Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


11 comentarii

Natalia Mazilu-Miron:”În țară străină lucrezi doar și taci, în țară străină ești ca orfan”


Cu greu am găsit în albumul ei o imagine în care să zâmbească, experiența de viață a lăsat o amprentă amăruie pe chipul acestei doamne fine și plină de tristețe chiar dacă uneori surâde în inima ei. Zice că pasiunea vietii sale e să scrie. Din copilărie Natalia Mazilu-Miron poartă cu sine un pix și un caiet pentru a scrie orice gând inspirat. Îi place să facă surprize, nu conteaza cui. Să ridice buna dispoziție celor dragi. De multe ori face haz de necaz… și chiar îi reusește să zâmbească:”Nu știu dacă e bine sau nu, am in vedere, cu istorioara mea în public… Eu multumesc Domnului pentru viața pe care o am. Bună sau rea – este a mea! Am un suflet bogat, de aceea de multe ori îmi înșir gândurile în scris. Am fost întotdeauna sinceră: E bine sau rau, sunt -EU.” 

Colegele de scoală o vedeau la Teatrul de miniaturi… Nu a ajuns acolo, dar teatrul dur a fost chiar viața ei. ”În adolescență nu am fost frumoasă, de aceea nu-mi plăcea să pozez. După ce m-am căsătorit și am născut un fiu, mulți ani am fost atât de slabă fizic că îmi era groază să mă privesc în oglindă. Au trecut anii, si cu încetul s-a schimbat și starea mea sufletească luminându-mi înfățisarea”.

S-a căsătorit la 19 ani cu vecinul ei. Pare să fie din dragoste:”nu știu cât de mult l-am iubit, dar mi-a dezvaluit odată, că s-a însurat cu mine pentru că eram cumsecade și harnică foc… Avem un fecior – suflet din sufletul meu – Ghenadie, poartă la fel numele soțului, căci ambii sunt născuți în aceeași zi. Și amândoi mă sustin în toate… Iubesc!

Natalia s-a născut la 8 decembrie 1979 în satul Văratic, r-nul Rîșcani din parintii Vasile și Zinaida Miron, tărani de rănd, care au crescut 4 fete, dintre care Natalia este cea mai mare.

Și-a petrecut copilăria într-o căsuță mică de la marginea satului. Chiar alături curgea râul Ciuhur înconjurat de o pădure, imasuri, stânci, dealuri și văi… A trăit și a copilărit în Valea-Adancă. ”Se consideră că în mahalaua noastră trăiesc cei mai nevoiasi oameni din sat, fiind cu mulți copii, fără loc de muncă, fără profesii, fără carte, fără un statut în societate… Nu aveam măcar un drum normal, în special e greu pe timpul ploios, abia reușeam să ieșim din glodul ce venea până la genunchi… Ne ducea mămica în spate până la un drum asfaltat.

Mama avut mult de suferit în viață, că încă în fragedă ei copilarie a fost dată de propria sa mamă spre adopție… Nu ia fost usor nici mai târziu, dar după ce am apărut noi (fiicele) pe lume, ne-a oferit cea mai mare dragoste care există pe acest pământ…” Acum mama Zinaida Miron recunoaște:”Scumpele mamei, voi, fetele mele, sunteți sensul vieții mele, fără voi, eu cred că nu aș exista. Nu v-am dat averi, că nu luam avut. Dar eu vă iubesc mai mult ca viața. Țineți minte, eu vă susțin întotdeauna, și va iubesc la nesfârșit!”

Natalia a dus lipsă de multe, dar iubirea cu care a fost înconjurată în familia lor a acoperit toate lipsurile. ”Întotdeauna am fost împreună că erau ”Toti pentru unul și unul pentru toți”!” Natalia a fost o fire mai timidă. Adesea se ascundea printre stâncile din vecinătate cu un caiet în care înșira gândurile… Cu toate ca era deja matură, adora să citească poveștile în care întotdeauna BINELE învinge RĂUL. Povestea ei preferată rămâne ”Cenușăreasa”. Ea și visa ca într-o bună zi să se producă acea vrajă ca-n poveste…

Și adolescența a urmat să fie una grea în sensul că după nouă clase Natalia nu a avut posibilitatea să meargă la studii, cu toate că își dorea foarte mult să le continue, ca apoi să devină profesoară de limbă și literatură română.

Drama sau problema sătenilor moldoveni: e să recunoască că îndură foame și în prezent. Natalia spune că nici de mâncare, și nici bani de studii nu erau. Doar bunicii ei Olga și Ion Miron i-au ajutat nespus de mult. Își amintește cum bunica care o iubea mult, ia spus că a adunat o sumă de bani pentru ca ea să continue studiile. Din păcate, banii rezervați pentru studii au fost redirecționați pentru alte nevoi: casa în care Natalia a copilărit 17 ani lor s-a dărâmat între timp, și:”Nu am putut fi egoistă, căci mai întâi de toate m-am gandit la viitorul familiei mele: Unde vom locui?” Astfel, s-a spulberat visul de a deveni pedagog, dar în schimb, au procurat o casă în sat.

Copilăria a finișat atunci… În acest timp, fostii colegi au absolvit 11 clase și în școala avea loc balul de absolvire, la care au invitat-o și pe ea. Nu avea nicio rochie măcar. O rudă de la oraș ia adus una strălucitoare, cu buline, și ea își zicea că ceva mai frumos n-a văzut, că… e un vis din basme. La bal a rămas neplăcut surprinsă: toate fetele aveau rochii albe, și doar ea era în una neagră. Exact ca în ”Rățușca cea urâtă”, spune ea. Apoi mereu visa să apară și la ea o rochie alba, spera să fie una chiar la nunta ei, și nici atunci nu a fost să fie. Din lipsa resurselor financiare, s-a cununat la fel într-o rochie întunecată și ”acea împrumutată”. ”Eeeii, dar totuși dorința mea s-a împlinit atunci când mi-am permis să-mi cumpăr o rochie albă la balul de absolvire al feciorului meu! Așa că visele se mai împlinesc”.

Anii au trecut, și parcă o data cu ei a dispărut și sărăcia. Dar cu ce preț! Pentru ași câștiga dreptul la existență și a nu muri de foame în Moldova, a fost nevoită să plece să lucreze ”la negru” în Europa. Astfel, ”am călătorit peste hotare”, spune ea. – ”Am muncit la negru în construcții, chiar ultimii ani am lucrat și la salubritate, pe străzile din Sankt-Petersburg.”

În continuare se visează pe băncile școlare, cu regretul cela că nu are nicio facultate, și nicio o meserie cu care s-ar mândri. Recunoaște totuși că există și o parte pozitivă a destinului său:”Multumesc Domnului pentru traiul care l-am avut. Au fost niste lecții de viață foarte importante. Din fiecare am învățat câte ceva, și ele mi-au prins bine pe parcursul anilor” Luptă pentru consătenii ei, și pentru ca copilul ei să fie fericit! A scris și versuri pentru el: „Am pe lume o comoară./Am numai un singur dor./Sunt femee, sunt o mamă-/Care are un FECIOR!/L-am adus cândva pe lume/Si m-am bucurat enorm./I-am ales cu drag un nume/Si de-atunci mereu mă rog:/-Doamne,eu mă rog la tine,/Ai grijă de fiul meu!/Apără-l te rog de rele,/Apără-l te rog de greu!/Fiul orice nu ar face,/Il iubesc nespus de mult./L-aș ridica sus în brațe-/Dar baiatul,mi-a crescut!/Nu am alta bogatie,/Decit una-fiul drag!/Si-atunci cind voi fi carunta,/Tot o să-l aștept în prag./Căci EL-e rostul vieții mele!/EL-e alinarea mea!/E bărbatul vieții mele-/La care-am visat cândva!/Sunt o MAMĂ care-/Are doar un singur pui !/O altă ființă mai scumpă-/Pentru mama… NU-I!``/ Autor: Natasa Mazilu-Miron

Cei mai buni prieteni – sunt Mama și surorile ei! ”Dar mai am niste prietene deosebite – Florile! Lor le pot spune ceea ce uneori nu aș îndrazni să spun nimănui.” Adoră florile, cu ele vorbește, la ele se plânge. Sunt ca și ființe vii, li se destăinuie, se emoționează, îi indică inima și sufletul, după ce scrie versurile despre ceea ce vede zi cu zi. Și dintotdeauna merge prin viață cu acuratețe tinând cont respectul, sinceritatea și omenia.

Visează să străbată Moldova în lung și lat:”că nu exista un loc mai frumos pe lume decât Tara mea! Așa consideră sufletul meu!” Satul natal, satul Văratic, r-nul Rîșcani – e casa ei și leagănul de dor al copilariei. Niciodată nu va pleca de aici, oricât de greu îi vine… ”Căci e o parte din inima mea. Aici mă cunoaste fiecare om de la mic la mare. Mi-i drag să stau la sfat cu sătenii mei – copii, adulți sau bătrânii. Bună e ideea cu promovarea destinațiilor turistice din țara noastră, poate că în așa mod ne vom promova satele, care din păcate, cu zi ce trece rămân fără locuitori. Mare păcat! Fiecare sătuc are frumusețea lui aparte, indiferent în ce colțișor te afli…” Poezia ei ”Viata de migrant”: /E toamna tirzie afara si in suflet/N-a mai ramas nici urma de zimbet./Merg brat la brat cu a mea tristete-/Pe drumul lung,a-l strainatatii./Ma inconjoara doar lume straina./Poate gresesc,dar imi pare haina./Nici nu iti vorbesc,nici nu te saluta,/Privirea le e rece,aspra si crunta./Clar se presimte un dispret masiv,/Pentru oameni, ca mine-veni-ti la cistig./Dar asa e viata si nu ai ce sa faci./In tara straina -lucrezi doar si taci./Nu ai nici un drept-esti ca orfan,/Cu lacrimi in ochi,ades faci un ban./E toamna si ploua in suflet si afara./Iar gindul ma duce spre casa mea iara./La oamenii simpli,la ai mei/moldoveni./Caci total fericiti-DOAR ACASA SUNTEM!/Si chiar daca in tara e haos mereu,/Si daca taranul munceste din greu,/Si chiar daca ducem un trai mai sarac…/Alaturi de cei dragi -ESTI CEL MAI BOGAT! (Natasa Mazilu-Miron)

A avut o colaborare frumoasă cu scriitorul Dumitru Mircea. Acum lucrează la a doua ei carte. Speră ca la toamnă să reușească să o lanseze la fel cu ajutorul Domnului Mircea. O carte cu poezii populare de suflet.”Cartea mea de poezii, cu îndemnul de a fi oameni de omenie, – e despre iubirea față de plaiul nostru, despre boala migrației, despre bătrânețile grele pe care le îndură unii moldoveni. În această carte se poate regăsi majoritatea dintre noi…” Ideea cărții a apărut anul trecut după ce Natalia a debutat cu câteva versuri în revista literară ”Roua Stelară”. Au susținut-o consătenii și chiar unele persoane necunoscute, din rețele de socializare. ”M-a încurajat și nașul ei Andrei Miron, fost militar în Afganistan: ”Trebuie de lăsat ceva în urmă, că mâine, poimâine nu vom fi, dar trebuie să rămână o amintire frumoasă” – așa mi-a zis. Căci și el, din propria initiativă și cu banii lui din bugetul familiei a înălțat în satul nostru un monument în cinstea eroilor căzuți în războiul din Afganistan. Astfel că fiecare dintre noi are menirea să lase ceva urmașilor noștri.”

Cântătoarele din maracini’’-de Colleen McCullough rămâne una dintre cărțile ei preferate…

Mai are o dorință să lase ceva frumos în urma ei. ”Moldova – cuibul meu de dor” – primul ei volum de carte l-a scris cu mare drag de țară. Indiferent de poziția lui în societate, fiecare om poate face lucruri frumoase pe acest pământ…

Despre Natalia scriu admiratorii:

Maria Covali:Bravo, Natalia. Multe mame se vor regăsi în poezia ta, precum și mulți fii. Dorul mamelor, e un frământ, asemeni frunzelor codrului… Îți doresc și mai departe inspirație, cu aceleași semințe pline de sens… De la suflet la suflet. Știi să hrănești trăirile cetățenilor cu cuvinte alese, așezate în rânduri ca pomii în livadă, încărcați de roadă.

Dumitru Obrintetchi:”Să trăești mult înainte și să ne”răscolește-i sufletele zbârcite” a fiecărui dintre Noi! Mulțumesc pentru Adevărul „așternut”!”

Anastasia Balmuş:”Bravo, Nătălița! Ai pătruns in adâncul sufletului unui om bătrân. Ești o fire sensibilă și bună. Nu cred, că ai fost vre-o dată bătrână, de le simți pe toate?!”

Anastasia Balmuş:”Până la lacrimi… Bravo! Mai expresiv de descris starea de lucruri în Moldova nici nu se poate… Așa e! Trist de tot…”

Antonina Salari Calancea:”Ca intodeauna, rindurile scrise de tine ma fac sa-mi vibreze toate coardele sufletului meu chinuit de dor de plaiul natal, de satului iubit, de casa parintesca si de toti cei dragi. Complimente si succese in creatie si in viată”

   Eu spun că Natalia are o meserie de invidiat prin harul și talentul ei Este Om de Omenie și o Poetă de suflet! Ce trebuie mai mult? Să fie fericită! (Svetlana Vizitiu) ❤


6 comentarii

Eu trebuie să vă aduc aminte?


Cu regret, dar trecutul n-are uşi. Nu are poartă la care te decizi să te întorci atunci când doreşti. Şi-atât de mult vreau să mă scufund în bucuriile copilăriei, fără să conştiinţizez că există varia frământări şi probleme în această glorioasă lume. Să ating lucrurile uitate, jucăriile puţine pe care le-am avut, cărţile, albumul foto de tipar cu schimburi amiciale, sau cel cu artiştii preferaţi, starturi vesele şi îndelungatele discuţii la telefonul fix cu rarii prieteni dragi şi fideli.

Să-i văd din nou pe oamenii care mai trăiau… Pe cei care nici nu mă cunoşteau, dar urmăriţi de mine prin vecinătate. Pe cei care au lăsat o urmă în suflet. Pe cei care s-au stins şi s-au aprins în orizontul cerului… Ieri dăruiau iubire, şi astăzi o luminiţă, semnalând să te îmbraci după anotimp… 

Ce păcat că nu există o cheiţă pentru trecut şi cu timpul nu poţi să te pui la un acord, – el zboară ca o pasăre prin cer, sub soare şi lună. Între doi ochi… Suntem fericiţi prin trecutul care acum pare fericit doar aducându-ne aminte. Trişti că copiii noştri nu au avut acea posibilitate de a călca liber prin băltoacele ierbii şi să comunice pe viu în tabere organizate şi vesele… Nu precum visăm azi în tablete digitale…

Sau poate e ceea ce nu pot eu oferi copiilor mei în continuare? Fericire, dragostea de Patrie, bucuriile simple pământeşti? Oamenii nu se schimbă şi… rar se schimbă… Născut prin foc – vei trece orice obstacole. La greu şi bucurii, între pauze şi absenţe… Dar nu e timpul cel dorit acum, pentru că mai mult plângem… Fără speranţe în viitor… Pentru că cei dragi pleacă din ţară sau, pur şi simplu,.. mor ca muştele… Pentru că nu putem face nimic împotriva celor care nu ne iubesc pe noi moldovenii şi ne bagă în datorii şi amărăciunile vieţii… De aceea, trăim prin trecut dorim schimbări pentru viitor şi spurcâm prezentul…

Nu ţinem nici la sine, nici la prezent. Doar visăm un viitor luminos creând iluzii… Credem cu insistenţă că vom putea schimba ceva imediat, şi ne împărţim în grupuri, partide, dar Dumnezeu a dorit altceva dacă e să vă aduceţi aminte… Oare eu trebuie să vă amintesc acest lucru? ❤


4 comentarii

Oameni adevăraţi


…Atâtea accidente tragice se întâmplă uneori în viaţa oamenilor, şi nu întotdeauna utilizatorii sau telespectatorii realizează că în spatele unui zâmbet sau al unei glume expuse pe micul ecran, fie pe o pagină de socializare, omul ascunde sentimente şi retrăiri profunde. Suntem moderni, şi mult norocoşi pentru că putem salva amintirile din viaţa noastră nu doar în creier, ci mai mult cu o cameră de luat vederi. Să ne împărtăşim nu doar cu ceea ce am văzut şi auzit, dar şi destul de clar – prin imagini…

În general, cred că n-ar trebui să fim înrăiţi pe viaţă, să băzâim la momente nereuşite, ci să-I mulţumim Domnului pentru tot cu ce ne-a binecuvântat, şi, în primul rând, pentru darul minunat – de a trăi, pentru familiile noastre, copiii şi nepoţii, pentru muncă şi meseria pe care le avem, pentru prietenii pe care ni i-a trimis, pentru că locuim într-un oraş minunat şi multe altele, toate le putem enumera fără sfârşit. Doar astfel putem fi fericiţi, mulţumită lui Dumnezeu pentru ce avem cu noi… Viaţa  – este, în primul rând, o artă, o creativitate, dar nu înseamnă că fiecare om pentru a trăi trebuie să se nască pictor, o balerină sau om de ştiinţă. Creativitatea la fel poate fi creată. S-ar putea, pur şi simplu, de creeat o atmosferă armonioasă în jurul nostru… Dar în primul rând, să fim oameni Adevăraţi! Oamenii adevăraţi sunt înţelepţi chiar şi atunci când greşesc pentru că ştiu să repare erorile sale…

Oamenii adevăraţi îşi iubesc vârsta. Întotdeauna. Ei trăiesc în present şi realitate, în a Lor Vârstă, acceptând-o şi profitând de toate avantajele sale. Ei nu îşi pun poveşti că la această vârstă e ‘’déjà prea târziu’’ sau ‘’devreme’’. Oamenii adevăraţi fac Evoluţie şi pot Totul la Orice vârstă!

Oamenii adevăraţi trăesc după propriile lor repere, – le inventează şi le întrupează realizând. Şi dacă nu se aseamână cu celelalte standarde, nu se simt deranjaţi de acest lucru. Ei permit şi altor persoane să fie evoluaţi precum acelea o doresc. Ei ştiu că misiunea de a ‘’mulţumi toată lumea’’ este una prostească şi imposibilă. Oamenii adevăraţi lucrează asupra sinelui său, dar niciodată nu o fac pentru a plăcea sau pentru a merita aprecierea cuiva. Omul adevărat o face din dragoste de sine!

Fie ca fiecare să trăiască cu Mintea lui

Fie ca fiecare să-şi asculte Sufletul,

Fără a fi sub carapacea vieţii…

Dar creând… Nu – zdrobind…

Să fie viaţa pentru un Bine

Ca răspuns la ale voastre gânduri…

Să fie mai luminoasă Mâine decât Ieri.

Cei dragi alături de noi fiind!

Doamne ajută!

❤  Svetlana Vizitiu


8 comentarii

Nelly Sambriș: Despre viață, bunici, dragoste și iertare


    În fiecare om te poți descoperi pe sine. Vedem la alții, doar ceea ce există și în noi. Trebuie să înțelegi ce îl determină pe un om sa fie într-un fel sau altul, ce stă în spatele poveștii lui de viață, dacă reușești, se prăbușesc închipuitele castele de nisip, dispar conflictele interioare, dar și cele din exterior, dispar iluziile și dezamăgirile…nelly

Copilăria are gustul cireșelor din grădina bunicilor, a gutuielor de la colțul casei, a tufelor de liliac, sădite de mîinile lor muncite, a bunatăților ascunse de ochii nepoților sub zestrea de perne brodate cu fir roșu și a teancului de țoluri țesute de tinerețea lor scurtă și păstrată în priviri ca busuiocul de lîngă icoană de la miazăzi a Casei Mari. Vacanțele de vară la bunicii mei, dealuri, păduri, cîmpii, prietenii sincere și copilărești cu vecinele de vîrsta mea, – tot ce poate face oferi o copilărie adevărată. Mai fericită, poate, decît a altor copii, pentru că erau în viață toți cei patru bunici și încă o străbunică.

Primul a plecat la Ceruri bunicul de pe linia tatălui, Grigore. Avea viziuni filosofice asupra vieții, cunoștea arborele genealogic al familiilor din sat, știa ce familie și de unde provine, cînd a venit în sat, cu cine s-a înrudit prin alianță și era convins că trăsăturile genetice îl definesc pe un om și joacă un rol important în destinul acestuia. De la el am aflat că adevărul nu era întotdeauna cel pe care îl aflam de la veteranii celui de-al doilea război mondial, care veneau la scoală, pentru a ne povesti cum au luptat și și-au sacrificat viața pentru viitorul nostru luminos.

“Cei care au luptat cu adevărat, și-au pierdut viața, cei care au stat ascunși pe la dos au adunat pe urmă toate medaliile”, mi-a spus într-o zi, cînd se făcea paradă de 1 mai, în centrul satului.  Mi-a povestit despre trădări, despre cum un vecin l-a vîndut rușilor pe un alt vecin care a luptat în armata română și cum acel vecin a reușit să se salveze ca prin minune. Despre cum un primar gospodar a fost împușcat public de armata sovietică, în urma unei trădări, lîngă monumentul Regelui de lîngă biserică. Și despre un alt caz, cînd datorită unui președinte de sat mai blajin care nu și-a vîndut sătenii, multe familii au scăpat de deportări. “Din familiile celor care au trădat și au pîrît nu s-a ales mai apoi nimic, Dumnezeu există și niciodată nu trebuie să faci rău. Cele mai grele păcate sunt trădarea și iuda”, spunea de fiecare dată.  Înainte de moarte, cînd aveam 14 ani, a scos din portmoneul său vechi o poză cu el, singura din tinerețe, pe care o păstra de mulți ani și mi-a dat-o mie ca amintire. Mi-am ținut promisiunea și peste mai mulți ani i-am dat acelei poze o nouă viață, la un atelier din Chișinău.

Bunicii Teodora și Grigore Sambriș

Bunicii Teodora și Grigore Sambriș

Bunica Teodora a fost o femeie harnică și curajoasă, care a călătorit mult și nu i-a fost niciodată frică de necunoscut. Cel mai mult o cutremura gîndul la necunoscutul de Dincolo. Nu-și putea imagina cum ar putea să nu mai fie liberă și să nu mai poată să pășească prin grădina fără nicio buruiană:.. “Numai cînd mă gîndesc să stau acolo singură în întuneric fără să fac nimic… este atîta de lucru pe fața pămîntului, aș munci zi și noapte numai să trăiesc”. Din acest motiv, probabil, nu se resemna odată cu trecerea anilor și nu se plîngea niciodată pe bătrînețe. Avea întotdeauna garderoba bine îngrijită, pregătită de sărbătoare, dar mergea rar la biserică. Preoții nu se bucurau de mare trecere la ea. Era sceptică și punea lucrurile la îndoială, era, însă, foarte credincioasă în suflet. De la ea am învățat rugăciunea “Tatăl nostru”.  A plecat la Ceruri de Crăciun, în iarna lui 2011. Cînd îmi amintesc de ea, știu că nimic nu este imposibil și că totul depinde doar de puterea noastră de  a trece cu bine peste punțile vieții. Liliacul sădit de ea, mai înflorește și acum în fiecare primăvară, de ziua mea.

Bunicii Ana si Mihail Balan

Bunicii Ana si Mihail Balan

Toate vacanțele de vară le-am petrecut la bunicii Mihail și Ana, unde nepoții erau alintați cu dulciuri și cadouri la toate sărbătorile și unde mă simțeam ca acasă.  Bunicul Mihail își trăgea rădăcinile  dintr-o familie de belaruși, era un barbat înalt, frumos, întelept și un foarte bun gospodar. Putea face rost de orice deficit iar casa îi era plină mereu de oaspeți. Pentru el omenia, cumsecădenia, cuvîntul promis, erau litere de lege. Era genul de bărbat responsabil care ducea povara greutăților în familie și un părinte care și-a susținut și ajutat copiii. Avea marea calitate de a ne iubi, pe noi nepoții,  necondiționat și nu ne-a supărat niciodată nici măcar cu un cuvînt. A decedat în 2009, spunîndu-i cu o seară inainte bunicii:  “Aniută, noi am crescut împreuna niște copii cuminți, nu am trăit degeaba pe pămînt”.

Pe bunica Ana, care a împlinit recent 81 de ani, o vizitez cu orice ocazie, la toate sărbătorile și nu doar. Atît cît mai este printe noi, prețuim clipele rămase, că într-o zi nu va mai avea cine să ne petreacă poartă, iar casa ei va rămîne pustie… Este o persoană senină, resemnată și credincioasă, care merge la biserică în fiecare duminică și de sărbători. A știut să-și educe copiii grămăjoară, i-a îndemnat să nu să se certe niciodată între ei și să fie uniți. O tradiție păstrată și astăzi, cînd de sărbători se adună cu toții la o masă. Nu mi-o amintesc stînd mult de vorbă cu vecinele la gard, este o fire luminoasă care nu se teme de singurătate. Doar de Dumnezeu, cum spune ea. Îmi amințește de mirosul gutuielor pe care le aduna toamna într-o broboadă din copacul de la colțul casei, pentru a le pune să “lumineze” pe geamurile din Casa Mare.

Cred că am moștenit de la toți cîte ceva, din ceea ce mi-a fost transmis genetic prin intermediul părinților mei, care m-au iubit și m-au susținut întotdeauna. Uneori sunt introvertă, pot avea momente cînd îmi place singurătatea. Mă reculeg, meditez, citesc și în acele clipe nu mă intresează nimic din ce strălucește: lumea mondenă, petrecerile, shoping-ul sau altceva. Dar îmi plac și oamenii, discuțiile interesante, sunt deschisă și pot pregăti ore în șir bucate pentru oaspeți. Sunt sceptică și am moștenit și capacitatea de a pătrunde în esența lucrurilor, dar, în același timp, nu-mi este străin și acel fior al providenței, care te face să înțelegi prioritățile în viață. E ca și acel far, pe care îl vezi din largul mării și te ajută să nu te rătăcești din drum.

Școala a fost instituția care mi-a pus cel mai mult caracterul la încercare. Acolo lupta pentru un loc sub soare a fost acerbă. Erau mai mulți elevi buni adunați într-o singură clasă, de aceea competiția era cuvîntul la ordinea zilei. În fiecare zi. Pentru niște adolescenși în formare, aceste mici competiții reprezentau o lume întreagă. Spiritul sănătos de concurență a dat roade pe urmă. Am fost și eu una dintre beneficiarii acelei “bătălii” prin care am trecut cu succes.

Iertarea imediată și pînă la capăt poate însemna, uneori, prostie. Un motiv în plus, să-ți mai “sară” aceeași greblă în cap. Nu trebuie să faci ceva doar pentru că așa e mai bine (pentru cine?), mergînd împotriva ta. Emoțiile refulate îți pot pregăti o surpriză care ar putea izbucni într-o zi, ca un foc de artificii, în lipsa oricărui motiv. Iertarea adevărată vine atunci cînd depășesti situația, și poate dura luni sau ani. Din cauza orgoliului, supărările devin obsesive și distrugătoare, dacă nu ar exista orgoliul, acestea nu ar pătrunde în inimă și ne-ar ajuta să avem mai multă empatie față de cei din jur.nelly1

Oamenii pot fi duplicitari. Triplicitari, și chiar și mai mult. Ei își pot schimba părerile despre persoanele, lucrurile și evenimentele din jurul lor. Fiecare are o lume a sa interioară care e într-un proces permanent de metamorfoză, și din acest motiv, tu, cu lumea ta interioară, nu trebuie să te abați de la drumul tău, de la ceea ce știi tu că e mai bine pentru tine. Să întelegi cum decurg lucrurile, de ce conjunctură sunt legate acestea și să acționezi în conformitate cu ceea ce îți dictează propria conțiință.  Nimic nu e bătut în cuie, înafară de clipa morții. Aceeași oameni îți pot spune mîine că au crezut în tine întotdeauna. Toți greșim și toți suntem influențabili, așa e natura umană. Altfel devine imposibilă evoluția.

Prietenia adevarată există. Sunt oameni de care te simți legat o viață. Nu contează distanța, unele neînțelegeri și nu are nicio importanță că v-ați vorbit ultima dată acum un an. Există oameni cu care nu trebuie să irosești multe cuvinte pentru a te înțelege. Cel mai mult nu comunicăm prin intermediul limbajului non-verbal, ci la nivel energetic. Asta explică de ce unele persoane ne devin antipatice fără să schimbăm nicio vorbă cu ele, iar pe altele, trăim senzația că le cunoaștem de o viață.

Dragostea înseamnă o cultură a comunicării și respect reciproc. Daca întîlnești pe cineva care te face să-ți pierzi capul iar  în discuțiile cu tine însăți și cu prietenele apar multe întrebări existențialiste fără de răspunsuri, persoana în cauză nu este el.  Iubirea adevarată oferă confort. O cafea dimineața în pat, discuții la miez de noapte, hlizituri într-o călătorie în doi. Restul sunt iluzii după care urmează neaparat dezamăgiri. Pentru ca noi din start asta și facem. Ne automințim în numele a ceva ce nu există, a cuiva care nici el singur nu știe că există în realitate.


11 comentarii

Lenuța Gheorghiță: Totul este superb în viața mea!


Timpul are o singură dimensiune: prezentul. Astăzi, Lenuța Gheorghița, tânără şi foarte frumoasă, vine cu o autobiografie a transformării sale dintr-o răţuşcă într-o lebădă norocoasă şi fericită, cu continuă suflare imprevizibilă, romantică, interogativă şi generoasă, veselă, directă, cu o poveste de dragoste creionată din vise şi speranţe pentru oameni, cu caracteristici specifice unei istorii încredibile, pe care doar ea ştie cum să le redea, în felul ei popular şi amuzant…

Fetiţa mamei Vasiliţa, unicul copil în familie (tăticul a decedat atunci când ea avea doar trei ani). Buneii de pe mamă, ţărani înstăriţi din raionul Hânceşti, s. Leuşeni, s-au dus şi ei degrabă în lumea celor drepţi. Lenuţa rămânea mai tot timpul singură, pentru că mămica muncea – trebuia să-i asigure traiul şi viitorul. Să fie şi ea cu un ghiozdan mai bun, cu o căciuliţă de lebădă pe cap (pe atunci, foarte costisitoare, – o păstrează şi acum)… Zice că era un copil tare năzbâtios, dar şi bun la suflet. Şi mai era frumoasă şi cochetă! Avea mulţi prieteni, “…mai ales că eu le spuneam la toţi de pe la 3 ani că o să fiu o artistă în ograda din faţa blocului’’. Improviza concerte în curtea blocului în care locuia şi cânta cât o ţinea gura de tare. Se adunau s-o asculte toţi copiii şi băbuţele din mahala. Lenuţa se împodobea în straiele mamei, apoi se înfăţişa pe scenă, prinzând la curaj şi începând să cânte. Nu gândea nimeni că va deveni artistă, ea însă era ferm convinsă de visul ei. Aşa va fi! S-a realizat, desigur!lenuta-gheorghita

În acea perioadă de vară dulce din copilărie, o ducea mama în sătucul ei natal. Acolo unde a mai rămas din rude unchiul ei, fratele mamei, cu cei trei copii ai lui. Avea grijă şi de Lenuţa. Ce să mai spună? ‘’Păi, mă plictiseam eu să stau fără treabă!’’ Într-o zi, a aflat că a decedat o babă din mahala. S-a ‘’gătit’’ într-un sarafan cu flori măşcate, luă cu sine o torbă ‘’setkă’’ (împletită în pătrâţele mari din aţe de ie dură) şi dusă a fost la înmormântare! Acolo, a pornit să bocească în gura mare pentru o rublă, prin înțelegere ‘’bătută în palme’’ cu o doamnă, şi nu doar atât – mai ceru şi un pom plin cu bomboane şi covrigi. Deci, s-a tocmit cu succes! Şi a bocit tot drumul cu mortul prin sat, cu pomul plin cu dulciuri în mâină. Înspre seară, când au ajuns, se pomeni cu trei ruble şi cu faţa umflată de plans şi bocit… Unchiul, speriat de cele văzute, i-a trimis mamei ei o telegramă: ’’Vină, fa, şi ia-ţi fata! Mă face de râs în tot satul!’’.

Ulterior, mama n-o mai ducea acolo. Plecau la altă soră de-a mamei, ‘’tocmai’’ în Râbniţa. Şi acolo se apuca Lenuţa de năzbâtii, cu atât mai mult că avea şi cu cine – cu trei verişori. Cu flăcăii ăştia ea mergea şi la discoteca din sat. Ziua păştea şi adăpa gâştele. A păţit-o însă rău de tot. Mătuşa ‘’făcea’’ samogon. Lenuţa a luat rachiu ca să adape gâştele! Ce mai plângea şi răcnea mătuşa la ea! Măcar pene să scoată din gâştele celea pentru perne. Deci, le penea şi ţipa la ea, iar Lenuţa, socată, tăcea, tăcea… Se întreba cu ce a greşit, – de ce omul poate bea rachiu şi gâştele, nu? Au adunat gâştele cu roaba şi le-au aruncat la gunoi. Dar să vezi cu ce bucurie se treziră în dimineaţă – toate gâştele, ‘’dezgolite frumos”, penite pe jumătate, s-au întors acasă! E adevărat că erau ‘’oleacă bete’’…

Acasă, era deja elevă la şcoala nr. 32, într-o clasă corală. Visătoare, Lenuţa se vedea cu ‘’fiţe’’ şi ‘’actriţă celebră’’. Şi a sosit pentru ea ziua mare, în care s-a decis viitorul ei. Mama a fost anunţată de către un Dirijor că fiica ei n-are nici voce, nici auz musical! Of! ce a mai bocit atunci Lenuţa, – toate visele i-au fost spulberate într-o clipă… A fost transferată în altă clasă, cu schimbul doi, şi distrusă moral. Nici mama nu i-a ţinut parte, avea frică mare de profesori şi nu se lega de ei. Dar e mare Dumnezeu! Lenuţa şi acum ţine minte totul, bine şi frumos. Cum a observat-o Ileana Osoianu din ‘’Tălăncuţa’’, cea care a făcut-o pe ea să îndrăgească anume acest gen de muzică: populară. Gata cu moralul la pământ! Anume atunci ea a prins aripi…

Cu Ileana Osoianu, a mers Lenuţa Gheorghiţă la concerte şi festivaluri, iar la unul dintre ele, ‘’Tamara Ciobanu’’, chiar a luat Premiul Mare! Un success răsunător, care i-a deschis uşile pentru a merge mai departe şi a-şi realiza visul: Colegiul Republican de Muzică ‘’Ştefan Neaga’’. În acelaşi timp, a fost învitată ca solistă a orchestrei ‘’Mugurel’’, cu cântăreţi de renume naţional, cu colegi de la care a învăţat multe în plan profesional. Aici, a reuşit să cânte chiar şi cu celebriii Nicolae Sulac, Vasile Marin, Tatiana Chitaniuc, Ana Barbu, Zinaida Julea şi cu mulţi alţi interpreţi recunoscuţi de români. Ea consideră că, încă de la începutul carierei sale de interpretă, a avut fericirea să cânte alături de cei mai buni…

De la ei a învăţat disciplina şi cum se vine cu două ore mai înainte de concert, cum trebuie uneori să taci, să rabzi, dar şi să fii obiectivă, să spui lucrurilor pe nume. Să nu depinzi de alţii, iar când eşti cu moralul la pământ, să mergi cu fruntea în sus. Muncind cu aceste principii, deja la 20 de ani s-a ales cu un automobil propriu. Atunci, cu 18 ani în urmă, acest premiu al ei a fost un şoc pentru toată lumea, pentru că nu prea mergeau fetele la volan… Şi când colo, ea – o ‘’copchilă’’ pentru toţi.

La 25 de ani, Lenuţa Gheorghiţă se menţinea deja stabil pe scenă, avea o experienţă de invidiat ca interpretă populară, cu două CD-uri în activ. Cu măritişul însă nu se grăbea. Pur şi simplu, nu avea un ‘’ales’’. Pe soţul său l-a cunoscut fiind departe de casă, tocmai în Italia. La o nuntă, unde ea a cântat, era invitat şi el. Relaţia lor a durat circa doi ani, iar de ziua îndrăgostiţilor, el i-a cerut mâna. Nu cu un inel, precum de obicei vedem în filme, ci cu un telefon mobil performant! Şi nunta lor a fost de vis, precum şi-a dorit ea. Nici rochia de mireasă n-a văzut-o nimeni până la începutul nunţii. Acel an 2009 a schimbat-o la 180 de grade, a devenit şi mămică, şi soţie! La finele anului 2009, a adus pe lume o bogăţie de fetiţă, o copie de-a ei… A numit-o special – cu un nume pe care il purta în  minte de 20 de ani pâna a-i da naştere. Îşi zicea mereu că, atunci când va naşte o fetiţă, o va numi Magdalena. Atât de tare a îndrăgit-o, încât a şi alăptat-o doi ani. O purta cu sine oriunde mergea – la nunţi, concerte. I-a fost foarte greu, dar s-a meritat. Nu-i pare rău de nimic… În 2014, bunul Dumnezeu a auzit-o şi i-a mai dăruit o minune – un băieţel, cel mai dulce şi dorit, cu numele David.familia-lenutei

Este foarte disciplinată, niciodată nu întârzie – astfel a început la ‘’Mugurel’’, unde a lucrat timp de şapte ani, şi, în continuare, reuşeşte să vină mai devreme oriunde munceşte. O face cu plăcere. A decis că este mai important să fii un artist liber profesionist, pentru a putea colabora cu toate orchestrele, nu doar cu una, şi fără condiţii şi restricţii! A cântat cu toate orchestrele, se bucură în continuare de colaborare cu oamenii din domeniul profesional. A avut fericirea şi norocul să cânte prin toată Europa: Franta, Italia, Spania etc., a fost şi în Israel, Irlanda, Cipru, China, Koreea…

A devenit artistă! Dar şi-a îndeplinit şi un alt “moft’’ al său: a obţinut diploma de Drept în 2012 la USEM şi este licenţiată în Dreptul Penal!!! Desigur, era un scop pe care l-a îndeplinit, dar nu face din acest lucru meserie, în special, în Moldova. Prioritate întotdeauna va fi şi va rămâne Cântecul Popular!

În 2013 a devenit realitate alt vis al Lenuţei, spre realizarea cărui a mers mulţi ani. Au ajuns să ridice casa lor mare. Ea îi spune ‘’Castelul meu’’.

Referitor la portul naţional, niciodată nu a ieşit şi nici nu o face… în opinci. Şi profesorul ei de canto Ioan Paulenco era de acord cu ea. ‘’În opincă se umblă la deal… La biserică şi la joc… în pantofi cu toc’’. Lenuţa orăşeanca cântă fără opinci şi batic pe cap – contează ceea ce cânţi, mesajul şi talentul de a-l reda! Nici mama ei nu purta batic pe cap. Părul aranjat, ‘’gătită’’ frumos şi… neapărat cu zâmbetul pe buze!… Chiar dacă uneori îţi vine să plângi!

A încercat să-şi protejeze viaţa privată, nu vorbeşte mult despre ce este personal. Însă recunoaşte că este o soţie tare bună! Are grijă de casă. Îşi respectă soţul, alături de care se simte protejată şi ea, şi copiii. Se aud unul pe altul, se înţeleg de minune şi ‘’el este alegerea cea mai corectă pe care am făcut-o în viaţa mea’’- spune ea. Copiii sunt cei pe care-i iubeşte ‘’pân-la soare’’ şi adeseori, când ei adorm lângă ea, îi priveşte şi-şi spune că totul este ‘’superb în viaţa mea’’. Are copii sănătoşi. Are mâini, picioare. Poate vedea, auzi… Este mamă. Este femeie. Are soţ, casă, masă şi o carieră frumoasă! Este angajată la un post TV, are emisiunea ei pe care o moderează şi e tare mulţumită, pentru că se simte liberă în acţiuni şi poate vorbi tot ce-i vine în minte… Doamne ajută, să fie la fel şi în continuare! AMINI!

Va așteptam la evenimentul Clubului de elite ”Impresii din viata si carti cu protagonista Lenuta Gheorghiță pe 7 februarie 14.00 la BM ”B.P.Hasdeu”!  https://www.facebook.com/events/143175629489742/

❤ ❤ ❤


4 comentarii

Ana Onică: ”Sper ca oamenii să desprindă mesajul din creațiile mele”


Creaţia ei este o tribună de la care spune ce simte şi vede. Scrie cu pasiune, cu dăruire totală de sine. onica-anaEste realistă, dar având spiritul observaţiei exagerat de bine dezvoltat precum spune chiar ea, – îi este mai uşor să îmbrace realitatea crudă cu haina artistică. Se bagă sub pielea personajelor, pentru a fi mai aproape de trăirile lor sufleteşti, ca să se poată bucura, dar şi suferi alături de ele. Iubește necondiţionat ţara, neamul, graiul şi tradiţiile. Respectă strămoşii, căci nu poate fi prezent şi viitor fără trecut. Poate să vorbească necontenit despre sentimentul de dragoste faţă de frumos, de valorile neamului, de aproapele nostru, faţă de tot ce este sfânt. În operele ei omul se poate înălţa prin puterea binelui, iubirii şi credinţei. Are multe de oferit, are multe trăiri și o experiență enormă de viață despre care, în continuare, ne va împărtăși mai jos. Este vorba de Ana Onică, scriitoare și actriță, om de omenie, un suflet minunat și o doamnă de excepție…

Am venit pe astă lume în luna lui ghenar, când iarna broda flori de gheaţă pe la geamuri, iar albul zăpezii virgine, pe care se părea că a călcat doar Dumnezeu, lumina nu doar satul Tomai, Leova, de la sudul ţării, dar şi sufletele pătinţilor mei, Alexandru şi Alexandra Codreanu. Li se umpluse inima de bucurie, când după cei doi fraţi venisem, eu – prinţesa casei. Mama, fiind fiica gliei m-a învăţat să văd frumosul, să preţuiesc tot ce-i sfânt, Bunica mi-a stat la leagănul copilăriei, sfătoasă a mai fost. Serile de iarnă erau adevărate sărbători când părinţii se întorceau de la muncă, iar bunica ieşea de la stative. După cină, ne aşezam în jurul bunicăi şi-i admiram cu răsuflarea întretăiată povestirile cu care împletea trecutul (tragediile vieţii ei, dar şi al ţării, războiul din 41-45, care l-a răpus pe bunicul chiar în ultima zi de război la Berlin foametea, deportările şi consecinţele acestora) cu prezentul ei colhozurile, colectivizarea….. Tata, era şeful brigăzii de conducători auto, deseori făceau curse lungi în diferite oraşe îndepărtate (Kiev, Harcov etc) pentru a aduce piese auto de schimb. La întoarcere avea ”desaga” arhiplină cu întâmplări care mă captivau prin felul cum erau descrise… De la el, cât şi de la fraţii mei am învăţat să fiu curajoasă, să înfrunt realitate, chiar dacă este dură….

Prefer să fiu în faţă la bine şi la greu, la carte şi la muncă. De mică o făceam pe profesoara cu fraţii (șase la număr) şi vecinii mei. Eram lider la toate peripeţiile făcute în copilărie atât la grădiniţă (în timpul somnului de la amiază am ieşit tiptil cu feciorul educătoarei să rupem merele care abia de-şi conturau forma, ca apoi fiind descoperiţi de educătoare, am sărit. Când m-am văzut cu picioarele pe pământ sesizasem că poala rochiei se prinse în crengile copacului…)

La şcoală am fost o activistă înrăită, mobilizându-mi şi colegii să participe activ la toate manifestaţiile. Moderam cele mai importante evenimente din şcoală, apoi festivalurile raionale…..(luam premii şi diplome) Interesanţi şi plini de farmec au fost şi anii de studenţie UPC „Ion Creangă”, (deşi fusesem să depun actele la actorie, unde trezisem mare interes profesorilor). Acolo, am întâlnit iubirea vieţii mele, cu care mergem umăr la umăr deja 35 de ani. Continuăm să fim perechea ideală pentru copiii, rudele, prietenii şi elevii noştri. Eram ”Romeo şi Julieta” a institutului, fiind admiraţi de studenţi şi de lectori. În fiecare zi, după ore el mă aştepta cu mici atenţii. Primeam în dar primii ghiocei, lăcrimioare, brănduşe.  Eram nedespărţiţi şi la carte şi la distracţii. Dacă se întâmpla să iasă mai devreme de la ore, fiind zărit de lectorul meu, ori de colegi, eram îndemnată să ies. Alergam unul spre altul de parcă nu ne văzusem mulţi ani. Seara îmi cânta la chitară serenade sub geamul căminului.ana-si-vasile-onica El, Vasile Onică, studentul eminent şi bun activist, a cărui foto de pe panoul de onoare atrăgea privirea tuturor studentelor, – m-a ales pe mine.

Avem o poveste frumoasă de dragoste, care a devenit un bun exemplu pentru feciori, dar şi pentru discipolii noştri. Pe unii îi avem prieteni ai familiei, pe alţii fini de cununie, ori cumetri. Am fost studenta Doinei Aldea-Teodorovici, de care mă leagă frumoase şi preţioase amintiri (Eram însărcinate ambele în acelaşi timp). Fiind elevă, studentă, dar şi profesoară m-am implicat şi în actorie (ca amatoare). Am condus cercul literar-dramatic din şcoala din Lăpuşna Hânceşti (am înscenat poemul ”Luceafărul”, de M. Eminescu), soţul Vasile – cercul de dansuri, care se bucura de mare apreciere. A participat la diverse festivaluri în republică, dar şi în Lituania, Klaipeda.(avem frumoase amintiri). Copiii noştri au crescut în şcoală de la 9 luni. În pauză îi alăptam şi le schimbam scutecele. Serile, după ce finișam treburile casnice şi proiectele pentru lecţii, le petreceam împreună cu profesorii declamând poezii sub acordul chitarei mânuite de soţul meu şi acordeonul de V. Marcu, soţul nepoatei Olgăi Ciolacu, artistă a poporului (frumoase amintiri, despre asta s-a scris și într-un ziar)

Am fost o sportivă performantă, jucând baschet în echipa şcolii, am participat la multe competiţii. Scriu de pe băncile şcolii, activând în şcoală am îndemnat şi elevii s-o facă. Activând ca profesoară în gimnaziul, apoi liceul „M. Eminescu” din Chişinău am trecut împreună cu elevii şi părinţii lor printr-o perioadă de loc uşoară a anilor 1989-95. Primele cenacluri, mitinguri, lipsa alimentelor, închiderea gazului, a luminii, despre care am scris cu durere în romanul „Forţa iubirii”.

O altă etapă a vieţii care m-a marcat a fost când Direcţia Învăţământului m-a trimis la cursuri de predare a limbii pentru alolingvi, după metoda prof. Şehter, la Moscova. A fost prima mea plecare departe de familie, când feciorii mei aveau 8 şi respectiv 4 ani. Schimbasem de mai multe ori biletul de avion ca să micşorez despărţirea. Revenind acasă, după orele din şcoală predam la cursuri. Am avut lecţii aproximativ în toate instituţiile de stat, în ministere şi alte organizaţii. Am fost profesoara deputaţilor alolingvi în perioada când în plenum se vota denumirea limbii. (Le scrisesem pe tablă mai multe cuvinte în limba moldovenească şi limba română) deşi se convinsese că nu există diferenţă au votat totuşi pentru cea moldovenească.

Mă simt fericită şi împlinită în marea şi frumoasa mea familie, unde înţelegerea, respectul, încrederea şi dragostea sunt temelia trainică. Mereu primesc atenţii din partea soţului (Specialist principal în invăţămîntul preuniversitar la Ministerul Educaţiei). Acum mulţi ani adusese o bucată de lemn în casă. Eu o tot scoteam afară, ca mai târziu s-o găsesc iarăşi în casă. La ziua mea am primit o feie sculptată în acea bucată de lemn. Frumoase amintiri am legate de ziua mea şi de la elevii mei, atunci când în mijlocul iernii, stăteau ca un şirag de mărgele întâmpinându-mă de la troleibuz până în clasă cu flori şi alte mici atenţii. Cei doi feciori ne-au umplut viaţa cu multe bucurii şi surprize frumoase. În acele timpuri de loc uşoare şi neclare (1998-2003), ei au ales cartea, sportul, muzica, dansul şi nu filmele rulate prin subsoluri. Ian-Alexandru a terminat cu succes facultatea de tehnologii informaţionale, UTM, apoi  și alte facultăţi. În prezent, activează ca regizor…

Mama nepoţelilor mele Bianca şi Iana, adorata actriţă de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, a intrat ca un soare în familia noastră… Ea mi-a umplut pe loc sufletul cu lumină, gonind tristeţea lăsată de fetiţa mea, Doiniţa, care a părăsit astă lume mult prea devreme (de 7 luni)… Diana este o dulce şi gingaşă, care emană doar bunătate şi căldură. Este deosebită în tot ce face. E o mămică şi soţie grijulie, atentă şi nespus de iubitoare, de asemenea e şi o gospodină desăvârşită. Găteşte cu toată familia, repede şi gustos. Le plac experimentele, mereu ne uimesc cu ceva nou-deosebit. Pune mult suflet şi în rolurile pe care le joacă impecabil. Mereu e alta şi totuşi aceeaşi, bună, înţelegătoare şi drăgostoasă. Marian, mezinul este licenţiat în psihologie, activează în diverse proiecte internaţionale… Dacă Ian e mai pragmatic, el e romantic, mai visător.

Anul 1994 mi-a schimbar radical cursul vieţii, după cele trei zile în care m-am aflat în comă. Am fost impusă de starea sănătăţii să părăsesc definitiv şcoala, dar nu şi pedagogia. Din 1997 mi-am deschis un centru de studiere a limbilor ”Lingvistul-Onica”.  Aici am cunoscut mulţi oameni din primul val de migranţi cu poveşti diferite dar asemănător de tragice şi cutremurătoare.Toţi au plecat din acelaşi motiv-sărăcia, lăsându-şi copiii mici, ori minori, părinţilor neputincioşi în faţa bătrâneţii, ori a bolilor….

Am multe sfaturi pentru tineret, le-am expus într-un roman, prin (Bunica Sanda – nepoţica Ancuţa). Am multe lucrări scrise, doar că nu le-am publicat…

În luna lui gustar, pentru nepoţelile mele o poveste era obligatorie înainte de somnul de frumuseţe. Le-am povestit despre eroii din romanul „Forţa iubirii”, Ancuţa şi Ştefănel. Ascultau cu respiraţia întretăiată. Au înţeles despre ce e vorba, au înţeles perfect ce e bine şi ce nu. Îndrăgise deja aceşti eroi şi vroiau continuare. Zicându-le că ei sunt deja mari, mi-au reproşat:”Ei şi… ce, noi nu vom creşte?” Apoi, i-am citit soţului. Scriam noaptea, plângând, iar dimineaţa având ochii roşii soţul mă întreba: – ”Astăzi pe cine ai înmormântat”?

L-am scris în nouă luni, atât de cât are nevoie un copil ca să se nască. Apoi, i l-am citit Dianei, fără să-i spun despre ce este vorba, reacţia şi expresia feţei mi-a dat mai mult curaj, apoi l-am propus unei profesoare de limbă şi literatură română, autor de manuale. Ea mi-a zis atât: – ”Am citit foarte multă literatură, dar mai puţune cărţi m-au ţinut captivă într-o astfel de stare”. Trei ore n-am putut să fac, s-au să mă gândesc la ceva. De asemenea, am fost încurajată de scriitoarea şi criticul literar, dna Lidia Gonţa-Grosu, Claudia Partole şi bineînţeles de dna Marcela Mardare. Alexandru Plăcintă şi de mulţi alţi condeieri, care mi-au spus că ceea ce scriu merită citit de multă lume. Atunci am hotărât să propun spre a fi editat şi romanul, care în cinci luni a fost reeditat, în care s-au adăugat zece pagini cu impresii ale cititorilor venite din diferite colţuri ale lumii.

Romanul „Forţa iubirii” în 2 volume a făcut înconjorul lumii. La invitaţia conaţionalilor noştri am făcut o călătorie „Pe urmele Ancuţei”. Am avut multe întâlniri impresionante… în diferite ţări şi oraşe. Am publicată şi o carte de poezii. Acum lucrez la trei proiecte. Sper ca în luna ianuarie să-mi fac cadou o nouă publicaţie. În toată creaţia mea, mă strădui ca cititorul lecturând să desprindă uşor mesajul pe care îl propun. Să găsească răspunsuri la întrebările care-l frământă. Sa devină mai atent la tot ce-l înconjoară, să vadă frumosul şi să ignore, ori să contribuie la stârpirea urâtului. Să facă ce poate mai bine pentru aproapele său, pentru ţară, s-o facă cinstit, cu pasiune. Să iubească şi să se lase iubit, altfel, iubirea e sortită eşecului. În momentele dificile, când viaţa îl împinge la margina prăpastiei să nu se lase să cadă în gol – asta e cea mai uşoară cale. Trebuie să lupte, să se zbată până va reuşi…”


15 comentarii

Vitalie Vovc: To read or not to be?


Atunci când călătorești în transportul public parizian ceea ce frapează, în primul rând, este numărul persoanelor care citesc. Și așa, a fost întotdeauna. Chiar și proliferarea gadgeturilor electronice nu a pus capăt acestei cutume. Cert, acum mulți citesc și de pe suporturi de alt tip (e-bookuri de ex.), dar citesc!vovc
Dacă-l vezi cu cartea în mână pe cineva la Chișinău, ai impresia că ai dat de un OZN. Faptul că la noi se citește puțin, nu este o noutate. Acei puțini, care constituie nucleul cititorilor din R. Moldova, par a se cunoaște deja nominal (grație noilor tehnologii, printre altele) și, în pofida aparențelor, căci tot ei sunt și acei care produc texte (nu neapărat literare), nu sunt nici reprezentativi, nici suficient de influenţi pentru a avea o pondere sau un rol de formatori de opinie…
Citeam recent un studiu care afirmă că tineriii care au crescut în case pline cu cărți (acei care au efectuat studiul, nici nu au încercat să meargă mai departe, să vadă, de exemplu, cât și ce ce anume citește copilul, ce statut social au părinții, etc., etc.) mai târziu au o reușită socială net peste medie. Iată-așa o legitate: cărți = reușită socială! Statistică implacabilă… Par a fi niște banalități, dar… Cine nu-și aduce aminte de faimosul: „Da’ ce, am să-l fac profesor?” de la noi. Încăpățânarea seculară a moldovenlor de a nu face carte (mai cu seamă de a nu citi, căci studii se pare că se mai fac, mai rău cu lectura) pare absurdă și inexplicabilă… În schimb, suntem meșteri la tânguială. Nu funcționează ceva și gata! De 25 de ani…
Un publicist celebru (nu-i de pe la noi şi nu am să-i pomenesc numele, căci nu are nici cea mai mică importanță) afirma recent într-un interviu că el nu mai citește literatură. Fiindcă ea ar fi falsă. Că nu mai are timp pentru beletristică. Numai că omul, în dorința sa de a epata publicul larg, minte și induce în eroare cu nerușinare spectatorul care-l privește la televizor (în loc să citească o carte). Minte, fiindcă, chiar dacă și nu citește literatură „noua” (dar cine știe cum o fi în realitate?), îi cunoaște pe clasici destul de bine și induce în eroare fiindcă marea majoritate a auditoriului său nu are nici minimumul din lecturile clasice „obligatorii” însuşite… Or, publicistul nostru dă dovadă de o cultură generală mult peste media populară.
Literatura, dacă e să fim onești, nici nu pretinde la statutul de „adevăr”. Din momentul în care am spus „literatură” trebuie să asumăm automat faptul că vorbim despre o realitate specifică, scripturală.Vitalie Vovc

Literatura, indiferent de gen, este o lume a ideilor și oricât de „realist” nu ar fi textul, oricât de mult nu ar face el trimiteri spre faptele din realitatea considerată „obiectivă”, oricât de mult nu le-ar reclama ori nu s-ar autoidentifica drept unul „realist”, el rămâne în zona ficțiunii.
Cu alte cuvinte, vom zice ceva asemănător cu spusele publicistului pomenit mai sus: literatura niciodată nu este o descriere fidelă a realității! Dar ea nu minte. Ea este o reflecție ideatică a lumii care ne înconjoară și astfel ne ajută să înțelegem ceea ce se petrece cu noi în această lume. Lectura nu este altceva decât un joc permanent și o gimnastică destul de intensivă a ideilor.
Un popor care citește întotdeauna are viitor. Un popor care citește mult, are un viitor cert. Și această regulă se aplică fără excepții de niciun fel. Nici măcar studiile și acumularea de diplome nu ajută mult. Acumularea de cunoștințe fără plasticitatea gândului nu este decât un set de reguli și procedee, instrucțiuni tehnice de aplicare a ceva care a fost gândit de alții…
Bineînțeles, cu condiția să nu rămâi prizonier al unei singure cărți… (Vitalie Vovc)