Copilărie dulce amintire

Era neplăcut atunci când părinții își luau odraslele de lângă mine. Să judeci modul în care ceilalți tratează copiii cu varia dizabilități prin ceea cum reacționau copiii lor la persoana mea, desigur, nu este obiectiv. A fost de câteva ori, atunci când pe terenul de joacă copiii vecini nu doreau să se „joace” cu mine, pentru că eu vorbeam de parcă aveam gumă în gură. În acel moment îmi era dureros, și părinților mei – neplăcut, pentru că părinții acelor copii au susținut acest comportament de negare a personalității mele. În loc să le explice că Sveta este un copil la fel ca ei, îi luau repejor de mâini și plecau mai departe… Era obijduitor, cum credeți. Și, este înfricoșător să-ți imaginezi, cum alți părinți ai copiilor cu alte dizabilități mai grave – oameni nemediatizați, obișnuiți, zilnic retrăiesc asemenea clipe…

          M-am născut normală, peste câteva luni am devenit surdă, mută, apoi bâlbâită, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță!

Când m-au dozat cu streptomițină la câteva luni de la naștere, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă… Cică a fost o greșeală a medicilor… Dar am asurzit, nu deslușeam cuvintele spuse, nici acum nu pot pronunța corect consoanele surde )

Aveam un strabism foarte pronunţat /ochii încrucișați, purtam de mică ochelari groși și mari/, eram tare înapoiată mintal şi abia citeam în clasa 1, nu înțelegeam nicio boabă în „moldovenește”, pe atunci erau gradinițe sovietice cu vorbirea doar în limba rusă. Deoarece nu auzeam ce spune lumea din jur, eu trăiam într-o lumea a Mea, cu visuri, speranțe fericite… Toţi cei din jur râdeau de mine – copiii, colegii, eram numită „proasta, fâlfâita clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că sunt urâtă şi mă gonteau mereu cu pumnii în spate

Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt proastă, urâtă, şi că nu sunt bună de nimic! Atunci începu să clocotească în mine revolta!

Apoi, în clasa a 2-a, a venit o profesoară care mi-a văzut desenul cu o rândunică, şi mi-a spus că sunt talentată. Părinții, la fel, m-au înaripat și motivat cu laudele pentru că desenam frumos. Atunci chiar am inceput să desenez reușit, în urma acestor aprecieri… Cei dragi îmi spuneau:„Tu eşti un geniu”. Și eu am început… să fiu.

Da, mai întâi, în clasa a doua, m-am îndrăgostit de Haiu Oleg, era tare frumușel și nu se uita la mine. Fetele îl adorau. Că să-i atrag atenția, n-am făcut nimic decât să-i dau o palmă peste obraj, nu țin minte din care motiv… Oleg a decedat ulterior, la 26 ani, într-un accident… Am vrut să spun că la 9 ani, nu înțelegeam sentimentul, dar și asta ma înaripa împotriva buling-ului… Mă bucur că puteam simți și dragostea alături de tristețile mele… 

Am prins a citi cărți, o grămadă de cărți care m-au ajutat și m-am făcut ceea ce sunt azi în viață…

Poți fi salvat în momentul căderii tale de cineva mai slab decât tine, dar mai înțelept… 

Sunt profesori buni, dar din păcate un profesor nu poate avea timp pentru un copil sau zece, dar pedagogia, acțiunile lui educative pot dirija mii de elevi. Dacă o face profesional / cu capul… Și, lăudați cât mai des copiii, cât mai mult…

Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trai intreaga viață crezând că este prost.”

Cam așa o istorioară cu mine. Buling-ul există și va fi… Cert că mult depindem de mental, și nu știm cum sa luptăm cu stereotipurile…

Însă, bulling-ul în prezent e mult mai periculos decât ca pe vremuri…

Am reușit să mă „descurc” singură, cu capul pe umeri, cu pumnii strânși… uneori gata de bătaie în apărarea mea, și nu numai. Nu mă puteam plânge des la părinți, îmi era rușine, dar nici nu puteam formula corect gandurile și emoțiile mele. Nu conștiențizam că există nedreptatea… Dacă le explicam ceva în felul meu, uneori nici ei nu reușeau să mă înețeleagă. Odată, am spus arătând la cap: „Tanti, bok-bok, lojka (lingură)!”, adică am primit câteva – pocnituri la cap cu o lingură de la educătoarea de la grădiniță, mă lovise tare, plângeam, și ea tot mai mult se înrăia, ca să-mi astupe gura. Trăiam mai mult cu frică de lumea înconjurătoare pe care n-o auzeam atât de perfect ca alții, – o eroare a medicilor la câteva luni ai mei de la naștere, atunci când mi-au întrodus supradoze de antibiotice (Streptomițină). Pare că mi-ar fi calicit pentru toată viața dacă nu moșteneam de la părinții mei dragi un caracter dur, ambițios și… chiar bun din fire! Realizez ca este așa… Doar că cu încrederea… stau prost în continuare.

Am reușit să fac față singură cu ambiția mea nemărginită, și părinții la fel mi-au fost de mare ajutor. Câte certuri din cauza mea au avut ei cu vecinii, și la școală pentru că cineva a suferit o urmă de la bombardamentele mele pe corp, după ce mă făcea „fâlfâită”, „handicapă” etc. „Posmotrim, kuda ona doidet” (Vom vedea unde va ajunge ea) – spunea o rusoaică cu trei copii care nu mă lasau sa mă joc la nisip, și eu, înghițându-mi lacrimile, de ciudă (aveam 4-5 ani) am împroșcat-o cu nisip. Ce credeți că puteam realiza eu la acești ani? Eu mereu țineam pumnii strânși în contratac, încordată și neliniștită… Părinții nu imediat au observat surditatea mea, abia după 4-5 ani, și eu am început a vorbi abia atunci… Părinții mei dragi, ei mă duceau la toți experții care să-mi trateze hipoacuzia / auzul, și dacă nu puteam desluși sunetele, în special, consoanele surde, atunci cum le puteam exprima corect? Tata încerca să mă facă să înțeleg sunetele, eu repetam la fel, dar nu era „cum trebuie”: unde să pun limba în gură? Așa? Și, așa? O puneam cum trebuie, și totuși nu era corect. Hai, că mergeam la surdolog, apoi la logopedă… Uneori mă prefăceam că aud, doar să ca scăp mai repede de medici. Și azi, continui să o fac, unele persoane oricum spun că eu mă prefac…

Cu anii, am realizat că cel mai bun tratament este experiența! Am început a înțelege oamenii și fără să-i aud bine (azi, nici atâta nu aud fără proteză, sau căști la TV). Caracterul și studiile au mare importanță! M-au salvat cărțile pe care am început a le citi de la 9-10 ani. În viața mea am citit zeci de mii, la școală și acasă citeam una după alta, și pe ascuns uneori, sub ogheal cu o lanternă: după ce am început să port ochelari, părinții îmi interziceau să citesc mult… Prima carte care m-a impresionat pe viață a fost de Elena Ilina „Înalțimea a patra” despre Gulea Koroleva, eroină în războiul hitlerist. Am fost atât de impresionată că o tot reciteam și mi-am făcut-o model. Nu neapărat să fie Gulea, astăzi veți găsi mii de modele mult mai interesante, dar atunci erau alte timpuri și citeam în chiriliță… Este o carte foarte interesantă, o poți citi de la zece ani, nu veți regreta să oferiți copiilor s-o citească în întregime și să aflați detaliile. E bine să ai modele de viață, de la care poți lua exemplu bun și să te inspiri la fapte mărețe. Eu atât de mult doream să fiu ca Gulea, că am început să mă înscriu la toate secțiile de perfecționare sau dezvoltare personală. Astfel, am finișat școala de pictură în clasa a 9, tot odată școala sportivă profil Gimnastică artistică (șpagat pot face și acum); făceam atletică ușoară, la competiții raionale o zbugheam la fugă, mai ales la estafete, și luam premii, desigur. Ce n-am mai făcut?

                       Eu cu fratii mei

După „pandemia” de filme indiene care acopereau toate casele cinematografice în URSS, am decis că nici eu nu dansez rău și… am început chiar a cânta într-o limbă hindi „rastălmăcită” de nimeni, dar cântam și dansam! – așa că luam premiile la toate carnavalurile de la Școala ruso-moldovenească din Florești până clasa a X. Colegii mă invidiau pentru că doar eu din clasă nimeream la aceste evenimente de revelion, iar mama mă chițea așa de frumos, mă înfășura în mătăsuri și podoabe aduse de tăticu meu din Arabia Saudită unde a fost el pe timpuri în deplasare. Eu, fâlfâită, daaa dansam extraordinar dând din fund ușurel, aici practica gimnasticii artistice era la nivel, mi-am făcut și o silueta frumoasă de model. Altceva? Am prins arta fotografiatului. Mergeam săptămânal la Secția de Fotografi mai la vale de casa noastră și învățam cum se fac imaginile, din care unghi și ce lumină sa punctez pe aparatul „Smena 8”, cum se prelucrează, cum se developează etc. Acum mă miră faptul că atât de clar îmi amintesc unele lucruri. Studiile foto mi-au prins bine și în prezent, atunci când filmez la varia evenimente culturale, precum a fost Clubul Impresii din viață și cărți în cadrul Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, proiectul meu reușit. Am aflat despre atâtea personalități, nu mi-am făcut nicidecum relații precum cred alții, dar comunic cu câtiva dintre ei în continuare. Altceva, muzica – adorata sufletului meu, o ascultam de pe un magnetofon enorm cu o bandă rulantă care se tot rotea până se rupea uneori de atâta învârtitură. Eu puneam sunetul la maxim că se speriau vecinii de pe strada Pușkin, 24 (azi, Florilor) din Florești, baștina mea dragă… Vreau să spun că veți crește copii înțelepți dacă îi veți învăța arta cititului… Sportul, dansul, prelucrarea imaginilor și darul culorilor prin desene sau picturi…

Dar, m-am abătut de la… tema principală…

Ziua Mondiala a persoanelor cu dizabilitați – despre care oamenii cu greu își amintesc, doar cei care trec prin asemena dureri, doar cei care trăiesc alături de ei… E la 3 decembrie, atunci când demnitarii își mai amintesc uneori prin mici donații pentru a-i uita pe timp de un an. Drepturile nu merg ca pe roată, cât n-ai turna apă din gură, e mai „util” să vorbească mult. Statul nu oferă tratamente sănătoase, statul n-are nevoie! Legile funcționează prost, mai mult pe hârtie, și suferă milioane de oameni în viață… Și după covid, câți invalizi vor rămâne, dar toți sunt siguri că anume vaccina e leacul… De carte, studii, cultură au uitat toți… Și gata, ești astupat la gură… Internetul are un rol mai puternic în educația a milioane de copii, decât părinții lor!

• Părinți, aveți grijă de copiii voștri, urmăriți comportamentul, stările și postările lor. Sănătate!

Dumnezeu să ne ierte și să ne binecuvânteze! ❤

#Svetlana_Vizitiu #Impresii_viata_carti_blog

De ce oamenii nu se apreciază când sunt alături

Iată, vin mărțișoarele… Care unesc inimile iubite… Iată, există omul astăzi. Este alături. Este disponibil. Vrea să te vadă, să fie cu tine, să vorbească cu tine. Este deschis pentru tine. Azi are timp pentru tine. Și dispoziție pentru tine.
Păstrează căldură pentru tine. Și, mâine poate să nu mai fie. Oamenii sunt muritori sau, uneori oamenii pleacă, pur și simplu. Pleacă de la… Sau pleacă la… Uneori oamenii pur și simplu obosesc să aștepte. Se satură să joace în aceeași poartă. Uneori circumstanțele te fac să pleci. Uneori te îmbolnăvești. Uneori se-ntâmplă un accident la muncă. Și uneori altcineva mai important cere urgent timp și atenție. Nu este suficient…
Există astăzi, mâine nu… Atunci, de ce dacă poți scrie ”Bună”, tu – taci?De ce dacă poți să ridici telefonul și să suni, tu nu faci acest lucru? De ce dacă poți fi alături, preferi să fii singur? Nu cu mult timp în urmă, acum vreo 50 − 100 ani, se cerea mult timp până să primești o simplă scrisoare. Scrisoarea parcurgea săptămâni întregi, dacă nu luni întregi. Mai ții minte?
Îmi amintesc, eu singură scriam scrisori și abia așteptam răspunsul care venea săptămâni întregi. Astăzi, durează o secundă să primești o scrisoare! O clipă! Și încă clipă ca să trimit răspunsul! Dar oamenii tac. Ei nu scriu. Și nu răspund. O oră, zi, săptămână, uneori niciodată. Paradoxal, că găsesc timp să critice lumea pe sociale, zilnic…
Nu cu mult timp în urmă, ca să auzi o voce dragă, era necesar să parcurgi un drum lung. Obositor și greu. Sau să fugi la poștă, să stai lângă stand, să aștepți până îți vor face legătură… Îmi amintesc asta… Am trecut prin aceasta. Acum, durează doar o secundă să auzi vocea cuiva. Avem atât de multe rețele sociale cu conexiuni audio / video…
Posibilități tot mai multe, și – dorințe mai puține. Nu cu mult timp în urmă, pentru a vizita o persoană care trăiește în zonele opuse urbanismului modern, dura o zi de mers pe picioare. Fostul iubit cândva venea la mine pe bicicletă din alt oraș doar ca să mă vadă, să stea jumătate de oră, să se țină de mână, să-mi împărtășească căldură. Azi, asta durează doar 30 de minute. Dar, acum omul rămâne acasă, și nu pentru că e pandemie…
Unul din multele ciudățenii ridicole ale site-urilor de matrimoniale moderne: cerințele pentru cei aleși / indică să aibă o sedere în aceeași zonă, iar traiul în țară vecină este considerat un obstacol pentrui întalniri! Cum au început oamenii să se teamă de obstacole și depărtări!
Nu cu mult timp în urmă, dacă îndrăgostiții erau la distanță mare departe unul de celălalt, a durat ani de zile pentru a vedea persoana dragă. Sau însemna – niciodată… Acum, sunt câteva ore cu avionul. Sau de la vreo două ore cu mașină. Dar omul ′′nu poate′′ să-și ia o săptămână din programul său ′′ atât de încărcat. Sau nu poate ′′scoate′′ din bugetul lui câteva mii pentru un bilet. Și rămâne acolo unde a fost. În singurătate. El se lipsește de întâlnirea cu cineva care încă este alături. În timp cât așteaptă. Încă disponibil.

„O stilcă de apă la supermarket valorează 2 lei. Într-ul restaurant sau hotel, aceeași sticlă poate costa 7-8 lei. Într-un aeroport sau în interiorul unui avion, depășește 10-15 lei. Sticla este aceeași, marca este aceeași, singurul lucru care se schimbă este locația. Fiecare loc dă valoare diferită aceluiați lucru. Când te simți lipsit de valoare sau crezi că nu ești apreciat la adevărata valoare, când totul în jurul tău te minimalizează, schimbă-ți locul nu sta acolo! Găsește curajul să-ți schimbi mediul și să mergi într-un loc în care ești prețuit pentru ceea ce ești și cine ești cu adevărat! Înconjoară-te de oameni care chiar îți apreciază valoarea! – Niciodată nu te mulțumi cu mai puțin!„
În viața fiecărei persoane, apare momentul în care este gata să dea orice ca să spună ceva, doar să audă măcar un cuvânt, o voce, doar să vadă, doar să întindă mâna, doar să rămână aproape și să tacă; dar acestea azi se vor sparge de Imposibilitate.
Din ce în ce mai mulți oameni se trezesc singuri dimineața, gătesc și își beau cafeaua singuri, iar serile inventează lucruri ca să stea mai mult timp departe de casă. Bagă lucrurile în mașina de spălat și mențin o ordinea care, în general, pe nimeni nu deranjează. Pentru că nu are cine.
În favoarea cui – își face omul alegerea pentru ca să nu scrie, să nu sune, să nu vadă, să nu vină? În favoarea mândriei sale? În favoarea autosuficienței? În favoarea orgoliului și confortului său? În favoarea unui alt morman cu bani? În favoarea siguranței tale? În favoarea autoapărării, securității sale?
Când sacrifici pe cineva din motive “altruiste”, pentru că nu suporți să-l lași să te aștepte, e posibil să ajungi tu cel sacrificat…. Cel care așteaptă…
De ce – nu se apreciază oamenii atunci când încă sunt alături? 😥 – La ce mai e nevoie de… mărțișoare?

Să nu pierzi Credința…

#Svetlana_Vizitiu, #Impresii_Viata_Carti_blog

Persoane inutile

Multe afaceri se fac pentru proprietate, nu și pentru dezvoltare de care moldovenii au mare nevoie în prezent… Pentru filantropi: Atunci când ajuți pe cineva – fă-o în liniște, fără mare tam-tam, și public. Ai ajutat, acum dă-o uitării. Altfel gestul tău nu mai are nicio valoare! Tragedia e că noi nu putem rezolva problemele noastre de stat; apelăm la vecini, care dau din umeri de uimire de prostia noastră umană… Ce să-i faci, așa suntem deprinși să așteptăm pomană fără a realiza ceva util acestei  mici țări… Noi, în continuare  putem doar să strigăm, să invinuim fără a înțelege cum stau lucrurile de fapt și niciodată nu ne punem în locul persoanei pe care o criticăm. Ne irosim timpul cu cei care nu ne iubesc, și viceversa…  Da, și este foarte ușor să dăm sfaturi, atunci când nu ne privește personal. Iar în cazul când președintele nostru a fost ales de poporul majoritar, „soarta” lui o decide un grup de persoane împotriva cărui acest mare popor nu poate face nimic, doar să comenteze pe rețele cât de prost este, și o fac după ce l-au votat chiar ei… Ne irosim jumătate de viață pentru regretele din trecut, pentru a spurca pe cineva, și nu facem nimic pentru a schimba lucrurile pentru viitor. În fiecare zi ne trezim cu ceea… că mai avem o șansă. Dar, unicul obstacol – suntem chiar Noi!

#Moldovene!  –Tu numai te-ai născut, nedorit de societate, ești agreat oricum, și lumea te tolerează, dar unde să te bagi, în viață – mii astfel de situații:

La grădiniță, toate bolile ai îndurat, ești încă mic pentru a fi util cuiva, la școală eminent, acasă ajutor, pentru a primi fărimituri din dragostea cuvenită… Iubit, crescut de părinți cu grijă și afecțiune, dar nu și de stat, acele persoane fără simț și noțiune…

Lecții la școală, cursuri, studii superioare, pentru ai face mândri pe părinți de tine, te-ai stăruit atât de mult, și ai pentru ce să fii de cineva respectat, dar s-a întâmplat să devii… surd, nu din născare, – eroare birocrată, în medicină se mai fac greșeli, malpraxisul va dăinui întotdeauna, ca oamenii proști ce nu se știu ca atare…

Ai realizat cum măștile se poartă atunci când vrei să fii util, nevoie mare să te stărui, să înveți să te poclonești și nu odată, în fața șefilor care nu recunosc succesul decât al lor, din nou te-ai dat seama cât de uzate sunt măștile lor…

Nici în familia ta nu poți avea drepturi, se bagă societatea și aici, impozitele și facturile comunale crescând pe măsura nevoilor corupte ale demnitarilor; te vor pune să achiți pentru aerul pe care îl respiri, te vor folosi prin votul tău cap-coadă atâta timp cât ești supraglomerat cu problemele tale… fără a te susține nici prin lege… Vei fi depășit de adversitate și adevărul apare prea târziu, suflat de vânt și de prietenii zburați pentru totdeauna în UE… Deputații se luptă între ei, au grijă să fie în vârf, le este indiferent ce simte omul simplu, nici nu vor crede că ești normal atunci când le arăți erorile sau îți exprimi doleanțele tale, e bine de menționat cum te blochează pe rețele de socializare ca și cum ar fi un joc la grădiniță de copii. Ce să mai vorbim de colegii lor mai inferiori?

Nu ai nimic acum, nici prieteni, nici colegi, care să te ajute, atunci când ești plin de nevoi și mai să nu respiri, și doar ai fost util cândva, când au avut nevoie de tine, nu ai ratat, ai împărțit ce ai putut și cu ei, – dar este de-ajuns să rămâi om pentru ei, ce aștepți altceva? Fii serios. Ești handicap, nu meriți să fii normal, nici chiar sub spaima fricii de dumnezeu, credința undeva la ei – la fundul mării…

Să-ți fie recunoscutor nu este nimeni obligat, în lumea aceasta fiecare-i pentru sine, te-a ajuns ori nu, în cele din urmă? Ești prost ori te prefaci? Te-ai confruntat cum ai putut, pe nimeni nu obijduind, mereu întrând în cârca lor, – ai nimerit-o? Sigur că nu… Tu ești într-adevăr prea simplu! Nici să vorbești nu poți, deci nici să simți ca-atare… Ești un nimeni.

Târziu ai înțeles, iubirea e o infecție, tu oferi tot ce poți din sufletul tău, de ce ești în stare, și mai departe – deja ești de prisos, a cincia roată la căruță, – mereu vei de înlocuit, și la serviciu, și în dragoste eternă…

Dai ce poți, și crezi că mai poți da, dar uiți că timpul zboară și… îmbătrânești, atunci când vine schimbul generațiilor care te vor coborî din meritul tău, de orice poți tu oferi în schimb, dar nici experiența, nici profesionalismul nu mai sunt utile…

Și doar simți din nou că mai ai de oferit, prin firea ta în mod normal, ai energie, minte plină cu idei, proiecte în prag de realizare, te lupți să fii convingător, dar ești nevoit să lași brațele jos, – nu trebuie la nimeni… Legea bumerangului predomină totuși. Ai trecut prin asta, și indiscutabil, știi că funcționează… Cel mai important e că nu aștepți bumerangul, Tu ești Om printre oameni, și „ne iartă, Doamne, greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri…”. Domnul exista!

Persoane inutile… Auzi, cum sunt dați afară cei nevoiași din propriile lor case pentru că un funcționar cu bani și case pretinde la același loc sau lot… TV-ul e plin cu știri și mesaje pe care le auzi parcă, dar nimeni nu știe ce urmează, nimic nu funcționează… În casă o bătrânică, bolnavă, cana pustie, un ceai cu leacuri n-are cine-i oferi, poate s-ar găsi cineva pentru bani dacă ar fi angajat… Va pleca ea în tăcere, în neființă, amintindu-și câtă lume a ajutat personal, cu grijă și necondiționat, și cât de puțin a luat de la viață pentru sine, și – nici un vinovat,.. așa e soarta. Ca la moldoveni…

• Ce lume ambrozivă. Ambrozie de care n-ai scăpare… Ferește-te de Covid, nu ne molipsi, poartă mască, nu e glumă atunci când susții că nu există și… singuri mori de coronavirus…
• 15 februarie — Întâmpinarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
  Doamne- miluiește-ne!

Svetlana Vizitiu Impresii ❤

#Svetlana_Vizitiu_Impresii_Viata_carti_blog, #Republica_Moldova, #Societate, #Atitudine

Top 5 cărți autori, literatură artistică- BM B.P.Hasdeu (în pandemie)

• Jane AUSTEN „Mandrie_si_prejudecată”
  Cea mai cunoscuta si mai apreciata opera a lui #Jane_Austen va introduce in lumea de la cumpana veacurilor XVIII si XIX. Observatia fina si umorul autoarei ofera cititorului delicioase momente de lectura, surprinzind modul de viata britanic la un anumit nivel social. Nu lipseste nici povestea de dragoste cu peripetiile ei.
  În romanul „Mândrie și prejudecată” Jane Austen prezintă povestea familiei Bennet, care locuia într-un sat din Anglia la granița dintre secolele XVIII și XIX. Astfel, opera descrie societatea conservatoare a secolului trecut într-o oarecare opoziție cu ideile reformatoare ale secolului al XIX-lea. Jane Austen este considerată a fi una dintre premergătoarele feminismului, din operele sale preluând ideile și valorificându-le mai târziu scriitoare precum Emily Bronte, Charlotte Bronte și George Sand.
  Romanul a fost cu greu publicat în anul 1813. Inițial a fost dus la editură de tatăl scriitoarei, dar a fost respins din cauza suspiciunii că ar fi scris de o femeie. Totuși, odată publicat, romanul a avut un mare succes. În acea perioadă, literatura era scrisă, în special, pentru femei, dar tocmai lor nu li se permitea să scrie. De aceea, romanele de până la Austen, nu abordau teme feministe sau nu prezentau ca personaje principale femei independente și culte.
  Elizabeth Bennet reprezintă tipul sufragetei. Ea este o tânără cultă, independentă care nu se supune canoanelor clasice feminine. Lizzy consideră că o femeie ar trebui să se căsătorească doar cu persoana cu care crede că poate duce o viață fericită. Din acest motiv, ea refuză două cereri „foarte avantajoase”. De asemenea, în opinia ei, femeile nu trebuie să știe să deseneze, sa picteze, să danseze, să cânte sau să practice alte asemenea activități frivole pentru ca ele să fie considerate „vrednice”. Ea însăși este un exemplu în acest sens. Nu știe să cânte sau să deseneze, cu toate acestea caracterul său îl cucerește pe atât de râvnitul domn Darcy.
  Domnul Darcy, personajul principal masculin, poate fi asociat cu primul cuvânt din titlu – mândrie. El este dominat de o mândrie care îi obturează vederea asupra realității. Pe de altă parte, Lizzy, personajul principal feminin, este copleșită de prejudecățile sale în legătură cu persoanele care au avere. Astfel, titlul este un element anticipativ pentru relația celor doi. Elizabeth și domnul Darcy sunt singurele personaje rotunde ale romanului. De asemenea, sunt singurele care înregistrează o evoluție morală. La finalul romanului putem observa cum cei doi abandonează prejudecățile și, respectiv, mândria.
  Acțiunea se declanșează atunci când în cadrul liniștit al satului apar doi tineri burlaci cu o mare avere, domnul Bingley și domnul Darcy. După acest moment, dintre cele cinci fiice ale familiei Bennet se disting Jane și Elizabeth. Ele sunt cele mai mari și deci cele mai aproape de măritiș. Așadar, romanul va urmări evoluția relației celor două cupluri.
  Pe lângă subiectul principal al acestui roman, pe plan secund întâlnim alte personaje angrenate în acțiuni de scurtă durată. Aceste momente sunt importante pentru contextul general al romanului întrucât ele reprezintă pretexte pentru desfășurarea acțiunii generale.
  Deși Jane și domnul Bingley sunt puși și ei în centrul atenției cititorului, ei nu au un impact la fel de puternic asupra acțiunii. Cei doi sunt personaje plate, caracterizați fiind doar de bunătate și naivitate. Povestea lor este pusă în paralel cu cea a domnului Darcy cu Elizabeth. Totuși, piedicile care apar în relația lor nu sunt cauzate de ei (cum este în cazul celălalt), ci ele poartă amprenta celorlalte personaje.
  Doamna Bennet este exponentul tuturor mamelor acelei perioade. Ea este preocupată doar de casă, bârfele satului, iar nu în ultimul rând de găsirea unor parteneri cât mai buni pentru fiicele ei. Ea este descrisă ca o femeie limitată intelectual, dar încrezătoare în ideile ei. Acest dezacord este o sursă de umor pentru cititor, adesea doamna Bennet fiind surprinsă în ipostaze ridicole.
  Personajele secundare și episodice, precum domnul Collins, Lady Catherine de Bourgh, Charlotte Lucas, Georgiana Darcy și domnul Wickham, sunt caracterizate printr-o singură trăsătură definitorie.
  Elizabeth Bennet este întruchiparea idealului feminin gândit de Austen. Trăind în societatea aceea dominată de forța și gândirea masculină, Jane Austen decide că vrea să schimbe ceva. Prin scrierile sale, ea oferă o alternativă femeii secolului al XVIII-lea.
  Jane Austen analizează și descrie până în cele mai mici detalii atmosfera generală a Angliei acelei vremi. Astfel, personajele ei devin exponenți ai claselor sociale. Toate acestea sunt îmbinate cu măiestrie într-o acțiune ce atrage și fascinează cititorul.
  Odată cu modelul oferit prin personajul principal feminin, Jane Austen adaugă în „Mândrie și prejudecată” și câteva dintre problemele cu care se confruntau reprezentantele feminine ale vremii. De exemplu, doamna Bennet este preocupată atât de intens de viitorul fetelor ei, nu doar dintr-o lipsă de ocupație. În acea perioadă, moștenirea nu putea fi lăsată cuiva de sex feminin. De aceea, în cazul în care domnul Bennet ar fi murit, surorile Bennet împreună cu mama lor ar fi ajuns în stradă. Așadar, fetele trebuiau cât de curând să își găsească un soț pentru a asigura viitorul lor și al familiei. Austen descrie această situație și astfel trage un semnal de alarmă asupra faptului.
  Scris între Octombrie 1796 și august 1797, romanul devine preferatul familiei Austen în cadrul lecturilor de seară. În data de 1 noiembrie 1797, George Austen, tatăl autoarei, îi trimite o scrisoare editorului londonez Thomas Cadell, descriindu-i conținutul romanului. Editorul nu este însă convins și refuză să-l publice. După acest refuz, trec 15 ani și romanul este citit des în timpul lecturilor de seară ale familiei Austen. În perioada 1811-1812 Jane Austen revizuie manuscrisul și îi schimbă titlul din Primele impresii în ”Mândrie și prejudecată”. În redenumirea romanului, Jane Austen, probabil, a avut în vedere „suferințele și opozițiile” rezumate în finalul romanului Cecilia de Fanny Burney’s, intitulat „Mândrie și prejudecată”, unde fraza apare de trei ori cu majuscule. Oferă manuscrisul unui alt editor, Thomas Egerton, din Whitehall, pentru suma de 110 Euro (Jane Austen ceruse de fapt Euro150). Este publicat în ianuarie 1813, în trei volume și costa 18 șilingi. La 27 ianuarie Jane Austen primește un exemplar. Romanul se bucură de succes și se vând 1500 de exemplare. În luna noiembrie este tipărită o a doua ediție, iar în 1817 o a treia.
  Numele autorului a fost anonim până în 1853, când a fost republicat în Anglia. Charlotte Brontë, D. H. Lawrence și Mark Twain se numără printre cei care nu erau favorabili operelor publicate de Jane Austen. În 1870 nepotul autoarei, James Eduard Austen – Leigh publicând A Memoire of Jane Austen, trezește din nou interesul pentru operele acesteia. Secolul XX ii face dreptate, William Dean Howells, Henry James, Rudyard Kipling și alții admirându-i opera. Stilul vivace, ironia înțepătoare, forța de caracter, energia Elisabethei, se adresează și cititorilor contemporani.
  „Astăzi nimeni nu o poate ignora pe domnişoara Austen. Ea este mai înfloritoare ca oricând. Cărţile ei figurează pe listele de bestselleruri, ecranizări ale romanelor sale nu contenesc să apară pe micul sau marele ecran, într-un vârtej de baluri, călătorii cu trăsura, plimbări prin păduri primitoare. Ea provoacă simpatii feministe, identificări romantice, nostalgia parcurilor tematice, reînsufleţiri ale spiritului epocii georgiene, aprecierea conservatorilor, aprobarea marxiştilor, omagii literare, abordări critice deconstructiviste. Omagiul marelui public este egalat pe deplin de aprecierile criticilor. Această renaştere pe frontul criticii, care durează de mai multe generaţii, îşi dă întâlnire acum cu popularitatea generală, post-modernă, a scriitoarei, cu revirimentul clasic al citatelor din operele sale. Aparent retrasa fată bătrână din Chawton, căreia îi displăcea oraşul Bath, evita măritişul, îşi ascundea scrisul când începea să scârţâie uşa şi lucra cu migală pe plăcuţe de fildeş de doi inchi, a devenit un obiect al idolatriei universale, spre încântarea celor mai diferiţi lectori.” (Malcom Bradbury)
  Este una dintre cele mai preferate cărți, în prezent…
  #Recomandare_de_carte, #Biblioteca_Hasdeu, #Impresii_prezentare_Svetlana_Vizitiu, #Lectura_nationala2020, #Citim_la_BM, #Biblioteca_stiri – la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu.

• Aureliu_Busuioc #În_căutarea_pierderii_de_timp – Un Jurnal_cubanez – un foileton început în 27.01.1983, revăzut cap-coadă în 1997 şi dat la tipar în 2011. Include o serie de eseuri, pamflete, evocări ale vremurilor/persoanelor demult trecute; graiul neamului, alte variaţii pe teme de cultură şi limbă, Interviuri, pagini memorialistice consacrate deportării… Eseistica lui Bucuioc cuprinde o paletă inedită din genul literaturii de frontieră, ce îmbogăţește peisajul literar basarabean.
  „Fraţilor, dar n-aţi încercat să vă reînvăţaţi limba dacă aţi uitat-o?” Sunt atât de puţini cei ce nu se jenează să recunoască acest lucru… Iar tinerii care se întorc de la studii din străinătate nu sunt aşteptaţi cu braţele deschise în Moldova. „Desigur, e mult mai plăcut, chiar palpitant, să participi la greve în apărarea limbii pe care crezi că o cunoşti, să strigi sloganeşi să arunci anateme pe capul conducerii care vrea să ne ducă în altă parte- şi cred că nu e deloc rău şi acest lucru -, dar e mult mai greu să te piltmburta pe carte şi, prin muncă asiduă, să-ţi restitui ceea ce ti-a fost furat.’ (tfneori, chiar cu învoirea ta, de unde şi păcatul!) …Mă voi linişti-doar când voi auzi un demnitar vorbind normal limba ţării sau în parlament nu vor fi strecuraţi cunoscători de rusă (şi aceea aproximativă) şi total netunoscători de limba oficială a ţării, limbă în care se scriu legile! Limba_noastră, frumoasa noastră limbă românească, nu aşteaptă declaraţii de dragoste. Ea aşteaptă dragostea noastră.” – a menționat scriitorul. Continuarea o aflați solicitând cartea la Bublioteca Municipală B. P. Hasdeu!
• Surse scribd: http://www.hasdeu.md/data/userfiles/files/busuioc-ultimul-red(2).pdf
• Scribd: Unchiul din Paris de Aureliu Busuioc – https://ru.scribd.com/doc/26659162/Aureliu-Busuioc-Unchiul-Din-Paris
• Aureliu Busuioc – poet, prozator, dramaturg, eseist, jurnalist, publicist, redactor, director, romancier, scenarist, scriitor și traducător din Republica Moldova. S-a născut pe 26 octombrie 1928 în satul Codreanca din judetul interbelic Orhei (decedat pe 8 octombrie 2012). A învătat și la Școala Militară de Ofiteri Activi de Transmisiuni din Sibiu. A fost redactor-șef la ziarul „Tinerimea Moldovei” și redactor-șef adjunct al revistei „Chipăruș”. În 1977 a fost secretar al Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor din R Moldova. Lectura operelor lui Aureliu Busuioc creează o plăcere deosebită.

• „Singur_în_fața_dragostei” pătrunde cu toate frumusețile și pagubele dragostei. Publicat pentru prima dată în anul 1966, textul a prilejuit lansarea lui Busuioc ca romancier, după ce acesta publicase anterior versuri. Având drept temă principală iubirea, romanul prezintă povestea de dragoste născută între doi dascăli din mediul rural.
  Acțiunea romanului se desfășoară în satul Recea Veche, de-a lungul a cincisprezece capitole, care urmăresc povestea_de_dragoste dintre Radu Negrescu (personajul principal) și Viorica Vrabie. Negrescu trecuse printr-o căsnicie nereușită, de foarte scurtă durată, cu Lida, uniune soldată cu o puternică decepție a protagonistului. Decepționată și ea în urma ratării unei căsnicii cu un ziarist…, urmarea o aflați solicitând cartea la Bublioteca Municipală B. P. Hasdeu! Mihai_Cimpoi :„Proza şi dramaturgia sunt ale unui poet, dat fiind deficitul de substanţă epică şi construcţie dramaturgică, recuperat însă de sentimentul dramaticităţii vieţii. Dotat cu inteligenţă şi spirit de observaţie şi umor, Busuioc reprezintă tipul rar de scriitor „urban” care valorifică cu predilecţie un material de viaţă rural. Proza sa refuză relatarea domoală moldovenească, fiind dinamică, „cinematografică”, eseistică şi având nerv ironic…”(din „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”). Aureliu Busuioc s-a impus în literatură ca poet, fiind semnatarul unor importante cărţi de poezie, pline de vervă umoristică şi meditaţii filosofice. Pentru scriitorii generaţiei postbelice a fost ca un model de cultură literară şi civică, de verticalitate, de curaj demn de urmat. Pentru merite deosebite Aureliu Busuioc a fost menţionat cu premii şi diplome: Laureat al Premiului Tineretului din fosta URSS „N. Ostrovski” (1974); Maestru emerit al artei (1984); Laureat al Premiului Naţional al Republicii Moldova.
• Anul 2020 – 121 de ani de la naşterea scriitorului Ernest Hemingway, romancier, nuvelist, prozator, reporter de război, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori americani din istorie. Scrierile lui s-au bucurat de un succes imediat încă din timpul vieţii, iar multe dintre scrierile sale au fost ecranizate la scurt timp după apariţie. În anul 1953, Hemingway a fost laureat al Premiului Pulitzer, iar un an mai târziu a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Ernest Miller Hemingway s-a născut la 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, o suburbie a orașului Chicago, fiind cel de-al doilea copil al familiei Clarence Edmonds Hemingway – de profesie medic – și Grace Hemingway – de profesie muziciană. Se spune că tatăl său şi-a dorit ca şi cel de-al doilea copil al său să fie fată, astfel că, după naşterea lui Ernest, tatăl și-a îndreptat întreaga afecțiune către sora mai mare a lui Ernest, Marcelline. Astfel că, pentru a atrage măcar atenția mamei sale, fiul începuse încă de mic să folosească un limbaj jignitor. Familia Hemingway îşi petrecea verile la casa de vacanţă de lângă lacul Walloon, unde micul Ernest era învăţat de tatăl său să pescuiască, să vâneze şi era luat în drumeţii, experienţe care nu doar că au fost surse de inspiraţie pentru scrierile sale de la maturitate ci i-au favorizat şi cele mai mari pasiuni ale vieţii: să pescuiască şi să trăiască în zone îndepărtate şi izolate de restul lumii. În perioada 1913-1917, Hemingway a urmat cursurile şcolii generale şi ale liceului din Oak Park, fiind atras de box, polo şi fotbalÎn perioada liceului ia şi primele lecţii de jurnalism, după ce unul dintre profesorii săi concepea sala de clasă ca o redacţie a unui ziar.Acum începe Hemingway să publice primele texte în „TheTrapeze“, ziarul şcolii, adoptând stilul jurnaliştilor sportivi, întocmai cum fusese învăţat, cu propoziţii scurte, paragrafe scurte, într-un ton pozitiv. După absolvirea liceului, se mută în Kansas City, unde se angajează reporter la ziarul Kansas City Star. Participă la Primul Război Mondial, înrolându-se voluntar, în anul 1918, în formațiile auxiliare ale Crucii Roșii americane care activau într-o unitate de ambulanțe pe frontul din Italia. A fost rănit, la 8 iulie 1818, de explozia unui obuz în apropiere de localitatea Fossalta di Piave, apoi, după încheierea războiului, este decorat de către autorităţile italiene cu Medalia d’Argento al Valore Militare și Croce al Merito di Guerra. S-a recuperat la un spital din Milano, unde s-a îndrăgostit serios de o asistentă, pe nume Agnes von Kurowsky, însă, după externare şi revenirea în America, în martie 1919, Agnes îi scrie o scrisoare, în care îl anunţă că este logodită cu un ofiţer italian, moment în care Hemingway suferă o serioasă depresie. Încă nerefăcut complet, Hemingway şi-a petrecut timpul în expediţii sau la pescuit cu foştii colegi de liceu, experienţe care vor sta la originea unor viitoare scrieri de proză scurtă. Devine apoi corespondent al publicaţiei „Toronto Star Weekly“, apoi se îndrăgosteşte de Hadley Richardson – o roşcată cu opt ani mai în vârstă decât Ernest – , o dominşoară care venise în vizită la sora colegului de cameră al lui Hemingway. A urmat o perioadă de corespondenţă intensă între cei doi, apoi căsătoria, Hemingway se angajează corespondent extern al publicaţiei „Toronto Star“ pentru Paris, iar cei doi se vor muta, pentru o perioadă, în Capitala Franţei. În anul 1923, cei doi soţi s-au instalat într-un apartament din „Cartierul Latin“, iar Hemingway îşi va dedica timpul scrisului. El considera că la Paris trăiau cei mai interesanţi oameni din lume, iar şederea aici i-a prilejuit întâlnirea cu Gertrude Stein, James Joyce şi Ezra Pound, iar la petreceri i-a cunoscut pe Pablo Picasso, Joan Miró şi Juan Gris. Întâlnirea cu poetul american Ezra Pound avea să rămână definitorie pentru întreaga sa carieră, după ce acesta l-a sprijinit în conturarea unui stil aparte, numit „teoria iceberg“ – adică reflectarea lucrurilor cele mai simple în modul cel mai simplu, într-o proză energică, aspră, dură, cu o mare economie a mijloacelor stilistice și susținută de un ton colocvial – şi l-a introdus în cercurile frecventate de James Joyce, care reprezentau tot atâtea ocazii de a se lansa în discuţii artistice stropite din plin cu alcool. În septembrie 1923, copilul soţilor Hemingway, John Hadley Nicanor, se năştea la Toronto, apoi familia va reveni la Paris. Hemingway publică primul său volum, proza scurtă „Tabăra indiană“, care a cunoscut un succes remarcabil. A urmat vizita lui Hemingway la Pamplona, perioadă în care a devenit pasionat de coride, şi a început să scrie pentru romanul „Şi soarele răsare“ (Fiesta), care avea să fie publicat în octombrie 1926. „Fiesta” este romanul de debut al lui Hemingway, iar acțiunea se concentrează în jurul unui grup de americani expatriați care trăiesc la Paris și fac excursii prin Franța și Spania. Povestitorul acestui roman scris la persoana întîi este Jake, fost combatant în Primul Război Mondial, care suferă de pe urma unei răni misterioase, ce îl împiedică să aibă o relație sexuală cu personajul feminin central al cărții, Brett Ashley. Pe parcursul întregii poveşti, Brett și prietenii ei călătoresc, se distrează, se îndrăgostesc sau doar flirtează, dar nu reușesc să alunge un sentiment straniu, de goliciune, de vid, specific „generației pierdute” de după război. Ernest va avea, apoi, o aventură cu jurnalista Pauline Pfeiffer, de care soţia sa va afla, iar divorţul soţilor Hemingway se va produce în ianuarie 1927, scriitorul fiind obligat să-i acorde fostei partenere o parte consisentă a încasărilor de până atunci. În mai 1927, Hemingway se va căsători cu Pauline Pfeiffer, iar cei doi se vor muta în Key West, în America. La finalul anului 1928, Hemingway primea o telegramă prin care era anunţat că tatăl său se sinucisese, iar scriitorul a intrat într-o depresie adâncă, de care nu va mai scăpa până la finalul vieţii. În anul 1929, Hemingway publică romanul „Adio, Arme“, iar critica de specialitate i-a acordat cele mai înalte calificative. „Adio, arme” este povestea locotenentului Henry, concentrat pe frontul italian în timpul Primului Război Mondial, și a pasiunii lui pentru Catherine Barkley, o soră medicală britanică. Încă de la prima lor întîlnire, Catherine îi povestește, de parcă în contextul respectiv propria ei tragedie și-ar fi pierdut orice interes, cum logodnicul ei fusese omorît în luptă cu un an înainte, după ce încercase în zadar să o convingă să se căsătorească.Cei doi încep o relație, iar Henry este convins că nu e îndrăgostit de Catherine și nici nu o va iubi vreodată. Pentru el, acesta e doar un joc, la fel că bridge-ul, doar că în locul cărților sunt folosite cuvinte. Curînd, însă, jocul devine serios și în cele din urmă Henry dezertează ca să fie împreună cu Catherine. Hemingway s-a deplasat apoi în Spania, fiind măcinat de aceeaşi depresie, iar rodul acestui sejur va fi colecţia „Moarte după_amiază“, publicată în anul 1932, bazată pe dorinţa sa de a scrie despre coride şi despre „moartea în cea mai pură formă“. „Moarte după-amiază” este considerată și astăzi cea mai bună carte despre coride, însă nu este un tratat simplist despre luptele cu tauri, ci o meditație profundă asupra vieții. Ernest se va delecta cu vânatul, călătorea încontinuu, iar în 1933 s-a aflat, alături de soţie, într-un safari în Africa, unde a suferit de o dizenterie care era să-i fie fatală. Experienţele de acolo aveau să se afle la baza remarcabilei proze scurte „Zăpezile de pe Kilimanjaro“, ce va vedea lumina tiparului în anul 1939. „Zăpezile de pe Kilimanjaro și alte povestiri” este o colecție de narațiuni scurte, cu un puternic caracter autobiografic, având ca subiect pasiunea reală a autorului pentru vânătoare, pescuit, coride, schi, box, safari, precum și experiențele acestuia din timpul războiului. Hemingway declara că personajul principal este inspirat din „viaţa singurului om care nu mă poate da în judecată, adică eu”. La revenirea în America, Hemingway şi-a cumpărat o ambarcaţiune, pe care a numit-o „The Pilar“, şi a plecat în Caraibe, a petrecut o perioadă lungă la Bimini, în Bahamas, iar rodul şederii sale aici va fi noul său roman, „A avea şi a nu avea“, publicat în anul 1937. În perioada războiului civil din Spania a fost corespondent al agenției americane North American Newspaper Alliance (NANA), prima oară în februarie – mai 1937, apoi între august 1937 şi ianuarie 1938, apoi din martie până în mai 1938 și din septembrie 1938 până la retragerea de pe Ebru. În toată această perioadă, Hemingway va călători intens, în Franța, la Toulouse, apoi la Barcelona, Valencia și Alicante, apoi pe câmpul de luptă de la Guadalajara, la Brihuega. În corespondenţele trimise ziarelor americane, Hemingway nu a fost doar un simplu corespondent de război, ci a trimis mesaje de solidaritate cu lupta dusă de republicani cu forțele intervenționiste reunite ale Germaniei hitleriste, ale Italiei lui Mussolini și ale rebelilor spanioli conduși de generalul Franco. Mai mult, Hemingway va realiza, alături de cineastul olandez Joris Ivens, un film despre Spania, al cărui scenariu și comentariu au fost scrise de autorul american, un film-mărturie despre lupta poporului spaniol pentru libertate. În anul 1938, Hemingway participa în SUA la cel de-al al doilea Congres al Scriitorilor Americani, unde va rosti un discurs în care a explicat atitudinea și rațiunile care l-au făcut să plece în Spania: „Un scriitor care nu minte nu poate trăi și lucra într-un regim fascist…Fascismul este o minciună, și de aceea e condamnat la sterilitate literară. O dată dispărut, el nu va avea altă istorie decât istoria sângeroasă a asasinatului,care e foarte cunoscută și pe care câțiva dintre noi au văzut-o cu ochii lor în aceste luni din urmă”. A urmat separarea de Pauline, plecarea în Cuba, alături de Martha Gellhorn, o jurnalistă pe care o cunoscuse în perioada şederii în Spania, şi stabilirea lor la ferma „Finca Vigia“, în apropiere de Havana. La 20 noiembrie 1940, Hemingway se căsătorea pentru a treia oară, iar Martha Gellhorn era cea care îl va inspira să scrie romanul „Pentru cine trag clopotele“, finalizat în iulie 1940, care avea să cunoască un succes fulminant, cu o jumătate de milion de exemplare vândute în doar câteva luni, şi o nominalizare pentru premiul Pulitzer În anul 1944, Hemingway s-a aflat în Europa, fiind prezent, la 25 august, la eliberarea Parisului. La sfârşitul anului este afectat de o febră puternică, fiind internat de urgenţă în spital, cu pneumonie. Hemingway va fi decorat cu „Steaua de Bronz“, pentru acte de vitejie în cel de-al Doilea Război Mondial. O va întâlni, apoi, la Londra, pe Mary Welsh, corespondenta revistei „Time“, de care se îndrăgosteşte imediat şi pe care o cere în căsătorie după a treia întâlnire, însă la scurtă vreme suferă un accident auto şi o puternică lovitură la cap. Toatea aceastea veneau pe fondul vechii lui depresii, adâncite de pierderea celor mai importanţi prieteni din lumea literară, pe fondul unor dureri de cap cumplite, a unor probleme grave ale tensiunii arteriale, a diabetului, toate puse pe seama anilor de excese alcoolice. În anul 1948, se va îndrăgosti nebuneşte, la Veneţia, de Adriana Ivancici, o tânără de 19 ani, o poveste care îl va inspira în scrierea volumului „Dincolo de râu şi între copaci“, publicat în anul 1950, care a reprezentat, însă, un adevărat fiasco. Enervat la culme de acest insucces, în 1951, Hemingway scrie „Bătrânul şi marea“, publicat un an mai târziu, devenit capodoperă, un volum care avea să-i aducă, în anul 1953, Premiul Pulitzer. „Bătrânul și marea” relatează trei zile din viața unui pescar cubanez pe nume Santiago, care timp de aproape trei luni nu prinde nici un pește. Urmărit de ghinion, el iese departe în larg, iar de data aceasta momeala aruncată de el atrage cel mai mare pește care a fost văzut vreodată, care însă nu se va lăsa prins fără luptă. Modul în care Hemingway descrie confruntarea, dar și relaţia dintre Santiago și ucenicul său fidel, singurul care nu-și pierde încrederea în el, fac din „Bătrânul și marea” o capodoperă a literaturii universale, o #povestire bogată în sensuri, limpede și cuceritoare. În anul 1954, Hemingway suferă două accidente de avion succesive, în Africa, o prăbuşire şi o explozie la decolare, soldate cu lovituri multiple, arsuri grave şi o pierdere consistentă a fluidului cerebral. În perioada recuperării, petrecută în Uganda, Hemingway se amuza citind falsele necrologuri scrise despre „moartea sa”. La doar câteva luni distanţă, în octombrie 1954, Hemingway a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în «Bătrânul și marea» și pentru influența pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan”. Hemingway se simțea slăbit și, drept urmare un diplomat american din Suedia a fost prezent în locul său la ceremonie. În textul discursului de acceptare, Hemingway arăta: „Stimați membri ai Academiei Suedeze, Doamnelor și Domnilor, neavând priceperea și dezinvoltura pentru a susține un discurs, nici cunoștințe de oratorie sau de retorică necesare, doresc să mulțumesc organizatorilor pentru generozitatea lui Alfred Nobel de a oferi acest premiu. Niciun autor care îi cunoște pe marii scriitori ce nu au primit acest premiu nu îl poate accepta decât cu modestie. Nu este necesar să îi menționez pe acești scriitori. Fiecare dintre cei prezenți aici își poate contura propria sa listă, după cunoștințele și conștiința sa. Îmi este imposibil să îl rog pe ambasadorul țării să citească un discurs în care un scriitor vrea să exprime tot ceea ce se află în sufletul său. Într-o scriere, lucrurile nu pot fi deslușite imediat, și autorul este norocos dacă se întâmplă așa¡ în cele din urmă însă, ele devin destul de clare, atât prin ele însele, cât și datorită gradului de alchimie pe care autorul îl deține, îl va fi suferit sau îl va fi uitat. Scrisul presupune o viață solitară… Am vorbit prea mult pentru un scriitor. Un scriitor trebuie să scrie ceea ce vrea să spună și nu să vorbească despre asta. Încă o dată, vă mulțumesc.“. În fine, deşi a arătat că alţi scriitori erau mai îndreptăţiţi să primească premiul, „banii sunt bineveniţi“. A urmat o puternică deteriorare a stării psihice a scriitorului, iar la 25 iulie 1960, Ernest şi Mary au părăsit definitiv Cuba, în special din cauza turiştilor ce-i invadau ferma. Hemingway începe să se izoleze, nu mai vorbeşte cu nimeni, îşi îchipuie chiar că FBI-ul îi supraveghează locuinţa. Este internat de zeci de ori în spital, este tratat prin terapie electroconvulsivă, are o tentativă de sinucidere, este din nou internat. La 2 iulie 1961, Hemingway s-a sinucis, la locuinţa sa din din Ketchum, Idaho, cu două gloanţe, cu arma sa preferată, folosită anterior pentru a împuşca porumbei. La ani distanţă, fratele şi sora scriitorului, aveau să sfârşească exact în acelaşi fel, alegând să se sinucidă, la fel ca tatăl, fratele şi bunicul lor.  Postum, i-au fost publicate volumele: „The Wild Years” (Anii sălbatici) – în 1962, romanul „A Moveable Feast” – în 1964, „By-Lines” (un volum cu articole publicate în „Toronto Star”) – în 1967, romanul „Islands in the Stream” (Insule în derivă) – în 1970, „The Nick Adams Stories” (Povestirile lui Nick Adam) – în 1972, volumul de poezii „88 Poems” (88 Poezii) – în 1979 şi volumul de corespondenţă „”Selected Letters” – în 1981. În mai 2014, „Papa”, un film biografic despre Ernest Hemingway, cu Adrian Sparks în rolul celebrului scriitor, a devenit primul lungmetraj filmat în Cuba, după aproape 50 de ani. Regizorul peliculei, Bob Yari, a declarat că este recunoscător că a primit permisiunea de a filma în faţa Palatului guvernamental din Havana câteva scene importante, inclusiv o reconstituire a luptelor armate între susţinătorii lui Fidel Castro şi aliaţii generalului Fulgencio Batista y Zaldívar. Filmul, bazat pe scenariul scris de Denne Bart Petitclerc, fost jurnalist al publicaţiei Miami Herald, se concentrează asupra prieteniei dintre acesta şi Ernest Hemingway, din timpul perioadei politice tulburi prin care a trecut Cuba în anii ’50. După dispariţia sa, a fost înfiinţat un grup virtual al oamenilor care arată ca renumitul scriitor american, Heminglookalikes.com, în care participanţii sunt „purtători“ de păr şi barbă albe, exact cum arăta şi Hemingway. Periodic, ei organizează întâlniri cu toţi membrii, iar anual are loc concursul care desemnează cea mai fidelă sosie a lui Hemingway. În timpul vieţii, un căpitan de vas i-a oferit lui Hemingway prima pisică cu şase pernuţe, scriitorul devenind cel mai mare iubitor al felinelor care au această particularitate. După 1961, anul morţii sale, casa lui Hemingway din Key West, Florida, s-a transformat în muzeu şi, implicit, în locuinţa pisicilor sale. În prezent, casa găzduieşte aproximativ 50 de pisici, dintre care jumătate sunt polidactile. Drept urmare, termenul de „pisica lui Hemingway“ desemnează tocmai pisicuţele cu şase pernuţe. Tot legat de pisicile sale preferate, trebuie amintit un alt amănunt interesant: în momentul în care barul său preferat, Sloppy Joe’s, şi-a schimbat sediul, scriitorul a luat unul dintre pisoarele din baia localului şi l-a pus în curtea casei sale din Key West, Florida. Îşi băuse atât de mulţi bani în acel bar încât considera că vasul de toaletă îi aparţinea, astfel că pisoarul s-a transformat într-o fântână de grădină din care şi în prezent îşi potolesc setea pisicile lui Hemingway…

• Din Jurnalul din Anul Ciumei (1665) a lui Daniel Defoe. Câteva constatări:
• 1. Că nici atunci oamenii nu credeau în boală (contaminare); Ciuma
• 2. Că în loc să observe realitatea, ei preferau să se încreadă în șarlatani care le ofereau o versiune îndulcită a situației pandemice;
• 3. Că nu țineau cont de regulile obligatorii impuse de stat și căutau tot felul de modalități prin care să sfideze #legile pe timp de criză, deși nimeni nu avea nimic de câștigat din asta;
• 4. Teatrele (sau orice activitate a artiștilor ambulanți), cârciumile și petrecerile au fost închise;
• 5. Bisericile au rămas deschise și oamenii se îmbulzeau acolo, în speranța că Doamne-Doamne o să-i cruțe;
• 6. Că oamenii se transportau de co lo-colo fără să realizeze că ar putea fi infectați, reușind astfel să crească numărul de îmbolnăviri;
• 7. Că exista un soi de indiferență pentru restul lumii, precum „după mine, măcar și #potopul”;
• 8. Că medicii au fost cele mai solicitate, dar și cele mai neapreciate personaje ale acestei #istorii;
• 9. Că deși s-au dat ordonanțe pentru menținerea curățeniei în mijloacele de transport, nu se ținea cont de asta;
• 10. Deși buletinele mortuare arătau o creștere săptămânală a cazurilor, oamenii continuau să iasă din case pentru orice fleac și li se întâmpla să moară chiar în piețele publice, încărcați de cumpărături.
• După foarte mulți ani, cartea publicată de Daniel Defoe despre marea ciumă de la Londra pare să fie atât de apropiată de ceea ce trăim noi astăzi. A fost publicată în 1722, iar marea ciumă la care se referă cartea s-a petrecut la Londra în anii 1665-1666. Ceea ce este interesant este faptul că, în acea perioadă, Daniel Defoe avea cinci-șase ani, dar cartea apare când el deja avea 62 de ani. Daniel Defoe este cunoscut pentru romanul Robinson Crusoe, carte care a avut cel mai mare număr de traduceri după Biblie și pentru romanul Moll Flanders, celebru și ecranizat cu mult succes încă din 1965 și destul de recent în 1996. Mai puțin cunoscut pentru cartea despre marea ciumă londoneză deși, această carte ne arată cât de mult nu ne-am schimbat noi, oamenii, și cât de mult seamănă reacțiile noastre în prezent comparate cu cele ale oamenilor care au trăit atunci, de demult, marea ciumă londoneză.
• Autorul descrie epoca neiertătoare a Evului Mediu, mizeria din acea epocă şi bolile. În timpul ciumei din capitala Angliei, au murit peste 100.000 de oameni. Ciuma a fost răspândită de un negustor care s-a îmbolnăvit de la un balot de mătăsuri importat din Olanda. La început oamenii nu au luat în serios boala, ba chiar au luat-o în derâdere. Spuneau că nu se întâmplă mare lucru dacă sunt doi-trei bolnavi, ei se vor vindeca, iar viaţa va merge mai departe.
• Daniel Defoe a relatat mai mult povestea de viață a unchiului său care era major in vremea pandemiei, Când lucrurile au început să fie foarte grave, când împrăștierea infecției devenise violentă și foarte rapidă, prietenul unchiului, doctorul, i-a spus că ar trebui să stea acasă, să nu mai iasă, să nu-și riște sănătatea întâlnind oameni infectați. Și așa el s-a convins pentru că vedea oameni murind pe stradă, secerați de ciumă, case închise cu geamurile bine acoperite de perdele și draperii, multe case cu semnul crucii roșu pe ușă, ceea ce însemna că cei din casă erau infectați, auzea de sinucideri, de oameni care și-au pierdut mințile, de oameni care traversau pentru a nu se apropia cineva de ei, de suspiciunea generală și faptul că nimeni nu te ajuta. Așa cum vedem, nu numai că el își analiza propriile lui trăiri, dar le analiza și pe cele ale semenilor lui. Chiar dacă ieșea mai rar din casă, el totuși era interesat de macabrul spectacol al străzii. I se povesteau tot felul de întâmplări, pe unele le voi aminti. Văzuse că medicii și chirurgii, foarte puțini rămași la Londra, își omorau pacienții care se chinuiau să moară, cu gangrene care însemnau moarte sigură. Ulterior acești medici au plecat și ei la țară. A auzit povestiri pline de orori, cu mame care-și omorau copiii, de oameni care fugeau din casele în care erau prizonieri și plecau fără să știe unde, murind pe câmp sau înecându-se, de oameni care săreau pe geam pentru a părăsi casa în care erau izolați, de bărbați care alegeau să se spânzure știind că sunt infectați. Toate aceste reacții ale oamenilor la confruntarea cu ciuma el le observa cu multă atenție, încercând să înțeleagă comportamentul lor. Interesant este că oamenii începuseră să aibă vedenii, să vadă stafii, să povestească lucruri cu totul închipuite. Aveau, poate, halucinații vizuale. Deliruri. Pretindeau că au văzut îngeri cu spadă, că pe cer au văzut cine știe ce figuri cărora le dădeau tot felul de semnificații fantasmagorice, totul datorită spaimei pe care pusese stăpânire pe ei. O întreagă industrie a luptei împotriva ciumei a apărut. Se vindeau pastile împotriva ciumei, apăreau reclame de leacuri, pe uși apăruseră oferte de servicii ale unor astrologi, ale prezicătorilor privind viitorul, la care oamenii apelau. Au apărut șarlatanii, cei care vindeau pretinse remedii ale infecției, așa cum se întâmplă și astăzi în timpul pandemiei cu afacerile cu măști, cu dezinfectanți. Mecanismul este același, apar afaceriști care profită de ignoranța și spaima oamenilor…
• Nu știu despre voi, dar pare cumva descurajant ca în 2020 să nu se fi schimbat nimic din concepțiile și comportamentul oamenilor. Față de 1665 noi avem niște avantaje pe care, din motive „necunoscute”, continuăm să le negăm cu desăvârșire. Să lăsăm mai moale cu egocentrismul: dacă nu ți s-a întâmplat ție, nu înseamnă că boala nu există – înseamnă că ești doar un norocos (deocamdată).” #Covid19 Molimele se schimbă, oamenii – nu!
• Daniel Defoe a fost comerciant, scriitor, jurnalist, pamfletar și spion. A scris sub 198 de pseudonime, a fost bogat, dar și foarte sărac, a fost închis într-o închisoare a datornicilor, a fost plimbat prin Londra, pentru a fi umilit public, timp de trei zile, cu o scândură lată în jurul gâtului, din care printr-o gaură îi ieșea capul, a fost urmărit de creditori și s-a ascuns de multe ori pentru a nu fi găsit. Într-o perioadă când era ascuns și-a găsit sfârșitul vieții. Avea doar 70 de ani

• „Zilele după Oreste” Proza lui Vitalie Ciobanu reunește o serie de personaje memorabile, în jurul cărora se construiesc imagini alternative ale unor realități istorice diverse: fost profesor de estetică, Oreste e un fel de tribun improvizat ale cărui discursuri revoltate, îndreptate împotriva politicii ți lumii strâmbe de azi, magnetizează ți intrigă în acelasi timp; Radu Baltazar e un scriitor respins de editorul său, care nimerește într-o neașteptată conjunctura, alaturi de un sofer de taxi membru al unui serviciu de informații, sau, cum se recomandă chiar el, „colecționar de secrete“; Justin, un tânăr dispărut misterios printr-un fel de falie temporală, cu prilejul unui festival din Ger­mania. Fie că sunt bine ancorate în lumea din jur sau se desprind de aceasta, virând într-un fantastic difuz, textele conturează microuniversuri de sine stătătoare.”

„Rascolind in sertarele in care-mi depozitam vechile incercari literare, in iatacul din casa parintilor mei de la tara, am gasit cateva pagini care se voisera o nuvelă, dar nu depasisera faza unui exercitiu de scriitura, a unei schite intitulate Globul de cristal… Schita despre care uitasem cu desavarsire avea asa un aer de premonitie naiva, incer­ca sa puna in scena o dilatare a perceptiei, telescopica, abnorma, un turbion de impresii, amintiri reale sau induse, lecturi si filme, obsesii si anxietati. Imi aduc aminte ca abandonasem acel text, renuntasem sa-l duc mai departe: sirul secventelor era inepuizabil, nu putea avea un final sau, mai bine spus, un final pe care sa-l controlez. Invins de ispita, m-am apucat sa recitesc paginile bătute la mașină, simtind cum ma cuprinde vertijul ce se isca din simpla ordonare a cuvintelor in propozitii, a frazelor in imagini recognoscibile si-n aglomerari de litere inexistente inainte, create ad-hoc, din spuma unor trăiri incerte, pana cand in camera in care stateam incepu sa ninga… – VITALIE CIOBANU

#VitalieCiobanu: Prozator, eseist, critic literar, ziarist (presa scrisă), redacto șeg la Contrafort, președinte #PEN Centru Moldova și comentator la Radio Europa Liberă.
S-a născut la 4 Mai 1964, în orașul Floreşti, jud. Soroca. Licenţiat în jurnalism, Universitatea de Stat din Chişinău, 1986. A lucrat redactor şi redactor-şef la Editura Hyperion, 1986-1993. Este redactor-şef al revistei Contrafort din 1994.
Autor al volumelor: Schimbarea din strajă (roman), editura Hyperion, Chişinău, 1991; Frica de diferenţă (articole, eseuri, cronici literare), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Valsul pe Eşafod (30 de pretexte literare şi un Jurnal la Praga), Editura Cartier, Chişinău, 2001; Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova. Editura Polirom, Iaşi, 2005; Literatur Express. Europa de la fereastra vagonului. Jurnal pe două voci (volum realizat împreună cu Vasile Gârneţ), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007.
Prezent în antologiile Momentul adevărului, o culegere de texte ale unor eseişti români contemporani, Cluj, Editura Dacia, 1996; în Literatura din Basarabia. Secolul XX (volumele de proză scurtă şi de eseu), Editurile Ştiinţa şi Arc, Chişinău 2004; şi în „Europaexpress. Ein literarisches Reisebuch”. Eichborn, Berlin, 2001
Colaborări: revistele 22, Dilema, Observator cultural, România literară, Lettre Internationale, Cultura, Viaţa Românească, Secolul XXI, Interval (Braşov), Apostrof, Steaua (Cluj), Timpul, Convorbiri literare (Iaşi), Orizontul (Timişoara), Sud-Est Cultural, Semn (Chişinău), la cotidienele România liberă, Evenimentul Zilei (Bucureşti) ş.a.
Premii şi distincţii: Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, 1991; Premiul pentru Eseu al Uniunii Scriitorilor din România, 1999; Premiul pentru Critică şi Eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 2001; Premiul pentru Jurnal al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.
Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova din 1992; Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1993; Membru al PEN Centrului Internaţional (filiala Chişinău) din 1995 şi preşedinte al Moldova PEN Centru din 2004.
A participat la colocvii şi congrese internaţionale: Bucureşti (1992, 1993, 1997, 2002), Viena (1995), Guadalajara, Mexic (1996), Braşov (1998), Strasbourg (1999), Praga (1999, 2001, 2005, 2008), „Literatur Express Europa – 2000” (2000), „Sharing culture”, Rotterdam (2004), „Donumenta”, Regensburg-München-Berlin (2004), Congresul Mondial al PEN Centrului Internaţional, Bled, Slovenia (2005); Paris, 2006, Viena, 2007; Leipzig, Berlin, 2008, Viena, 2009, Roma, 2010.
Educație: Universitatea de Stat din Moldova
Premii: Ordinul Național „Pentru Merit”; Ordinul de Onoare
Ultima carte din 2019 : #ZileledupăOreste Vitalie Ciobanu 

• #LecturaNationala2020, #ImpresiiViataCarti, #Aniversari, #InMemoriam, #CartidinBibliotecaHasdeu, #Scriitori_basarabeni, #Autori_Literatura_universala, #Prezentare_Svetlana_Vizitiu 

Alte surse TOP CĂRȚI:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/09/17/educatorii-ideilor-de-nisip/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/10/21/top-6-carti-pe-timp-de-pandemie-autori-si-literatura-universala-la-biblioteca_hasdeu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/09/23/top-5-carti-realizate-de-bibliotecari-bm-intrari-noi-in-fondul-bm-b-p-hasdeu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/07/20/franz-kafkatot-ce-iubesti-se-va-pierde-si-se-va-intoarce-in-alt-mod/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/07/09/alexandru-mihailatraim-cu-adevarat-doar-atat-cat-iubim/

Pot veni la tine, mâine?

„Dumnezeu aude chiar și șoapta inimii tale” (Isaia, 65:24)

     Într-o zi în curtea noastră s-a rătăcit un câine bătrân și obosit. La gât avea un guler de piele, era bine hrănit, și am înțeles că avea stăpân pe undeva care îl îngrijea bine. S-a apropiat de mine, l-am mângâiat, apoi el a mers după mine în casă, încet a traversat holul, s-a încolăcit într-un colț și a adormit. A doua zi a venit din nou, m-a salutat din curte, din nou a intrat în casă și s-a culcat în același loc. A dormit aproximativ o oră. Astfel a continuat timp de câteva săptămâni. În cele din urmă, am devenit curioasă și am atașat la gulerul câinelui o notiță cu următorul conținut: „Aș dori să știu cine este proprietarul acestui câine minunat și dacă el (adică tu) cunoaște faptul că câinele practic zilnic vine să doarmă la mine acasă?” A doua zi, câinele a venit din nou și la gulerul lui era atașat următorul răspuns: „El locuiește într-o casă cu șapte copii, dintre care doi nu au nici trei ani împliniți. Așa încearcă el doar să doarmă undeva…

– Se poate… să vin și eu la Dvs mâine?”

      Nu-i pot înțelege pe acești oameni și gata. Nu-i pot înțelege pe cei care îți întorc spatele, o fi vreun motiv personal, și de ce să o faci la… maturitate, la locul de muncă, de față cu cei care vin… nu la tine acasă, ci într-un loc public? Ulterior, să se întrebe de ce nu vine publicul la tine, și de ce nu te suferă ceilalți? Nu pot înțelege un om matur care stă și scrie direct: „Iaca, avem nebuni, denunțători…”,  sau te amenință cu această mare dorință de răzbunare – „Ți se va întoarce bumerangul”, în loc să discute, să afle motivele unei probleme sau supărări create într-o echipă. Dacă ar fi doar o echipă, ea face tratative mai departe, mai sus, pentru ca să se închidă toate căile pentru o promovare eficientă a imaginii unui scriitor, a unei uniuni, fie a unei biblioteci obișnuite. Și niciuna nu vrea să înțeleagă, de ce persistă atât de mult ego-ul din sine? După fiecare comentariu negativ și cuvint murdar stă un om, care nu s-a simțit iubit. Omul nu se naște rău, – atitudinea-i este impusă de circumstanțele pe care i le oferă societatea. Fiecare dintre noi tânjește să fie iubit, dar niciodată nu recunoaște acest lucru.

Intelectul – un lucru atat de respingator! Omul fără creier, e foarte încrezut în nivelul său superior de inteligență, iar cel deștept – percepe excelent cat este de … indecis în sinea lui, chiar își zice că e un tont… Bine, ne comportăm ca și niște copii, simțindu-ne tineri cu sufletul, dar de ce la supărare să te agiți cu bumerangul, să blestemi, să urăști – pentru că oponentul tău e prieten cu „dușmanul” pe care nu-l agreezi din motive personale? Cam așa, „Dacă nu-mi place mie, – nu trebuie nici tu să ții la el”.

Noi trăim, încercând mereu să dovedim ceva unul altuia, și la acest pas ne impinge ego-ul, – o forță dominantă care trezește spiritul de competiție, dorința de a câștiga, ceea ce deranjează mult și este foarte dificil să vezi cu inima starea adevărată a lucrurilor, să fii blând și iubitor, să ierți sau să găsești un compromis. Totul sau nimic, – motto-ul celor egoiști și slabi.

Oamenii nu vor înțelege durerea sau dificultățile prin care trec alții, până când aceste probleme nu-i vor atinge și pe ei. Păcat, pentru cei de sus, uneori nici această experiență nu e utilă, se izbește de indiferență absolută…    Important, să înțelegi la timp în care oameni ai greșit… Și, țineți-vă de cei care nu vor permite să fiți umiliți sau obijduiți!

Cu toții avem talente și abilități pe care le realizăm indiferent de funcție și salariu. Fiecare dintre noi, e o personalitate unică, care schimbă lumea în afara biroului: acasă, la o petrecere, în ospeție sau la un un randevu, un club sau la un prânz și chiar în vise. Munca mea este doar o muncă. Pentru mine, eu – sunt mai mult de atât. Uneori munca – este, pur și simplu, doar un loc de muncă. 😉

Vorbesc despre oamenii care apar zi de zi în fața voastră… „cu o imagine inteligentă”. Dar, poate fi o persoană inteligentă atunci când dezbină întreagă echipă, dând vină pe oricine pentru problemele create, nu și pe sine… Eu nu întreb, este un fapt. Nu ascultă o altă opinie, soluție, o vorbă înțeleaptă, se supără când nu le întri în voie sau nu ești de acord; creează trusturi de plăcerea divertismentului, a dragului de sine, unde șușotesc care pe care să facă „membri, șefi”, și… ferească necuratul să ajute/promoveze o colegă/scriitoare sau să editeze o carte pentru că nu o place și basta! Dar ce să mai spunem despre un doctor în științe în relațiile cu persoanele cu dizabilități, care nu știe, de fapt, cum să comunice cu ele? De astfel, își fac timp pentru indignări, provocări între colegi, prieteni, pentru a scrie posturi cât înțelept este… și nimeni altul. Nu pătrund în esență, în starea ta de spirit, le este mai comod să te demisioneze, să elimine potențialul „concurent” atunci când se simte eclipsat, fie frustrat de succesul altora. Poate are probleme acasă, poate e vreun adulter în familie, lipsă de atenție sau boală… – Orice pricină ar fi întemeiată pentru a fi omul înțeles, nu și să te răzbuni pe colegii care nu-ți doresc rău… Orice problemă poate fi discutată și, respectiv, soluționată. Inteligent. Aici însă nu se caută soluția, mai mult – se creează ignoranță… Le place situația pentru că are pe cine face vinovat. Ce să vorbim despre persoane cu nevoi speciale în asemenea echipe? Ce-i mai dificil, e că moldovenii nu au la cine se adresa după ajutor, justiția e și ea o ratată; tocmai noi și ne-am creat acest sistem din care nu putem dezlega nodul.

Eu nu pot să înțeleg aceste persoane, nu mă pot supăra, nu am timp și nici nu vreau să-l pierd pe nimicuri. Am scris acum în blog și… mă dezleg de voi. M-am săturat să tot apăr pe cineva și să-mi atribui vinovăția. Sunt cea care face primul pas spre împăcare și apără pe altul de repetate ori, fie el de vină, dar hai să-i oferim o șansă? Voi, însă preferați să mă călcați în continuare! Credeți că aveți probleme grave, și ce știți despre mine? V-am promovat, țin la voi, mă rog de sănătatea voastră, chiar și când îmi dați motive de supărare. Există o limită. Pur și simplu, voi începe să vă ignor chiar eu 🙂 Suntem stricați de societatea în care trăim, – cu o lume de măști, zâmbete false, lacrimi non-autentice.

Principală problemă e că oamenii nu se plac sau nu vor să se iubească reciproc, nu se respectă, nu fac un pas pentru înțelegere, nu pot și nici nu doresc să învețe a se iubi. Oricum vă întreb, pot să vin la voi, mâine?

                – Și v-am spus o istorie frumoasă, din auzite, așa cum am înțeles eu…

– Pot veni… și eu la Dvs mâine?”

❤  SV

Gheorghe Grâu:”Viaţa e frumoasă, dacă vrei să fie”

Fiica ci tatal: Lianca si Gheorghe Grau. In sfarsit s-au reunit. Foto din arhiva familiei Grau

A fost ca un cântec răsunător al cinematografiei sovietice, ştirile despre care interesează şi astăzi… Atunci când’’Boşchetarul vieţii mele, măturător de praf de stele’’ şi nu chiar demult timp, trăia între cer şi pământ… Azi, spre marea bucurie a moldovenilor, a fanilor care i-au mai rămas, auzim că s-a reunit cu copiii lui cu care au fost despărtiţi foarte mult timp, una dintre motivele fiind patima lui Gheorghe Grâu pentru alcool. Câţiva ani nimeni nu-i oferea vreo şansă, şi el îşi continua viaţa de azi pe mâine, hrănindu-se din mila trecătorilor capitalei. A fost nevoie de apariția știrilor PRO TV, ulterior și o emisiune rusească ’’Pust’ govoriat’’ a divulgat ”păcatele” ale lui  Gheorghe Grâu, tatăl celebrei actriţe Leanca Grâu din Rusia. Şi ca protagonistul unui serial cu urmare, lumea în continuare aşteaptă ştiri despre el. ”Ce face şi ce se mai aude”? În special, că vine ziua de naştere a fostului cândva celebru şi frumos actor, născut pe 17 septembrie 1961.  Revenind la episodul cu primarul lăcrimând, la care Grâu tot bătea pragul şi se ruga să-l salveze de sărăcie. Să-i ofere, pe bună dreptate, o atenţie meritată. Ca urmare, a fost plasat într-un Centru pentru persoanele fără domiciliu din comuna Stăuceni, într-o odaie în care locuiau câte 30 de persoane, şi de la care actorul a fugit peste două zile… Asta e lumea noastră, – până nu redevii personajul acaparat de atenţia micului ecran, – poţi rămâne şi mai departe un vagabond, scuipat fără milă… Cam aşa la noi, nu dispui de un loc de trai normal, poate dacă demnitarul impus de gura presei, îşi va asuma ’’drepturi’’ parentale per moment, ca apoi poţi fi uitat din nou… Să fii sub ochii tuturor şi ’’orbii’’ să nu te observe, – asta-i povestea lui Gheorghe Grâu mărturisită de vecina lui Tatiana Fediuc, care în cele din urmă, a anunţat un post de televiziune. Specific, că aşa a ajuns în Moldova istoria sex-simbolului pe vremuri şi astăzi, amărât. Viaţa lui de-atunci s-a schimbat radical!

Vedetă a cinematografiei sovietice, sex-simbolul anilor ’80, Gheorghe Grâu a fost actorul care a făcut pe moldoveni să se mândrească cu pământeanul lor, fiind considerat şi cel mai frumos actor. La fel de faimoasă a devenit, în prezent, şi fiica Ileanca Grâu care e stabilită în Rusia şi nu s-a văzut niciodată tatăl… Actorul regretă mult că nu şi-a crescut cei trei copii de la diferite soţii, nu s-a ocupat de educaţia lor, dar aşa a fost să fie. Acum râvneşte să muncească cât mai mult pentru a strânge bani ca să-i poată oferi nepoţilor. Dar e greu, totul rămâne un vis. Copiii cresc mari, încep a înţelege multe, se vor trage la tatăl lor, cu speranţa să se schimbe şi el, să fie sănătos şi să nu se mai tragă la pahar… Gheorghe crede în Dumnezeu, crede că El Îl va ajuta în continuare şi reunirea în familie se va săvârşi cu adevărat , în special, că şi femeia iubită Veronica Popovici nu-l abandonează în continuare. Cu siguranţă, Gheorghe Grâu luptă, în primul rând, cu sine pentru a redeveni acel om aplaudat pe timpuri, încă nu e târziu. Niciodată nu e târziu…

Nica Griu-Gheorghe-Grau-Ion-Griu-Kate-Zbirnea. O reuniune a familiei. Foto din arhiva familiei Grau.

A jucat în circa 20 de filme şi câteva seriale. ‘‘AR FI AVUT O ALTA SOARTA” (Moldova-Film), regie Valeriu Jereghi,
Premiul II a Festivalului Unional (Leningrad)
Premiul I a Festivalului Unional a tinerilor cineaşti (Moscova),
Premiul „Cocostârcul de argint” (Chisinau)
Premiul pentru cel mai bun rol barbatesc G. Grau, Molodosti-83 (Kiev). Premiul pentru cea mai bună muzică I.Aldea-Teodorovici, Molodosti-83 (Kiev)

În prezent, Gheorghe Grâu continuă, cel puţin se stăruie să redevină actorul de pe timpuri, jucând roluri mici sau declamând recitaluri cu poezii pe scenele teatrelor sau la evenimente culturale din Republica Moldova, rămânând la fel de talentat în meseria lui. Pelicula care l-a făcut celebru ’’Ar fi avut o altă soartă’’, în care a jucat cu celebra actriţă rusă Margarita Terehova, a fost predestinată să se întâmple în realitatea vieţii lui, cu un amar în plus. Amarul vieţii lui, e să nu fii recunoscut de compatrioţii tăi, de proprii copii, departe şi ei cu traiul în altă ţară. Măcar să te rogi de iertare printr-un mesaj la telefon şi să nu ai resurse, şi oare un părinte fără un bănuţ în buzunar, trebuie toată viaţa să se simtă obligat să răspundă pentru fapte nechibzuite din trecut, în special, atunci când nici statul n-are nevoie de el? Greşim cu toţii, şi inevitabil, cu timpul devenim mai înţelepţi. Trenul pleacă nu pentru cei din urmă, – din păcate, pleacă pentru tinerii care nu vor să înveţe sau să împrumute din experienţa şi înţelepciunea părinţilor. Se trezesc atunci când la finele anilor părinţii lor nu mai există decât în amintiri. Şi e vorba nu doar de părinţi şi copii! Cine trebuie să răspundă pentru un destin pierdut, pentru societatea care a permis sa fie distrus un geniu? O societate, care nu doar nu te-a făurit, dar şi te judecă? – ’’A fost mare şi a ajuns şi va rămâne exact cum l-aţi văzut’’; ’’Se complace în rol de victimă’’; ’’Boşchetar în centrul capitalei, nespălat şi tot mai beat…’’ – Desigur, devenim mai săraci, lipsiţi de resurse financiare, din vina autorităţilor, şi nu vă cere nimeni să-i săriţi în ajutor, dar dacă puteţi, acordaţi-il! Că de oratori cu sfaturi, care se fac salvamari imediat ce apar camerele de luat vederi, e plină Moldova!

Părea că Gheorghe Grâu revine la normalitate, găsindu-şi un loc de muncă şi închiriind un apartament. Mergea des la concerte, evenimente mondene, expoziţii, despre care scrie articole. În calitate de jurnalist, avea grijă de o rubrică culturală oferită de ziarul naţional ’’Ziarul de Gardă’’. Parcă nu mai consuma alcool şi menţinea un mod sănătos de viaţă. Desigur, au urmat câteva luni, un tratament de reabilitare la Centrul ’’Memoria’’, cu sprijinul psihologului Ludmila Popovici. În 2015 a apărut cartea cu poeziile actorului, – despre dragoste, speranţă şi credinţă: ’’Iluzia tăcerii’’ (Editura ’’Cartier’’, 2015), în care subiectul esenţial este viaţa de după infern. A lucrat un timp şi la Teatrul ”Mihai Eminescu”, dar a cam abandonat repetiţiile… A fost şi protagonistul  Clubului ”Impresii din viata si carti”  în incinta Bibliotecii Municipale ”B.P.HAŞDEU” din Chişinău. Citeşte mult şi scrie în continuare versuri…

Oare va rezista? Spunea lumea că se va pierde... Dar e tare ca arţarul! Va rezista! Doamne ajuta-L!

Multe felicitări vă dorim cu urări de sănătate, stimate Domn Gheorghe Grâu! ❤

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2015/09/29/gheorghe-grau-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/

https://www.kino-teatr.ru/kino/movie/sov/1219/annot/

https://ru.sputnik.md/culture/20170101/10581667/gryu-alkogoli.html

https://ru.sputnik.md/culture/20180820/21346028/akter-george-gryu-pomirilsea.html

Tăcerea – mai tare ca strigătul

Plângi atunci când te desparți de un om. Dar cine știe, poate rămânând cu el, ai fi vărsat mult mai multe lacrimi…
Crezi în această clipă că e doar o altă zi a Vieții tale. Dar nu e o altă zi: este anume acea unică zi care ți se oferă astăzi. Îți este dată. Este un dar. Unicul cadou pe care îl ai chiar în acest moment. Și unicul răspuns corect ar fi – să simți recunoștință. Cele mai bune momente din viață sunt greșeli. Și o singură formulă ne conduce viața – adaptarea. Și dacă nu e, rămâi cu durerea ta, în tihnă, și… zâmbind în fața oamenilor. E mare durerea atunci când copilul tău e bolnav și nu ai ajutor de la nimeni. 

Fiecare părinte visează să-și ridice copiii cu succes și depune mult efort pentru a-i ajuta să-și dezvolte abilitățile. Doar că succesul vine adesea contrar circumstanțelor. Spun oamenii că toate problemele adulților parvin… din copilărie. Eu cred că cu toate acestea, nu se știe dacă succesul ar fi fost obținut, dacă unele celebrități nu ar fi întâmpinat dificultăți și greutăți în anii de copilărie sau tinerețe. Succesul și celebritatea au apărut la Beethoven atunci când el avea circa 25 de ani. Câțiva ani mai târziu, la el a survenit o hipoacuzie progresivă, dar, ca urmare muzicianul a reușit să creeze cele mai renumite opere. Beethoven spunea că ”pentru o persoană cu talente și dragoste de muncă nu există bariere”. Viața el și-a trait-o în singurătate.

Și celebrul actor, comicul Charlie Chaplin a avut un trai destul de greu încă din copilărie: un exemplu, când sărmana lui mamă împrumuta papucii săi pentru fiecare dintre cei trei frați la rând atunci când venea rândul să meargă după ajutor social… Chaplin spunea:” Viața este o tragedie când o privești într-un plan mărit, și – e comedie atunci când o privești de la distanță.”

Atunci când cineva în vârstă vrea să-ți spună ceva, – măcar ascultă! Viața m-a învățat să fiu responsabilă pentru acțiunile mele, să mă pot apăra singură, și pe parcursul anilor, aceste necesități s-au transformat în nevoia de a crea o cetate proprie, de a fi independentă, de neatins. Dar, toate acestea au apărut prea târziu, abia la maturitate. De aceea, aș dori să-i conving pe cei mai tineri să-și asculte părinții, pe cei mai în vârstă, care le doresc tot binele… Mergeți cu Credință înainte! Dar, nu-L atingeti pe Dumnezeu în internet: mergeți la biserică, în lume reală, acolo – e credința! Nu accesați ”Like” sau ”Îmi place”, cei – care-și iubesc mama sau tata: telefonati-vă și vizitați-vă parinții!

Și cei bătrâni au nevoie de atenție, afecțiune și respect. Tinerii uită că și ei vor deveni bătrâni. Corect se spune că la bătrânețe fiecare își merită fața pe care o are… Etatea este complet diferită la fiecare persoană în parte și accentuează și mai mult trăsăturile de caracter pe care le-a manifestat în timpul vieții. Unii au chip angelic și sunt de o bunătate și înțelepciune de nu te mai saturi să fii în preajma lor. Alții sunt de o răutate și un egoism feroce, veșnic nemulțumiți și urâți ca niște monștrii cu chip uman așa cum le este caracterul și comportamentul. Cel mai teribil este omul ipocrit care folosind oamenii în scopurille sale, își leapădă ”blana” după ce în modul său i-a ”exploatat”: așa persoane întâlnești zi de zi, ei pot fi printre ”prietenii” tăi. Ești om bun dacă îi recunoști și totuși nu vrei să crezi.., și aceste persoane în continuare au acces la ușa ta… Ignoranța e strașnică atunci când realizezi că nu o meriți… Mai ales, atunci când cunoști adevărul și chiar dorești să schimbi mentalul și condițiile insuportabile, de exemplu, la serviciu, acest stat micuț în lumea ta mare…

Se spune că înțelepciunea vine cu anii, la unii, că la alții pleacă și ultima fărâmă de rațiune. Acest proces observ, în mod special, la cei care și-au făcut carieră sau au reușit într-o funcție de conducere. Sunt cei pentru care succesul și banii contează în primul rând. Ei nu știu, nu înțeleg durerea pentru care lupți să găsești un tratament. Ei sunt convinși că creează trusturi cu un număr special de oameni nu pentru sine ci pentru cultură sau binefaceri. Sub pretextul acțiunilor de caritate, artei, culturii, unii dezvoltă practici ilegale… Ei spun că vor să schimbe și să ajute Statul, dar nu înțeleg pe deplin sensul acestui cuvânt.

Atunci când declanșezi un război, – lupta este doar a autorităților, nu și pentru că acest lucru îl doresc moldovenii sau diaspora… Suntem o țară cu mii de biserici și cu cei mai săraci oameni, despre care Pace poate fi vorba, atunci când nici guvernarea nu o mențne? Majoritatea sunt bolnavi sau îmbolnăviți de sistemul medical sau cel educational, iar atunci când te lupți pentru drepturile tale, – ți se răspunde despre exodul acestui sistem. Că trebuie cumva să oprim migrația. Chiar se merită să plângi în urma celor care fug de neamul care i-a născut? Care nu știu ce este Paștele Domului sau ce este Patria? Dacă credeți că statul vă înșeală în mod constant, nu vă îndoiți – asta nu doar vi se păre! Și totuși, majoritatea oamenilor oricum dorește o guvernare transparentă în viața lor. „Statul” la noi este un grup de oameni care și-au proclamat propriile interese ca fiind publice.

Liniștea – e mai puternică decât emoția, tăcerea – mai tare decât strigătul, indiferența – mai teribilă decât războiul.

Este o Rugă, un strigăt de ajutor!

Hristos a Inviat! ❤ 

Galina Codreanu: Avem nevoie să fim mai buni

Galina Codreanu. Portret de Svetlana Vizitiu

”De rai. De lacomi. De invidioși. De ignoranți… De toate adjectivele acestea, cu sens negativ, care ne caracterizează și nu ne lasă să vedem pădurea din cauza copacilor… Omenirea a atins necuprinsul și noi… am devenit prea lacomi și reci. Avem nevoie de Credință. Avem nevoie de Iubire. De răbdare. De Suflet. De cei din jur. Nu avem reacție. Nu avem atitudine. Nu avem verticalitate. Indiferența noastră alimentează urâciunea și deşertăciunea acestei lumi. Avem nevoie de Credință. Avem nevoie de Iubire. De răbdare. De Suflet. De Implicare. Avem nevoie sa fim mai BUNI…” (Galina Codreanu)

    Când îi auzi numele, involuntar se ridică dispoziția. Referitor la Galina Codreanu, lucrul acesta se schimbă prin prisma poveștii sale de o viață de cinci decenii, care o metamorfozează într-o învingătoare. Divertismentul din televiziune tot în jurul ei se învârte, pentru că show-ul face rating mai bine ca orice. Pentru că personalitatea ei reprezintă începuturi fără margini, cu o doză de pozitivitate, am decis să vă surprind cu trăsăturile caracteristice cunoscute tuturor: o frumusețe desăvârșit de caldă, senină, cu un chip și un zâmbet ștrengăresc, de copilă aflată în primii zori ai întrebărilor și frământărilor adolescentine, cu ochi albastri-cenușii vioi… Galina Codreanu cea din Drochia ne salută întotdeauna cu zâmbetul ei și bucuria întâlnirilor impresionante, ne surprinde cu inteligență reală și frapează cu farmecul său hipnotizant. O persoană deschisă, jovială, veselă, talentată și, mai mult de atât, o luptătoare pentru drepturile omului și unirea popoarelor. Copiii ei, cât și nepoțelul recent născut, sunt cea mai mare realizare, îi adoră și se simte mamă fericită. Este omul de echipă! Foarte energică în scopurile sale. Contează mult și cum îți manageriezi energia, cum te antrenezi, anturajul pe care ți-l faci, echipa, toate detaliile astea contează și ea le cunoaște bine. Se încadrează în tot felul de întruniri mondene atunci când dispune de timp. N-a avut niciodată o problemă în a zice “nu” stării sale de spirit, care uneori obosește. Cele mai bune rezultate, indiferent de domeniu, vin atunci când reușești să fii împăcat cu tine, să înțelegi ce și de ce se întâmplă, și cum ai putea să faci totul mai bine, ca să ajungi la acea stare de gen pe care mulți o caută și tot mai mulţi negăsind-o, dar Galina, fire puternică, le suportă și le duce pe toate ușor datorită caracterului ei rezistent la ploi torențiale. Și, cel mai important, să iubești ceea ce faci și să-ți păstrezi zâmbetul pe buze. Nu, Galina nu-ți va spune nimic cu reproșuri atunci când nu vorbești la subiect sau involuntar ai scăpat vreo prostie în discuție, ea știe că sănătatea șubredă și presiunea psihologică poate ruina cariere, poate distruge plăcerea pentru a te distra sau realiza proiecte importante, valabil pentru cei mai buni dintre noi. Ea apreciază mai mult șansa de a fi pe teren la nivel înalt cu oamenii, așa cum sunt ei, și care depind mult de starea financiară în săraca-săraca Moldovă. Este uimitor faptul că se poate bucura de viață oricând, iar nevoile doar o călesc. Se simte confortabil în rolul de lider, ea este un Lider, dar nu se pune în evidență și – păcat. Astfel de femei ca Galina ar ridica țara din ruine…Privim cu plăcere emisiunea realizată de Galina Codreanu ”LA MULTI ANI cu Sanatate!” la TV Moldova1.  Precum spune chiar realizatoarea:”O emisiune de AN Nou, cu oameni frumosi, oameni de succes, personalități notorii ale medicinii naționale și din varia domenii, care la cumpăna dintre ani, la un colind și un strop de vin spumant, pun in palma realizarile de peste an, se bucură și aplaudă pentru cei, care s-au invrednicit de titlul onorific de OMUL Anului din RMoldova…”

Astăzi este ziua ei, o aniversare remarcabilă, și vreau să vorbim numai de bine, să descoperim plăcerea de a fi alături de astfel de persoane ca Galina Codreanu. Multă sănătate și fericire îi doresc, alături de cei dragi! Dumnezeu să o binecuvânteze în toate realizările dorite. Doamne ajută și La multi Ani și Bani!

Unele expresii memorabile de Galina Codreanu:

„Traiasca Copilul din noi!!! Aiba chef de shotii, de nazbitii, de neastampar …!~”

”Cine nu-si cunoaste istoria- riscă să o repete…”

 ”Cu adevarat, contează pasiunea cu care pasești în viață…” 🙂

”Cine ar îndrăzni să ne arăte până unde scrie Eminescu ”moldoveneste” și de unde scrie romanește? Sau, până unde pot fi acceptați ca „buni și pentru moldoveni” Nicolae Iorga, Constantin Brancusi, George Enescu, Marie Tanase, Constantin Noica, Nichita Stanescu ș.a. și cum pot fi ei ca români, respinsi, deoarece ar fi „străini bastinașilor” din R. Moldova?

Ecaterina Caldare:”Da eu te admiram ca o perfectiune. Da tu, Galina, atatea „nevoi” ai… (glumesc). Atât poezia, cât și proza, te fac să te privești atent în oglinda sufletului și a minții. Apoi să încerci să ștergi praful… Să rămână esență, ca să vezi ce ai de corectat.”

Date biografice: Galina Codreanu, redactor-coordonator Business Review, Departamentul Publicitate Marketingla Compania Teleradio Moldova

• Vicepreședinte la Academia Europeană a Societăţii Civile
• Secretar General (Federatia din Moldova a Centrelor si Cluburilor UNESCO) la FMACCU
• A studiat Jurnalism la Universitatea de Stat Chisinau
• Trăieşte în Chișinău

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/10/28/galina-codreanu-la-clubul-de-elita-impresii-din-viata-si-carti/

❤ Svetlana Vizitiu

Zile trec una după alta

Un furnicar în capul meu,

Milioane idei,

Cu iluzii,

Ce se târâie prin fire de păr,

Ca un balzam lipicios și spumant.

Îndoieli de sine, și din nou,

Mă topesc în cuprinsul cetos

Iscusit convingând

Că de obicei

Voi găsi un motiv optimist.

Nu mai cred în dragoste și prietenie,

Timpul a stabilit…

Că nu e necesar.

Altceva e liniștea mea,

Singurătatea – e soarta.

Zile trec, una după alta

Acceptând semiluna cu arc,

Schimbând frunzișul cu fulgi de nea

Tot îmi umple ochii cu lacrimi…

Indiferența, strâns îmbrățișând,

Îmi va anunța noi legi,

și nu mai contează

de azi înainte

Frământări

Sau cerințe-ale mândriei…

(16.09.2017  Svetlana Vizitiu )

 

Probleme ale turismului moldovenesc

Sezonul vacanţelor abia s-a început, dar acum putem spune că cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri dacă se vor porni să se odinhnească undeva, atunci doar – în România, Bulgaria, Grecia, Turcia şi alte state europene, şi nu la Vadul-lui-Vodă sau alte destinaţii turistice moldoveneşti. O problemă în continuă discuţie, – şi pot fi numite câteva motive importante sau probleme esenţiale pentru care turismul nostru intern se dezvoltă mult mai lent decât am dori noi:

• Lipsa de sprijin real din partea statului. Experienţa internaţională demonstrează, că cel mai eficient turismul se dezvoltă în acele ţări în care există un program coerent de susţinere la nivel de stat. În Moldova, cu toate acestea, de parcă persistă un cerc vicios. Autorităţilor nu le prea pasă de dezvoltarea economiei, barem să discutăm despre turism, în special, că şi turiştii nu prea vin la noi. Turiştii nu par să fie interesaţi de traseul moldovenesc, deoarece nimeni nu este atent la nevoile lor, nu se ocupă nici de infrastructură. Să te bazezi pe afaceri mici, în acest caz, nu are sens: reparaţia permanentă a drumurilor, construcţia hotelurilor – este o sarcină care ar putea fi rezolvată doar în corelaţia statului cu cei mai mari investitori privaţi, cei care în present fug de orice investiţie în Republica Moldova. Nu au încredere nici în autorităţi, nici în popor…
  

  Chisinau, Malina Mica, Centru

• Propagandă nereuşită. Majoritatea turiştilor străini dintre destinaţii turistice moldoveneşti cunosc doar Chişinăul, Codrii şi vinăria Cricova, puţini care vin la noi în ţară de dragul naturii uimitoare. Mai trist este că nici moldovenii nu cunosc mai mult decât cei străini despre ţara lor. Ştie cineva de existenţa unor mănăstiri la Japca, Hîrjăuca, Manuc Bey, Căpriana, Saharna, Hâncu, de complexului muzeal ‘’Orheiul Vechi’’, de Parcul Natural Lunca Joasă a Prutului Inferior, rezervaţia natural Ţipova, de locurile pitoreşti din preajma Nistrului şi al Prutului etc? Sunt peisaje cele mai faimoase şi pline de farmec. Este necesară o propagandă competentă, în special, care să facă accesul convenabil la site-uri şi ghiduri de presă.
• Dezvoltarea slabă a turismului rural. Trăim într-o epocă în care locuitorii urbani obosiţi de aglomerația orășenească sunt în căutare a unui bârlog de urs pentru relax. O căsuţă de lemn cu o grădină şi un loc pentru grătar, o baie comună sau un duş turnat din căldare dintr-o cabină ca la sat, – toate acestea fiind mult mai atractive decât un număr cu o sală de conferinţe, ascensoare şi un jacuzzi într-un număr din hotel. Dar, oraşele şi satele pitoreşti din Moldova nu sunt de loc pregătite să primească oaspeţii. Între timp, chiar şi cel mai obişnuit sat s-ar putea cu puţin efort de transformat într-o vedere excelentă, într-un obiect atractiv pentru călători. Vă mai amintiţi filmul cela american cu transformarea unui sătuc într-o poveste de Crăciun pe timp de o noapte?..
• Drumurile proaste. Din acelaș motiv cele mai interesante obiecte turistice sunt uneori lipsite de atenţie din partea turiştilor.
• Fragmentarea feudală. Specific mentalului moldovenesc… În loc să creăm o anumită rută interesantă, să încercăm să lucrăm împreună, noi încercăm să concurăm unul cu altul… Dimpotrivă, ar trebui să ne unim. La noi, chiar şi drumurile din regiunea vămilor sunt teribile, unde nici veceurile nu sunt normale. Într-adevăr, problema nu e doar în calitatea reţelei a drumurilor, ci şi în faptul, că Moldova trăieşte ca în perioada feudală, – pentru a ajunge într-un sat, trebuie să treci prin centru rational, sau chiar prin capitală.
• Hoteluri scumpe şi proaste. Fie vechi ca din adăposturi sovietice de ‘’clasă economic’’(despre care se anunţă cam timid în ghid-uri), fie ceva nou sau reparat, dar cu preţuri de la una sută Euro în sus. În ultimul timp, au apărut aşa-numite case de oaspeţi, – cabane sau case obişnuite deţinute de persoane particulare. Dar toate aceştea nu sunt deloc ieftine, nici confortabile conform preţului exagerat stabilit la ele.
• Dezvoltarea slabă a tipurilor specializate de turism. Religioase, extremale, -eco- şi fotografia. Toate aceştea sunt lăsate la mila… nici nu companiilor mici, ci chiar pentru turiştii înşăşi, care netezesc de sinestător drumurile rutelor, cautând un loc de ‘’culcuş’’ pe noapte, și singur rezolvă problema cu alimentaţia…
• Probleme cu alimentaţia publică. În cele mai multe locuri provinciale restaurantele şi cafenelele sunt în continuare axate pe organizarea şezătoarelor zgomotoase şi cu băuturi alcoolice. Familii cu copii, în asemenea cazuri se simt extrem de prost. Lipseşte şi confortul. Meniul este monoton, cu salate interminabile cu maioneză şi gustări la bere şi vodcă. O altă problemă – Micul dejun. Dacă turistul nu va fi hrănit în hotel, el riscă o jumătate de zi să rămână flămând, că până la miază zi toate punctele de alimentaţie publică sunt, de obicei, închise. Atunci, adio amintiri plăcute şi revenire la anul viitor la aceeași călătorie sau rută a turistului…
• Design-ul sau ambalajul prost. Chiar şi în cele mai populare oraşe cu diferite destinaţii turistice este dificil să găseşti un centru de informare sau indicaţii în limba engleză sau franceză. Anturajul public arată trist, cu semne urâte, tehnică sau mobilier lipsă, fie cu scaune vechi sau stricate. Lipsesc şi veceurile, o problemă primordială, iar unele sunt cu igienă şi iz insuportabile, fără apă fierbinte etc, de curăţenie nici nu se pune întrebarea… Turistul singur își bate capul de mătură… Lipsesc coşurile pentru gunoi, chiar şi în capitală. Mobilerul stradal, urnele şi veceurile trebuie să fie nu doar frumoase ci şi confortabile. În cele din urmă, dacă design-ul ‘’gunoier’’ nu va atrage turiştii, ulterior îi va mulţumi măcar… pe înşăşi orăşeni.
• Totul se rezumă la mentalitate…

❤    Ar fi minunat dacă demnitarii în loc să-și promoveze imaginea lor și așa stirbită în goana după funcții și fotolii, achitandu-le din banii contribualilor, – să doneze, să investească – în dezvoltarea economică, educația generațiilor, să contribuie la renovarea manastirilor și bisericilor…
Și pentru promovarea turismului în Republica Moldova…

SV

Cât suntem de săraci

Ce este Societatea noastră de Azi? Locuințe tot mai multe și familii tot mai puține. Comodități sunt, dar mai puțin timp, și bani lipsă. Multe doctorate, teze și titluri, dar tot mai puține judecată și sens. Mai multe învățăminte și cunoștințe, dar mai puține capacități de a judeca treaz. Unul peste altul, sute de ”experți”, dar și mai multe probleme. Mai multe medicamente… tot mai ”costisitoare”, și mai puțină sănătate. Ne-am creat multe calculatoare pentru a păstra și a stoca în cantități enorme informația, dar comunicăm tot mai puțin unul cu altul… Am câștigat în cantitate și nu în calitate. Am pierdut oameni, care nu se mai întorc acasă, emigrând în continuare. Nu-i mai întorci nici cu banii promiși de guvern. Economia grea nu există și nu se dezvoltă. Cei săraci nu-și aleg locul de muncă, ci consimt ceea ce li se oferă. Dragostea de Patrie s-a risipit, – copiii noștri nu înțeleg acest generic. Au devenit roboți cu mobile și căști în urechi… Problema noastră nu este sărăcia, ci indiferența!
Nicio demnitate!.. Tradiții promovate și apoi ignorate, lipsă de respect pentru moștenirea prin relații care n-ar trebui uitate niciodată. ”Prietenii” nu se bucură de succesul tău. Promisiunile nu au loc când e vorba de bani. Indiferență… În afară de noi inșine nimeni nu ne va lua apărarea…

   Un om bogat l-a luat pe fiul lui într-o călătorie  prin Moldova cu unicul scop, de a-i demonstra ce înseamnă să fii sărac… (poveste online) Câteva zile ei au petrecut la o fermă într-o familie de țărani. La întoarcere, acasă tatăl îl întreabă pe fiu, dacă i-a plăcut călătoria. ”Mi-a plăcut, tată”, – fu răspunsul. ”Ai văzut cât de săraci pot fi oamenii?” – îl întrebă din nou tatăl. – ”Desigur”, – spuse fiul. – ”Și ce învățăminte ai tras din călătoria noastră?” – întrebă nerăbdător tatăl.

Și fiul a răspuns:”Eu am văzut, că ei au patru câini, și noi doar unul. Noi avem un bazin până la mijlocul grădinii, și ei au un râu care n-are capăt. La noi în livadă strălucesc felinare procurate peste hotare, iar la ei noaptea zâmbesc stelele. Noi avem o terasă pân-la marginea curții, iar la ei – spații deschise chiar până la orizont. Noi avem o parcelă de teren nu chiar mare pe care locuim, și ei sunt înconjurați de codri și câmpuri nesfârșite de la care ți se taie respirația și nu-ți poți lua privirea. Noi procurăm mâncarea, iar ei preferă să o producă de sinestător. Noi avem în jurul casei garduri înalte de protecție, iar ei au prieteni și sprijin din toate părțile”. Tatăl băiatului a înțepenit de uimire…

Iar fiul a adăugat:”Am înțeles, tată, cât de săraci suntem Noi, într-adevăr…” 

Acum prindeți legătura din ambele sensuri… Realitate.

❤ ❤ ❤

Într-o zi vei face fericit un alt bărbat

O dimineață cenușie și tristă. Ca de obicei, în dimineață – o stare de spirit proastă și o senzație dureroasă în sufletul meu. Sunt nevoită să mă ridic din patul meu călduț și să pășesc într-o lume rece și dură. Și așa, în fiecare zi, cu excepția zilelor de week-end. El încă nu s-a trezit, și în general, el doarme mult timp. Nu luăm dejunul niciodată, împreună. Eu nu-i prepar cafea, nu-i fac tostere cu pâine prăjită. Și cinăm la ore diferite, în locuri diferite. Curând vor fi cinci ani de când ne-am căsătorit, dar, nu dintr-o dată am devenit atât de străini unul de altul. A fost o derivă… pe parcursul timpului. Mai întâi, el îmi aducea dejunurile în pat și-mi cânta serenade, și apoi… s-a săturat, iar mie mi-a stat indiferent. El nu mă mai iubește, și nici eu pe el, cu atât mai mult… Fiecare seară el o petrece cu amanta lui Paulina. N-am văzut-o niciodată, pe această Paulină, dar mi-o imaginez ca fiind o persoană frumoasă, bine îngrijită, de altfel, el n-ar fi plecat la ea. Interesant, oare cum o numește el. Nu cumva, ca și pe mine pe timpuri – ”Prichinduța” lui? La Paulina, unghiile sunt lungi, am înțeles acest lucru după spatele lui zgârâiat, și rujul e roșu aprins, toate cămășile lui sunt pătate cu acest ruj. Înainte, eu le spălam, apoi i-am cedat acest lucru amantei lui, – interesant, ei îi place să le cârpească?

Am ieșit de sub plapumă și am mers la baie. În general, eu le fac pe toate în mod rapid. Nu mă dau cu ruj roșu strident, nu-mi rimez ochii cu săgeți. Cafeaua o cumpăr în drum spre serviciu, – acasă nu se face atât de gustoasă, și să o beau de una singură la fel nu-mi priește. Iată, la volan, eu nu sunt singură, – există o grămadă de oameni în celelate mașini, şi ei cu diferite planuri, proiecte… Am întrat în odaie să i-au geanta. – Pleci déjà? – a întredeschis ochii Viorel. Ciudat, el niciodată nu se trezește înainte ca eu să plec din casă. – Aha, plec, – am murmurat eu indiferentă. – Nu vin să înnoptez acasă. Plec în deplasare de afaceri, nu mă aștepta! – Nici nu am de gând… Și asta e toată conversația noastră în dimineață! Noi niciodată nu discutăm prea mult.

El nu dă vina pe mine că nu-l iubesc, pentru că nici el nu mă iubește. Și, eu nu-i fac zile amare pentru relația cu Paulina lui, pentru că ea este frumoasă, de asemenea, și soțul meu este destul de atractiv ca bărbat. El are nevoie de una ca ea, distractivă și ușoară. Ea este exact așa, altfel el şi-ar fi găsit demult o altă Paulină. Iar eu nu sunt ca ea, am un caracter dificil, nu-mi place deloc să vorbesc mult și este destul de complicat ca cineva să reuşească să mă distreze. Dar, eu sunt una de nădejde. Viorel înainte mereu spunea că sunt o persoană de încredere pe care te poți baza. Probabil, așa și este: dacă el mi se confesează și cere ajutor, nu-i pot refuza acest lucru.

Iată și am ajuns la biroul meu. Lucrez ca editor de știri în ziarul local. Cică, sunt jurnalistă. Cu toate că soțul meu spune, că eu semăn mai mult cu o funcționară birocrată decât cu o jurnalistă. Are dreptate, un povestitor normal din mine nu va reuşi, și nici talent pentru scris nu am de loc. Dar, eu sunt responsabilă pentru imagine și promovare, îmi este de ajuns fără multe talente și efort să-mi merit bănuții munciţi de mine. La întrare stă colegul Sandu, cu el lucrăm împreună. Dacă el stă și si mă privește îndelung, înseamnă, că are nevoie de ceva. De bani? – ”Salut, eu, în legătură cu articole noi, se spune, că ești un editor excelent, iar eu am un articol, m-am gândit că nu întră în funcțiile tale, și totuși,… poate mă ajuți?” – Ei bine, te ajut… – Sandu, probabil, nici nu-și imaginează cât de enervantă este manera asta a lui de storcare cu bâlbâială… Ziua a trecut ca de obicei, și Sandu a rămas foarte mulțumit de lucrul meu pentru el. Chiar mi-a dăruit o ciocolată, iar eu sunt alergică la ea.

Viorel era acasă, ciudat lucru, nu cumva s-a certat cu Paulina lui? Doar este foarte sociabilă și veselă, și precum am înţeles, e foarte greu să o scoți din sărite… Oare ce s-a întâmplat? – Bună, cum a fost ziua ta la serviciu? – Normal, dar tu ce, n-ai plecat în deplasare? – Am întrebat din politețe, cu toate că, nu mă interesa de ce nu este cu ea.

– Eu sunt foarte surprins, cum poți tu să rămâi atât de indiferentă? Doar tu știi și înțelegi totul! Chiar nu vrei, ca lucrurile să meargă altfel?, – a murmurat el, însă cu nepăsare, de parcă nu mie s-ar fi adresat. – Eu, pur și simplu, nu iubesc scandaluri, – am zis eu. – A, tu nici florile nu iubești, nici atunci când cineva ți le dăruiește! – Și ea, le iubește? – pe buzele mele apăru un zâmbet ironic. – Da, și ea nu este alergică la ciocolată! – Mi-am amintit că Sandu îmi dărui ciocolată. – Na, dă-i o ciocolată din partea mea. Dar nucile îi plac? – Nu! Așa nu se poate! Trebuie să divorțăm, – a strigat el. Nu mai pot nici eu. A devenit clar de ce n-a plecat la Paulina. Trebuia să se întâmple într-o zi, și eram deja pregătită. Sau, poate el a fost pe la ea, și ea a insistat cu alegerea între noi, femeile lui? – ”Mâine, mergem să depunem actele de divorț, chiar în dimineață!” Mi s-a făcut mai ușor după această frază a lui. Nu știu de ce mă gândeam, că e strașnic și dureros. Dar, reiese că a fost ușor.

El a venit dimineața. Am mers împreună la biroul stării civile, am depus actele. Peste o lună va avea loc divorțul. El este fericit, și eu la fel. Putem deveni liberi, dar, ce-i adevărat, el o are pe Paulina, care necesită multă atenție, și o va cere permanent de la el!.. Iar eu am doar… un serviciu, care îmi va cere multă răbdare…

Niciodată nu voi uita ziua, atunci când am divorțat. Acum mi se pare că a fost mai distractiv și mai luminos decât la nunta noastră, deși atunci ne iubeam și eram fericiți. Iar în ziua divorțului totul era diferit. Deși nu, și în ziua divorțului eram foarte fericiți. Nunțile la toți sunt la fel, cu o mulțime de neamuri, prieteni, cu mireasă în rochie albă, – toți sunt foarte fericiți, iar tinerii îngrijorați și cred într-un viitor mai luminos.

Și, divorțul? Cum oamenii divorțează? În ce se îmbracă? La ce se gândesc dis-de-dimineață? Probabil, că totul e spre bine, sau invers, își mușcă buzele, învinuindu-se pe sine pentru viața friptă oferită celuilalt… deja fost soț? Că ar fi fost totul altfel, dar lipsa de experiență, a iubirii… a stricat o viață de familie?

Am îmbrăcat o rochie neagră, curat simbolic: dacă la nuntă, atunci când se întemeiază o familie, ea trebuie să fie albă, atunci în timpul divorțului, când totul se termină, ea se transformă în negru. Am găsit și pantofii negri pe tocuri înalte, mai demult ascunse prin dulapuri. Fie, ca astăzi eu să fiu mai elegantă. După înregistrare la stare civilă, am decis să mâncăm undeva, și am băut mai mult decât se cuvine. În acea seară, a fost deosebit de distractiv, și… cald pe suflet.  Am râs mult și ne vorbeam fără întrerupere. Pentru prima dată în ultimul an. El chiar m-a numit de câteva ori ”prichinduța” lui. Plăcut, nu am cuvinte. Și am dansat, la fel ca atunci când am făcut cunoștință de ziua de naștere la amicul lui. Viorel spunea, că sunt drăguță, și că în ciuda caracterului meu dur și uscat, sunt foarte delicată și feminină. Și eu îl numeam pe ”nume”. – Nu-mi pare rău, că am fost acești cinci ani cu tine împreună, – mi-a șoptit el la ureche. Am înțeles, că trebuie să-i răspund cu ceva plăcut și frumos: – Și eu, la fel… Și mai sper, că la tine totul va fi bine. – S-a primit nu atât de sincer, de parcă ar fi o îndrumare din partea mea…

Viorel a achitat nota și am ieșit. Am prins un taxi. Deja știam ce va fi mai în continuare. Sexul de adio, – va fi mult mai romantic și mai plăcut ca cel dintâi. Și așa s-a întâmplat, înainte de a întra în apartament, Viorel a început să scoată rochia de pe mine. Brațele lui puternice mă țineau strâns și pentru o clipă am crezut, că am dorit mult de tot să fie astfel totdeauna, ca el să nu-mi mai dea drumul… Când m-am trezit, el nu mai era alături. N-a lăsat nicio urmă a existenței lui. Și apartamentul s-a pustiit, de parcă am locuit mereu singură în acest local singuratic și trist. Am căutat o scrisoare de adio și un trandafir alături. Ca în filme. Dar, n-am găsit nimic. Apoi, eu căutam lucrurile lui, cămășile, fie și cu rujul roșu pătate, țigările lui, cana lui. Totul înzadar. El a luat cu el până și unica noastră fotografie împreună, unde eram îndrăgostiți și fericiți. A aruncat-o? Sau, şi-a lăsat-o ca amintire? Mi s-a făcut trist de tot. Mi-am dorit să vină în seară, ca de obicei, acasă, fie și de la Paulina lui… Mă gândeam, că noi am fost o pereche frumoasă împreună. El, un brunet înalt, iar eu – prichinduța lui.

”Cândva, într-o zi, vei face fericit un alt bărbat”, – răsunau în minte cuvintele lui.  Deci, chiar dacă pentru o vreme, el a fost fericit cu mine. Mi s-a făcut mai ușor de la acest gând. De atunci, nu l-am mai văzut. Niciodată și nicăieri. Nu știu, unde este și cu cine. Dacă are copii, dacă a cumpărat vilă la care visa. Unde a plecat și unde a ajuns… A devenit mai bărbătos sau invers, a devenit chel sau burtos, bând berea lui. Interesant, atunci când este întrebat despre prima lui căsătorie, oare ce răspunde sau spune ceva, în general despre mine? Și atunci când își aduce aminte de mine, apare zâmbetul pe chipul lui sau el regretă că a fost legat de mine prin căsătorie.  Și fotografia noastră e la el în continuare. El o privește cu gândul, că așa nu se poate de trăit. Cel mai probabil, că nici n-a păstrat-o. A dispărut, precum a dispărut demult și dragostea noastră, și micuța noastră familie. Și copilașul avortat după ce el a plecat de la mine…

În adâncă bătrânețe, el într-o seară de iarnă va aduna nepoțeii lui la un șemineu și va începe să le spună basme. Atunci, când se vor termina basmele, va începe cu propria lui poveste. Nici nu poveste, ci istoria lui. Istoria despre ceea cum el, fie și temporar, a iubit-o nu pe bunica lor cea bună și blândă, dar pe o Albă-ca-Zăpadă rea și cu inimă rece.

”Niciodată să nu iubiți femeile, care nu sunt în stare să iubească reciproc. Astfel de femei – să nu le permiteți să pătrundă în inima voastră. Ele pot fi o fericire temporară, în schimb vor acapara toată energia voastră”- le va spune bunelul, dar nu în acea noapte de iarnă, probabil, atunci când ei vor crește mai mari. Nepoților le vor plăcea mult sugestiile bunelului, și ei îl vor cita mai departe.

Iar eu, toată viața mea mă voi gândi la ceea, cât de frumoasă pereche am fost, – el brunetul înalt și eu, prichinduța lui…

❤

Inima simte și știe totul

Propria mea viață se dovedește a fi o respingere a tuturor acestor condiții. Ce-i drept, uneori, și eu am făcut tot ce mi-am dorit mergând împotriva dogmelor convenționale. Mai ales, valizele pline cu sentimente de datorie, frică și vinovăție care constituie acea partea oceanică din bagajul vieții mele.

O viață întreagă trecu de jumătate de secol, și m-am trezit ”într-un vis cenușiu”… Probabil ar fi așa, dar în cazul meu eu am venit nu doar cu o bogată experiență de viață, cu evenimente și retrăiri, și, de asemenea, cu o grămadă de adevăruri inspirate de realități concrete, proiecte (suficient de flexibile pentru a nu regreta lipsa de sens a supaviețuirii continue). Deci, cu ce s-a vârcolat acest roi de întrebări și răspunsuri, de cinci decenii care a făcut răvagii în capul meu ”dragălaș ”? Ce am aflat în tot acest timp, ce am învățat și, dacă ar fi cazul, mai cunosc ceva util? Iar principalul lucru care mă interesează acum mult mai mult, – la care concluzii ați ajuns voi, anume Voi?

Zeci de Lecții importante deduse din experiența mea de cinci decenii, – un punct de reper, – un semn de hotar pentru încercarea de a realiza sau de a înțelege lumea pe-ndelete…

1. Nimic nu durează pentru totdeauna. Totul trece… Această realizare de fapt – e cheia structurii lumii umane. Plăcerile, tristețea, iubirea, fericirea, despărțirea, – toate evenimentele din viață sunt ca valurile ce acoperă malul și dispar în oceanul de amintiri. Unele retrăiri din nou apar la ”suprafață”, dar niciodată nu repetă acelaș scenariu.
2. Puterea e în bunătate. În compasiune, – o armă de unire a maselor, o etapă de vârf a maturității și înțelepciunii. Cea care întoarce dragostea în viața noastră și vindecă rănile de suflet. Dacă în inima noastră trăiește bunătatea, – vom fi câștigătorii oricărei situații.
3. Fericirea e în lucruri mărunte. Fericirea nu se poate acumula, dar se poate simți permanent. Sursele mele de fericire vin din credința mea în Dumnezeu, la Care mă rog permanent, cu Care mă cert și mă rog de Iertare… Sursele mele de fericire vin din bucuriile zi de zi, din planurile și ideile mele realizate ulterior, – în colțurile cafenelilor la sushi sau plăcinte în discuții cu persoane dragi sufletului meu, prin înțelegere și atitudine, în schimbul de zâmbete cu un străin sau de la like-urile de aprecieri pentru imagini sau postări de pe paginile mele pe rețele de socializare, în plimbări pe străzile vechi, în transparența nourilor cerești și în nostalgia destinațiilor turistice pe care le ador și filmez atunci când am posibilitatea. În emisiuni preferate TV, în care uneori găsesc soluții de rezolvare ale unor erori de viață…
4. Iarba nu este întotdeauna mai verde pe partea cealaltă. În fiecare zi, noi pierdem timpul și sănătatea dorind ceea ce nu putem avea. Ni se pare, că viața altora e mai bună, că luna lor este mereu mai plină și stelele lor strălucesc mai aprins. Cu toate acestea, nu e deloc așa: fiecare e cu destinul lui, și are propria lui povară pe care trebuie să o suporte sau să o ducă mai departe…
5. Durerea nu poate fi ascunsă. Tristețea, cu care te confrunți, nu e nevoie să ții în tine. Postează, scrie, comunică! Este necesar să primești tristețea fără a o nega, și s-o împarți cu cei apropiați, cei dragi, fie și cu necunoscuți, dar care inspiră încredere sau pot oferi susținere și ajutor real. Atâta timp cât tristețea nu se va dizolva într-o îmbrățișare caldă.
6. Inima e cea care simte și știe totul. Noi trăim, încercând unul altuia să dovedim ceva, și la acest pas ne impinge ego-ul, – o forță dominantă care trezește spiritul de competiție, dorința de a câștiga, ceea ce deranjează mult și este foarte dificil să vezi cu inima starea adevărată a lucrurilor, să fii bland și iubitor, să ierți sau să găsești un compromise.
7. Plecând, mergem mai departe. Încă de la naștere, ne obișnuim și să ne atașăm de oameni, obiecte, locuri, zone de confort. Capacitatea de a părăsi și de a lăsa în urmă, vine mult mai lent, – pentru că este nevoie de timp, curaj și voință.
8. Suntem stricați de societatea în care trăim, – cu o lume de măști, zâmbete false, lacrimi non-autentice. Problema noastră nu este sărăcia. Problema e în indiferența! În lipsa de demnitate!
9. Uneori, bufnițele sunt ceea ce par. Unele lucruri și acțiuni nu au o semnificație ascunsă. Uneori, un trabuc – e doar un trabuc, și asta e tot ce trebuie de știut.
10. Să ai partener, – nu înseamnă și condiție pentru a fi fericit. Ideea de a găsi jumătatea lui, este tratată de societate ca fiind o necessitate, scopul cărei este căsătoria și nașterea copiilor. Cândva a fost o rețetă a fericirii și pentru mine, dar acum – un prejudiciu zgomotos în rezonanță cu lumea exterioară. Am învățat să apreciez auto-suficiența, libertatea și independența.
11. Moderația nu este plictisitoare. Este o componență esențială a echilibrului nostru interior. Să ții cont de măsura lucrurilor te face armonios, te poate învață din arta iubirii, tot odată să te distrezi, să fii vesel, să fii trist, să exiști – toate în cantități moderate, adică să nu aspiri la mai mult și – la mai mare. Totul sau nimic, – motto-ul celor egoiști si slabi.
12. Lucrurile bune vin la cei care le Așteaptă. La cei care pot aștepta. Răbdarea, – o abilitate foarte dificilă, dar privind înapoi la viața mea, realizez, că tot ce am mai bun, totuși este o recompensă pentru credință și așteptare a lucrurilor precum am dorit și am luptat mult de tot…
13. Loialitatea – e pentru cei aleși. Cu trecerea timpului, cercul ședințelor de discuție se reduce, dar și e bine. Persoane care te înțeleg, nu sunt atât de multe în acest univers. Este important să nu te zgârcești pentru susținerea oamenilor și la justă valoare să poți aprecia apropierea reală sau intimitatea autentică.
14. Iubirea începe cu Tine. Noi spunem că iubim pe cei pe care ne permitem să iubim, limitându-ne alegerea sinceră cu complexele proprii reale. De dragul relațiilor fericite, trebuie să înveți să te iubești pe sine.
15. Cărțile, lectura – sunt un tratament dur de mediocricitate. Lectura vindecă singurătatea, deschide o lume nouă, schimbă timpul și spațiul, conectându-ne cu istoria și viitorul!
16. Răutate pură există doar în povești. După fiecare comentariu negativ și cuvint murdar stă un om, care nu s-a simțit iubit. Omul nu se naște rău, – atitudinea-i este impusă de circumstanțele pe care i le oferă societatea. Fiecare dintre noi tânjește să fie iubit, dar niciodată nu recunoaște acest lucru.
17. Liniștea calmează. Liniștea este o narațiune, un sfătuitor și prieten. Dăruiți-vă timpul pentru meditații și stări de repaus într-o tăcere deplină pentru a vă izbăvi de prejudecăți și incertitudini.
18. Indiferența e echivalentă cu moartea. Nu este nimic mai rău decât să te înțepenești într-o stare de neființă, limitându-ți sentimentele și acțiunile. Eu trăiesc și mă dezvolt în continuare, atunci când iubesc și mă cert, – pentru că Simt.
19. Uneori munca – este, pur și simplu, doar un loc de muncă. Cu toții avem talente și abilități pe care le realizăm indiferent de funcție și salariu. Fiecare dintre noi, – o personalitate unică, care schimbă lumea în afara biroului: acasă, la o petrecere, în ospeție sau la un un randevu, un club sau la un prânz și chiar în vise. Munca mea este doar o muncă. Eu – sunt mai mult de atât.
20. Niciodată nu este târziu să schimbi viața. Realitatea diferă de la direcția pornită dintr-un punct A la punctul B. Viața – este o geometrie complicată cu multe puncte, paralele, intersecții. Numai în procesul de mișcare devine clar, cine sunt și ce vreau concret.
21. Fiecare cu adevărul lui. Ce este un adevăr absolut? Depinde de persoană, de circumstanțe și viziunea personală a realității. Fiecare e cu adevărul lui, care nu place chiar tuturor.
22. Nu face să dai promisiuni. Promițând ceva astăzi, noi vom fi responsabili pentru aceasta mâine, balanțându-ne între punctele de succes și frustrare. Nimeni nu poate avea un control deplin asupra evenimentelor.
23. Suntem persoane mult mai fragile decât ne-am dori. Doar conștiențizând boala sau pierderea, ne amintim cât suntem de vulnerabili și fără de apărare. Merită să nu uiți despre asta.
24. Directive – experiență derivată. Este dificil să adoptezi principii cu care încă nu te-ai confruntat. Ce nu ne-ar fi spus părinții, dar Valorile reale se determină prin experiență.
25. Haosul este vital. Dezordinea oferă posibilitatea de a gândi creativ, de a inventa soluții interesante. Regulile – sunt inamicul creativității
26. Magia e reală! Universul este fenomenal în toată diversitatea lui variată. Ce mai putem spune despre misterele soartei, predicții, concidențe semnificative! Viața este plină de evenimente misterioase. Eu cred în miracole și consider magia o realitate.
27. Încrederea de sine e mai importantă decât o opinie străină. Uneori, facem un pas nu pentru că am dorit, ci pentru că toți din jur au spus că așa va fi mai bine. Acest lucru ne infectează cu anxietate și îndoială. Intuiția și vocea ineterioară niciodată nu te vor înșela, trebuie să ai încredere în ele.
28. ARTA – un limbaj ce merită studiat. La fel, ca tăcerea, arta dispune puterea de a vindeca. O lume fără artă, e ca un pustiu fără nisip, singuratică și incompletă.
29. Banii nu aduc fericirea. Capacitatea de a fi înțeles, iubit, dorit, recunoscut, nu poate fi cumpărat, dar este tot ce este necesar pentru fericire.
30. Adevărul este undeva aproape. Universul – este mereu în dinamică, se extinde și se contractează la nesfârșit, și, fără îndoială, eu mă voi mișca împreună cu el, cu experiența și timpul meu, actualizând incontinuu cele zeci de concluzii ale mele…
31. ❤ Toate aceste lucruri care nu le-am spus la ”Clubul de elite ”Impresii din viata si carti”. Dar va vorbi… cândva Svetlana Vizitiu
32. Aștept să mă contraziceți… 😉  Impresii din viata si carti
33.  La mulți ani tuturor și Doamne ajută! ❤

#Svetlana_Vizitiu_impresii

Un sfat pentru părinți și profesori

Ieri am avut un incident neplăcut într-un microbuz de rută, eu ocupând un loc pe scaun, ca urmare alte persoane foarte tinere întră în mașină, și toți ca unul au început să bifeze în mobilele lor performante deasupra capurilor celor care ședeau pe scaun. Am atenționat un tânăr să închidă mobilul, căci microbuzul era supraîncărcat și este greu să respiri, cu atât mai mult cu ZECI de mobile deschise în acel moment. – Care e problema? – mă întrebă tânărul indignat. – Radiația, domnule! – Ce altceva ar fi mai clar pentru ei? (Eu chiar îmi fac griji pentru sănătatea mea și a celor din jur 😉 – și special, niciodată nu voi include internetul în mobilul meu! Pentru lucru folosesc laptop-ul, – doar acasă sau la serviciu)…  Tinerii au surâs ironic. Am repetat a doua oară, – băiatul a inchis mobilul, ocupând și el un loc eliberat pe scaun. Ceilalți  – zero atenție, continuând să butoneze mobile pe capurile persoanelor de-alături. O tânără prezentă și ea la această scenă a ocupat locul tânărului cu care am vorbit, și din nou a început să butoneze în smarth-fonul ei. Indiferență totală pentru cei din jur, și de ce ar trebui să-i pese?

Catârul din mine n-are margini, – îi repet domnisoarei același lucru: să închidă mobilul, căci are tot timpul să-l utilizeze în afara transportului urban. Fata și fratele ei râdeau, iar mama lor a început să mă pună la punct ca să las tinerii în pace… Nu voi continua cu redarea scenei de mai departe, doar am atenționat-o că pe parcursul anilor va realiza și ea cum… vom crește monștri, care o vor ironiza nu doar pe dânsa, mama ”lor”… Vedeți și voi,  atunci când sunteți prezenți la asemenea scene, cum vă simțiți când cineva ”urlă” la telefon veșnic în transportul urban? Mai aduce cineva aminte de Cultură și Educație? Mai bine ar cânta radioul…. 😀

Ce n-ați spune, dragi cititori al blogului meu, eu sunt ferm convinsă în atitudinea mea față de această problemă publică, m-am și informat intensiv, și am extras strictul necesar din sursele mai mult nipone, cu specialiști în domeniu, – anume pentru promovarea sănătății oamenilor care nu cunosc multe lucruri utile. Dacă nu pentru voi, atunci poate pentru urmașii voștri să vă faceți griji? Îmi pare rău de promovarea Wi-Fi în transportul public urban: observ tendința copiilor de a nimeri în troleibuz, din acest simplu motiv să joace cu mobile stricându-și vederea și mințile, și nervii ai celor de-alături. – Primărie, la ce te-ai gândit cu această ”caritate”? Tinerii de astăzi nici nu știu, că pot oferi locul persoanelor în etate sau celor cu dizabilitate.

Nu fiți indiferenți, – interveniți cu restricții în ceea ce ține de educația copiilor, o spun din experiența mea proprie, că și eu am întârziat cu aceasta… mulțumită internetului și telefoniei mobile, doar pentru că n-am fost informată la timp și am ratat timpul necesar, iar acum regret mult, pentru că toate s-au răsfrâns asupra fiului meu, din cauză am avut de suferit împreună de dependența lui de Internet, – pentru că n-am știut cum să-l opresc la timp, iar acum e mare și nu mai pot face nimic… De ce n-am dat și eu peste o nebună ca mine într-o rută din microbuz, să mă pună la punct la timpul necesar, poate aplecam urechea și mă puneam pe gânduri?

Aș da un sfat părinților și pedagogilor să blocheze site-rile și jocurile computerizate din internet pentru copiii lor, iar școlilor – să înlocuiască computerul cu jocuri active reale.

Părinților: Voi puteți să faceți totul la alegere, – să blocați programele și jocurile de calculator, care distrag atenția copilului de la teme pe acasă, instalând programe cu interdicții care limitează descărcările de file-uri din Internet. În ce privește școala, aici este necesară înlocuirea preventivă (profilactică). Pentru a trezi interesul unui copil în implicarea activității viguroase, cărți de tipar, sport, muzică, șah, victorine, biblioteca etc, ar fi bine de proiectat programe care ar distrage atenția de la calculator și jocuri internautice, de la dorința copiilor de a sta permanent pe rețele de socializare, iar mobilele să fie strict interzise la fel ca fumatul în public, nu doar pentru copii! 🙂 Zâmbesc, știu, că este din sfera visurilor deșarte… Și, totuși sper… 

Internetul, ne previne deja nu primul an despre pericolul lui, și oferă detalii în amenințarea lui pentru sănătate. Profesorii ar trebui să fie atenți la aceste informații pentru elevii lor, și să acționeze împreună cu părinții în unanim în această problemă, care devine din ce în ce mai dăunătoare pentru sănătate. Important, să dorești să ții cont de aceste informații și să nu rămâi indiferent pentru sănătatea celor din jurul tău!

Mâine, ca și în fiecare an de 1 septembrie, e prima zi de școală, cu sărbătoarea elevilor și profesorilor, cu noi speranțe și dorințe, și din nou cu griji noi pentru odorașii părinților, care vor dori în continuare să fie într-un pas și la curent de tot ceea ce fac copiii lor; ar fi bine, să găsească un mod de comunicare strict la oră programată din timp, și doar, în caz de pericol pentru sănătate sau viață, să deschidă telefonul mobil… Comunicare reală e mult mai importantă, privind în ochii și sufletul celui drag.

Iar astăzi, e Ziua Limbii Materne! – Îndrăznesc, să verbalizez în scris despre tot ce ne doare și – la ce ne poate ajuta Cuvântul! Felicitări și – Doamne Ajută! ❤

Perle înaripate (1)

Pe tot parcursul vieții mele, eu rămân în continuare cu frica de a pierde persoanele pe care le iubesc. Mă întreb dacă există cel puțin o persoană care, de asemenea, se teme să mă piardă? Probabil, uneori, trebuie să te poți refuza de cineva. Nu pentru că nu-ți pasă, ci pentru că el este indiferent…
Realizez, că am început să apreciez mai mult grija, celelalte calități deja le-am… perceput. Niciodată nu m-am considerat slabă de fire, doar mă certam în mod educativ. De-aș fi fost slabă, n-aș fi putut supraviețui tuturor suferințelor în această viață scurtă.

Există în interiorul fiecarui om – o limită. Limită a simțurilor. Limită a durerii. Limită a lacrimilor. Limită de ură. Limită a iertării. De aceea, oamenii, uneori, rezistă și trăiesc mai mult timp. Mult timp… ca să tacă. Concept: O lungă perioadă de timp să facă concluzii. Și ca ulterior, într-un moment dat să lase totul baltă și să plece fără explicații. Nu e nevoie să te rupi. Să te confrunți cu depresii, cu colegii sau cu persoane care niciodată nu te vor întreba dacă ai nevoie de ajutor pentru a soluționa o problemă în comun… Pur și simplu,

Mergi cu gândul, că ”totul ce se face – e spre bine”!
Soarta – este ceea ce se întâmplă cu tine în ciuda tuturor planurilor sau proiectelor tale. Cineva a glumit, că timpul tratează. Timpul nu tratează. Tratează doar cel care te cuprinde de fiecare dată tot mai strâns…

Să nu-ți pară rău pentru trecut, – scoate doar învățăminte din el pentru viitorul tău. Mergi înainte și nu privi în urmă, doar dacă te întâlnești cu prietenii pentru amintiri… Cele mai reușite lucruri în viață sunt – gratuite: o îmbrățișare, pupici, prieteni, familie, somnul, zâmbetul și un umor bun!
Fericit e omul care are cui spune ”Te iubesc”, și fiecare persoană din viața lui îl înțelege corect. Cel, care te iubește cu adevărat, vede cât de zdruncinată poți fi, și cât de des se schimbă starea ta de spirit, și cât de greu e găsit un limbaj comun cu tine, și… în ciuda tuturor problemelor și obstacolelor, această persoană mai dorește prezența ta în viața lui!
Nu te lepăda de prietenii vechi, – nu vei mai găsi persoane cu care să-i înlocuiești. Prietenia e ca vinul, cu cât e mai în vârstă, cu atât e mai de calitate… Dintre toate medicamentele din casă, cel mai bun ce poate fi este un prieten de nădejde!
O blană scumpă, – nu e bogăție. Un mobil shik, la fel este un fleac. Și o mașină, – asta-i Fericire? Gândesc invers doar cei proști. Nu fi hapsân, și nu-ți trăda apropiații pentru un venit în plus! Tu ești Bogat, atunci când sunt sănătoși cei Dragi… Când sunt alături prieteni reali. Și nu bolesc copiii scumpi… Și se adună împreună cei din Familie, fericiți! Banul doar atenueaza durerea achitând ”nițel” starea de spirit din motiv de lipsă a finanțelor, dar nu și sentimentele, nu și sufletul…
Femeia trebuie să fie iubită. Dar, s-o iubești astfel, ca și celorlați bărbați să le fie extrem de dureros din cauză, că nu sunt în stare să iubească la fel!
Vârsta – este doar un număr: el nu definește mintea omului și concepțiile lui asupra vieții. Totul depinde nu de anii trăiți, ci de circumstanțele retrăite în viață. – Am și eu o vârstă, cea mai minunată! Înainte, era imposibil să simți, și în curând poate fi prea târziu, iar în prezent, – totul este posibil!
Nu sunt rea atuci când nu mă supără nimeni… Sunt fidelă, fermecătoare, atunci când sunt fascinată și netrădată… Omenoasă, – când și ceilalți se comportă uman… În general, – un îngeraș, atunci când nu se trezesc gândacii mei… ) Vine o zi, un ceas, și înțelegi, că totul nu e pentru totdeauna. Iar Viața, nemijlocit și fără milă, ne învață că timpul este trecător… – Și faptul, că trebuie să apreciem, să prețuim totul ce ne este dat… La urma urmei, Viata – ca un firicel subțirel, ea uneori se poate rupe… brusc.

Doar eu îmi cunosc povestea. Numai eu pot să mă judec, critica și să mă aplaud. După bunul Dumnezeu.
Tot ce-mi doresc acum, sărbătorile de mai! Vreau să mă odihnesc, să mă relaxez, în continuare fără salarii mari alocați de demnitari fără simț… Să cad în iarba verde și să privesc la soare lung timp… Atât de lung… până mă cheamă cineva să mănânc grătarul…
Bine, ce să spun mai mult? Să fiți fericiți! Hristos a Înviat! Și să transmiteți perlele mai departe!..

(SV)
❤

Ăstea-s bani, ăstea-s resurse!

foto S.Vizitiu

Un şoricel a observat că stăpânul fermei a pus o cursă de ademenit şoarecii, şi a prevenit găina, oaia şi vaca din gospodăria fermei să fie atenți. Cei însă i-au răspuns: – ”Capcana pentru şoareci e numai problema ta! Nu are nicio legătură cu noi!” –  Mai târziu, în acea capcană a nimerit un şarpe, care apoi a muşcat soţia fermierului… Încercând să o vindece, soţiei i s-a preparat o supă de pui, tăind găina. Apoi, au sacrificat şi oaia, pentru a-i hrăni pe toţi cei care au venit să viziteze bolnava. În cele din urmă, au ucis şi vaca pentru un ospăţ mare de pomană pentru cei care au venit la înmormântare… În tot acest timp, şoricelul urmărea scena prin gaura din perete şi se gândea la lucruri, cu care nimeni chiar nu avea vreo legătură! 😉

Iată așa la noi cu demnitarii și poporul, care se completează unii pe alții. Cam aşa se comportă toată lumea noastră, urmărind varia situaţii din statele vecine… În războiul modern, asta nu înseamnă soldaţi şi echipamente… Ăstea-s bani, ăstea-s resurse! Cine are mai mulţi bani, practic, câştigă totul, epuizând inamicul… Valorile morale, cultural-tradiţionale, celelalte, – toate se pierd, şi desigur, nu mai contează pentru aceşti eroi. Poporul nostru înghite realitatea, mai mult cu indiferenţă, ca apoi…să iasă la proteste afişând în evidenţă Eu-l propriu, rânjând în obiectiv cu exprimări și baliverne neînţelese, și nu știe multe, atunci când e întrebat, pentru ce a venit la grevă… Nu știe concret, pentru ce luptă în acest moment: ”m-a chemat ”drugul”, l-am însoțit…”

Cât de puţin îi trebuie unui om pentru fericire? Nu libertate, nu un serviciu normal sau educaţie pentru copii lui, nu! – Un sclav visează la proprii sclavi. Iar Munca – e un loc unde dimineaţa începe cu o cafea şi se termină cu spasme în ochi şi… o dorinţă de a sugruma pe cineva din colegi, ca apoi să-ți reverși amarul pe cei de-acasă. Iar bunicuţii, după ce au aşteptat în rând mai mult de jumătate de oră pensia, – uită de ce au venit şi încep să blesteme puterea…  Asta-i mentalitatea! – Smartphone-urile devin din ce în ce mai subţirele şi mai înţeligente, iar oamenii din contra se … tâmpesc… Dacă ar fi după mine, aş interzice copiilor până la 21 de ani toată tehnologia asta informaţională, incluzând calculatoarele, care ne strică copii; filme violente care îi transformă în monştri… – Tinerii care consideră, că omul intelectual este cel care mai mult înjură şi cunoaşte o duzină de poziţii mai interesante ca sexul… Scuipând mai des în proprii părinţi… Viitorul apropiat ne va demonstra roadele acestui progres, cu părere de rău!

Odată cu creşterea corupției, a sancţiunilor alimentare, cu banii dispăruți din bănci de economii, – ştiţi voi care, – statul nostru va găsi tot mai multe şi mai multe vitamine în propria-i sfeclă roşie obişnuită… Conservaţi-le, cât nu e târziu. 😉

Iar distracțiile în cluburi de noapte degradează tineretul: și lumina se bâlbâie, muzica e în plină expansiune, – e imposibil… să citeşti o cărticică… Veniţi la bibliotecă! 😀

Cea mai teribilă greşeală, pe care o puteţi săvârşi – este să alergi o viaţă întreagă urmărind obiective fără să observi, că propria ta viaţă trece pe-alături… ❤

Svetlana Vizitiu

Iartă-ne, Sofia!

Dorea să se mărite… Să fie fericită. Cu un soț și cu copii proprii… Provenea dintr-o familie de evrei asiguraţi cu tradiţii stricte. Părinţii Sofiei căutau pentru ea un mire să fie la fel de origine evreiască. Era ea o evreicuţă modestă, în tinereţe – foarte drăguță și deschisă, micuţă de statură, dolofană și cochetă gen Monroe. Se îmbujora imediat la o voce caldă şi se mândrea atunci când cineva îi făcea complimente… A făcut studii superioare, era deşteaptă, însă nu se încadra în lumea celor superiori, nu se ştie din ce motiv, simțea un discomfort în compania lor. Cu o naivitate secundă, cu multe întrebări fără răspunsuri, Sofia era foarte educată, amabilă și cucerea inimile prietenilor şi colegilor săi cu firea ei veselă, glumeaţă, sufletistă, și făcea lacrimi, atunci când auzea de suferința cuiva…

Nu era fericită, căci nu-şi găsea ursitul pe potrivă. Să nu fi fost tradițiile evreiești care o constrângeau, totuși ea le respecta strict. Cine știe, poate că se alegea ea cu vre-un rus sau moldovean: nu ducea lipsă de atenţie din partea lor… Deci, naţionalismul la mijloc, stereotipurile ăstea adânc înrădăcinate!  Sofia avea frică să nu iasă din voia rudelor, să nu le supere cumva. Visa oricum la un sortit inţeligent, educat și îngrijit, desigur, să fie și el îndrăgostit de ea… La început Sofia lucra contabilă într-un minister, unde mirii se roiau în jurul ei, dar se pare, că nu erau cei de care avea nevoie… Respecta cu strictețe tradiţiile impuse de cei de acasă…Sofia avea toate motivele să fie tristă. Iată, că şi fratele ei mai mic s-a însurat, avea deja doi copii şi locuiau aparte într-o casă din Chişinău. Părinţii ei aveau o casă bogată undeva la sudul Moldovei. Iar ea îşi ducea traiul la Chişinău într-o odăiţă de 11 m într-un cămin oferit de Ministerul în care muncea.

   Anii treceau, prietenele s-au măritat demult şi aveau interesele lor, iar colegele se schimbau una după alta din motive familiale, fie din cauza salariului mizer, și Sofia se simțea la fel de singurică… Dar se implica în orice campanie cu activități sociale: din plăcere sau din necesitatea de a comunica. Să fie mai aproape de oameni, ca să nu simtă atât de acut singurătatea. Cam pe-atunci, şi-a găsit în sfârşit un mire potrivit: era un evreu frumos şi inţeligent, şi unicul fiu la părinţi, drept că mai mic ca ea în ani. Sofia era atât de fericită! L-a văzut o dată în treacăt, aşa că nici vorbă să se sărute, ”Doamne ferește”… Îşi imagina, cât de fericiţi vor fi ei împreună, mama mia! Cum va fi ea cea mai frumoasă mireasă, apoi şi soţie gospodină! Nuntă ca-n poveşti, cu primul sărut impus de învitaţi, ”la un amar”… Ulterior, după nuntă, Sofia deja gospodină în casa lor, și timp de un an, în care cârpea şi prepara bucate pentru soţul ei… Că tot veni vorba, mirele sau soţul ei, cum se mai poate numi altfel un bărbat, – nu era clar din care motive nu s-a atins niciodată de dânsa. Ea ”credea”… că un bărbat vine la soţie, doar e capul familiei, că se cuvine să vină în patul femeii iubite, mai ales că era soție… El lucra, citea, mânca bucate preparate de ea, şi se pare că a uitat că există şi o altă relaţie ca între ”bărbat şi femeie”… Timidă fiind, sau de modă veche, Sofiei nici prin cap să-i treacă să-l întrebe direct, a prins peste un an la curaj şi s-a plâns părinţilor. Ce ruşine a simțit! Omul ei nu ştia cum se face treaba! Ulteior s-a produs divorţul fără mare tam-tam, că copii ei oricum nu aveau. Au uitat repede unul de altul. Și din nou, draga noastră Sofia tângea de dor şi singurătate…

Acasă, apoi ca de obicei, la serviciu. A mai apărut un mire la orizont, care într-o zi de naştere la un pahar de vin a adormit pe masa prietenilor ei. Ea s-a supărat pe el, că a făcut-o să se simtă ruşinată, dar apoi se amuza pe seama acestei amintiri… A aflat ulterior, că s-a căsătorit nu mult timp după asta, cu una la fel blondă, care i-a născut un fiu, şi care apoi a decedat de cancer. O fi fost el ursitul ei, cine ştie? Măcar un copil ar fi avut… Apoi, Sofia s-a transferat cu serviciul la o bibliotecă din centrul capitalei. La fel locuia în odăiţa ei de 11m. Avea grijă de sine să fie mereu coafată, machiată şi îmbrăcată la patru ace. Doar că bărbaţii… acum căutau mai tinerele… În sfârşit o veste bună: familiei lor li s-a oferit o şansă de a emigra în Israel. Fratele a vândut bine apartamentul lui, iar părinţii – casa lor de la periferie, şi temporar s-au mutat cu traiul la Sofia în odăiţa ei,  aşteptând între timp viză pentru a pleca împreună peste hotarele Moldovei.

În câteva săptămâni, fratele a fost ucis pe stradă, înjunghiat mortal, iar la înmormântare de sicriul lui s-au apropiat doi mafioţi şi au întrebat de văduva care stătea la căpătâiul sicriului: – El e? – Da, el e… – fu răspunsul. Şi nimeni n-a înţeles nimic… O fi fost crimă organizată? (se întreba Sofia apoi) După o lună, văduva cu ambii copii şi-au luat zborul spre Israel cu tot cu banii, promiţând că vor aştepta acolo buneii şi mătuşa lor. Sofia era disperată: scumpul ei frate si fiul părinţilor ei, unicul lor sprijin nu mai exista pe acest pământ. Toţi banii agonisiţi erau deja la văduvă, care, bineînţeles că nu-i mai aştepta; iar părinţii nu mai aveau unde pleca sau să se întoarcă (casa lor era vândută), deci, au rămas cu traiul la Sofia…

Zi de zi, Sofia, cu sufletul la gură, alergă de la serviciu acasă, şi îngrijea de părinţii ei bătrâni şi bolnavi. Odăiţa ei acum mirosea a medicamente, – le avea cutii întregi. Sofia pierdu orice încredere,  și speranţă, şi mai rău, – din energia anterioară. Era pustiită. Nu mai avea timp să gândească la viaţa ei personală. Treceau anii, se trecea şi ea: s-a conformat şi cu asta. S-a împăcat cu ideea, că nu vor mai ajunge în Israel, nu avea ce face, nimeni nu le oferea ajutor. Au devenit săraci şi netrebuiţi la nimeni. Nepoţii deja mari, nu se interesau de ei, iar văduva – fosta cumnată s-a recăsătorit la nici jumătate de ani după moartea fratelui ei. Ce interes să mai aibă? Părinţii de scârbă au decedat unul după altul, nu chiar demult… Ea, Sofia, în tot aceşti ani le-a fost fiică fidelă de bun ajutor, a avut grijă de ei depunând toată dragostea sa. Biata de Sofia, încerca acum să adune bani… ca să lase moştenire nepoţilor, care nu mai aveau nevoie de ea! Totuşi îi iubea: erau copiii fratelui şi nepoţii părinţilor ei! Neamul ei scump care a rămas!

Cât de mult se lumina chipul ei atunci când cineva îi acorda o atenție sau făcea cadouri, fie şi o haină purtată. Și ca un copil se bucura când cineva din colege achita pentru ea tichetul în troleibus. Așa simțea că cineva ţine la ea şi o respectă. La serviciu nu era observată nici ca profesionistă, cu toate că muncea cu multă staruinţă, ridica din greu cărţi, și de ce nu, uneori sperând să fie menţionată şi apreciată măcar cu un premiu bănesc, de care avea nevoie… Salariul era mizer, ea încerca să se descurce de fapt ca toate colegele ei. Cam aşa ducea ea traiul. Nevoită să-şi strângă cureaua, oricum le ţinea fetelor de companie, mai glumea ridicându-le moralul; în pauză de prânz servea colegele cu pârjoale foarte gustoase după o reţetă evreiască, așa cum numai ea putea să le prepare.

Câtă bucurie ia produs procurarea unui mobil… în rate, un Samsung cu taste: acum ea învăţa cu stăruinţă să scrie mesaj (sms) şi nu-i prea reuşea… Cum mai radia de fericire, atunci când cineva o telefona și discutau îndelung, si se auzea cum ea chicotea bucuroasă…

În continuare spera, să-şi întâlnească fericirea, – şi Aştepta! Doar trebuie undeva, să existe un sufleţel care s-o iubească! Cu care să împartă toate grijile şi bucuriile… În ajun de anul nou 2011, Sofia s-a plâns colegelor că are hemoragii, iar medicul ginecolog de sector era bărbat şi se simţea ruşinată să meargă la consultaţie. Colegele s-au indignat, desigur, şi cu toată insistenţa lor, Sofia nu a mers la medic… Apoi, a zis că se simte mai bine, în mai 2011 a pornit într-o călătorie la nepoţii din Israel, pentru o săptămână: în sfârşit, au binevoit s-o invite, fie din curiozitate, fie de milă, de parcă simţind că e pentru ultima dată…Le-a dus cadouri, pentru care împrumutase bani, – şi era atât de fericită! Aştepta să i se spună Bunicuţă, ca e aşteptată Acasă… Ulterior, a recunoscut unei colege, că de fapt, nimeni sincer nu s-a bucurat  de ea, acolo în Israel, nici nepoţii indiferenţi, nici cu atât mai mult, cumnata… Iar Sofia oricum, se mândrea cu ei şi-i lăuda… Pentru prieteni şi colege a adus de acolo cadouri, n-a uitat de nimeni…Tot în acea perioadă în 2011, pe 13 iunie de vineri, în drum spre serviciu ea se alunecă şi cade pe scările de după Catedrală Naşterii Domnului (str. Grigore Vieru) şi îşi rupe glezna. Cu o zi înainte o colegă a glumit mai în serios, că să nu vină la serviciu, că e 13 de vinere neagră, mai bine să lucreze cu schimbul într-o zi de duminică, însă Sofia n-a vrut… Fiind la pat cu piciorul în gips, ca urmare vreo patru luni a avut timp să reflecteze asupra sensului vieţii… Tresărea la orice voce, mereu în aşteptarea prietenilor. Recunoştea tuturor cu drag, că-i iubeşte! Era sinceră.

În continuare, Sofia lucră şi se împărţea cu părjoluţe gustoase preparate de ea. Şi când o colegă i-a propus să meargă în august împreună la sanatoriul Codru din Hîrjăuca, Călăraşi, ea, fericită, s-a pregătit ca pentru un voiaj de nuntă. Cu atât mai mult, că în ultimul timp nu se simţea bine şi avea nevoie de tratament. Se minuna acolo de oameni necunoscuţi, comunicând cu ei incontinuu. Se mira apoi, cum de s-a lipsit înainte de această societate, de placerea de a se odihni în mod normal? Nu fuse niciodată la o casă de odihnă sau sanatoriu în viața ei! Acum ea ducea discuţii îndelungate cu un avocat, cam de o vârstă cu ea, plimbându-se cu ore pe alee cu pini din Hârjăuca. În lipsa lui, ne tot întreba, dacă el nu s-a interesat de ea… Se simţea entuziasmată ca niciodată. Avea o motivație… La serviciu a revenit întinerită şi cu noi impresii de viaţă.

Acasă revenind, a fost telefonată de medicul de familie: să-i dea vestea cu rezultatele investigaţiilor, care s-au dovedit a fi foarte proaste. De altfel, au urmat sala de operaţie, radiaţia… Doar pentru o lună a revenit la serviciu… Se părea ca viaţa merge înainte… Dar… metastaze, raze cu ultraviolete, şi în 15 februarie 2012, chiar în timpul primului curs, i-a cedat inima… N-a rezistat! Nici în jumătate de an!.. Și cum se face la moldoveni în spitale: vine o asistentă instruită şi informează pacienta: cică, trebuie sa dai ”atâta” unui medic, şi – altuia la fel ”cam atâta”… Ulterior, s-a descoperit că chirurgul, doamna care a operat-o s-a ales cu 350 de dolari, iar asistenţii, respectiv cu 100-200 dacă nu mai mult. Alţi medici cereau câte 100. Medicamentele, desigur, erau procurate din cont propriu… Asistentele medicale îşi făceau obligaţiunile, și nu fără ca ea să le fi achitat serviciul. Poliţa de asigurare nu are nici o valoare, şi dacă aminteşti de poliţă, medicii râd în faţă! Sofia nu avea de unde aduna mai mulţi bani, şi tăcea şi răbda sărmănica, constrânsă de circumstanţe, tot împrumutând cu greu banii… Credea cu naivitate în medici… Cel mai straşnic s-a dovedit că nu avea cancer uterin, uterul fiind deja extras… Eroare medicală! Avea cancer intestinal, iar medicii n-au binevoit să se împărtăşe cu ea despre descoperirea în timpul operaţiei… Banii au luat, şi ştiau ca ea va deceda… Astfel, a murit în neştiute…

Ştiţi, cât de mult voia să trăiască şi se ţinea de orice speranţă, de orice firicel?..

Iartă, Sofia, societatea asta fără de leac!

În memoria Sofiei Finchel’.

Vrea cineva iubire?

-„Eşti aşa de frumoasă! Te iubesc, tare mult!

– Întoarce-te! În spatele tău e o fată de zece ori mai frumoasă decât mine! – El, imediat roti capul şi văzu o doamnă în vârstă într-un mantou ros de molii… – Ce a fost asta?! – Dacă mă iubeai, nu te-ai fi întors…”

– Deşteaptă fată, ce ziceţi? 😀

Adesea, noi suntem în căutare a unei vieţi ideale, cităm criterii stupide, dorim să credem în basme pentru a avea totul la picioarele noastre…  Şi ceea ce rezultă, în fine, e singurătatea… Poate e nevoie, pur şi simplu, de trăit, arzând în sine fiecare clipă, căldura ei să dăruim necondiţionat celor, care merită sau – nu o merită, – fără să ne aşteptăm la reciprocitate… Cel ratat, în special, are nevoie de iubire, doar că nu conştienţizează emoţia, pentru că n-a avut de unde învăţa această lecţie de inimă… Unele persoane nu-şi vor aminti, cât de multe le-ai oferit. Dar se vor aminti de lucrurile, pe care nu ai putut să le oferi… Noi mereu uităm sau ne prefacem, fiind de egoismul doldora umpluţi… De aceea, şi dragostea este mereu în aşteptare… E foarte important să ne amintim înainte de a obţine ceva: trebuie să dăruim şi noi multe alte lucruri,- de suflet, de plăcere… O navă nu pluteşte pân-la mal, dacă nu i s-au creat condiţii de dig… Viaţa nu ni se dă ca să aşteptăm dispariţia unei furtuni, – mult mai mult, noi trăim pentru a învăţa mereu, da, chiar şi pentru a învăţa… să dansăm sub ploaie! Niciodată nu vă descurajaţi! Niciodată nu renunţaţi! Preţuiţi-vă viaţa!

Într-o relaţie contează mult să simţi grija şi încrederea, şi nu pasiunea sau dorinţa. – Faptul că sunteţi apreciaţi, că nu veţi fi lăsat la cumpene, că veţi fi protejaţi de orice rău şi, pur şi simplu, să vă fie cineva alături…

De aceea, nimic nu poate înlocui sensibilitatea şi valorile de moment, atunci când sunteţi îmbrăţişat, cuprins strâns şi cu grijă… Drept se zice, că relaţii ideale există atunci când vă certaţi ca soţul cu soţia, flirtaţi ca nişte adolescenţi de 14 ani, ţineţi unul la altul ca sora cu fratele. La un bărbat, înțelepciunea este mai importantă decât averea lui! Zic şi eu, cea cu ani și experiență: dacă-i lipseşte inteligenţa, atunci nu mai contează cât de mult străluceşte bărbatul: relația în acest caz nu va fi de lungă durată, fie ea tolerantă, numai nu va fi fericită… La femei,  contează mai mult loialitatea decât frumuseţea, care de obicei, se incepe cu filtrarea exteriorului ei prin ochii bărbatului. Până la urmă, genul opus înţelege, cât de esenţiale sunt înţelegerea, – sensul și adâncimea ei, nu şi cine le rosteşte… Un gând frumos e mult mai valoros decât frumuseţea, pentru că vine din interior…

Pentru fete deştepte, câteva sfaturi, sper, că nu deranjează: – Caută-l pe cel, care te face frumoasă, şi nu sexuală; care te va mai suna odată, atunci când îi închizi telefonul… Ascultă-i inima, vocea… Priveşte-l în ochi, – simţi sinceritatea?! Aşteaptă-l pe cel care te va ţine de mâini faţă de prietenii lui, pe cel care îţi va aminti mereu, cât de norocos e cu tine! Uneori, te gândeşti: gata, totul s-a terminat, şi de fapt, este începutul unui alt capitol. Cel care poate iubi, va şti să aştepte… Abilitatea de a preţui ceea ce avem, şi nu să ne trăim viaţa mereu în căutare de idealuri, asta e, – atunci ne vom simţi într-adevăr fericiţi! Nu ţi-a plăcut flăcăul… – Mai dă-i o sanşă, fie şi după trei luni, un an, sau cinci… Nici nu-ţi imaginezi, cât de surprinsă vei fi, când vei înţelege, câ anume el e dragostea vieţii tale!  Un gând frumos e mult mai frumos decât o femeie frumoasă! 😉

Scrie-ţi celor dragi, cât de mult îi iubiţi, anume scrie-ţi. Altceva e să rosteşti vorbind la telefon şi să uiţi… O noţiţă cu o frază scrisă cu dragoste, iţi răsuceşte inima şi poate reîntoarce sentimentele de odinioară… Sunaţi-i, când aveţi timp liber. Eliminaţi orgoliul din voi. Nu vă referiţi la ceea că nu aveţi timp: fiecare e stăpânul timpului său. – Fă-ţi o clipă şi scrie. Persoana va fi mulţumită şi chiar plăcut surprinsă, dar şi ţie îți va fi bine pe inimă. Nu ţine ranchiuna în ţine, nu-ţi demonstra mândria… Azi, supărat, mâine – îţi va trece neapărat. Gândul, că eşti înţelept şi că ai putut să-ţi stăpâneşti slăbiciunele, îţi va produce bucurie în suflet. Iar despre persoane dragi nouă, în vieţile noatre avem nevoie de ei, – sunt puţine, şi trebuie să le preţuim!

Uneori vrei să fugi de oameni răi şi indiferenţi… Să fugi în ţara sufletului, un paradis definit de Dumnezeu… Astfel, încât să poţi respira adânc, stând acolo pe o plajă, ascultând sunetele valurilor lepuite de mal; să priveşti norii la apus de soare şi să înţelegi că există o bucată de pământ, unde fiecare e bucuros de prezenţa ta, şi te primeşte aşa cum eşti… – La bunătate se răspunde cu bunătate, și cu toată inima tinde spre Pace! – Aș dori să mă trezesc într-o cafenea confortabilă, şi unde cântă saxofonul, iar pe cer dansează stelele… Vreau, şi din nou, vreau! – Să dansez pe scenă astfel, să fiu aplaudată sincer, – să dansez frumos, obraznic, fierbinte, apropos, să dansez cu mândrie de poporul nostru atât de mic, cu tradiții culturale neprețuite în present… – Să râd de fericire, cu bucurie, de întâlnirile cu prietenii, care în picioare, doresc sănătate părinţilor săi, celor apropiaţi şi prieteni… – Recunoaște-ți oare, că astfel de gânduri vă neliniștesc și pe voi?

Ce mult doresc să fi nimerit printre clasici, acolo unde părinţii în continuare sunt cei mai importanţi în viaţă, cei mai în vârstă sunt respectaţi, şi ajutorul este dezinteresat, fără condiţii, şi binele se întoarce cu bine… – Oameni buni, de ce, toate acestea în prezent lipsesc?

Atunci când omul știe încotro se îndreaptă, îi va fi indiferent unde merg și la ce gândesc ceilalți!..

Aş dori să merg să văd munţii, lacul, cascade, – ceea ce nu pot fi şterse din memorie. Şă mă rog într-un templu antic, atingând cu sufletul icoana lacrimogenă… Iar pe obrazul meu să se prelingă lacrima bucuriei, – bucuria de a fi prezentă în această lume paşnică, atât de curată şi luminoasă…

– Să fie! – Nu este nevoie de promisiuni. Şi nu ne aşteptăm la imposibilul: ”Tu vei fi cu mine, iar eu cu tine…” Asculta-ţi-vă inima, – epicentrul întelepciunii! Fiecare persoană în final este produsul unei societaţi!..

– Să mergem, pur şi simplu, unul la altul. În tăcere. Liniştit. Cu Pace-n suflet. Culori şi baloane… În realmente, să fie cu adevărat! ❤

Svetlana Vizitiu