Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


9 comentarii

Tăcerea – mai tare ca strigătul


Plângi atunci când te desparți de un om. Dar cine știe, poate rămânând cu el, ai fi vărsat mult mai multe lacrimi…
Crezi în această clipă că e doar o altă zi a Vieții tale. Dar nu e o altă zi: este anume acea unică zi care ți se oferă astăzi. Îți este dată. Este un dar. Unicul cadou pe care îl ai chiar în acest moment. Și unicul răspuns corect ar fi – să simți recunoștință. Cele mai bune momente din viață sunt greșeli. Și o singură formulă ne conduce viața – adaptarea. Și dacă nu e, rămâi cu durerea ta, în tihnă, și… zâmbind în fața oamenilor. E mare durerea atunci când copilul tău e bolnav și nu ai ajutor de la nimeni. 

Fiecare părinte visează să-și ridice copiii cu succes și depune mult efort pentru a-i ajuta să-și dezvolte abilitățile. Doar că succesul vine adesea contrar circumstanțelor. Spun oamenii că toate problemele adulților parvin… din copilărie. Eu cred că cu toate acestea, nu se știe dacă succesul ar fi fost obținut, dacă unele celebrități nu ar fi întâmpinat dificultăți și greutăți în anii de copilărie sau tinerețe. Succesul și celebritatea au apărut la Beethoven atunci când el avea circa 25 de ani. Câțiva ani mai târziu, la el a survenit o hipoacuzie progresivă, dar, ca urmare muzicianul a reușit să creeze cele mai renumite opere. Beethoven spunea că ”pentru o persoană cu talente și dragoste de muncă nu există bariere”. Viața el și-a trait-o în singurătate.

Și celebrul actor, comicul Charlie Chaplin a avut un trai destul de greu încă din copilărie: un exemplu, când sărmana lui mamă împrumuta papucii săi pentru fiecare dintre cei trei frați la rând atunci când venea rândul să meargă după ajutor social… Chaplin spunea:” Viața este o tragedie când o privești într-un plan mărit, și – e comedie atunci când o privești de la distanță.”

Atunci când cineva în vârstă vrea să-ți spună ceva, – măcar ascultă! Viața m-a învățat să fiu responsabilă pentru acțiunile mele, să mă pot apăra singură, și pe parcursul anilor, aceste necesități s-au transformat în nevoia de a crea o cetate proprie, de a fi independentă, de neatins. Dar, toate acestea au apărut prea târziu, abia la maturitate. De aceea, aș dori să-i conving pe cei mai tineri să-și asculte părinții, pe cei mai în vârstă, care le doresc tot binele… Mergeți cu Credință înainte! Dar, nu-L atingeti pe Dumnezeu în internet: mergeți la biserică, în lume reală, acolo – e credința! Nu accesați ”Like” sau ”Îmi place”, cei – care-și iubesc mama sau tata: telefonati-vă și vizitați-vă parinții!

Și cei bătrâni au nevoie de atenție, afecțiune și respect. Tinerii uită că și ei vor deveni bătrâni. Corect se spune că la bătrânețe fiecare își merită fața pe care o are… Etatea este complet diferită la fiecare persoană în parte și accentuează și mai mult trăsăturile de caracter pe care le-a manifestat în timpul vieții. Unii au chip angelic și sunt de o bunătate și înțelepciune de nu te mai saturi să fii în preajma lor. Alții sunt de o răutate și un egoism feroce, veșnic nemulțumiți și urâți ca niște monștrii cu chip uman așa cum le este caracterul și comportamentul. Cel mai teribil este omul ipocrit care folosind oamenii în scopurille sale, își leapădă ”blana” după ce în modul său i-a ”exploatat”: așa persoane întâlnești zi de zi, ei pot fi printre ”prietenii” tăi. Ești om bun dacă îi recunoști și totuși nu vrei să crezi.., și aceste persoane în continuare au acces la ușa ta… Ignoranța e strașnică atunci când realizezi că nu o meriți… Mai ales, atunci când cunoști adevărul și chiar dorești să schimbi mentalul și condițiile insuportabile, de exemplu, la serviciu, acest stat micuț în lumea ta mare…

Se spune că înțelepciunea vine cu anii, la unii, că la alții pleacă și ultima fărâmă de rațiune. Acest proces observ, în mod special, la cei care și-au făcut carieră sau au reușit într-o funcție de conducere. Sunt cei pentru care succesul și banii contează în primul rând. Ei nu știu, nu înțeleg durerea pentru care lupți să găsești un tratament. Ei sunt convinși că creează trusturi cu un număr special de oameni nu pentru sine ci pentru cultură sau binefaceri. Sub pretextul acțiunilor de caritate, artei, culturii, unii dezvoltă practici ilegale… Ei spun că vor să schimbe și să ajute Statul, dar nu înțeleg pe deplin sensul acestui cuvânt.

Atunci când declanșezi un război, – lupta este doar a autorităților, nu și pentru că acest lucru îl doresc moldovenii sau diaspora… Suntem o țară cu mii de biserici și cu cei mai săraci oameni, despre care Pace poate fi vorba, atunci când nici guvernarea nu o mențne? Majoritatea sunt bolnavi sau îmbolnăviți de sistemul medical sau cel educational, iar atunci când te lupți pentru drepturile tale, – ți se răspunde despre exodul acestui sistem. Că trebuie cumva să oprim migrația. Chiar se merită să plângi în urma celor care fug de neamul care i-a născut? Care nu știu ce este Paștele Domului sau ce este Patria? Dacă credeți că statul vă înșeală în mod constant, nu vă îndoiți – asta nu doar vi se păre! Și totuși, majoritatea oamenilor oricum dorește o guvernare transparentă în viața lor. „Statul” la noi este un grup de oameni care și-au proclamat propriile interese ca fiind publice.

Liniștea e mai puternică decât emoția, tăcerea – mai tare decât strigătul, indiferența – mai teribilă decât războiul.

Este o Rugă, un strigăt de ajutor!

Hristos a Inviat! ❤ 


14 comentarii

Iubeşte precum şi eu te iubesc!


L-am rugat pe Dumnezeu să-l pedepsească pe duşmanul meu, – şi Domnul mi-a răspuns:’’Nu. El este destinat să-ţi fie cel mai bun prieten’’. De aceea, nu ţin pică pe cei ce mă supără, pentru că, în cele din urmă, ei devin, într-adevăr, prietenii mei. Viaţa mă convinge zilnic, cine mi-e prieten… Dar, şi dacă eu merit prietenia lor…eu de vorba cu Domnul

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare, şi El mi-a spus:’’Nu. Răbdarea – este rezultatul testelor îndurate. Răbdarea nu se dăruie, ea se Învaţă!’’ – Şi, Doamne ajută, cât timp a trebuit să îndur, ca să înţeleg că răbdarea e una din calităţi oferite de un caracter dur ce înfruntă obstacole oferite de viaţă, zi de zi… Poate, doar un prost nu va rezista. Și, eu îmi testez uneori prietenii, colegii, ca un catâr pentru a-i face să înţeleagă sinceritatea mea în relaţia omului din Noi, fără a le oferi sursa… răbdării mele 🙂

L-am rugat pe Dumnezeu să mă lipsească de mândrie, de acest orgoliu sălbatic. Şi, Domnul mi-a spus:’’Nu. Mândria nu se i-a înapoi, nu se oferă, nici nu se lipseşte. De ea – se refuză, pur și simplu! – Şi oricât nu m-am ţinut de mândrie, circumstanţele m-au învăţat să mă lipsesc de ea, oricum, am învăţat să cedez cu demnitate, pentru că este și în interesul tuturor şi pentru pacea de suflet…

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericire. Îl rog şi pentru mine şi pentru toată lumea. Şi Domnul îmi răspunde:’’Eu îţi dau Binecuvântarea, iar Fericirea ta depinde numai de tine! – Doamne ajută, în continuare, pentru că eu am realizat din plin cuvintele Tale, şi mă simt fericită pentru că sunt binecuvântată de Tine, să fiu precum doresc să fiu şi eu şi cei dragi mie! De aceea, sunt frumoasă, tânără, pentru că fericirea izvorăşte din interiorul meu… Oamenii întreabă, de ce sunt … tânără? Ce poate fi mai îmbucurătoratunci când te simți prost cu sănătatea? Şi ce e mai vesel…-  în aceste timpuri grele, pline de amărăciuni provocate de acțiunile demnitarilor în defavoarea noastră, și a guvernului votat chiar de noi?

L-am rugat pe Dumnezeu să mă protejeze pe mine şi pe cei dragi de durere, – şi Dumnezeu a răspuns:”Nu. Noi suferim şi depăşim suferinţa prin durere – doar Împreună’’  Și Durerea a devenit o parte precum o necesitate a vieţii noastre suferinde. Vine şi de la fapte rele, –  în urma lor suferă copilul tău. Răsplata nu e singură, ea poate acapara persoane dragi şi nevinovate, e mai mare durerea atunci. O vorbă rea, – o durere în plus. Nu blestema, nu viola, nu bate… – Nu lăsa durere în urma ta!

I-am cerut Domnului să pot creşte spiritual. Dar Domnul mi-a spus:’’Nu. Spiritul trebuie să se dezvolte şi să crească singur, iar Eu voi şopti Cum..”.- Şi, zi cu zi, îmi stăpânesc spiritul, să fie demn de dorinţele și faptele mele. Iar Rugăciunile au devenit discuțiile mele cu Dumnezeu, care întotdeauna ecu noi…  Chiar dacă uneori nu reușesc să mă înțeleg cu oamenii, eu știu la Cine să mă adresez după ajutor… – Doamne ajută, în continuare, şi pentru copiii noştri!

M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să iubesc pe alţii la fel cum mă iubeşte El. – Şi Dumnezeu a spus:’’Cu mare bucurie! Oh, în sfârşit, – În cele din urmă, ai înţeles Ce Este necesar să Ceri…’’

❤ ❤ ❤


19 comentarii

Te bate? Pleacă!


    L-am îndrăgit mai mult decât viaţa, – cel puţin, aşa credeam atunci. El era foarte frumos, avea 23 de ani, un sportiv de performanţă, cu merite şi medalii.  Ne-am cunoscut atunci când eu aveam 19 ani: mergeam cu prietena mea în parc şi de noi s-au apropiat câţiva băieţi. Am discutat, apoi unul din ei mi-a cerut telefonul, şi foarte curând am început să ne întâlnim. Glumea mult, avea şi mulţi prieteni, şi toţi îl considerau un băiat de treabă. Am visat mereu la o familie tradiţională, cu un soţ puternic, responsabil, care câştigă bani, cu o soţie frumoasă, care crează ambianţă normală şi confort în casă, copii sănătoşi… El mă susţinea în toate, spunea că sunt specială şi că niciodată n-a întâlnit fete ca mine:’’Eu, deosebită, şi celelalte toate meschine şi materialiste’’. Primii ani au fost perfecţi. Între timp eu continuam studiile, și adesea visam la un viitor luminos. Uneori, aduceam vorba despre un loc de muncă, dar el spunea ’’Vom vedea’’. Mă bucuram:’’Mă iubeşte, vrea să ne asigure, e un bărbat adevărat!’’ familieEl însuşi, deja lucra şi îmi spunea, că-i place când femeia e gospodină și prepară gustos, că pentru el este foarte important să fie confort în casă.
Viaţa în comun şi primele probleme. În ultimul an de facultate am trecut la el cu traiul. Făceam totul prin casă, cu toate că oboseam cu studiile, scriind și lucrarea de diplomă. Aici, au apărut primele neplăceri, atunci când mă plângeam de oboseală, el se mira:’’Care e motivul?’’ Că doar nu fac nimic, iar studiile mele sunt nişte prostii. Într-o zi am venit de la ore şi m-am culcat. El s-a întors tot atunci acasă şi a început să ţipe la mine, numindu-mă ’’leneşă’’ şi ’’proastă’’. M-am simţit teribil de ofensată şi am decis să plec de la el. Am strâns hainele mele, dar el a căzut în genunchi în faţa mea şi ruga iertare. A promis, că aşa ceva nu se va mai repeta, şi că va respecta studiile mele. Părea speriat, avea o înfăţişare atât de jalnică şi sinceră, încât eu n-am rezistat și m-am topit…
De ce l-am iertat? A fost foarte greu să cred că această persoană pe care eu o iubesc este un monstru. În faţa ochilor mei au apărut imagini cu cele mai fericite momente împreună, în care noi ne plimbam, şi el mă săruta, spunând că sunt cea mai bună… L-am iertat, mă gândeam că el e obosit, pur şi simplu, nu înţelege că mi-e greu, că se va schimba neapărat, că în realitate el mă iubeşte, iar acest scandal, – este o eroare prostească.
Nunta şi speranţe nejustificate. Lunile următoare au fost excelente. Eu studiam, el muncea… Uneori, el făcea mâncare pentru noi doi, sau mă chema la restaurant. M-am îndrăgostit din nou. Şi, în acest timp al ’’lunii noastre de miere’’, s-a întâmplat ceea ce a răsturnat viaţa mea, – noi am decis să facem un copil. Deja terminam facultatea, el avea un servici stabil. Mă apucau unele îndoieli, dar el era convingător.’’Munca nu va pleca nicăieri. Iar tu ţi-ai dorit întotdeauna o familie mare, şi trebuie să naşti, cât eşti tânără’’. Mă săruta la nesfârşit, spunea cât de mult mă iubeşete şi că doreşte să devină tată. Atunci, când am rămas însărcinată, a fost foarte fericit, mă purta şi mă învârtea în braţe în jurul odăii… La o lună după vestea sarcinii mele, noi ne-am căsătorit. În a patra lună de sarcină, mi-am apărat teza de diplomă, şi am rămas să stau constant în casă, probând rolul de gospodină a casei. Al meu, deja soţ şi viitor tată al copilului nostru a promis să mă sprijine, să mă întreţină financiar, să mă iubească şi să nu mă refuze în nimic…
Dar, treptat, viaţa mea se transformă în iad. Cu fiece zi, soţul meu devenea tot mai exigent. În dimineaţă, eu trebuia să mă ridic înaintea lui ca să-i prepar dejunul. În seară, – să-l aştept cu cina caldă pe masă. Şi dacă, la început el se mulţumea cu o masă simplă, – paste cu cârnaţi, hrişcă cu carne de pui, – în curând, a început să ceară feluri de mâncare tot mai sofisticate. Apartamentul la sosirea lui trebuia să strălucească a curăţenie generală. La început, el îşi exprima dorinţele mai domol, ca şi cum în glumă. Spunea:’’Draga mea, tu la mine, desigur, că nu eşti şef-bucătar!’’, uneori, putea să-mi dea de înţeles, că banii le câştigă anume el, iar partea mea de ’’contract’’ nu se efectuează. Eu mă supăram, şi el la început cerea scuze. În sinea mea, eu îi dădeam dreptate, din nou amintindu-mi zilele noastre fericite. Mă gândeam, că dacă voi fi mai blândă şi mai afectuoasă, şi el va fi altfel cu mine, ca şi înainte.
Primul scandal. Atunci când eram în a noua lună de sarcină, s-a întâmplat primul nostru scandal. A venit de la servici supărat. Din prag a început să bâzâie vorbind aiurea. Apoi, s-a apropiat de un dulap, a trecut cu degetul pe poliţă, – acea era acoperită cu praf. A început să-mi vorbească tăios. exprimând nemulţumirea lui. Am răspuns, că sunt, de fapt, în a noua lună de sarcină. El a început să urle la mine, să mă numească în tot felul, înjurând:’’Ce naiba*** faci tu toată ziua acasă?’’ am izbucnit în plâns şi am fugit în altă odaie. El așa și n-a venit să mă mângâie, iar în dimineaţa a plecat aruncându-mi cuvintele:’’Să fie curat până seară!’’ Atunci când s-a născut fetiţa noastră, a devenit şi mai rău. Nu reuşeam nimic, nici să mă spăl. Soţul nu se simţea deranjat de acest fapt, – el cerea curăţenie şi tot feluri de bucate. Insultele lui deveneau zilnice: el se râdea de mine, spunea că sunt o proastă, de care nimeni nu are nevoie. Uneori, el devenea aşa cum era mai înainte, – vesel, distractiv, amuzant. Mă săruta, se juca cu fiica lui, și în aceste clipe, mă gândeam că totul poate fi reparat, că este doar o perioadă grea, atâta timp cât fetiţa e mică, că totul va trece şi el se va schimba în bine. Mă învinuiam pe mine, că nu-i acord soţului atenţie suficient, că nu-l iubesc precum înainte…violenta, familie
Viaţa insuportabilă. Într-o zi, când fiica avea jumătate de an, – eu stam cu ea în braţe la arăgaz, prăjeam peşte în tigaie, pentru sosirea lui. El a venit mai devreme ca de obicei, şi într-o stare teribil de proastă. A întrebat, de ce cina încă nu e gata. I-am răspuns, că nu m-a prevenit din timp că va veni mai devreme… -’’Deci, eu sunt de vină, târfo? Poate tu eşti o capră leneşă?’’- a urlat ei şi a luat tigaia cu peşte de pe arăgaz şi a izbit-o cu putere de perete. Uleiul călit s-a împrăştiat peste tot în bucătărie, eu am ţipat de spaimă, fetiţa a început să plângă… Soțul a blocat calea de ieşire şi a pornit cu tot corpul lui înspre mine. Am închis ochii. Eram speriată şi tremuram toată. El a lovit cu putere în peretele din spate. Eu nu puteam face nimic, – pur şi simplu, aşteptam, că va lovi şi în mine…
Momente frumoase au devenit tot mai puţine, iar în cele rele, eu mă gândeam că trebuie să plec pentru totdeauna. N-am lucrat nicio zi pe specialitatea mea. Nu am unde pleca, nicio variantă bună… Părinţii au un apartament mic, unde mai locuiesc fraţii mei, şi eu cu copilul mic, nu mă încadrez nicidecum în situaţia lor. Da, şi mi-a fost ruşine să fug la părinţi, după toate povestile mele de dragoste din partea soţului, şi cât de perfect este el…
Frica şi ruşine. Într-o zi, în cele din urmă, el m-a lovit. A venit acasă foarte beat de la o petrecere şi a început să strige din prag, că sunt o căscată, și o curvă care aduce pe ascuns bărbaţi în casă, atunci când el lipseşte. Am încercat să-l culc, să-l calmez, dar el continua să mă acuze de adulter. A început să mă bată cu cruzime. Îmi amintesc, cum m-a lovit cu pumnul în cap, apoi m-a însfăcat de păr, aruncându-mă pe podea. S-a pus asupra mea şi încă de trei ori m-a lovit în cap. Singură nu înţeleg, cum am reuşit, dar m-am rupt şi am luat-o la fugă pe scară de ieșire din bloc.
Îmi părea, că lumea se prăbușește în jurul meu. Am chemat ”urgența” și am mers la spital. Medicii m-au întrebat, ce s-a întâmplat, dar n-am avut curajul să recunosc că a fost soțul meu cel care m-a bătut. A doua zi, el se ”tăvălea” la picioarele mele și promitea, că nu se va mai comporta la fel niciodată. Că de vină e… alcoolul. L-am iertat, n-am avut încotro și n-am vrut s-o lipsesc pe fiică mea de tată. Nu aveam bani, nici de lucru, și nici la părinții mei nu puteam merge de rușine.
Mi-era rușine să recunosc că eu sunt acea babă lovită la ”bot”. Mă gândeam, că sunt eu de vină că am ales un asemenea bărbat. Îmi ziceam, că nimeni nu mă va înțelege.
Peste câțeva luni el m-a bătut din nou. De această dată, nici nu mai ceru iertare. Motivul pentru care să mă transforme într-un sac de box putea fi orice: supa nu e gustoasă, plânsul fiicei, expresia mea facială… Trăiam ca în iad, doar supraviețuiam că nici nu mai aveam sentimente, eram ca un robot, o roabă a oricărui moft al soțului meu despot. Și pe timpuri, eu eram atât de veselă, îmi plăcea să mă distrez, și niciodată n-aș fi presupus că cu soțul meu am să devin un cadavru viu. Nu mai dorem nimic, ieșeam din casă doar de dragul fetiței mele. Mă gândeam la suicid de disprerare!
Ultima picătură a fost momentul în care el mă lovea atunci când eram cu fiica în brațe. El lovea cu pumnii în mine, iar fetița răcnea de spaimă. Cu o putere supranaturală l-am împins și am reușit să fug cu fiică mea. Am realizat, că este vorba de viitorul fiicei mele, și am decis să plec de la acest dictator pentru totdeauna. Am sunat-o pe mama, în fine. Credeam că va spune că sunt eu de vină. Spre surprinderea mea, ea m-a susținut. Mi-a spus să scriu o declarație la poliție, dar eu n-am făcut-o. Nu vreau, ca despre fiica mea să se vorbească, că are un tată criminal…
Am plecat de la el. Pentru început, a fost teribil de greu. Din nou, mă gândeam că sunt eu de vină, că nu este el chiar atât de rău. Locuiam împreună cu părinții și frații mei, pe cheltuiala lor. Dar, treptat, totul a revenit la normal. Am ieșit la serviciu, iar fiica mi-am dat-o la grădiniță. Și atunci când au apărut banii, am mers la un terapeut. Psihologul m-a ajutat, și acum înțeleg, că ceea ce s-a întâmplat nu a fost vina mea. Au început să dispară complexele mele…
Acum, locuiesc împreună cu fiica mea: ea este o puicuță minunată la mine, o iubesc enorm… Uneori, visez coșmaruri și din nou retrăiesc toată drama cășniciei mele cu soțul. Mă trezesc într-o sudoare rece, toată udă de transpirație. Am rămas cu o singură teamă, – că toate acestea scandaluri și lovituri au avut un impact pe viață asupra psihicului fiicei mele. Timpul va arăta…
Tuturor femeilor, care sunt într-o situație similară, vreau să le spun doar atât: – Plecați de la Ei!! Vă este frică și credeți că nu veți mai fi dorită de alt bărbat, că nu veți reuși, că nu veți descurca… Nu este așa! Din experiența mea știu, că să fii singură, chiar și cu probleme financiare este mult mai ușor decât să trăiești într-o frică continuă. Să nu vă temeți să plecați, să cereți ajutorul cuiva chiar și a unui străin! Cu siguranță, veți reuși și totul va fi bine în viața dvs! Asta vă doresc! ❤

(Povestea unei doamne-drive)