formez echipe extraordinare cu care obțin succese de care mă mândresc. Prin aceste succese noi incercam sa aprindem acele luminite care ne dau sperante in ziua de mâine și ca trebuie de trait și de luptat pentru un viitor mai bun. Vinul Moldovei- o legendă vie, Din Inimă branduri de Moldova, brandul turistic Pomul Vieții, Centrul de Excelență Tekwill ce va fi lansat în curând și multe alte succese ar fi fost imposibile daca nu forțam limitele perfecțiunii depunând tot sufletul necesar. Or asta și este poezie. Mai bine zis, asta este o mică părticică din Marea, Înțeleapta și Înălțătoarea Poezie. Iată și puntea de conectare a celor, aparent, două dimensiuni pe care le traiesc, care in realitate este doar o singură dimensiune. Iată răspunsul care îl am pe moment. Poate ca mâine o să mai găsesc ceva ce o sa completeze mai bine raspunsul meu de astăzi sau poate că o să găsesc un răspuns nou, dar nu cred că o să schimbe acel adevăr, că la oricare început de ceva nou este Dumnezeu care este în noi… Care este Cuvântul… Care este Poezia…  Vă îndemn pe toți să trăiți frumos și trăind frumos, să Vă scriți Poezia vieții Dumneavoastră!!! (Sergiu Botezatu)

Sergiu Botezatu este cunoscut ca expert în economie şi manager în cadrul Agenției SUA pentru dezvoltare internațională (USAID), manager al proiectelor „Novateca”, „Din inimă Branduri de Moldova”, „Vinul Moldovei – o legendă vie”, „Brandul turistic Copacul Vieţii” etc.Deşi a compus poezii încă din anii de studenţie, primul volum de versuri „În căutarea viselor libere” a fost tipărit în 2010. Au urmat volumele „Plimbări prin lumină” (2013), cartea pentru copii „Ce e bine și ce-i rău” (2014) şi „La un pas de sine” (2015). Mai multă informație despre Sergiu Botezatu în sursă:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2017/02/12/sergiu-botezatueu-fortez-limitele-perfectiunii-poezia/ – scurtă biografie, recent publicată în blog.


11 comentarii

Lenuța Gheorghiță: Totul este superb în viața mea!


Timpul are o singură dimensiune: prezentul. Astăzi, Lenuța Gheorghița, tânără şi foarte frumoasă, vine cu o autobiografie a transformării sale dintr-o răţuşcă într-o lebădă norocoasă şi fericită, cu continuă suflare imprevizibilă, romantică, interogativă şi generoasă, veselă, directă, cu o poveste de dragoste creionată din vise şi speranţe pentru oameni, cu caracteristici specifice unei istorii încredibile, pe care doar ea ştie cum să le redea, în felul ei popular şi amuzant…

Fetiţa mamei Vasiliţa, unicul copil în familie (tăticul a decedat atunci când ea avea doar trei ani). Buneii de pe mamă, ţărani înstăriţi din raionul Hânceşti, s. Leuşeni, s-au dus şi ei degrabă în lumea celor drepţi. Lenuţa rămânea mai tot timpul singură, pentru că mămica muncea – trebuia să-i asigure traiul şi viitorul. Să fie şi ea cu un ghiozdan mai bun, cu o căciuliţă de lebădă pe cap (pe atunci, foarte costisitoare, – o păstrează şi acum)… Zice că era un copil tare năzbâtios, dar şi bun la suflet. Şi mai era frumoasă şi cochetă! Avea mulţi prieteni, “…mai ales că eu le spuneam la toţi de pe la 3 ani că o să fiu o artistă în ograda din faţa blocului’’. Improviza concerte în curtea blocului în care locuia şi cânta cât o ţinea gura de tare. Se adunau s-o asculte toţi copiii şi băbuţele din mahala. Lenuţa se împodobea în straiele mamei, apoi se înfăţişa pe scenă, prinzând la curaj şi începând să cânte. Nu gândea nimeni că va deveni artistă, ea însă era ferm convinsă de visul ei. Aşa va fi! S-a realizat, desigur!lenuta-gheorghita

În acea perioadă de vară dulce din copilărie, o ducea mama în sătucul ei natal. Acolo unde a mai rămas din rude unchiul ei, fratele mamei, cu cei trei copii ai lui. Avea grijă şi de Lenuţa. Ce să mai spună? ‘’Păi, mă plictiseam eu să stau fără treabă!’’ Într-o zi, a aflat că a decedat o babă din mahala. S-a ‘’gătit’’ într-un sarafan cu flori măşcate, luă cu sine o torbă ‘’setkă’’ (împletită în pătrâţele mari din aţe de ie dură) şi dusă a fost la înmormântare! Acolo, a pornit să bocească în gura mare pentru o rublă, prin înțelegere ‘’bătută în palme’’ cu o doamnă, şi nu doar atât – mai ceru şi un pom plin cu bomboane şi covrigi. Deci, s-a tocmit cu succes! Şi a bocit tot drumul cu mortul prin sat, cu pomul plin cu dulciuri în mâină. Înspre seară, când au ajuns, se pomeni cu trei ruble şi cu faţa umflată de plans şi bocit… Unchiul, speriat de cele văzute, i-a trimis mamei ei o telegramă: ’’Vină, fa, şi ia-ţi fata! Mă face de râs în tot satul!’’.

Ulterior, mama n-o mai ducea acolo. Plecau la altă soră de-a mamei, ‘’tocmai’’ în Râbniţa. Şi acolo se apuca Lenuţa de năzbâtii, cu atât mai mult că avea şi cu cine – cu trei verişori. Cu flăcăii ăştia ea mergea şi la discoteca din sat. Ziua păştea şi adăpa gâştele. A păţit-o însă rău de tot. Mătuşa ‘’făcea’’ samogon. Lenuţa a luat rachiu ca să adape gâştele! Ce mai plângea şi răcnea mătuşa la ea! Măcar pene să scoată din gâştele celea pentru perne. Deci, le penea şi ţipa la ea, iar Lenuţa, socată, tăcea, tăcea… Se întreba cu ce a greşit, – de ce omul poate bea rachiu şi gâştele, nu? Au adunat gâştele cu roaba şi le-au aruncat la gunoi. Dar să vezi cu ce bucurie se treziră în dimineaţă – toate gâştele, ‘’dezgolite frumos”, penite pe jumătate, s-au întors acasă! E adevărat că erau ‘’oleacă bete’’…

Acasă, era deja elevă la şcoala nr. 32, într-o clasă corală. Visătoare, Lenuţa se vedea cu ‘’fiţe’’ şi ‘’actriţă celebră’’. Şi a sosit pentru ea ziua mare, în care s-a decis viitorul ei. Mama a fost anunţată de către un Dirijor că fiica ei n-are nici voce, nici auz musical! Of! ce a mai bocit atunci Lenuţa, – toate visele i-au fost spulberate într-o clipă… A fost transferată în altă clasă, cu schimbul doi, şi distrusă moral. Nici mama nu i-a ţinut parte, avea frică mare de profesori şi nu se lega de ei. Dar e mare Dumnezeu! Lenuţa şi acum ţine minte totul, bine şi frumos. Cum a observat-o Ileana Osoianu din ‘’Tălăncuţa’’, cea care a făcut-o pe ea să îndrăgească anume acest gen de muzică: populară. Gata cu moralul la pământ! Anume atunci ea a prins aripi…

Cu Ileana Osoianu, a mers Lenuţa Gheorghiţă la concerte şi festivaluri, iar la unul dintre ele, ‘’Tamara Ciobanu’’, chiar a luat Premiul Mare! Un success răsunător, care i-a deschis uşile pentru a merge mai departe şi a-şi realiza visul: Colegiul Republican de Muzică ‘’Ştefan Neaga’’. În acelaşi timp, a fost învitată ca solistă a orchestrei ‘’Mugurel’’, cu cântăreţi de renume naţional, cu colegi de la care a învăţat multe în plan profesional. Aici, a reuşit să cânte chiar şi cu celebriii Nicolae Sulac, Vasile Marin, Tatiana Chitaniuc, Ana Barbu, Zinaida Julea şi cu mulţi alţi interpreţi recunoscuţi de români. Ea consideră că, încă de la începutul carierei sale de interpretă, a avut fericirea să cânte alături de cei mai buni…

De la ei a învăţat disciplina şi cum se vine cu două ore mai înainte de concert, cum trebuie uneori să taci, să rabzi, dar şi să fii obiectivă, să spui lucrurilor pe nume. Să nu depinzi de alţii, iar când eşti cu moralul la pământ, să mergi cu fruntea în sus. Muncind cu aceste principii, deja la 20 de ani s-a ales cu un automobil propriu. Atunci, cu 18 ani în urmă, acest premiu al ei a fost un şoc pentru toată lumea, pentru că nu prea mergeau fetele la volan… Şi când colo, ea – o ‘’copchilă’’ pentru toţi.

La 25 de ani, Lenuţa Gheorghiţă se menţinea deja stabil pe scenă, avea o experienţă de invidiat ca interpretă populară, cu două CD-uri în activ. Cu măritişul însă nu se grăbea. Pur şi simplu, nu avea un ‘’ales’’. Pe soţul său l-a cunoscut fiind departe de casă, tocmai în Italia. La o nuntă, unde ea a cântat, era invitat şi el. Relaţia lor a durat circa doi ani, iar de ziua îndrăgostiţilor, el i-a cerut mâna. Nu cu un inel, precum de obicei vedem în filme, ci cu un telefon mobil performant! Şi nunta lor a fost de vis, precum şi-a dorit ea. Nici rochia de mireasă n-a văzut-o nimeni până la începutul nunţii. Acel an 2009 a schimbat-o la 180 de grade, a devenit şi mămică, şi soţie! La finele anului 2009, a adus pe lume o bogăţie de fetiţă, o copie de-a ei… A numit-o special – cu un nume pe care il purta în  minte de 20 de ani pâna a-i da naştere. Îşi zicea mereu că, atunci când va naşte o fetiţă, o va numi Magdalena. Atât de tare a îndrăgit-o, încât a şi alăptat-o doi ani. O purta cu sine oriunde mergea – la nunţi, concerte. I-a fost foarte greu, dar s-a meritat. Nu-i pare rău de nimic… În 2014, bunul Dumnezeu a auzit-o şi i-a mai dăruit o minune – un băieţel, cel mai dulce şi dorit, cu numele David.familia-lenutei

Este foarte disciplinată, niciodată nu întârzie – astfel a început la ‘’Mugurel’’, unde a lucrat timp de şapte ani, şi, în continuare, reuşeşte să vină mai devreme oriunde munceşte. O face cu plăcere. A decis că este mai important să fii un artist liber profesionist, pentru a putea colabora cu toate orchestrele, nu doar cu una, şi fără condiţii şi restricţii! A cântat cu toate orchestrele, se bucură în continuare de colaborare cu oamenii din domeniul profesional. A avut fericirea şi norocul să cânte prin toată Europa: Franta, Italia, Spania etc., a fost şi în Israel, Irlanda, Cipru, China, Koreea…

A devenit artistă! Dar şi-a îndeplinit şi un alt “moft’’ al său: a obţinut diploma de Drept în 2012 la USEM şi este licenţiată în Dreptul Penal!!! Desigur, era un scop pe care l-a îndeplinit, dar nu face din acest lucru meserie, în special, în Moldova. Prioritate întotdeauna va fi şi va rămâne Cântecul Popular!

În 2013 a devenit realitate alt vis al Lenuţei, spre realizarea cărui a mers mulţi ani. Au ajuns să ridice casa lor mare. Ea îi spune ‘’Castelul meu’’.

Referitor la portul naţional, niciodată nu a ieşit şi nici nu o face… în opinci. Şi profesorul ei de canto Ioan Paulenco era de acord cu ea. ‘’În opincă se umblă la deal… La biserică şi la joc… în pantofi cu toc’’. Lenuţa orăşeanca cântă fără opinci şi batic pe cap – contează ceea ce cânţi, mesajul şi talentul de a-l reda! Nici mama ei nu purta batic pe cap. Părul aranjat, ‘’gătită’’ frumos şi… neapărat cu zâmbetul pe buze!… Chiar dacă uneori îţi vine să plângi!

A încercat să-şi protejeze viaţa privată, nu vorbeşte mult despre ce este personal. Însă recunoaşte că este o soţie tare bună! Are grijă de casă. Îşi respectă soţul, alături de care se simte protejată şi ea, şi copiii. Se aud unul pe altul, se înţeleg de minune şi ‘’el este alegerea cea mai corectă pe care am făcut-o în viaţa mea’’- spune ea. Copiii sunt cei pe care-i iubeşte ‘’pân-la soare’’ şi adeseori, când ei adorm lângă ea, îi priveşte şi-şi spune că totul este ‘’superb în viaţa mea’’. Are copii sănătoşi. Are mâini, picioare. Poate vedea, auzi… Este mamă. Este femeie. Are soţ, casă, masă şi o carieră frumoasă! Este angajată la un post TV, are emisiunea ei pe care o moderează şi e tare mulţumită, pentru că se simte liberă în acţiuni şi poate vorbi tot ce-i vine în minte… Doamne ajută, să fie la fel şi în continuare! AMINI!

Va așteptam la evenimentul Clubului de elite ”Impresii din viata si carti cu protagonista Lenuta Gheorghiță pe 7 februarie 14.00 la BM ”B.P.Hasdeu”!  https://www.facebook.com/events/143175629489742/

❤ ❤ ❤


15 comentarii

Nu mă lepăda, te rog


Nașterea a fost una dificilă, a avut de suferit copilul. Traumă cranio-cerebrală, timp de zece minute n-a respirat. Verdictul medicilor: ”fără speranță”, om din el nu va deveni. Alegerea este una foarte grea, dar mai bine ”nu-l luați acasă”. Soțul a scris cererea de ”abandonare” fără a clipi din ochi. De parcă ar întoarce într-un magazin o marfă inutilă, fără calitate. Soția nu era de acord cu această atitudine sălbatică. A fost nevoită să aleagă, și… să plece singură cu copilul acasă.

Era foarte slab, fără putere, așa de liniștit culcat, nici cu piciorușe, nici cu mânuțe nu mișca, măcar de ar țipa un pic. Nu plângea nici atunci când îl hrănea la piept, nici când îi schimba pampers-ul. El trăia într-o lume a lui, la care nimeni nu avea acces.nu ma lepada

A fost nu doar greu, ei supraviețuiau practic pe nemâncate, nu aveau de unde… A decis ea să-l întoarcă pe soțul ei, a mers să se poclonească în fața lui, așa, târându-se ”în patru labe”: ”Iubirea mea, nu mă lepăda, te rog. Nu mă descurc eu fără tine, întinde-ne mâina ta”. Acel s-a mâiniat… N-a întins nici mâna, nici pâine. Ca și cum ar tăia cu cuțitul:”N-am nevoie de un handicap de fiu, dă-l pe ologul cela la o casă de copii, doar atunci mă întorc!” Și era omul care-i spunea cândva, că fiecare zi cu ea împreună este Ziua Îndrăgostiților…

Pământul s-a răsturnat de sub picioarele ei lovind-o cu clopotul în cap. – ”De ce e atât de crud cu noi?” – se întreba ea. Răspunsul atârnă undeva alături: ”nu are nevoie de noi, nu are nevoie de noi, n-are nevoie…” Cutreiera drumul cu privirea stinsă. ”Cum vom trăi în continuare, spune-mi?” Decizia a venit dintr-o dată, – apa tulbure a râului, a cuprins creierul ei ca un anotimp prost. Poduri zdrobite, poduri între ea și viață, în care nu este loc pentru fiul ei. Un înger, aproape plecat în altă lume, unde predomină tăcerea și iubirea.nu ma lepada

Mai întâi a urlat câinele, simțind tragedia din casă. Ea a scris o notiță, luând decizia cu fermitate:”Voi pleca”. Și de odată, ca un trăsnet din cer, alungând rângetul morții, Copilul a întors căpușorul și a scâncit așa slabuț, lung. Și în acest guițat isteric, ea a auzit clar și exact:”Mămico, scumpo, nu mă părăsi…”

Cum a trecut acea noapte, ea nu ține minte, dar în dimineață s-a privit în oglindă. A văzut fire lungi încărunțite care s-au lăsat jos de pe frunte. Viața s-a răsturnat în mod crud pentru ei, și acum ea știa exact, că oamenii încărunțesc și la douăzeci și cinci de ani… Își trata fiul cu disperare și înverșunare, scuipând pe toate verdictele medicilor. A luptat pentru viața lui pân-n gât, și luminița din viitor sclipise deja… Au câștigat această bătălie, pe parcursul a douăzeci de ani. Acum ea poate fi liniștită, fiul ei este erou și un sportiv cunoscut. Poate ați auzit de el… Anual, de ziua Persoanelor cu Dizabilități, el le înmânează premii…

Iar tatăl fugind, mâncând pământul, de la fiu și soție, la amantele lui, a nimerit într-un accident peste cinci ani, și a rămas olog în scaun cu roțile, și în prezent, se află într-un centru pentru persoane cu dizabilități, visând toață viața la reunire cu soția și fiul lui…

Și dacă, soarta cea rea te-a răsucit într-un corn de berbec, niciodată nu pierde Credința și Speranța! Și, Domnul fie cu tine, Om bun!

 


9 comentarii

„A fi profesor e o vocaţie”. Violeta Bujor-Popovici la Clubul de elite ‘’Impresii din viaţă şi cărţi’’


’’Viaţa este ca un basm perpetuu’’, ‘’ Timpul… nu e nici dușman, nici prieten. Timpul e neutru. El își vede de treaba lui, curge cum are chef și este propriul stăpân. Totuşi, unde se grăbeşte?’’- se întreabă ea. – ’’Cu certitudine, sunt optimistă și încerc să găsesc o soluție pentru orice problemă, chiar dacă soluția nu e cea mai rațională’’. (Violeta Bujor-Popovici). Violeta BP

Clubul de elite ”Impresii din viata si carti” astăzi s-a întrunit la Biblioteca Municipală ”B.P.Hasdeu” în ajunul Zilei profesionale a Pedagogilor având ca protagonişti pe Violeta Bujor-Popovici , moderatoare Tamara Curtescu-Marinciuc şi Tatiana Naghibeda-Tverdohleb, profesoare de meserie şi vocaţie, precum şi profesori de la varia şcoli şi licee din Chişinău. Albumul îl deschideţi aici: «Violeta Bujor-Popovici impreuna cu profesorii la Clubul de elite». 

E bine, când omul ştie cine este, ce doreşte de la viaţă, şi ce prezintă ca personalitate pentru societate. Violeta Bujor-Popovici – Un suflet luminos cu ochi senini, cu inima deschisă pentru oameni, iar dragostea si înțelepciunea o însoțesc mereu! Modestă, calmă, un Pedagog răbdător, dar cu o atitudine de învingător perseverează cu entuziasm în domeniul educaţiei şcolare. Insistentă în acţiuni de carităţi, susţine şi ajută necondiţionat persoane vulnerabile fără să-şi facă publicitate. – Un adevărat ghid de dezvoltare educaţională prin culori:”Albastrul este al cerului, al mării şi al ochilor femeii. Galbenul este al lanurilor de grîu. Cafeniul este al pămîntului arat. Plăsmuiţi viaţa în culorile vii, nu pictaţi în gri şi negru!” – din gândurile Violetei.

O soţie model şi o mamă blândă pentru fii ei, un părinte iubitor şi pentru elevii Liceului în care activează cu conceptul:’’Inteligenţele multiple pot fi înţelese şi ca moduri diferite de a învăţa. Fiecare elev are o anumită inteligenţă, are unele capacităţi mai bine dezvoltate, care îi permit să înveţe mai uşor.” Timp îndelungat Violeta. îşi reevoluează aptitudinile, este foarte calculată în corectitudine, poate să stea nopţi întregi asupra lucrărilor sau schiţelor de proiecte noi. Nu se calmează cu o reuşită, perseverează în continuare, ca să fie totul aplanat până la ultimul detaliu. Nu se sfieşte să ceară ajutor, daca consideră că cineva o face mai bine.dsc_4072

Violeta Bujor-Popovici: „A fi profesor e o vocaţie”. Este omul echipei, cu mult respect şi recunoştinţă pentru colegii ei:”Am lucrat împreună, am analizat critic lecțiile, pentru a interpreta și delibera în lumina dovezilor cu privire la impactul lor asupra învățării fiecărui elev… Suntem excelenți când e vorba de critică… Am folosit această facultate critică pentru a analiza dacă putem avea un impact suficient asupra elevilor… Acolo unde suntem, e minunat… Povestea de seară… Să fiti fericiti!’’

Societate: În fiecare zi, cel puțin un elev părăseşte şcoala pentru că își urmează părinţii peste hotare. Numai de la Chişinău, pleacă anual sute de elevi. Practic, dispare o şcoală întreagă.  E o situatie trista! Dar cu salariile din Republica Moldova nu prea te poti descurca! Vrem o schimbare, o apreciere a muncii fiecarui angajat!”

Din carţi: O poveste frumoasă pentru copii în vacanță… ’’Din lumea celor care nu cuvântă’’ de Emil Gârleanu:” Nu trebuie să fii cît un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cît o neghină, ori cît un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scînteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie să te îndrepţi…”Violeta copii

Pentru Prieteni:”Dragii mei prieteni, dragi colegi…Vă mulţumesc din inimă pentru gînduri pozitive, cuvinte frumoase, urări de bine şi pentru toată dragostea şi prietenia! Am trăit un fenomen superb, fenomenul ,,LA MULŢI ANI!” Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru prietenii de suflet!’’

Destinaţii turistice: Împreună la tabăra ALTAIR… Bulgaria, Greţia, Truscavet, Roma, acolo unde e ’’liniște… o clipă de liniște… și un pic de fericire… fiecare dintre noi parcurge o cursă nebună cu aceleași scopuri: fericire, multumire, liniște… Slavici spunea că liniștea aduce fericirea. Liniștea din sufletele noastre este un lucru neprețuit și destul de rar în zilele noastre. Puține locuri și mult mai puține lucruri ne oferă azi un strop de liniște…Există un loc ce poate să ofere acea liniște de care avem nevoie…’’ ” Taberele de vara ALTAIR au devenit extrem de complexe, implicand activitati diversificate, de la ateliere de creatie si vizitarea unor obiective turistice importante la antrenamente sportive si formari in ateliere! Urmeaza pasii de mai jos cand pregatesti bagajul copilului pentru tabara de vara si ajuta-l sa aiba toate lucrurile necesare pentru acest program de vacanta .’’dsc_4138

Astfel, o cunosc eu pe Violeta, protagonista Clubului de azi, – o şedinţă, o reuşită, cu impresii şi modele de viaţă. Şi din nou, cu multă admiraţie pentru nestemata şi apreciată moderatoare, Omul Tamara Curtescu-Marinciuc. Mulţumiri cu urări de sănătate!

Respectiv, vin şi aprecierile membrilor şi participanţilor evenimentului de astăzi. Vivat! (SV)

 Tamara Curtescu-Marinciuc:”Punct, și de la capăt…Aceasta e una din sintagmele care descriu perfect omul Violeta Popovici-Bujor… Curioasă, curajoasă în a încerca rezultatul curiozității, proactivă în a exercita curajul, firească în a lua atitudine față de tot ce ne înconjoară, rezultat al curiozității, cunoașterii Violeta continuă o dinastie de profesori, intelectuali care și-au trăit frumos și cu demnitate harul. Au trăit bucuriile vieții de profesor mai intens decît greutățile, au marcat astfel viața copiilor și a nepoților… Astfel copii au devenit profesori. Pe Violeta providența a adus-o tot la școală… Punct și de la capăt… Școala i-a dat confortul alegerii și libertății: era concomitent elev și profesor… Violeta a căutat echilibrul între aceste două roluri, găsind uneori revelația acestuia…Violeta a perseverat ca adult, progresînd în a rămîne copil, în a găsi mereu altă și altă interpretare la o poveste clasică, la o problemă cu grad sporit de dificultate, la un mesaj scris mai mult printre rînduri…Punct, și de la capăt…
Violeta este elevul care nu poate trișa… Ochii ei plini de cer nu pot imita uimirea, pentru că în ei poți citi această uimire… Sufletul ei nu poate mima compasiunea, pentru că empatia e aici la ea acasă… Imaginația ei nu poate respecta un tipar, pentru că spațiul e prea îngust pentru ea… Violeta știe să dea fără să-i ceri, știe să cedeze fără să piardă, știe să fie bogată fără a avea prea mult… E fericită, pentru că știe ce înseamnă a ferici pe cineva… Inclusiv pe draga ei majoritate din familie – Ghenadie, Sandu și Laurențiu…faptul că e minoritară o face Regină…
Violeta e mereu în căutare… Se implică în diverse proiecte pentru că altfel nu poate, asta e ea, profesor… Căutînd ceva descoperă noul, tatonînd noul – află ceva inedit, și iar de la începul…
Punct și de la capăt…
Adevărul e că-și ia în serios rolul de profesor – e un har, primit în dar de la bunei, părinți, iar harul nu poate fi o povară…
Felicitări, Chișinău, ai așa profesori…
Felicitări, comunitate de profesori, ai așa colegi… ”

Tatiana Potîng:” Am ales să-mi petrec „Ajunul” alături de o parte dintre cei mai stoici Oameni-lumină, alături de Profesori. Ca de obicei, toată numai suflet,Svetlana Vizitiu, a asigurat buna desfășurare a acestei întâlniri de suflet.”

Lucia Argint: ”Mesajul unei ”disperate” Inspirate …
Pentru început, aș vrea să mulțumesc organizatorilor evenimentului de azi, pentru astfel de întîlnire, foarte necesară și actuală la moment cu OMUL-PROFESOR, în ajunul zilei profesionale al lucrătorilor din sistemul de învățămînt. Într-o perioadă de criză, cînd doar se vorbește despe necesitatea promovării imaginii Învățătorului, Clubul de Elite ”Impresii din Viață și Cărți” realizează activ și fidel, ceea ce ar trebui să facă cel puțin două ministere și întreagă mass-media…
De rînd cu mai multe, legate de datele biografice, valorile și idealurile profesionale care a fi interesante și utile nu doar celor din rîndul intelectualilor, sau colegilor de breaslă, eroina zilei de azi – Violeta Popovici-Bujor, reprezintă un reușit model de profesor tînăr, bun de promovat la facultăți cu studenți buni, dar nedeterminați pentru o carieră pedagogică.
În acest sens, Violeta , convinge și demonstrează în practică cum poate, și ar trebui să arate o profesoară contemporană: atrăgătoare, energică, modernă, ambițioasă și interesată de tot ce apare nou, util, în vogă….
Combinînd ușor și elegant identitățile pe care le reprezintă: femeie îngrijită, doamnă emancipată, manager activ, soție realizată, gospodină, mamă iubitoare etc., acceptă, și pare că, îi place să rămînă și în continuare o elevă străduitoare, care caută să învețe de la oamenii din jur și de la situațiile pe care i le oferă destinul… Totodată este o păstrătoare și continuitoare a unor tradiții de familie și o exponent a unei dinastii de pedagogi cu istorii de viață, bune și pentu o carte cu conținut motivațional…
Vreau să știi Violeta, că avem și noi, ce învăța de la tine, de la modul tău de a privi cumva lucrurile: A avea răbdare cu oamenii, foarte diferiți de altfel… De a le oferi o a doua șansă tuturor, chiar și celor care rănesc, sau care dezamăgesc așteptările… Că căuți justificări unor acțiuni neprevăzute, demonstrînd toleranță și abilități de mediator. Meriți toată stima și considerația cînd îți oprești atenția asupra părților bune, pozitive și alegi drept prioritate – iertarea.
Azi, am ales să vin la întîlnirea cu tine, fiind îmbracată în mov, nu doar că e nuanța care îmi place… ci în primul rind, ca semn de solidaritate pentru unul dintre cei mai buni parteneri și coechipieri, cu care am avut de a colabora vre-o dată, cu OMUL – PROFESOR, al cărui Prenume –Culoare, simbolizează INTUIȚIE și NOBLEȚE.
Cu riscul de a mă repeta, reiterez pentru cei ce au fost prezenți în sală, dar care nu au înțeles într-u tot (din cauza emoțiilor mele )mesajul pe care am vrut să îl transmit:
Se consideră că invidia este unicul viciu pe care omul nu-l poate lichida complet, ci doar canaliza eficient. În asemenea cazuri, invidia orientată energetic corect, devine una albă, adică una Constructivă.
Ai multe lucruri pentru care poți/meriți să fii invidiată, dar unele dintre lucruri sau calități ale tale, nu pot fi preluate de cei din jur și de mine inclusiv (de ex., niciodată nu vor putea înțelege și practica matematica așa cum îți reușește ție😀 )… și atunci invidia albă, se transformă înt-o simplă admirație…
Unele inițiative, porniri sau realizări ale tale însă, provoacă și pune pe gînduri serios pe o parte dintre cei neîncrezuți, în ceea ce ține de ași reevalua propriul potențial, sau chiar ași încerca și ei puterile, probînd, riscînd, muncind și obținînd….
Imi doresc să existe mai mulți colegi în breasla noastră, care ar putea trezi invidie albă, deoarece această stare, trezește, tonifică, inspiră, provoacă și atrage! E o cale reală spre creștere, autoperfecționare și progres, într-un final….
Sunt o Invidioasă, deci, o inspirată … și te rog, fă-mă să te invidiez și în continuare, fiindcă așa îmi menții, fără să știi, gustul pentru viață, mă motivezi constructiv! Ceea ce și altora le doresc!
Sper destăinuirea mea sinceră să te facă și să zîmbești , dar și să te simți măcar și pentru o clipă mai importantă și valoroasă…
Vivat Doamnă Profesoară, cu nume colorat de floare!

Mulțumesc organizatorilor Svetlana Vizitiu, Tamara Curtescu-Marinciuc și protagonistei  Violeta pentru această întîlnire – eveniment, care s-a desfășurat asemeni zilei care a trecut, plină de lumină, ploaie caldă și soare.”

Daniela Garbuz;” Felicitări Chișinău, că ai profesori de seamă. Profesori care radiază an de an,  Azi am fost cei mai norocoși, mulțumesc doamna Tamara, Violeta și Svetlana Vizitiu.”

Ana Popa;”Bravo, dna Violeta! Bravo, dna Tamara! Sunteti niste personalitati, create in sanul unor familii de pedagogi frumosi la suflet, cu har divin! tTnere, energice, pline de viata si, principalul, indragostite de meseria de profesor. Sa fiti sanatoase si sa puteti educa, la randul Dvoastra, alte noi generatii de copii, cu care sa va mandriti pe viitor! Tara are nevoie de astfel de oameni! Doar inainte, spre noi culmi! Felicitari cu Ziua Profesorului!”

‘’ Ce frumoşi sunt oamenii cînd zîmbesc..’’, «Activități ce te pot face un om mai bun…», Violeta Bujor-Popovici: ” A fi profesor e o vocaţie „,

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/04/15/top-10-cele-mai-frumoase-femei-din-moldova/

https://www.facebook.com/notes/tatiana-nagnibeda-tverdohleb/stima%C5%A3i-colegi/1296660547034106 – Felicitare de la TATIANA NAGNIBEDA-TVERDOHLEB

https://www.facebook.com/events/591782810969486/


19 comentarii

Te bate? Pleacă!


    L-am îndrăgit mai mult decât viaţa, – cel puţin, aşa credeam atunci. El era foarte frumos, avea 23 de ani, un sportiv de performanţă, cu merite şi medalii.  Ne-am cunoscut atunci când eu aveam 19 ani: mergeam cu prietena mea în parc şi de noi s-au apropiat câţiva băieţi. Am discutat, apoi unul din ei mi-a cerut telefonul, şi foarte curând am început să ne întâlnim. Glumea mult, avea şi mulţi prieteni, şi toţi îl considerau un băiat de treabă. Am visat mereu la o familie tradiţională, cu un soţ puternic, responsabil, care câştigă bani, cu o soţie frumoasă, care crează ambianţă normală şi confort în casă, copii sănătoşi… El mă susţinea în toate, spunea că sunt specială şi că niciodată n-a întâlnit fete ca mine:’’Eu, deosebită, şi celelalte toate meschine şi materialiste’’. Primii ani au fost perfecţi. Între timp eu continuam studiile, și adesea visam la un viitor luminos. Uneori, aduceam vorba despre un loc de muncă, dar el spunea ’’Vom vedea’’. Mă bucuram:’’Mă iubeşte, vrea să ne asigure, e un bărbat adevărat!’’ familieEl însuşi, deja lucra şi îmi spunea, că-i place când femeia e gospodină și prepară gustos, că pentru el este foarte important să fie confort în casă.
Viaţa în comun şi primele probleme. În ultimul an de facultate am trecut la el cu traiul. Făceam totul prin casă, cu toate că oboseam cu studiile, scriind și lucrarea de diplomă. Aici, au apărut primele neplăceri, atunci când mă plângeam de oboseală, el se mira:’’Care e motivul?’’ Că doar nu fac nimic, iar studiile mele sunt nişte prostii. Într-o zi am venit de la ore şi m-am culcat. El s-a întors tot atunci acasă şi a început să ţipe la mine, numindu-mă ’’leneşă’’ şi ’’proastă’’. M-am simţit teribil de ofensată şi am decis să plec de la el. Am strâns hainele mele, dar el a căzut în genunchi în faţa mea şi ruga iertare. A promis, că aşa ceva nu se va mai repeta, şi că va respecta studiile mele. Părea speriat, avea o înfăţişare atât de jalnică şi sinceră, încât eu n-am rezistat și m-am topit…
De ce l-am iertat? A fost foarte greu să cred că această persoană pe care eu o iubesc este un monstru. În faţa ochilor mei au apărut imagini cu cele mai fericite momente împreună, în care noi ne plimbam, şi el mă săruta, spunând că sunt cea mai bună… L-am iertat, mă gândeam că el e obosit, pur şi simplu, nu înţelege că mi-e greu, că se va schimba neapărat, că în realitate el mă iubeşte, iar acest scandal, – este o eroare prostească.
Nunta şi speranţe nejustificate. Lunile următoare au fost excelente. Eu studiam, el muncea… Uneori, el făcea mâncare pentru noi doi, sau mă chema la restaurant. M-am îndrăgostit din nou. Şi, în acest timp al ’’lunii noastre de miere’’, s-a întâmplat ceea ce a răsturnat viaţa mea, – noi am decis să facem un copil. Deja terminam facultatea, el avea un servici stabil. Mă apucau unele îndoieli, dar el era convingător.’’Munca nu va pleca nicăieri. Iar tu ţi-ai dorit întotdeauna o familie mare, şi trebuie să naşti, cât eşti tânără’’. Mă săruta la nesfârşit, spunea cât de mult mă iubeşete şi că doreşte să devină tată. Atunci, când am rămas însărcinată, a fost foarte fericit, mă purta şi mă învârtea în braţe în jurul odăii… La o lună după vestea sarcinii mele, noi ne-am căsătorit. În a patra lună de sarcină, mi-am apărat teza de diplomă, şi am rămas să stau constant în casă, probând rolul de gospodină a casei. Al meu, deja soţ şi viitor tată al copilului nostru a promis să mă sprijine, să mă întreţină financiar, să mă iubească şi să nu mă refuze în nimic…
Dar, treptat, viaţa mea se transformă în iad. Cu fiece zi, soţul meu devenea tot mai exigent. În dimineaţă, eu trebuia să mă ridic înaintea lui ca să-i prepar dejunul. În seară, – să-l aştept cu cina caldă pe masă. Şi dacă, la început el se mulţumea cu o masă simplă, – paste cu cârnaţi, hrişcă cu carne de pui, – în curând, a început să ceară feluri de mâncare tot mai sofisticate. Apartamentul la sosirea lui trebuia să strălucească a curăţenie generală. La început, el îşi exprima dorinţele mai domol, ca şi cum în glumă. Spunea:’’Draga mea, tu la mine, desigur, că nu eşti şef-bucătar!’’, uneori, putea să-mi dea de înţeles, că banii le câştigă anume el, iar partea mea de ’’contract’’ nu se efectuează. Eu mă supăram, şi el la început cerea scuze. În sinea mea, eu îi dădeam dreptate, din nou amintindu-mi zilele noastre fericite. Mă gândeam, că dacă voi fi mai blândă şi mai afectuoasă, şi el va fi altfel cu mine, ca şi înainte.
Primul scandal. Atunci când eram în a noua lună de sarcină, s-a întâmplat primul nostru scandal. A venit de la servici supărat. Din prag a început să bâzâie vorbind aiurea. Apoi, s-a apropiat de un dulap, a trecut cu degetul pe poliţă, – acea era acoperită cu praf. A început să-mi vorbească tăios. exprimând nemulţumirea lui. Am răspuns, că sunt, de fapt, în a noua lună de sarcină. El a început să urle la mine, să mă numească în tot felul, înjurând:’’Ce naiba*** faci tu toată ziua acasă?’’ am izbucnit în plâns şi am fugit în altă odaie. El așa și n-a venit să mă mângâie, iar în dimineaţa a plecat aruncându-mi cuvintele:’’Să fie curat până seară!’’ Atunci când s-a născut fetiţa noastră, a devenit şi mai rău. Nu reuşeam nimic, nici să mă spăl. Soţul nu se simţea deranjat de acest fapt, – el cerea curăţenie şi tot feluri de bucate. Insultele lui deveneau zilnice: el se râdea de mine, spunea că sunt o proastă, de care nimeni nu are nevoie. Uneori, el devenea aşa cum era mai înainte, – vesel, distractiv, amuzant. Mă săruta, se juca cu fiica lui, și în aceste clipe, mă gândeam că totul poate fi reparat, că este doar o perioadă grea, atâta timp cât fetiţa e mică, că totul va trece şi el se va schimba în bine. Mă învinuiam pe mine, că nu-i acord soţului atenţie suficient, că nu-l iubesc precum înainte…violenta, familie
Viaţa insuportabilă. Într-o zi, când fiica avea jumătate de an, – eu stam cu ea în braţe la arăgaz, prăjeam peşte în tigaie, pentru sosirea lui. El a venit mai devreme ca de obicei, şi într-o stare teribil de proastă. A întrebat, de ce cina încă nu e gata. I-am răspuns, că nu m-a prevenit din timp că va veni mai devreme… -’’Deci, eu sunt de vină, târfo? Poate tu eşti o capră leneşă?’’- a urlat ei şi a luat tigaia cu peşte de pe arăgaz şi a izbit-o cu putere de perete. Uleiul călit s-a împrăştiat peste tot în bucătărie, eu am ţipat de spaimă, fetiţa a început să plângă… Soțul a blocat calea de ieşire şi a pornit cu tot corpul lui înspre mine. Am închis ochii. Eram speriată şi tremuram toată. El a lovit cu putere în peretele din spate. Eu nu puteam face nimic, – pur şi simplu, aşteptam, că va lovi şi în mine…
Momente frumoase au devenit tot mai puţine, iar în cele rele, eu mă gândeam că trebuie să plec pentru totdeauna. N-am lucrat nicio zi pe specialitatea mea. Nu am unde pleca, nicio variantă bună… Părinţii au un apartament mic, unde mai locuiesc fraţii mei, şi eu cu copilul mic, nu mă încadrez nicidecum în situaţia lor. Da, şi mi-a fost ruşine să fug la părinţi, după toate povestile mele de dragoste din partea soţului, şi cât de perfect este el…
Frica şi ruşine. Într-o zi, în cele din urmă, el m-a lovit. A venit acasă foarte beat de la o petrecere şi a început să strige din prag, că sunt o căscată, și o curvă care aduce pe ascuns bărbaţi în casă, atunci când el lipseşte. Am încercat să-l culc, să-l calmez, dar el continua să mă acuze de adulter. A început să mă bată cu cruzime. Îmi amintesc, cum m-a lovit cu pumnul în cap, apoi m-a însfăcat de păr, aruncându-mă pe podea. S-a pus asupra mea şi încă de trei ori m-a lovit în cap. Singură nu înţeleg, cum am reuşit, dar m-am rupt şi am luat-o la fugă pe scară de ieșire din bloc.
Îmi părea, că lumea se prăbușește în jurul meu. Am chemat ”urgența” și am mers la spital. Medicii m-au întrebat, ce s-a întâmplat, dar n-am avut curajul să recunosc că a fost soțul meu cel care m-a bătut. A doua zi, el se ”tăvălea” la picioarele mele și promitea, că nu se va mai comporta la fel niciodată. Că de vină e… alcoolul. L-am iertat, n-am avut încotro și n-am vrut s-o lipsesc pe fiică mea de tată. Nu aveam bani, nici de lucru, și nici la părinții mei nu puteam merge de rușine.
Mi-era rușine să recunosc că eu sunt acea babă lovită la ”bot”. Mă gândeam, că sunt eu de vină că am ales un asemenea bărbat. Îmi ziceam, că nimeni nu mă va înțelege.
Peste câțeva luni el m-a bătut din nou. De această dată, nici nu mai ceru iertare. Motivul pentru care să mă transforme într-un sac de box putea fi orice: supa nu e gustoasă, plânsul fiicei, expresia mea facială… Trăiam ca în iad, doar supraviețuiam că nici nu mai aveam sentimente, eram ca un robot, o roabă a oricărui moft al soțului meu despot. Și pe timpuri, eu eram atât de veselă, îmi plăcea să mă distrez, și niciodată n-aș fi presupus că cu soțul meu am să devin un cadavru viu. Nu mai dorem nimic, ieșeam din casă doar de dragul fetiței mele. Mă gândeam la suicid de disprerare!
Ultima picătură a fost momentul în care el mă lovea atunci când eram cu fiica în brațe. El lovea cu pumnii în mine, iar fetița răcnea de spaimă. Cu o putere supranaturală l-am împins și am reușit să fug cu fiică mea. Am realizat, că este vorba de viitorul fiicei mele, și am decis să plec de la acest dictator pentru totdeauna. Am sunat-o pe mama, în fine. Credeam că va spune că sunt eu de vină. Spre surprinderea mea, ea m-a susținut. Mi-a spus să scriu o declarație la poliție, dar eu n-am făcut-o. Nu vreau, ca despre fiica mea să se vorbească, că are un tată criminal…
Am plecat de la el. Pentru început, a fost teribil de greu. Din nou, mă gândeam că sunt eu de vină, că nu este el chiar atât de rău. Locuiam împreună cu părinții și frații mei, pe cheltuiala lor. Dar, treptat, totul a revenit la normal. Am ieșit la serviciu, iar fiica mi-am dat-o la grădiniță. Și atunci când au apărut banii, am mers la un terapeut. Psihologul m-a ajutat, și acum înțeleg, că ceea ce s-a întâmplat nu a fost vina mea. Au început să dispară complexele mele…
Acum, locuiesc împreună cu fiica mea: ea este o puicuță minunată la mine, o iubesc enorm… Uneori, visez coșmaruri și din nou retrăiesc toată drama cășniciei mele cu soțul. Mă trezesc într-o sudoare rece, toată udă de transpirație. Am rămas cu o singură teamă, – că toate acestea scandaluri și lovituri au avut un impact pe viață asupra psihicului fiicei mele. Timpul va arăta…
Tuturor femeilor, care sunt într-o situație similară, vreau să le spun doar atât: – Plecați de la Ei!! Vă este frică și credeți că nu veți mai fi dorită de alt bărbat, că nu veți reuși, că nu veți descurca… Nu este așa! Din experiența mea știu, că să fii singură, chiar și cu probleme financiare este mult mai ușor decât să trăiești într-o frică continuă. Să nu vă temeți să plecați, să cereți ajutorul cuiva chiar și a unui străin! Cu siguranță, veți reuși și totul va fi bine în viața dvs! Asta vă doresc! ❤

(Povestea unei doamne-drive)


7 comentarii

Lilia Manole: Soluţia am fost eu însumi


    M-am ciocnit de mai multe ori şi am riscat să fiu praf, să fiu pulbere, să fiu cenuşă, și de fiecare dată am luptat cu monştrii răului, şi m-am ridicat, ştiind, cu siguranţă, că mai am încă putere, că trebuie să descopăr izvorul meu nesecat de forţă, dragoste, înţelepciune, lumină. Atunci l-am descoperit. Vorbind despe monştrii răului, am în vedere, pe bune, viciile sociale, prieteniile false, viaţa fără divinitate şi lacrimi, fără Mântuire şi muncă sufletească, fără munca inimii şi a creierului. O Cale Lactee presupun, că a fost şi rămâne viaţa mea, această picătură de ozon, atât de scumpă…manole lilia

Cărţile şi şcoala m-au inspirat, spre a fi loială, activă, verticală şi m-au învăţat să iubesc frumosul, adevărul, împlinirea, voinţa, înţelepciunea, credinţa în miracolul luptei. Am avut mai multe rafturi cu cărţi acasă în copilărie şi din ceea ce mi-au dat părinţii, ca hrană pentru suflet şi minte, am considerat că trebuie să iau Într-o zi, pe când aveam vreo cinci ani, citeam o carte în limba maternă, tradusă din limba rusă, care se numea ”Catrusea”, din câte îmi amintesc. Această fetiţă a fost primul meu erou, un personaj model în viaţă. Au urmat şi alte personaje, asemeni Alicei din Ţara minunilor, şi alţi eroi, care mi-au oferit prilejul de a crede, că totul se creează în această lume, numai cu forţa binelui… Cărţile au venit în viaţa mea foarte devreme. Eu chiar mă mir, pentru că mulţi copii, pe atunci, aveau predilecţie pentru săniuş, în timpul iernii, și vara, la păscutul bobocilor, vitelor.

Unui copil îi poate fi mai uşor să se regăsescă prin proprii părinţi, chiar dacă sună banal acest lucru, însă nu trebuie niciodată să ne neglijăm şi să ne uităm rădăcinile, orice nu s-ar întâmpla… Cu cât e mai trainică relaţia între părinţi şi copii, cu atât copilul începe să judece mai corect şi nu în detrimentul său, nici al părinţilor, ci în beneficiul unei vieţi sănătoase. Pentru că am fost mai mult în pas cu sfaturile părinţilor, ale mamei, îndeosebi, şi chiar dacă nu mă satisfăceau pe moment, în consecinţă, ele au fost cele mai înţelepte şi binevenite sfaturi şi învăţăminte. Ştiu, cu siguranţă, că nici un părinte, nu îi doreşte vreun rău copilului său, şi îi iartă orice eroare, orice prea multă hărnicie, implicare. Şi înţelege, în cele din urmă, că acest coplil are nevoie de aripi proprii, are nevoie de propriul cer, aer, de propria înţelepciune.

Îmi amintesc, că ieşeam şi noi la păscut bobocii, în preajma lacului din centrul satului, care treptat a secat, iar în locurile secate era un tunel din beton; noi ne făceam ademenite de apa ceea, care se făcea zgură, întram în ţeavă şi ne ascundeam, până venea mama cu o vargă şi ne scotea de acolo, pentru că uitam de boboci şi de noi înşine. Mai ieşeam să ne adunăm pe undeva, unde era iarba mai verde, să o ascultăm pe Anastasia Lazariuc; aveam şi acasă un picup cu multe plăci cu melodii populare, mai ales. Şi ascultam cele mai rare melodii. Îmi amintesc, că aveam şi o placă cu muzica ansamblului de dansuri populare Joc…

Până a descoperi acel izvor de înţelepciune, lumina ei, a fost nevoie de luptă interioară, evident, răbdare şi persevenţă. Nu am fost niciodată adepta oglinzii, însă am ştiut să mă privesc în ea, în clipele cele mai hotărâtoare, pentru a şti, că am dreptul să iau o decizie. Or, oglinzile sunt pentru noi nişte hexaedre filosofice, care au rostul de a ne purifica de răul din jur, şi a ne turna mai multă lumină şi vigoare, de undeva, din interiorul lor, al acestor spaţii de vise împlinite, dincolo de Universul propriu-zis.

Cred că abia acum mă aflu între regăsire şi autodeterminare, cred că acum, simţind că am construit ceva, cu succes, şi am pierdut poate, timpul, numai, am câştigat  o fermecătoare balanţă, în acestă viaţă, care mă ajută să cântăresc lucrurile, şi să le văd chintesenţa lor. Despre lumea mea, îmi spusese odată surioara mea, care a simţit, că eu singură, am avut multă tărie să-mi creez lumea mea interioară, or, aceste momente au început cu foarte mult timp în urmă, bineînţeles.

Or, viaţa e o antinomie, dintre noapte şi zi, e o vibraţie între cer şi pământ, e o rază de soare, în căutare a ploii, e un curcubeu, la apusul infinitului, e un miracol, care trebuie luat cu grijă şi transcens, prin intermediul inimii şi sufletului. Ce viaţă vei simţi şi vei avea, dacă îţi lipsesc aceste două valori carnale şi spirituale, în acelaşi timp, inima şi sufletul, cu alte cuvinte, raţiunea şi fapta?

M-am regăsit atunci, când am riscat să mă pierd. Când am riscat, cu propria viaţă, când am riscat, cu toată fiinţa, când mi-a fost greu de tot ce trebuia să întreprind, când, în sfârşit, mi-am luat viaţa în mâinle mele şi am stors-o de tot ce e inexplicabil, am făcut-o să fie explicită, înţeleasă, să sune, să cânte, să vibreze, să decodifice ceea ce era imposibil de decodificat, să mă facă altfel decât sunt, când caut lumea de dinafară, să mă impună, să o primesc, să o accept, aşa cum e ea, fragedă-tare, rea-bună, veche-nouă, tristă-fericită, ştirbă-împlinită.

M-am  regăsit atunci, când am luptat, neavând speranţe, mi-am descoperit subconştientul cumva scos de pe fix, când mă interesau mai mult locurile necunoscute, când, de fapt, am plecat în necunoscut, fără teamă şi am ascultat inima, şi am iubit, şi am fost singură cu Universul. Atunci când am decis să merg în hău, când am acceptat, ca o jertfă, însă puternică şi capabilă să se dirijeze, când am simţit, că sunt o explozie, în apus de soare, când am avut mai multă îndoială decât încredere şi siguranţă, atunci m-am regăsit. Când am făcut dintr-o cupă de venin – o picătură de miere, când am simţit, că iubesc oamenii şi am un altruism imens, când ulterior, am trecut şi spre cealaltă extremă, descoperindu-mă, că îmi plac, de fapt, extremele; când am învăţat, că oamenii trebuie iertaţi, orice s-ar întâmpla, când am fost vindecată, prin forţa iertării, când am uitat de mine, m-am regăsit… Cu alte cuvinte, m-am răzvrătit, cu mine însumi, mai mult pentru a mă învăţa să trăiesc. Fără ipocrizie, fără laşitate, fără duşmani, fără invidie şi ura, care persistă în jur.

M-am răzvrătit cu mine însumi, la un moment dat, pentru a învăţa să trăiesc, după alte modele – pur individuale, pentru că durerea şi suflerinţa era numai a mea şi trebuia să-mi statuez valoarea şi calea de mai departe, reieşind din ceea ce sunt eu, păşind mai departe, cu propriile mele simţiri – modele de viaţă interioare, şi nu am căutat să îmi fac iluzii, din alte surse, decât cele pe are le aveam, vii şi care necesitau a fi soluţionate, accesate.

Soluţia am fost eu însumi. Picătură cu picătură, am adunat mai mult bine, mai multă credinţă, mai multă tăcere şi mai multă linişte. Liniştea interioară, care nemijlocit creează şi pe cea exterioară. E un fenomen interesant, însă… l-am creat cu Dumnezeu. M-am răzvrătit cu mine însumi, pentru a învăţa să trăiesc şi să exist mai departe.

A trăi nu înseamnă să fii robot, sau să-ţi urmezi reflexele, a trăi înseamnă, mai mult, a iubi pur, înseamnă a învăţa să te judeci, simţindu-ţi creierul, nu doar ca un efort de căutare, ci şi de analiză, logică, aşteptare, răbdare. Creierul – şi el o parte din suflet, care trebuie să preia, în unele momente, reacţiile sufletului. Pasivitatea nu am acceptat-o, am crezut, cu tărie, că în orice situaţie nu te-ai afla, nu poţi fi pasiv, aşteptând dinafară soluţionări şi consolări, compătimiri. N-am închis niciodată uşa,  pentru a mă elibera de obligaţiuni şi responsabilităţi, ci am pătruns profund în sufletul meu, lăsând să intre toată lumina divină a lui Dumnezeu, mulţumindu-mă cu această stare de înger veritabil.

Am luptat, conştientizând, că sunt în ţara mea şi trebuie să îmi asum responsabilităţi, văzând partea bună a lucrurilor; când îţi iubeşti ţara, oamenii, care te înconjoară, şi problemele se soluţionează numai în beneficiul binelui şi prosperităţii. Cred că am fost mereu în căutarea entuziasmului adevărat, şi nu fals, şi această trăsătură m-a dus departe, tocmai pe ţărmurile lacurilor şi printre munţi, unde mi-am scris acolo poezii.

Viaţa e un bumerang, – un strigăt fără ecou, ades, şi trebuie să avem forţa şi caracterul, să o auzim, să o simţim şi să-i dăm tot de ce are această viaţă nevoie. Ea are nevoie, în primul rând, de capacitatea noastră de a fi oameni cu luciditate şi care să-şi dorească mereu să cunoască, să înveţe, să se desăvârşească, prin originalitate. Or, felul în care ne manifestăm şi ne comportăm, implică după sine alte şi alte relaţionări, concluzii, alegeri etc…lilia

Cândva mama îmi spunea, că vine o vârstă a înţelepciunii, atunci când anticipezi şi lumea cărţilor, chiar, când experienţa ta bate filmul, cu alte cuvinte, şi în cărţi te poţi regăsi printre personaje. Deci, în acest context, vine o vârstă, nu un timp, fiţi atenţi, în care vrei să ai parte de zbucium,  de multă cunoaştere, vrei să ai timp să te autoverifici, prin prisma propriilor estimări. Vine vremea, când trebuie să le spui lucrurilor pe nume, şi să spui, cine eşti, de fapt, fără să te minţi pe tine şi pe cei din jur.

E o vârstă, când trebuie să priveşti înapoi, cât nu s-ar părea de straniu, şi să concluzionezi valoarea multor fapte, care ţi s-au întâmplat, deci, trebuie să  priveşti, în acest sens, cu  multă împlinire, şi să laşi de la tine, aşa precum un râu îşi lasă apele să atingă perfecţiunea albastrului speranţei.

Acum privesc simetric, spre toate cele trei segmente. Mă simt fericită, pentru că sunt, pentru că exist, pentru că am bucuria şi candoarea, pe care mi-am descoperit-o eu singură, pentru că am forţa magnifică de a vedea totul, prin iertare şi înţelepciune, pentru că am ochii, înscrişi într-nu alt ochi, de fapt… Prin dăruire, avem şansa de a veni spre noi înşine, cu sufletul în mâinile divine ale Înălţătorului Mântuitor, prin dăruire şi iubire, avem şansa, de a-i da un sens acestei vieţi. Când se încheie o zi din viaţă, să avem multă percepere a acestor fenomene, să ne întrebăm, ce  nou am avut în ziua respectivă, ce bun am făcut pentru semenii noştri, pentru întreg Universul?

Cât de corecţi şi sinceri am sfârşit încă o zi din viaţă? Ce bine e, când avem puterea să ne vedem pe noi înşine nu în oglindă, ci să ne privim în suflet, să avem această răbdare, pentru a descoperi zilnic toate cicatricile sufletului. Acest moment ţine de divinitate, e ca şi cum a privi în întuneric o uşă închisă, iar tu trebuie să-ţi imaginezi, că o deschizi şi vezi ceva luminos, foarte luminos, extrem de luminos, dincolo de ea. Iar ceea ce vezi, vine din alte adâncuri și înalturi celeste.

Dacă ai răbdare, să te priveşti pe dinăuntru, înseamnă că vei avea răbdare să sfidezi moartea, boala, ura, răul, neadevărul etc. Înseamnă că vei avea răbdare să tratezi un bolnav, înseamnă că vei avea răbdare să aştepţi o nouă zi şi să faci numai fapte bune.

E important să îţi educi copiii, ca ei să vadă partea frumoasă şi demnă a lucrurilor, or, pe parcursul vieţii vor avea de cugetat asupra binelui şi răului îndeajuns; e important să le oferi multă dragoste, atenţie, lumină divină, şi multă spiritualitate. E important să-î înveţi, ce este adevărul, şi să îi determini să aleagă numai această cale.

Dumnezeu este un vizionar, iar poezia mea este sufletul şi crezul Lui. Am atins, cu sufletul meu, ochii Lui tăcerea lui. Mi-a plăcut de demult să stau cu El Sus, să-mi descrie gândurile, intenţiile oamenilor şi ale mele. Am ajuns acolo, datorită Darului Lui, şi în fiecare clipă pot să vorbesc cu El şi să scriu despre suferinţă, despre dragoste, trădare, despre creaţie şi frumos, despre ceea ce se va întâmpla.

De ceva timp, chiar sunt mulţumită de faptul cum conduce Dumnezeu această lume. Probabil, pentru că exist prin El, probabil, pentru că mă rog pentru El, probabil, pentru că am găsit sâmburele dulce al eternului… Adevărul este Dumnezeu. Am trăit timpuri diferite, şi acum aleg şi ei să se autoeduce, să se autocontroleze, să se autocunoască, să se regăsească. Drumul spre fericire, spre adevăr, spre frumos şi cumsecădenie e, dincolo de tot pragmatismul aspru al societăţii, drumul spre sine însuşi, drumul spre a fi un om bun. Dumnezeu nu îngrădeşte nimănui calea, și tot El trebuie să intervină, secundă de secundă, în lume, pentru a limita faptele şi intenţiile rele ale oamenilor. Sunt alături de El, mereu, rugându-mă în orice clipă, să–mi explice, cum reuşeşte să păstreze un echilibru între noi, ca să trăim în pace, deşi există mult rău încă, în sufletele fireşti şi implicit în lume…

Am răsfoit cu multă satisfacţie, mai multe amintiri, caiete şi note, îmi imaginez, că toată averea de o viaţă, cel puţin, trăită până acum, o poţi estima, scoţând la iveală saci cu facturi de plată, cu diferite acte, contracte, scrisori etc., toate care mărturisesc, ce se numeşte Viaţă

(Lilia Manole, poetă, jurnalist, reporter, or. Bălți)

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2015/07/09/lilia-manole-poeta-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/


Un comentariu

Perle inaripate (2)


Oameni buni, prieteni dragi! Vă rugăm, să nu vă fotografiați pe fundalul meselor de sărbătoare, de banchet sau stațiuni. Astfel, deputații cred, că noi și așa avem de toate și trăim foarte bine!

Dacă soția ta a observat că te uiți la alta, trebuie doar să te întorci la ea și să spui:”Mă bucur atât de mult că tu nu porți așa rochii îngrozitoare ca ea”. Dar nu uita, că femeia poate spune același lucru despre blugii unui bărbat trecător…

Ploaia bate din toate puterile, găinile și iepurii s-au ascuns imediat. Doar rățile suferă. Stau pe loc, nici nu se clintesc, așteptând cu răbdare să treacă ploaia. Deputații gândesc: ce ar fi să avem așa alegători…perle

Iobăgia – înseamnă locuri de muncă garantate și încrederea în ziua de mâine

Să fii o organizație religioasă în Moldova este mult mai bine decât un contribuabil onest, o familie – celulă a societății, fie orfelinat de copii, un adăpost pentru animale sau un club cu amatori de bere. Adică, în fața legii toți suntem egali, doar că unii sunt și mai egali. Amini?

Clinicile medicale au nevoie de instalare a birourilor separate pentru cei care doar ”pun întrebări”

Iată, gluma cea mai simplă, care explică tabloul real al medicinei noastre. Și, poate, al educației, la fel: ”Îmi este silă să mă gândesc să merg la un centru medical privat și să achit taxă de 200 de lei pentru o vizită la medic. Mai bine, contactez amicii mei, cunoscuții, care mă vor conecta la un medic dintr-un spital de stat, îi voi dărui coniac de două mii, dar mă va primi gratuit!” Fapt, că polița de asigurare e doar dublă achitare a serviciilor medicale, iar banii merg în buzunarul aleșilor poporului… Mentalitate.ce vezi la tv md

 Bucuria sponsorilor TV să ţină până în zori cu Reclamă de doi bani la sume de milioane, cu un cor de crăciuniţe cu manele și cocalari! Deranjează, oameni buni! (conform Sondajului on-line)

Majoritatea blocajelor de trafic din centrul Chișinăului se datorează nu numărului mare de mașini, dar numărului mare de idioți! Cei care încep să traverseze intersecția la un verde intermitent a semaforului, cu toate că văd că nu se poate traversa, că drumul e blocat… Dar nu, ei întră în mijloc și se opresc, blocând fluxul perpendicular și se pornește…-  ambuteiajul crește în toate direcțiile… Și nu Chirtoacă sau Putin sunt de vină. Avem idioții noștri. Dragi.

În cazul, în care soțul de 4 ori merge ”la stânga”, atunci în conformitate cu legile geometrice el se va întoarce la soția lui… – Și dacă soția pleacă?.. – Se va întoarce la mama!

Certurile în familie amintesc de emisiunea „Nimeni nu este uitat, nimic nu se uită”

Toți bărbații sunt la fel… Au fețe diferite doar atunci când femeile să poată distinge între ei

Femeile sunt necesare pentru ca bărbații să nu dorească să trăiască veșnic!

Dacă ești înalt, musculos, blond cu ochi albaștri, nu veni la plajă. Mai dă-le și altora o șansă…

Bărbatul are nevoie de o nevastă, pentru că nu poate pentru toate problemele din lume să dea vina doar pe guvern

Se spune, că dacă te muți într-un alt loc, atunci nimic nu se va schimba. Ei bine, atunci hai să fiu eu tristă în Maldive! 😉

Prima regulă a curățeniei generale a apartamentului: strângeți sau eliminați cât mai departe calculatorul de sine…

Educație – asta e atunci când ajungând la patruzeci de ani, tu, încă eziți să înjuri în fața părinților tăi!

Tândală se plângea că salariul lui este suficient doar pentru mâncare, – nici la o expoziție, nici la teatru nu poate merge. Șeful s-a milostivit și i-a mărit salariul de două ori. Acum Tândală mănâncă de două ori mai mult și tot se plânge că salariul îi ajunge doar pentru mâncare…

❤ 😀


22 comentarii

Rusalina Russu: Banii îmi dau siguranţă


Merge la magazinul de la colţ în slapi şi sportivi, iar vânzătoarele o privesc ciudat: ”Ele aşteaptă să vin pe tocuri”, – glumeşte Rusalina Russu. Nu-i place să piardă timpul pe sine, se uită rar în oglindă, nu se consideră frumoasă şi mereu îşi găseşte zeci de defecte. Urăşte măştile, cosmetica, şi dacă n-ar fi fost recunoscută pe stradă, nu s-ar machia nici în ruptul capului: ”aş umbla veşnic nemachiată”. Nu este un complex de inferioritate, e o pierdere de timp, ”de ce să mă admir? Nu sunt o narcisă”. Şi în copilărie era ”taaare cuminte”, îi fierbea ceaunul cu cartofi, mama o punea după sobă şi-i spunea să facă curat, şi până venea de la biserică, Rusalina numai bine decojea toţi cartofii 😀 Iată la cântat talent nu are deloc, dar atunci când n-o aude nimeni şi-l adoarme pe Daruţ al ei (al doilea copil), ea cântă toate melodiile pe care le cânta şi mama în copilăria ei…rusalina russu

Familia – ”e o mica cetate pe care trebuie să o clădeşti încetul cu încetul, cu dragoste, cu respect, cu sacrificii.” Vine dintr-o familie de intelectuali, din a doua generaţie. Bunelul Ion, de pe linia mamei a fost preotul satului Hirişeni, şcolit la români şi a făcut facultate la Iasi… Mama ei, Liuba, bibliotecară, lucrează şi în prezent la Biblioteca pentru copii din Ialoveni. Tatăl Vladimir a fost agronom. A decedat acum 17 ani, când Rusalina avea 19 ani. Moartea tatei a marcat întreaga familie, odată cu ea s-a terminat şi copilăria ei, nu a mai alintat-o nimeni de atunci. Au dus tot greul vieţii, iar casa lor aşa şi a rămas netencuită, fără gard şi poartă… Rusalina s-a maturizat peste noapte. S-a schimbat toată viaţa ei în cîteva clipe, pentru că anume ea a devenit stâlpul familiei Şi bunicile au decedat când era încă copil. Are un frate şi o soră mai mică ca ea. Acum locuieşte cu familia în casa părintească în Ialoveni, după ce au reuşit peste ani de zile s-o repare, şi se consideră ‘’aproape’’ băstinaşă. A facut facultatea de actorie la Institutul de Arte, clasa profesorului Mihai Fusu, apoi doi ani de Ştiinţe politice la ULIM,- la care a renunţat pentru că mama o bătea la cap că ”în timp ce toate fetele se mărită, ea veşnic învaţă” 🙂  A lucrat un an la Teatrul ‘’Eugen Ionesco’’, apoi a venit la postul de Televiziune Moldova 1…Este căsătorita de 7 ani, sotul Veaceslav economist, s-au cunoscut pe reţele de socializare, s-au îndragostit la prima întâlnire şi cu câteva luni mai târziu s-au căsătorit. Prieteni adevăraţi are, doar trei: mama, sora şi soţul. Rusalina Russu Țurcanu – omul care a învăţat să prețuiască tot ceea ce are alături, astfel ea se consideră cu adevărat fericită. Vedeta de la TV „Moldova 1” ani de-a rândul a prezentat programul matinal „Bună dimineața”, iar în prezent are emisiunea „O seară în familie”. Îi place jobul ei, ceea ce face, o face cu plăcere, merge cu satisfacţie la muncă şi acest lucru consideră că este cel mai important. Abia aşteaptă să revină în albia ei din concediul de materniate…

Reţete de viaţă – nu are retete, ”dă mereu cu capul în gard, calcă prin străchini şi pe greble”. Ştie unele “feluri de bucate”, dar nu reuşeşte să le prepare. – ”Stiu ca ar trebui să fiu făţarnică, să fac oamenilor complimente false pentru ai binedispune, să-i linguşesc, să-i măgulesc, ştiu că uneori minciunile-s mai dulci ca adevărul, ştiu că uneori trădarea te urcă pe culmile succesului, ştiu că pentru a ajunge sus trebuie să mergi pe capete… Doar stiu… Dacă aş aplica aceste “reţete” cred că déjà aş fi pe Everest….

Viaţa e o luptă grea, cu arme invizibile, cu glonţi care lasă cicatrice. Suntem o societate chinuită de neajunsuri şi lipsuri, o societate  care luptă ca să supravieţuiască şi nu ca să trăiască. Salarii ne ajung doar pentru mâncare şi haine. Nu ne rămâne timp si resurse pentru distracţie, călătorii, pentru discuţii şi timp pierdut aiurea, timp care sa ne revigoreze. Nu reuşim  să admiram natura, să ascultăm păsările, să medităm la cele sfine, la cele trecatoare… În mintea noastră e o singura intrebare: ”Cum să facem mai mulţi bani!”

De atâtea ori a vorbit despre erorile sale, încât acum crede că au fost cele mai bune lucruri care s-au întâmplat în viaţa ei. Nu regretă nimic, greşelile şi toate loviturile au făcut-o mai puternică, au lăsat cicatrici care o fac să nu uite prin ce a trecut. A eliminat din listă anumite persoane şi a adăugat altele de nădejde. ”Sita a cernut dur, dar e mai bine aşa”. Astăzi, este mândră de oamenii pe care îi are alături de ea, şi pe bun merit, pentru ei Rusalina este gata să facă compromisuri.

Dragostea – ”E cel mai de prêt dar pe care ţi-l poate da Dumnezeu. Daca nu am mai iubi, n-ar mai avea rost să trăim. M-am maritat când am crezut că m-am indragostit cu adevărat. Şi atunci nu mi-a păsat de gura lumii. De câte ori mă enervez pe El,  îmi amintesc de fluturii din stomac şi … totul trece, revine dragostea, revine acea emoţie puternică care ne-a unit odată şi  pentru totdeauna. Apropo, eu cred în dragoste de la prima vedere. Ori te arde, ori te lasa rece… Pentru mine, prima impresie a fost cea decisivă!”

Bărbaţii – ”Am cunoscut puţini, am iubit doar unul… Nu sunt expert, nu mă pot da cu părerea. Am muncit întotdeauna singură pentru ceea ce am în viaţă, am dat din coate, cot la cot cu barbatul din viaţa mea, nu împarţim rolurile nici în bucătarie şi nici în ogradă. Ştiu să mânuiesc ciocanul şi sapa, acul şi sucitorul. Incerc uneori să mă prefac slabă, să-L las pe Dumnealui să decidă, dar…viaţa m-a făcut să nu fiu pisicoasă, leneşă, adormită… De aceea, eu repede mă scutur de negativ şi îl iau la braţ. În doi, în pas alergător, viaţa e mai vie, mai frumoasă, mai colorată”.

O ”bate” soţul? – ” haha, asta a mai rămas, să mă bată! – de obicei, eu strig atunci când cred că el nu mă înţelege şi zice că eu strig cât pentru amândoi. Dar de fapt, am un soţ înţelegător şi foarte grijuliu”. Depresia e boală? Ea ”întră în depresie doar atunci când e gol buzunarul”. Cum apar banii, devine şi ea mai optimistă şi sigură pe sine. ”Să nu crezi că sunt materialistă, dar banii îmi dau siguranţă”rusalina1

Copiii – ”Dizolvă monotonia, te fac să munceşti dublu ca să le oferi tot de ce au nevoie, te solicită înzecit şi te expun însuţit. îţi încarcă bateriile şi-ţi descarcă nervii. Uneori,  când sunt singură acasă cu ambii flăcăi, simt cum mi se aprinde ”girofarul deasupra capului” şi atunci am nevoie de o cană cu apă ca să o pot lua de la capăt. Copiii sunt mândria mea, mă fac să ţin capul sus, mă simt mai tânără, mai deşteaptă, mai importantă, simt că sunt universul lor şi asta îmi dă puteri să merg înainte”.

Pasiuni – acum le are cam puţine, ”mai multă rutină, mai puţină plăcere”. Da, ea adoră să coase, asta o relaxează, chiar şi aţa o face să depene istorii şi poveşti în mintea ei. Alteori, colorează cărţile copiilor, să haşureze personaje din poveşti, se simte atunci în rol de ”Creator”. Place să adune vorbe de duh, – maxime, fraze célèbre, – pare ca are déjà vreo cinci caiete pline cu ele, plus toate agendele au pe câmpuri însemnari célèbre…

Destinaţii turistice în Moldova – îi place complexul monahal Saharna, unde se simte protejată şi mai aproape de suflet. Da, şi îi place să se scalde în apa rece ca gheaţa,  se urcă de fiecare dată la Urma Maicii Domnului, se roagă la Sf. Macarie… De acolo se întoarce altfel, mai deosebită, se simte purificată sufleteşte, plină de energie, mai optimista, mai sănătoasă.

Cărţi pe care recomandă în present – Cărţi motivaţionale sunt la moda, ele se vând ca pâinea caldă. Dar parcă toate sunt la fel, toate învaţă cum să trăieşti ca să fii bogat, să ai succes, să fii primul, să fii ”The best”. Rusalina preferă cartile care luminează sufletul. Şi-l adoră pe Aurelian Silvestru, a cumpărat toate carţile lui, le reciteşte ca pe cărţi sfinte, – o luminează la suflet şi chip.

”Bucuriile mele sunt muncite”. Nimic nu i-a fost dat uşor în viaţă. Fiecare centimetru cucerit a fost câştigat prin luptă grea. Uneori, îi este frică să se bucure sincer, din plin şi din suflet să se laude în public, de teamă să nu deocheze cumva fericirea sau norocul: ”Cum bravez cu vreo reuşită, cum risc să pierd ceva”. De aceea, Rusalina se bucură în tăcere, acasă, alături de familie. Este convinsă, că oamenii nu întotdeauna sunt pregătiţi să se bucure pentru succesele si bucuriile altora… ❤


18 comentarii

Angela Dendiu: Vreau să sar cu paraşuta! La Clubul de elite ”Impresii din viata si carti”


Angela Dendiu”Dumnezeu le potriveşte pe toate aşa cum trebuie să fie, şi nu aşa cum vrem sau nu vrem noi!” –  Angela Dendiu o Doamnă inteligentă, frumoasă, elegantă, manierată, cu un stil aparte aristocratic… În prim rând, este o mămică de cinci stele, cu cinci copii, – fără glumă! A 55 protagonistă Angela Dendiu a venit la Clubul de elite ”Impresii din viata si carti” să ne împărtăşească experienţa ei de viaţă, întrunind calităţi uimitoare, de femeie şi de mamă: cu impresii de suflet, emoţionante, vise, speranţe, realizări, dureri, bucurii şi împliniri, – despre toate în ajunul Sfintelor Paşti ni s-a confesat Angela Dendiu, fostă prim-solistă a renumitului Ansamblului Academic de dansuri populare ”JOC” din Republica Moldova. A fost o şedinţă de primăvară de neuitat cu explozie de sentimente, senzaţii şi trăiri în modul cel mai duios posibil prin relaţia ei de mamă, din care avem de reţinut multă învăţăminte. Un model de mamă, de doamnă drive, ambiţioasă şi neinfricoşată, mereu pusă pe idei şi proiecte de a face familia şi oamenii să se bucure de viaţă: o aşa impresie mi-a produs Angela. Am înţeles, prima realizare şi … ultima este Familia. Al doilea vis a ei este… să sară cu paraşuta, – m-a surprins în mod radical, chiar atâta energie zace în ea, şi atât de neobosită este? A vorbit mai toată şedinţa despre copii, imaginile căror le demonstra cu mândrie pe projector. Despre relaţia cu soţul cu care este fericită. Radiază fericire, emană lumină prin zâmbet şi frumuseţea nordică, deosebit de expresivă cu trăsături clasice de femeie iubită în toate timpurile… Deci, să sară cu paraşuta… Apoi, ”oameni buni, să ne mai adunăm ca să ne bucurăm unul de altul, să ne mai întâlnim… la un frigărui… la noi…” – Am înţeles, că avem tare multe în comun! Mulţumesc, Angela, că ne-am cunoscut! N-am cuvinte! (Svetlana Vizitiu)

Albumul cu imagini şi înregistrări video de la Club în cadrul Bibliotecii Municipale B.P. Hasdeu le puteţi viziona Aici:«Angela Dendiu la Clubul de elite Impresii din viata si carti» 

Doru Dendiu(reacția soțului): Angela a vrut text. A vrut degeaba. Cum, necum, am lungit-o până în ultima zi și până în ultima oră și a vorbit liber. Eram sigur că se va descurca. Da, a avut emoții. Da, I s-au cam împleticit niște lacrimi în corzile vocale. Dar a vorbit liber, din suflet, așa cum mi-am dorit. Pentru că eram în fața unor prieteni și noi am învățat să fim foarte sinceri și deschiși cu puținii prieteni pe care îi avem. La Culbul elitelor au fost invitați cu mai mare impact social decât Angela. Le-am urmărit, multe dintre ele. La câteva am fost prezent în sală. Dar prezentarea Angelei m-a impresionat cel mai puternic. Regret că nu voi deveni nicodată președinte, pentru că ea ar fi o Primă Doamnă de calibru. Da, o laud. O laud pentru că merită. M-a impresionat. M-a impresionat femeia alături de care, de 7 ani, trăiesc și bune și rele. A vrut să facă sarmale. Sarmale la bibliotecă, vă dați seama cum am reacționat. Acum îmi pare rău. Spre final au venit neinvitați doi provocatori nehaliți. Sta-v-ar sarmaua-n gât. Îmi pare rău că nu am lăsat-o să cânte, eram totuși într-o bibliotecă. Dar promit să organizez ceva, tot fără text. V-aștept cu drag. A fost minunat. Acum, mă gândesc la zecile de mii de femei din stat și din țară care merită la fel de mult dar nu le vede nimeni. Nici măcar soții, și pe unele nici măcar copiii. Eu o iubesc pe Angela și când mă cert cu ea. Noi suntem norocoși. Suntem norocoși că avem pe voi, cei care ați fost alături de noi și deopotrivă pe cei care ați fost doar cu gândul. Vă iubim și vă rog să mă iertați că n-am lăsat-o pe Angela să facă sarmale…

”Doamna Dendiu este un exemplu prin tot ceea ce face. S-a realizat profesional – 15 ani a dansat in andamblul „Joc”, dar si in plan personal – are cinci copiii minunati in care investeste dragostea de tot e ce frumos. Respect pentru tot ce este si ce face alaturi ce prietenul de viata – Doru Dendiu.” (Mariana S. Ţăranu)

”Doamna Angela Dendiu este o personalitate remarcabilă, care prin talentul său excelent şi-a adus contribuţia la perpetuarea culturii dansului nostru popular, pe parcursul mai multor ani de activitate în cadrul Ansamblului Academic de Dansuri „JOC”. Foarte mult o apreciez pe doamna Angela pentru profesionalism, dar mai mult o apreciez pentru că este mamă a cinci copii frumosi, deştepţi, talentaţi. Vă doresc, doamna Angela, multe realizări în continuare!” (Tatiana Isacova)

”Desigur, Doamna Angela merită respect absolut. Circa 15 ani a activat în colectivul maestrului Curbet, patriarhul dansului moldovenesc, – asta ceva înseamnă. Ce m-a impresionat? Ştiţi, fără excese de ”laudaţi-o” pentru protagonistă: Doamna este o persoană cu adevărat integră care ţine la Baştină, la tradiţii şi la obiceiurile noastre strămoşeşti în diversitatea lor. De calitaţile doamnei Angela ca femeie, soţie, mamă şi fiică, după mine, comentariile sunt de prisos. La toate aceste patru capitole – superb!!!”(Andrei Covrig)

”Prin înalturi, prin înalturi, Zboară dorul meu spre tine, Nu-l zăreşte nimeni, nimeni-E fiorul şă te aline. E fior de chip cu zîmbet Să-ţi aducă mîngîiere…..” – DOAMNA ANGELA DENDIU – îmbină armonios elementele caracteristice unei femei: sensibilitatea, frumuseţea, fineţea, hărnicia……Să vă dea Domnul sănătate , bucuria împlinirilor s-o trăiţi alături de cei dragi: Mama Maria, Soţul Doru, copiii Ilie, Eugenia, Bogdan, Andrei şi Matei…” (Valentina Ciobanu)

Note biografice: S-a născut în Chişinau, în 1969. Tatăl ei, Anatol, era urmaşul unor pani polonezi cu domenii în zona actualei localităţi Balţi. A fost prim solistă a Ansamblului Academic de dansuri populare „Joc” începand din anul 1983. A dansat pe scene din Franţa, Spania, Bulgaria, Polonia, România şi state din fosta URSS. A părăsit activitatea artistică în 1995 şi s-a consacrat familiei. A născut cinci copii, ultimul dintre care,  în 2015. Este căsătorită cu jurnalistul român Doru Dendiu, fost corespondent TVR în Republica Moldova.

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/04/15/top-10-cele-mai-frumoase-femei-din-moldova/


4 comentarii

Svetlana Iurcu: ”Eu îmi doresc ca visele mele să devină realitate!”


Șoapta” este cartea lansată astăzi de una dintre cele mai tinere scriitoare din Republica Moldova, Svetlana Iurcu, – la doar 18 ani. O tânără talentată, o elevă exemplară din satul Bravicea, Raionul Călărași, – printre lucrările autoarei se numără și ”Mi-e dor de tine, mamă”, ”Mereu sunt eu…”, ”Uităm de El”, ”Aştept”. Visează, ca în acest an să fie admisă la Academia de Poliție... -”Sunt fericită, deoarece știu că sunt puternică. Și atunci când îmi era greu, mă compar cu o păpădie care stă liberă. Acum înțeleg că și eu pot să dau lumii lucruri frumoase și să-i ajut pe cei care doresc să mă urmeze…” Sunt gânduri sincere ale unei adolescente marcată de tragică moarte a mamei sale, lipsa cărei a maturizat-o înainte de timp, ducând greul copilăriei într-o lume reală spre deosebire de copii cu părinți care își pot permite mofturi. ”Îmi dau seama că nu pot schimba nimic, că nu pot altceva să fac… SDC13272Nimeni nu știe, cât de tare aș dori să o văd încă pentru un minut, să-i spun cât de mult o iubesc…” Cuvinte cu lacrimi de durere și dor… – Asta e Svetlana Iurcu în prezent. – Lansată pentru prima dată în Chișinău, cartea ”Șoapte” cuprinde povestioare scrise în câteva săptămâni: ”Bunica”, ”Mereu sunt eu”, ”Singurătatea”, ”Satul meu”, ”Sunt fericită” etc, cu expresii sincere și extraordinare, îzvorâte dintr-un suflet atât de tânăr dar matur… – ”Dacă ești bogat, nu înseamnă că ești și norocos, pentru că poți fi zgârcit și lacom. Dacă ai bani, poți fi fericit, poți fi bun, ești tot acea persoană, dar cu o capacitate mai largă. Penrtu asta ai nevoie de idei și de creier, care să te ajute să-ți pui proiectele în practică. Eu îmi doresc ca visele mele să devină realitate.” Lansarea a avut loc la Tucano Coffee (Str.Bodoni) cu susținerea binevoitoare a Blogului unui Moldovean, în prezența colegilor, prietenilor, a doamnei învățătoare de limba română, și surpriza neașteptată cu revenire din Italia a Ludmilei Sandu, cea care a îndrumat-o pe Svetlana să scrie cartea… Felicitări eforturilor susținute ale elevei de a realiza o carte și calde mulțumiri editorului și redactorului-șef ‎Alexandru Mihaila din România. Banii colectați din vânzarea cărților vor fi donați în scopuri caritabile, în ajutorul unui tânăr mutilat în incendiu.
Svetlana Iurcu ne-a cucerit cu sinceritățile ei. Atât de timidă la exterior și hotărâtă interior! Sinceră și matură la o vârstă atât de fragedă. Este imposibil să nu versi o lacrimă atunci când citești lucrările Svetlanei. Vă recomand! (SV)

Mai multe imagini, aici:


10 comentarii

Lorena Mednicov. Arta de a trata oamenii.


‘’Vreau să cos hăinuţe la păpuşi atâta timp cât sunt mică, iar când voi creşte mai mare voi deveni doctor!’’- a răspuns Lorena atunci când educătoarea de la grădiniţă a întrebat-o ce vrea să devină în viitor. Nu şi-a schimbat visul, a devenit medic, este şi doctor în ştiinţe; îşi iubeşte cu pasiune meseria și se dedică cu multă dăruire de sine. Se simte nespus de fericită atunci când iese din sala de operaţie, salvând sau prelungind o viaţă de om! Privind la pacienţii care vin cu frică şi disperare în spital, cu multe întrebări referitor la boli, Lorena Mednicov se implică din toată inima, redându-le speranţa şi liniştea sufletească, cu spirit şi atitudine, reuşind să se simtă utilă, oricum, în caz de nu e cu putinţă, va fi măcinată de gândul şi disconfort în suflet… – “Toată lumea ar trebui să-și considere propriul corp ca fiind un cadou de neprețuit primit de la cineva pe care-l iubește mai presus de toate… O lucrare minunată de artă, de o frumusețe de nedescris și un mister dincolo de concepția umană și atât de delicată încât un cuvant, o respirație, o privire, ba chiar și un cuvânt îl poate răni.”lorena
Succesul – vine ca o prelungire a multor insuccese… Practica medicală ca meserie se referă la un domeniu destul de dificil. Omul care se dedică medicinii, fără îndoială, trebuie să simtă chemarea inimii. Dorinţa de a ajuta alte persoane mereu se considera o calitate utilă şi o necesitate dezvoltată încă din copilărie. Doar atunci, aceste trăsături de personalitate devin accesibile şi putem presupune că omul deţine toate principiile pentru a reuşi şi a stăpâni profesia de medic. Arta de a trata oamenii, e la fel ca şi arta de a crea o poezie sau pictură. Poţi fi un bun medic-teoretician, dar în termeni practici cu pacienţii să fii de neconceput… Ce a determinat-o pe Lorena să aleagă specialitatea de chirurg-oncolog, a fost pierderea celor mai apropiate persoane bolnave de cancer: chinurile prin care au trecut au convins-o să le fie mereu alături și să trateze anume pacienții oncologici. Și dacă vine vorba de proiecte, – Lorena Mednicov a lucrat asupra unei teze cu o rezistență dură ”Aspecte clinice si de patogeneza ale tipului intestinal de cancer gastric”, elaborând criterii definitive a grupelor de risc în dezvoltarea tipului intestinal de cancer gastric pentru diagnosticarea acestei maladii în stadia incipientă. LorenDe astfel, a susținut cu succes teza de doctorat. Ca urmare, au fost elaborate recomandări pentru medici de familie, medici gastrologi, endoscopiști și patomorfologi. În continuare, lucrează și la alte proiecte ce tine de patologia oncologica; colaborând cu specialiști din domeniu și promovând în echipă sănătatea, în diferite raioane ale Republicii Moldova, pentru ca oamenii să înțeleagă că această dramatică maladie trebuie să fie depistată și tratată la timp. – Mereu lucrează și învață! Își zice, că meseria o provoacă la studii, să caute răspunsuri la multe întrebări pentru a salva lumea… Vrea să fie perfectă în acest domeniu, adesea mergând la specializări ce ține de chirurgia oncologică abdominală. Fiecare om de succes a început de undeva. Fiecare succes mare începe cu succese mici. Fiecare dintre noi are ceva de succes în el. Caută acel ceva de succes în tine și arată lumii cât de bun ești! Pentru că exiști!
Este Femeie. Este și Mamă… Crede ca la acest capitol e mai complicat. lorenaTrecând de 20, …30, …40 de ani, – ultima preferă mai mult, pentru că mai păstrează și acum tinerețea celor 20, farmecul și tandrețea de 30, plus înțelepciunea și încrederea de sine a celor 40 prezenți… Nu au evitat-o nici pe ea dezamăgirile dureroase, uneori chiar și au îngenunchiat-o; dar a avut suficiente motive pentru a merge mai departe, respingând răpunerile vieții și luând lecții de la cele întâmplate. Dorința de a crea, de a crește și să fie utilă au făcut-o să fie întotdeauna puternică. lorena mSe simte împlinită ca mamă și are o relație specială cu cei doi copii: fiica Nicoletta de 20 de ani și feciorul Alexandru de 15 ani. Sunt și prieteni. Se regăsește în ei. Sunt cea mai frumoasă realizare din viața ei! – Ambii fiind sufletiști, – Lorena a reușit să le insufle valorile, și cele de stăpânire de sine, și să iubească cartea… Se bucură, că au cerințe mari, în primul rând de la sine, și apoi așteptări de la ceilalți. Că sunt deschiși, că își iubesc buneii, țara și incearcă să facă și pe alții să înțeleagă aceste lucruri de preț. Și când vine vorba de Vise, zâmbește cochet, spunând că precum în copilărie, a rămas și în prezent o mare visătoare. Astfel, apar idei noi pe care ea în continuare încearcă să le realizeze.
Citind, trăiește fiecare carte citită. Merge la Teatru – sărbătoarea sufletului ei! Preferă să asculte muzică gen Jazz și cea clasică… Crează vestimentații noi pentru sine și fiica ei, așezând cu iscusință pe hârtie modele inventate, ca apoi un meșter să le efectuieze pe stofele alese de Lorena. Și, mai împletește haine, la fel cu dăruire pentru toată familia, prieteni… Sunt toate pasiunile, hobby ale ei, ceea ce o relaxează…
Dragostea – spune Lorena Mednicov, – este unicul răspuns la toate problemele noastre, iar în ajun de Dragobete vreau să le doresc tuturor să aibă parte de acest sentiment divin, care ne deschide sufletul!”


60 comentarii

Mama


A telefonat mama şi, ca de obicei, sanda mamaa început să mă înveţe şi să-mi explice ce e bine şi ce – nu… N-am rezistat şi de emoţii am început să strig la ea: ”Ce vrei, mamă, eu am deja 20 de ani; ştiu şi fără tine cum să trăiesc”! Ţipam prin receptor atât de tare, că mama a tăcut. Iar fratele s-a apropiat şi m-a plesnit peste gură. Am aruncat telefonul, şi cu ciudă am mers să mă uit în calculator.

Timpul a trecut şi uitasem de tot, atunci când mă telefonase un prieten şi-mi spune… că mama lui a murit. Eu n-am realizat bine ce a spus, şi cu lacrimi, am înțeles că a decedat mama mea. – ”Ce? Mama! Mama a murit?!” Scăpând receptorul, deodată am înțepenit. Urechile îmi vuiau de ţipetele mele la mama… În ochi fulgeră zâmbetul ei… Stăteam tăcută… Un nod în gât, o durere insuportabilă în suflet, şi mama mea în gândurile mele…

Căzând în genunchi, am început să strig: ”Doamne, Dumnezeule! Iartă-mă! Ia-mă pe mine! Dar, întoarce-mi-o înapoi pe mama! Iartă-mă, Doamne, iartă-mă! Torturează-mă, lasă-mă să sufăr eu, lasă-mă cu handicap, dar întoarce-mi mama inapoi! Urlam atât de tare, că în odaie a întrat fratele meu acoperind cu o mâină telefonul, şi a strigat la mine: ”Tu ce urli, idioato! Eu nu aud ce vorbeşte mama din cauza ta!!!” Am înlemnit!Am alergat, am zmuls telefonul din mâinile fratelui şi cu toată puterea inimii mele am strigat: sanda mama– MĂMICO!?! Ea ca întotdeauna, cu o voce atât de dragă şi blândă, a răspuns: ”Da, fiica mea!” Mai mult nu puteam vorbi, lacrimile mă înecau… Doar plângeam şi şopteam: ”Iartă-mă, scumpa mea mamă! Îmi pare rău, îmi pare rău, draga mea”.

Mama a început să plângă… Mi-a spus: ”Fiică mea, tot ce-ți doreşti, numai să nu te aud plângând!” Dar nu mă puteam stăpâni, plângeam în continuare… Şi-i tot ceream iertare… Fratele, în fine, mi-a luat telefonul şi a plecat.

Am fugit în odaia mea şi am început să mă rog! Să mă rog pentru oamenii care au părinţi, se ceartă şi strigă la ei din prostie! Să mă rog pentru cei care deja și-au pierdut părinţii… Pentru cei, care nici nu i-au avut….

– Aveți grijă de ei! Sunt unici şi irepetabili! Domnul să vă binecuvânteze! ❤ 


29 comentarii

A venit Tata!


M-am măritat devreme. 1484293_10200436458268875_1978139887_nAveam doar 15 ani, iar cu nunta au insistat părinții lui. La 16 ani am născut prin cezariană un băiețel. Cu soțul meu am trăit greu, chiar prost de tot: ne certam la fiecare pas, – el mă înjura, și chiar mă bătea… Mamei nu-i spuneam nimic, știam că mă va impune să plec de la el, și am vrut ca copilul meu să crească într-o famile completă… Singură am crescut fără tată, ştiu cum e, şi nu-i doream copilului meu așa viață. Acum înțeleg, că nu am avut dreptate. Însă, nu acest lucru contează, pe cât că după următorul scandal, am început să bmhvisez mereu unul și acelaș vis: Se făcea că soțul moare, iar copilul nostru tângește după el. Apoi aud că cineva bate la fereastră, şi fiul zice: ”Mamă, a venit tata!” Eu încerc să-i explic, că tata nu mai vine, și merg să deschid ușa… În prag stătea un tânăr, fața n-o vedeam, dar știam numele lui – Adrian

Peste un an, sotul meu, într-adevăr, a murit… Fiul nostru nu avea nici 3 ani. După 40 de zile, totul s-a întâmplat precum a fost în vis: eu lucram cu un tip – cu numele-i Adrian, cel care a găsit imediat limbă comună cu fiul meu; ei s-au împrietenit, şi părinții lui ne-au primit foarte bine. Peste un an și jumătate, ne-am căsătorit. O duceam minunat, doar că nu puteam să rămân însărcinată. Am bătut pragul tuturor medicilor, –  fără nici un rezultat.

Într-o zi, în vis, a venit șoțul decedat și mi-a povestit cum o duce cu traiul Acolo,- cică, are timp berechet, că timpul acolo, de fapt, nu circulă; că a gîndit mult asupra vieții anterioare, cu mine împreună… și regretă mult comportamentul insuportabil pe care eu l-am îndurat din partea lui. Cerea iertare pentru toate, și spunea că mă iubește. Mi-a promis, să mă ajute cu copilul dorit: se va ruga la Cineva pentru noi. Astfel, spuse el, – dacă totul va merge bine, și voi avea o fetiță, el își va răscumpăra vina față de mine și fiul nostrufrumos omenie mistic

Într-adevăr, foarte curând după acel vis, am rămas însărcinată, și ce nu mi s-ar fi spus la UZI (aparat cu ultrasunete), eu deja eram convinsă ca voi avea o fetiță, – nu știu de ce, în această privință nu aveam nicio îndoială. Ca urmare, am născut prin cezariană, iar medicul a spus, că după primă naştere, un tromb a rămas sigilat, de aceea nu puteam rămâne gravidă, de altfel el, medicul, nu înțelege, cum  am reuşit să duc sarcina normal. A mai adăugat, că trebuie să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest cadou! – Desigur, mă închin Domnului!..

Doar că mai știu, pe cine trebuie să mulțumesc


12 comentarii

”Povestea lui Timur” de Emilia Plugaru


T11Să nu credeţi cumva că unui copilaş îi este uşor atunci când se naşte. E adevarat! Orice ingeraş aparut în lumea asta mare, uneori frumoasă, T3alteori urâtă şi plină de primejdii, fiintă lucrată clipă de clipă de către Dumnezeu, acolo, sub inima mamei, tot Dumnezeu, când o aduce pe lume, o copleşeşte cu dragostea sa. Căci îngerul e mic, crud, neajutorat şi de unul singur nu are cum să reziste. În lumea în care a venit, nimeni nu rezistă de unul singur. În lumea în care a venit, dragostea e cea care îi uneşte, îi înalţă pe toti. T9Timur e un băieţel mic cu ochi de cireaşă coaptă şi zâmbet ce cucereşte până şi florile. De cum s-a ivit la lumina zilei, a infăptuit prima şi marea sa biruintă – a ţipat. A ţipat ca să afle zarea că el e nou, e crud, e cel mai frumos si mai nevinovat om printre toţi care il înconjoară. A ţipat ca să le zică tuturor că e sănătos. Da, nu prea era încântat de ceia ce simţea şi vedea… Acolo, sub inima mamei, nu se compara cu aerul unei lumi în care fusese aruncat ca să plutească şi să fie cuceritor… A doua sa mare biruinţă a fost atunci când a zâmbit. De la zâmbetul lui s-a luminat totul în jur. I-a zâmbit mamei, văzându-se ca în oglindă în ochii ei albaştri, senini şi plini de fericire. Şi a înţeles că mama e acea fiinţă de care va fi legat toată viaţa prin fire nevăzute şi pe care nimeni, niciodată nu le va putea frânge. Ia zâmbit tatălui, atunci când acesta l-a luat ca pe cea T2mai mare comoară în braţe. A simţit mâinile lui puternice şi a înţeles că aceste mâini sunt zidul, peretele de care se va sprijini şi care nu-i va permite sa cadă. Apoi i-a zâmbit unei frumoase bunicuţe cu ochii senini ca ai mamei… Si a înţeles că pentru ea, el e o fericire enormă. O altă bunicuţă, cu ochi mari si negri ca şi ai lui l-a luat în braţe legănând-l uşor şi micul Timur a simţit ca va creşte înconjurat de dragostea şi grija multor oameni, ce nu vor înceta niciodată să-l iubească. S-a liniştit. T7Viaţa ce i s-a oferit, e frumoasă. Apoi a adormit cu laptele pe guriţă, visând un înger care îi întinde un măr de aur. Şi de atunci, dormind, sau fiind treaz, învârte mărul ca să cunoască cat mai bine lumea. Şi ce muncă depune un bebeluş, zi de zi, ca să afle noi şi noi lucruri despre viaţă. Şi ce muncă e să încerci să te ridici pe propriile picioruşe, să stai vertical şi să înveţi că verticalitatea e poziţia ce nu-l va înfrânge pe om în faţa vitregiilor sorţii… Timur, sau Timuşicu meu, cum îi zice tânăra T10si frumoasa bunicuţă cu ochii ce poarta încă în ei lumina şi curăţenia unui copil, e deja un băieţel mare. Incă puţin şi va împlini doi anişori. A stat în picioare când încă nu împlinise anul. Apoi a făcut primul pas. T8Cel care e mai greu, Iar acum aleargă pe drumul cunoaşterii vrând să le vadă, să le pipăie, să le înţeleagă el, prin propria experenţă, pe toate. Alearga, cade, greşeşte, îndreaptă, dar merge, merge înainte căci are de mers şi de parcurs o viaţă întreagă de om. E înconjurat de atâtea lucruri interesante cărora trebuie să le dezghioace rostul. Nu e uşor, da, dar e atât de interesant. Acum, înainte de a se aşează la masă, neapărat îşi spală mânuţele şi fiind-că e un băieţel curat şi vrea întotdeauna să arate bine, să fie frumos, nu uită să-şi spele, să-şi pieptene frezura. T5Nu prea are timp de pierdut pentru mestecat, în vreme ce mănâncă, mai priveşte şi un desen animat la televizor. Personajele desenului îl amuză, sunt atât de năstruşnice. Alături, pe podea, prietena sa, căţeluşa, mănâncă si ea. Timur ii vorbeşte, vrea sa-i zică sa privească împreună povestea, căţeluşa pare că înţelege, doar că nu-i poate răspundeT6 decât printr-un hârâit scurt şi binevoitor: adică lasă, mai întâi mâncăm, apoi celelalte… Oare de ce copilaşii se înţeleg atât de bine cu toată lumea? Cu păsările din curte, cu orice fel de animăluţă domestică, cu gâzuliţele, florile, cu oamenii mari, cu oamenii mici… Probabil fiind-că sunt puri şi curaţi… Deci, sa nu credeţi că unui copilaş îi ieste uşor la început de cale.

Tot ce vede, tot ce aude, fiecare imagine, sunet, vede şi aude pentru întâia oară. Şi va închipuiţi mirarea din ochii lui, uneori chiar frica, teama dar şi marea curiozitate de a înţelege, de a încerca, de a învăţa şi a dejghioca? Timuş priveşte lumea cu ochii lui mari şi negri, larg deschişi. Şi această lume încape în ei.

TimRupe cuvinte, încheagă fraze, e nedumerit de multe ce se întâmplă în jurul său, dar după ce le înţelege rostul, se linişteşte. Sunt însă lucruri pe care încă nu le poate înţelege. Dar le acceptă. T4De exemplu nu pricepe cum poate mămica să-l sărute, să iasă pe uşă, apoi peste o vreme să-i audă glasul, să-i vadă chipul intr-o cutiuţă mică, mică. Cum încape ea în acea cutiuţă? O cercetează, o întoarce pe toate părţile, e o mare minune şi peste vremi le va înţelege pe toate.

Acum de un lucru e sigur, mămica va ieşi din cutiuţă, va deschide uşa şi se va întoarce la el. Şi oriunde nu ar fi, T1oriunde nu ar pleca, si mămica, şi tăticul, şi bunicuţele, şi toţi oamenii scumpi şi dragi lui, întotdeauna se vor întoarce. Căci firul care i-a legat, odată cu naşterea sa, nu se va rupe, nu se va întrerupe niciodată. Când va creste, el va fi cel care va înnoi firul. Căci acest fir-se numeşte Iubire! Iubirea care curge ca Râul şi apa căreia nu mai seacă!

Emilia Plugaru


6 comentarii

Maxime: Iată fericirea!


Frumuseţea femeiască, bărbaţii noştri moldoveni, o măsoară după Angelina, Monica, Jenifer… 🙂arca

V-aţi gândit vre-odată, că prietenii adevaraţi – nu-i verifici prin pahare băute la o masă, – dar, prin ani, susţinere, tristeţe, înţelegere?

Prietenii sunt întotdeauna… un pic delicaţi. Şi mai au tendinţa de a ridiculiza. Cam obositori, uneori. La fel ca loialitatea şi certitudinea. 🙂

Dimineaţa te trezeşti şi-ţi dai seama, că pentru o fericire deplină, ai de toate! – Prieteni şi cei dragi, ei sunt în siguranţă şi sănătoşi, – e de ajuns, nu? Se merită să învăţăm să-i apreciem. Să apreciem – la timp!

Unde pleaca copilăria? Da, niciunde! Pur şi simplu, se ascunde! Şi-apoi, la bătrâneţe, cand… te asaltează! 😀

Uneori, te gândeşti: Iat-o, aici, e Fericirea! Dar nu, din nou, e ea – Experienţa!

iata fericireaNciodata să nu-ţi pară rău, de ceea ce-ai facut, dacă în acest moment eşti fericit!

Neamţul are o soție și o amantă. Își iubește soția. Francezul are o soție și o amantă. Iubește amanta. Evreul are o soție și o amantă. Iubește mama. Rusul are o mamă, o soție și o amantă. Iubeşte vodka. Moldoveanul are de- şi pe toate. Nu apreciaza nimic!..1385665_1020Если девушка цветёт от счастья....значит у неё отличный садовник

Ajutaţi-ma, să găsesc 30 bucăţi de nurcă, 5 de samur, 3 de vulpe, – vine iarna şi n-am blană! în schimb, eu va promit, să vă găsiţi motanii, să vă indic talente moldoveneşti, să vă dezleg cuvinte incrucişate, să vă construiţi o fermă şi alte prostioare! 😀

Să te regăseşti pe Internet, e mult mai uşor decât în viaţă reală. Şi dacă te simţi fericit; de ce, nu?

Atunci când la o femeie, argumentele ajung la finiş, – ea se va simţi obligată să-ţi spună: Că… nu se poate aşa, cu o doamnă! 🙂

blondinceNu credeţi celor, ce vă spune un bărbat. Uitaţi-vă, pur şi simplu, ce face el, cu ce se ocupă. Se întâmplă, după cuvintele lui – e un Leu, iar în realitate – e o hernie! 😉

Cel mai probabil, că Dumnezeu a creat bărbatul înaintea femeii, ca să nu asculte de sfaturile ei… Păcat, ar fi un motiv bun… 🙂

a zâmbit în serios, Svetlana VIZITIU


6 comentarii

Un bărbat casnic


Soţia lui e în spital. Păi, iată că sărmanul soț a mers de la serviciu la magazin. A cumpărat de-ale gurii. A venit acasă.1425800_393051210825939_611755485_n A strâns mizeria după motanul lor. Apoi a întâlnit baby lor cel mai mare de la şcoală: l-a hrănit și l-a ajutat să-și facă temele.

Apoi, a preparat bucate pentru cină şi ceva mai gustos pentru scumpa lui soție. O va bucura mâine la spital… I-a hrănit și pe ceilalți din familie… A strâns prin casă și cu aspiratorul în toate colțurile… A spălat vesela. A şters praful de pe mobilă, apoi oglinda, a scuipat pe geam, stergându-l cu o gazetă. L-a culcat pe cel mai mic. I-a dat de mâncare motanului. ImagineA încărcat mașina-automat cu rufe la muiat și la spălat.

A urmărit dacă-i ordine peste tot. Da, a întins și rufele la uscat. În fine… Nici ție televizor, nici calculator! N-a reușit să le deschidă de oboseală… Iată că i s-au lipit ochii de somn…

A aţipit… Ora unu, noaptea. Nu-şi mai simţea mâinile și nici picioarele de amorțite ce erau… Dureri în spate, în toate părțile corpului… Și mâine dimineața, trebuie să se ridice cât mai devreme și să conducă copiii la şcoală…

Dacă în continuare va exista acest calvar, el va începe să scâncească de mila sa și să urmărească seriale pentru femei… Şi-a imaginat cu groază urmarea calvarului său:Imagine

Ora două, noaptea.  La uşă, brusc se auzi un zgomot, apoi un trăsnet cu explozie: Asta e soţia lui beată, venise de la un bar… cu sticle de bere sub braţ. Deschise televizorul, apoi a dat boacănă pe la craţiţe în căutare de a devora ceva. Băuse bere direct din sticlă, fumegând cu țigara și scuipând salivă, mai și urlând cu hohote de râs. hvjcxj
Apoi, a mers în dormitor, aducând a iz grețos de alcool și tutun, şi… începu să-l hărţuiască… 😀

Svetlana Vizitiu


Un comentariu

Un apel de la fiică


ImagineAlături de taximetrist se aşezase o doamnă, cu un enorm  buchet de lalele: puţin fardată, strângând nervos tivul rochiei…  – „Vă rog, grăbiţi-vă, eu întârzii!” – Probabil, la o sărbătoare, la cineva? – „Da, la fiică mea, la ziua ei de naştere! Azi, face 25 de ani și mă aşteaptă la ora trei.” Ceasul arăta  ora 14.40.  – Atunci, să ne grăbim, ca să nu întârziem, – spune-ţi adresa. – „E aici, nu departe, la cimitirul Doina, vă rog…” şi s-a uitat la şofer cu ochi înlăcrimați plini de durere și amărăciune! Surprins, el o privi atent, dar n-a zis nimic, – o asculta pe această femeie, ce continua să vorbească… El simţi un nod în piept, mai să izbucnească în plâns. – „Înţelegeţi, Lorinuţa m-a lăsat o lună în urmă, iar ieri, mă sunase şi mi-a spus: mamă, dacă ţi-e atât de dor de mine, vino la petrecere, de ziua mea de naştere!

porumbe Vom sta împreună şi vom discuta ca  înainte!” – Pe chipul femeii apăruse un zâmbet cutremurător: – „Ea mă aşteaptă!”

Era foarte cald, iar pe străzi, aglomerație, ambuteiaje… – Ma tem, ca n-am să reuşesc la timp, –  a zis taximetristul. – „Nu e straşnic, de-aici nu e departe, voi merge pe jos! – A coborât din maşină, şi a păşit vioi în direcţia cimitirului, dispărând de după colţ… Ambuteiajul s-a rărit, parcursul maşinilor reîntrând în normă, şi şoferul de taxi s-a pornit mai departe. Ajungând la un colţ de lângă cimitir, el văzuse flori împrăştiate în mijlocul şoşelei… ImagineRecunoscu florile din acel buchet al doamnei. A fost un accident teribil, şi lovită mortal anume acea femeie! Doar vântul adia prin părul şi florile din braţele ei.

Omul s-a uitat la ceas: era exact ora trei. A reuşit, totuşi… – s-a gândit el…


35 comentarii

Sunt acasă, mamă!


Mama îi cumparase o bicicletă. 2013, toamnaTot sărea în jurul ei ca un copil. El şi era un copil pe-atunci, de şase ani. După ce îşi calmase bucuria, o mulţumi timid. Mama încercă să-l alinte, să-l cuprindă, însă el o refuză. N-a fost niciodată afectuos, încă din copilărie. „Cine te va mai îmbrăţişa, dacă nu eu?”- îl întreba zâmbind mama, mângâindu-l pe cap. -„Fetele! chiar şi Eva mă sărutase, ieri…” Rupându-se din îmbrăţişarea ei, a alergat la băieţii din curte, să-şi împărtăşească vestea cea mare. Era un copil năzbâţios, juca fotbal sau „de-a hoţul” în ascunziş; iar pentru o jumătate de ciocolată cerea fetelor să-i demonstreze buricul, şi pentru una întreagă, să-l atingă… Acum, se ascunde nu de Lenuţa sau Radu, acum fuge de cărţi, de profesorul de la universitate. Deja şi copacii nu par atât de mari, şi nici picioarele lui caraghioase în pantofii de mărimea 44. Câteva amintiri… Îşi aminteşte lacrimile lui: Mama a scos o curea, iar el o ruga să nu-l bată. Pentru că furase nişte jucării, pentru că venise miliţianul. Iar mama îl mustra, că se străduie să nu-i lipsească nimic, că-i cumpără de toate ce are nevoie: „De ce l-ai lovit pe Radu cu cărămida în cap? Cum de ai putut s-o tragi pe Eva de păr? Doar e fetiţă!”. Astfel, ca pedeapsă, atunci, a fost încuiat în casă. Apoi, toată lumea s-a împăcat, timpul le-a mai domolit pe toate. – Eh, copilărie! Da, lucrurile s-au schimbat. Azi, le priveşte din alt punct de vedere. Mult mai matur. 1504119_593541620700761_1475768840_nMiliţianul a devenit poliţai. Lenuţa şi Eva au schimbat formele lor de copile. Barterul cu ciocolata nu mai merge. Dar şi preferinţele băiatului s-au schimbat: în loc de îngheţată sau limonadă, bea bere şi rachiu. A devenit responsabil pentru acţiunile lui. Luase şi o pauză academică, ca să nu fie exmatriculat. Ca în gluma ceea: „De ce, ai divorţat? Nu prepara gustos?.. – Ba nu, pentru absenţe!” Pentru toate faptele trebuie să plăteşti! De sinestătător. Iar iată aici, băiatul nu dorea să se maturizeze. E adult, deci, şi singur va rezolva problemele lui; va bea cu cine doreşte, va veni la ora care-i convine… A crescut într-atât, că poate fără un junghi de conştiinţă să dea un telefon şi să-i vorbească, astfel: „Hei, maman, auzi,  – dă-mi două sute!”. I-a dat. A mers la Eva la zi de naştere. – „Când te întorci?”. – „Nu ştiu, mamă. Poate mâine, poate poimâine, şi nu singur. Cu Lenuţa”. S-a întors peste două zile cu ea, direct – în bucătărie.ochi lakrima Mama nu era acasă. „Ra..at, nici mâncare nu mi-a lăsat, greu de presupus.” Apoi, observase o notiţă: „Sunt în deplasare, – revin joi. Banii sunt în noptiera mea. Să fii cuminte, fiule!”. A mers,  ba nu,  a zbughit-o dintr-o fugă la noptieră. Făcu ochi mari: Azi, e duminică. Câte 300 de lei pe zi: până seara de joi! – „Lenuţo, trăim!”

-Noroc, maman! Ce mai faci? – Dar tu? – E totul normal. – Mamă, o ştii pe Lena. Ap, să ştii, că de azi, ea va locui cu mine, în odaia mea!… – Lenuţa apăruse la timp, şi l-a salvat de întrebări inutile. Dimineaţă. – „Noroc, tanti Catea!” – simulase Lenuţa un zâmbet. – „Maman, noi am plecat la o plimbare!” – „Când mă întorc? Nu ştiu.” – „Gata, mamă, n-am timp de discuţii acum…” – Bani? pentru ce anume? – „Hai, lasă mamă, prefăcătoria. Nu mă întrebai nicodată…” – „Nu, mamă, nu-s narcoman”. – „Nu-mi dai? Nu trebuie! – Eu plec de acasă!” – Mănâncă măcar, înainte de drum, – l-a ironizat mama. „Da du-te…tu”, – a trântit fiul uşa…

Strada l-a cuprins cu fluxuri de ploaie. Umed, rece, cu toate că e vară. Avea el o ciudă pe Lenuţa, ce să mai zică. Da, mamă e un pic cam dură, dar de ce să plece, atunci când are nevoie de cel mai mare sprijin. Se supărase şi pe mamă. Va merge la prietenii lui, dar şi cei dispăruseră, anume când el a rămas singur, fără bani şi acoperiş; acolo, unde tuturor, le plăcea să bea bere şi să se distreze…

de ceÎnchiriase peste un timp un apartament şi, curând, se împăcase cu Lenuţa lui; i-a zis, ca s-a angajat la MOLDEXPO, ca asistent la un pavilion, cu un salariu normal: pentru o cină la lumina luminărilor e suficient. S-a restabilit şi la universitate. Ce n-ai zice, dar are multe de recuperat. Greu a fost cu lucrul, toate agenţiile angajau doar persoane cu studii… Iar fără relaţii – nicăieri! Toate au revenit în ritmul lor: a fost nevoie de jumătate de an… O plăcea pe Lenuţa: si mirosul de păr, timiditatea ei, zâmbetul…  Recent, s-a întâlnit la câteva beri cu un prieten, care i-a zis, că l-a căutat mama. – „Eşti un prost, răspunde-i măcar, doar retrăieşte şi suferă…”  -„Ce ai vrut, mamă? De ce nu mă laşi în pace?”… -„Iartă-mă, fiule, dacă te-am obijduit cu ceva, îmi pare rău. N-ai uitat, că mâine e ziua ta de naştere? Vei veni? Poţi să vii şi cu pasia ta…” Şi-a zis, că totuşi, nu este el atât de insensibil… S-a abţinut de brutalităţi.

Fu cuprins de amintiri: – „Andrei, te felicit, fiule. Azi, împlineşti 18 ani. Ai devenit adult, şi, cu toate că locuim separat, iţi duc dorul. Nu mă întrerupe, te rog. Nu vreau să te agăţi de drumuri, iată, cadoul meu. Îmi exprim toată dragostea mea pentru tine!” Şi-i oferi o pereche de chei. De la un apartament. La aceeaşi scară, alături de ea. El privise oaspeţii cu un nod în gât: lacrimile au început să-l adape: „Mă iertaţi, revin acuş”. Ieşi la balcon, să fumeze o ţigară. „Îţi mulţumesc, mama!” –  spuse el sec, ca de obicei. S-a mutat. Finişa studiile din anul trei, avea un loc excelent de muncă, apartament propriu. Fata, pe care, se pare că o iubeşte cel mai mult pe lume; e asigurat cu de toate: ce mai putea să dorească el la 20 de ani? În ultimii doi ani, aproape ca nici nu discutase cu mamă-sa, doar despre lucruri mărunte. getImage (9)Simţea, că e mai liniştită, ştiindu-l alături, în vecinătate. – „Noroc, mamă, ai ceva de mâncare?” – alergă flămând la bucătărie. – „Dar ce, a Ta nu prepară?” – „Mamă, să nu întindem aceeaşi coardă veche!”

picaturi

În ziua, când a fost anunţat, că mama suferise un atac de cord, el a lăsat totul baltă: amânase o călătorie de afaceri. Medicul i-a spus, ca mama are membrele paralizate, şi este greu de prognozat cât timp va trăi.  S-a trezit şi a început să plângă… – „Spune-mi, fiule, ce-i cu mine? De ce nu mă pot mişca? „- „De oboseală, mamă… Nu plânge. Medicul a zis, că totul va fi bine, te vom „restaura” noi! Ai nevoie de odihnă, aer curat, tratamente fizice… Vom merge la vilă, te refacem noi!” – „Doar că, te rog, fără Lenuţa”. – „Mai vorbim, mamă!”

Un fost coleg de clasă al mamei, actual director al băncii în care el lucrează (multumesc mamei, a vorbit pentru el) le donase un cărucior cu roţile. Acelaş director i-a dat liber de la servici şi i-a permis, să-şi îngrijească mama, atâta timp cât e nevoie. A vorbit şi cu o soră medicală să vină la domiciliu, să facă toate procedurile necesare: înjecţii, perfuzii, masaj… Cu o vecină vorbise,  s-o urmărească ziua, cât va fi el la serviciu. – „Lenuţa, şi tu la fel, împlică-te, ai grijă de mama, în lipsa mea, şi, te rog, să nu vă certaţi!”

– „Mamă, trebuie să plec, pe o lună, cu serviciul. E o afacere foarte importantă. Tu, n-ai voie să retrăieşti, şi cu Lena, să nu vă certaţi: ea rămâne să aibă grijă de tine.” -” Fiule, nu e potrivită ea pentru tine…” – „Mamă, gata, să nu începem… Mă voi descurca cumva şi singur…” МАРИУШ ВИДЕРЫНЬСКИO sarută pe obraj şi fugi la aeroport. – „Şi ţie, reuşită în toate: să te ajute Dumnezeu!” Rămăsese ultimă sedinţă. Se pregătea să se întoarcă din deplasare. Se simţea ciudat: avea un sentiment neplăcut, iar inima pulsa tot mai tare. Telefonase acasă. Femeia care avea grijă de mama lui, i-a spus, că-i puse o şeringă şi a adormit, totul parcă e în ordine…getImage (6)

În această seara va zbura acasă: terminase lucrul de-o lună. Se bărbierise, se pregătea să i-a o gustărică. Sună telefonul, era femeia ce avea grijă de mama: Suferise al doilea atac de cord… Au luat-o medicii la spital.  A dat fuga la aeroport… Din cauza timpului, zborurile au fost amănate. În sfârşit reuşise să ajungă acasă. – „Cum s-a întâmplat?” – „Andrei, n-am vrut să-ţi spun, dar ea era la fereastră, respira la aer curat. M-am apropiat s-o acopăr cu o pătură, să nu răcească. Iar jos, la scară, s-a apropiat o maşină: Lenuţa ta se săruta cu un bărbat… Doar atâta a reuşit să zică: uite, am spus doar, că nu e potrivită pentru fiul meu, şi i s-a întretăiat respiraţia. Am culcat-o şi am chemat ambulanţa. Până la sosirea ei, i-am făcut o şeringă.” Se deschise uşa şi întrase Lenuţa, cu un zâmbet: „Salut, Andrei, n-ai putut să telefonezi?” – Îi trase o palmă. Mai încercă, dar fu oprit de îngrijitoarea mamei. – „Cara-te din casă! Ai doar o oră, să-ţi strângi lucrurile!”na puti k istine

Cel mai greu a fost s-o înveţe să mănânce: ea retrăia, ca fiul e nevoit să-i schimbe pamperşi… Se ruşina, şi se încăpăţâna din acest motiv să i-a ceva în gură. Acum el avea grijă de mama. Ea nu putea vorbi; tot încerca să-i spună ceva „css-csss”, şi el nu reuşea s-o înţeleagă. O privea în ochi, şi încerca să ghicească ce doreşte. Ziua, mai mult dormea. Vecina are grijă de ea ziua, nu face un pas de lângă patul ei. Alerga acasă, la mama. „Css, css”. Acuş, mamă, vin. O schimba, o hrănea. Iată, punem şi televizorul. Îi plăcea sa privească seriale. Ea privea seriale, el o privea pe ea. Doamne, cum a mai schimbat-o boala! Acum trei luni femeia asta de patruzeci si doi ani radia frumuseţe şi energie. Îmbujorată, cu siluetă. Aşa şi nu s-a mai recăsătorit după moartea tatei. El chiar il învidia pe directorul băncii, care încerca s-o cucerească pe mama lui. Iar acum, pătura ascundea trupul unei bătrâne încreţite. Şi-a pus capul pe pieptul ei, şi – mâna mamei pe capul lui. Avea un dor de mângâierea ei.  Adormea. Visa copilăria. Cum a căzut din copac, iar mama i-a alinat durerea. Aceste mâini, care l-au mângâiat toată viaţa, şi el nu le-a preţuit. Cât de mult ar fi vrut el să-i scoată ghimpele din inima ei. Se trezise de zgomotul televizorului. Încet, să nu-şi trezească mama, a mers la bucătărie, să bea un pahar de apă. Se întorsese, se aplecase s-o sărute pe frunte. Vântul rece, spărgând fereastra, imediat răcise odaia. Faţa rece cu un zâmbet îngheţat. Vântul de noapte îi zburdă părul…  Cimitirul, cuvinte de adio…

Se trezise din amintiri… A ridicat ochii umeziti: – „Priveşte, mamă, aceşti bravi copilaşi. copiii baltoacaPrecum şi ai dorit cândva: Am un băieţel şi o fetiţă. Soţia mea Râluca, această curte scăldată în soare. Ascultă! Ai auzit? Era visul tău, să ma vezi fericit. În sunetul valurilor, strigăte de pescăruşi. Era visul tău să avem o căsuţă pe malul mării: acum am de toate, doar tu îmi lipseşti.  Mi-e dor de tine, mamă! Pentru un moment, i s-a părut, că stă în faţa mamei şi ea îl privea, la fel, cu ochi fericiţi. a mea poza CodruSoarele a aprins solul. Şi-a amintit de Gabriel Garcia MarquezOmul n-are legătură cu pământul, dacă în el nu zace trupul lui„.

Doamne-Dumnezeule! Un veac de singurătate a trecut. „Am revenit la patria mea. Despre care nu am uitat şi nici nu voi uita. La pământul, în care zac părinţii mei„…

Un sentiment cald s-a răspândit prin tot corpul, când a deschis poarta. A întrat, s-a aşezat pe scăunel: „Bună ziuă! – Sunt acasă, mamă!”

Svetlana VIZITIU

(Din fapte reale)