„Cărţile sunt bătrânii noştri”
Cartea are un mesaj înșelător. Deși te aștepţi să laude curiozitatea omului de a cuceri cititorul, Mircea V. Ciobanu face exact contrariul. Prin trăirile sale nu face decât să reîndrepte atenţia cititorului spre importanța cărților și cât de frumos ar fi să ai o bibliotecă proprie în casa sufletului tău. Realizezi că adevăraţii privilegiaţi nu sunt milionarii care își permit sejururi călătoriilor exclusive, ci pământenii care pariază pe o călătorie în memoria scrierilor clasice. S-au scris marile cărţi, s-au făcut călătorii spre sine și tot aici s-au lăsat descoperite secrete nebănuite ale sufletului uman, vast cât o Bibliotecă!
„Și aici s-a amestecat istoria, împreună cu geografia. Deh, toată lumea-i o carte, pe care ar fi scris-o Dumnezeu”
„Ce a fost mai greu? Ca pururi şi aiurea: începutul. Şi aici nu putea decât să aştepte până îi trece prin minte ideea genială: acela a vrut, de unul singur, să lucreze pentru toţi, el, însă, Dascălul, i-a pus pe toţi să lucreze la opera lui.”
Volumul rămâne o provocare. Autorul abordează tema Bibliotecii într-o formulă complicată, și nu este accesibilă sau înțeleasă oricărui cititor. Mircea Ciobanu meditează asupra propriilor trăiri sau limite, asupra atașamentului faţă de persoanele ce i-au marcat existenţa, asupra singuratăţii, viitorului… Se confruntă uneori cu depresia de care se salvează prin cărțile scrise sau citite.„Eu sunt creatura ta. Eu ştiu totul, de aceea nu ştiu nimic. Eu sunt memoria absolută a reţelei tale, dar nu pot face distincţie între contextele necesare. Eu ştiu toate lucrurile utile, toate cuvintele în toate limbile deodată. Eu pot să spun cum le-au utilizat mii de scriitori din toată lumea, dar nu ştiu cum să le utilizez eu. Nu te supăra, eu nu ştiu cui să dau să bea din plosca asta.”
Cartea Biblioteca se împarte în trei compartimente: Biblioteca de la moară; Biblioteca din câmpie; Biblioteca de pe insulă
Nu era un manuscris!„Toate erau depozitate într-un cufăr vechi („bibliotecă”, în limba greacă, înseamnă cufăr, îmi spunea atunci Moisei, mijindu-şi ştrengăreşte ochii) sau, mai curând, o sofa veche, care, atunci când se deschidea capacul ei (cu paginile de carte ori poate de reviste ilustrate lipite în interior), devenea o continuare, o punte, o uşă evidentă între lumea acestei lăzi, cu… hai să le zicem manuscrise, şi poliţele atârnate pe perete deasupra acestui cufăr.”; „Nu vă supăraţi. Manuscrisul are peste o mie de pagini… atât de asemănătoare între ele. Cine va cumpăra o carte de o mie de pagini, scrisă de un anonim, care nici scriitor nu este, dar nici o personalitate cunoscută? Mai citeşte lumea Jurnalul – neobişnuit! – al Anei Frank, memoriile lui Churchill, dar… înţelegeţi că există o diferenţă?”
Biblioteca devine un loc imprevizibil, unde se trece de la îndoileli la plăcerea provocată de multe descoperiri:„– De ce nu vrei să arăţi biblioteca tuturor? – Biblioteca e parte a firii mele. Nu pot să-mi arăt sufletul oricui. – O bibliotecă bună nu e pentru toţi? – În nici un caz! O bibliotecă bună e doar pentru cei aleşi.
O aventură, un ghid în lumea cărților și autorilor lor, unii care… ar da bani grei pentru a-și imortaliza numele lor. Dar, ce înseamnă să scrii o carte cu o istorie adevărată?:„Adevărat, experienţa editorială mi-a pus pe tapetul ignoranţei mele sute de dovezi că fiecare om vrea să scrie o carte. Unii bagă bani mari în asta. Fiecare localitate oricât de mică îşi scrie „istoria”, fiecare familie vrea un fel de monografiealbum, ilustrat, bineînţeles, fiecare om scrie fie un volum de poeme, fie o carte de nuvele, fie un roman, fie un jurnal, la urma urmei. O bună parte dintre ei reuşesc să le editeze. Chiar dacă eu şi alţii ca mine le respingem, de regulă, argumentat: nu avem nevoie, doamnă, de o istorie povestită în versuri (cică „pentru facilitatea memorării”), avem nevoie de o istorie adevărată; nici ceea ce se întâmplă în viaţa de apoi, domnule, nu ne interesează, nici întâlnirile dumitale cu regele nu ne-au convins”, ca urmare:„Nimic criminal în toate astea, dacă găseşte bani, lumea publică şi… să fie sănătoasă!”
„Pe asta am înţeles-o, dar prea târziu, după o primă tentativă, eşuată şi primejdioasă prin consecinţele sale: când începi să recuperezi propria memorie pierdută, niciodată nu forţa nota. Las-o să vină singură, treptat. Cheam-o, dar nu o silui. Forţată, grăbită, mânată din urmă, se poate răzbuna crunt.”
„Voiam doar să ştiu cine sunt eu. Unii zic că eşti ceea ce te naşti. Alţii spun că eşti ceea ce îţi sunt strămoşii. Alţii zic că eşti ceea ce ai trăit sau ceea ce ai citit. Eu zic altfel: eşti ceea ce îţi aminteşti. Despre strămoşii, despre ce ai trăit sau… ce ai citit, da.”
Biblioteca trebuie să aibă un rol accentuat în gestionarea resurselor informaționale universale, să fie un factor decisiv de revigorare a schimbului național de idei naționale. O distincţie veche şi care trebuie neapărat revizuită este aceea care separă ştiinţa cărţii de acea a vieţii.
„Dascălul îşi visă concurenţii: într-un birou, toţi lexicografii lumii munceau de zor la un dicţionar care îl surclasa pe al său prin amploare şi limpezimea utilizării lui. Şi, mai ales, prin posibilităţile lui nelimitate: „De acum, declara un tip ofticos, impotent, dar cu ochi faustici, orice cuvânt poate să obţină orice înţeles, orice formă şi categorie gramaticală. Totul ţine de imaginaţie, de voinţă şi reprezentare!” În alt birou, cineva lucra asupra conceptelor şi ideilor care nu au nevoie de cuvinte, ca etapă rudimentară în istoria omenirii, transmiţând ideile cu ajutorul unor fascicule de proiecţie a neuronilor”
Ca și neuronii cărțile se deteriorează în timp, memorarea face loc uitării, de câți ani e nevoie ca toate cărțile unei biblioteci să fie citite macar odată (mii de volume), zece procente din capacitatea creierului uman este de regulă utilizat. „Dar ce mai contează? Toate împreună, aceste texte – scrise în cele mai variate stiluri – constituie un fel de „memorie a lumii”. Şi toate îmi redau, într-un anume fel, memoria mea. Dacă eu nu sunt altceva decât memoria mea, atunci ele mă redau pe mine mie… E un vers dintr-un poem?”
„Cărțile sunt memoria noastră”; Scot câte o carte/ text/ fişă din fişier. Contează oare – în ce ordine? Fişierul meu e ca memoria: capricioasă, imprevizibilă, selectivă. Nu ştiu cine şi când a pus textul în fişier, cine şi când a scris ori a transcris acest text concret. Poate să fie un text pe care l-am scris chiar eu, în ultimul moment, dar poate l-a scris altcineva, cândva demult. Un scriitor celebru, ori altcineva, pastişându-l. Cineva jucându-se cu textul lui. Iar textul – fiecare în parte – ce este: amintirea cuiva (şi cine este el?), ori rodul imaginaţiei acestuia?”
Experiența autorului, biblioteca amintirilor și sfaturile, sunt oferite ca instrumente de concentrare asupra procesului de codificare a informațiilor, precum și asupra recuperării lor; astfel, încât cititorii să poată construi amintiri clare, complete și de durată.
„Un singur lucru m-a amuzat în toată această scriitură. La un moment mi-am dat seama că ceea ce se numeşte memoria colectivă aproximativă (şi care o domină şi o influenţează pe cea autentică, personală) se adună mai mult din cărţile ordonate cumva ale epocii (documente sau romane, totuna: ficţiuni în esenţă!), decât din poveştile nestructurate ale martorilor. Adevărat, ficţiunile din mapa mea sunt suficient de nestructurate, încât să le consider autentice… Dar nu mă las eu dus de căpăstru atât de uşor.”(din Note sceptice privind Manuscrisul)
Scriitorul menţionează, cât de importantă este memoria pentru a conştientiza adevărata valoare literară a volumelor semnate într-o Bibliotecă:„În fine, noi uităm nu din cauza memoriei slabe şi a imposibilităţii creării unui sistem de clasificare-sistematizare a amintirilor. Nu. Noi „uităm” pentru că multe amintiri nu vrem să le ţinem în minte. Micile noastre ticăloşii se şterg din 22 memorie uşor, făcând loc acolo doar faptelor noastre „eroice”, comportamentului nobil, care ne transformă (în ochii noştri) în personaje pozitive. Aceste dulci amintiri ale propriului eroism sau ale propriei ingeniozităţi, după caz, se întăresc şi mai mult în mintea noastră atunci când le povestim altora. Uneori, faptele de eroism (fabuloase în cea mai mare parte), povestite frecvent, încep să devină ca şi adevărate şi, deja nu ascultătorii, ci noi înşine începem să credem că s-au produs cu adevărat. Nu putem fi decât martiri nedreptăţiţi de soartă, rezistând stoic vicisitudinilor, sau eroi care ne-am opus în mod exemplar grelelor încercări, asigurând, prin sacrificii, mântuirea şi prosperarea neamului.”; „Niciodată – cu minoritatea nemulţumită, enervantă, rebelă, de orice fel. Cu cei mulţi – pentru că e mai limpede, e mai multă stabilitate. Pentru că cei mulţi, fireşte, au întotdeauna dreptate.”
Biblioteca este o instituţie cu uşile permanent deschise. Destinul istoric al bibliotecilor a cunoscut momente de glorie şi clipe de poticnire: unele au avut o trainică evoluţie, altele au dispărut ori au renăscut prin deschiderea centrelor moderne de cultură. „Toată lumea are amintirea lecturii „la mansardă”. O numesc convenţional, pentru că pentru unii mansarda era un balcon, pentru alţii un şezlong în grădină, un cerdac ascuns de ochii lumii deranjante, o poiană, malul iazului sau… un copac. Pentru mine mansarda era podul casei părinteşti. Cărţi vechi, cele mai multe fără coperte, fără început şi fără sfârşit, cărţi care nu mai puteau fi recuperate pentru bibliotecă. Unele dintre ele, precum manualele şcolare vechi fiind „moral învechite”, altele, precum cele scrise cu litere româneşti, interzise în Moldova sovietică, în fine, cele cu multe pagini lipsă fiind considerate maculatură. Dar jocul era cu atât mai interesant.”
„Acolo am deprins nu doar lectura fragmentară, ci şi lecturile paralele. Mă fascinau deopotrivă experimentele din manualele de fizică şi chimie (eu încă nu le studiam la şcoală, erau manualele vechi ale fraţilor mei mai mari) şi 56 – de exemplu – nuvelele lui Conan Doyle: şi unele şi altele aveau doza lor de intrigă şi de enigmă care trebuia rezolvată. Şi argumentată.”
Și, în prezent, se constată o revigorare a funcţiilor acestor instituţii, în situaţia în care asistăm la o scădere a interesului cetăţenilor pentru carte şi lectură. Dar, în trecut:„Dacă ştiau să scape de supraveghere, bobocii se ascundeau în cele mai adânci şi mai ascunse secţiuni ale labirintului stratificat din interiorul acestei epave (labirintul adevărat e tridimensional, nu construit într-un singur plan), dedesubtul tuturor punţilor, ca să citească! Aveam senzaţia că facem un lucru care nu era permis oricui. Trebuia să lupţi ca să obţii o carte. Citeam orice: de la aventuri până la hotărâri ale congreselor de partid. Interdicţiile erau o strategie inedită de promovare a lecturii: o carte anume era vânată şi citită cu lăcomie, ca un fruct oprit…”/din Devastarea bibliotecii/
„Dacă dragostea nu e atunci când oamenii se privesc în ochi, ci atunci când cei îndrăgostiţi privesc în aceeaşi direcţie, s-o ştiţi: oamenii sovietici, oamenii de rând, privesc în aceeaşi direcţie!”
Trăim într-o eră puternic informatizată şi tehnicizată, în care idealurile culturale sunt în aparenţă ocultate de mărunte griji cu caracter pragmatic – pe fondul promovării unei libertăţi de exprimare aproape nemărginite:„Care este raportul dintre „amintire” şi „ficţiune”? Le-am pus pe ambele între ghilimele, or, niciuna nu-i pe deplin adecvată, conformă sensului de dicţionar. Întotdeauna e un mixaj. Aş mai zice că niciun cuvânt, în procesul comunicării, nu mai are sensul de dicţionar, am intram însă într-un alt subiect…”
Un exerciţiu închinat Bibliotecii, nu poate continua decât prin invocarea admirativă a lecturii – în lăcaşe de cultură unice, prin vechimea şi trăinicia lor, unde răsfoirea cărţilor se realizează în linişte şi într-o atractivă taină. „Ce fel de materiale şi ce fel de carte avea să iasă – un studiu, o monografie, un jurnal de impresii sau note de călătorie…”
„…atunci când îţi aminteşti, când faci exerciţii de rememorare, nu poţi recupera întregul fişier. Mai întâi, pentru că este imposibil. Apoi că este groaznic.”
Autorul ne descrie o realitate, a bibliotecilor suborbonate legilor supravieţuirii economice şi sufocate de sterile lupte politice, societate care continuă să fluture stindardul dreptului la liberă informare şi comunicare şi reuşesc să se adapteze provocărilor secolului actual. Acolo unde se deschide Realitatea timpurilor:
„Autorul mărturisirii (eram tot eu?) povestea cum era îndrăgostit de o artistă, dar ea îl preferase pe un poet cu păr ondulat, rămas în oraş după evacuarea instituţiilor şi autorităţilor româneşti. Era vara lui 1940. Autorul notiţei a scris noilor autorităţi un denunţ, în esenţă, în care poetul era prezentat ca un burghez cu opinii antisovietice. Nu a fost crezut imediat, scriitorul arătându-şi loialitate faţă de noua putere: îşi mai arăta nişte rezerve faţă de scrierile „revoluţionarilor” şi faţă de limbajul lor inadecvat unei literaturi autentice, dar nu avea gând rău împotriva noii puteri proletare.”
„O altă notă destăinuia cum, în acelaşi an 1940, confidentul scuipa şi arunca ouă clocite în soldaţii români care se retrăgeau, iar a doua zi întâlnea cu flori armata roşie „eliberatoare”. Adevărat, tot el se spovedea, câteva pagini mai încolo, cum în 1941 îi pâra deja pe evreii care au colaborat cu sovieticii şi au dat dovadă de exces de zel în atitudinea duşmănoasă faţă de fosta administraţie românească. Iar în 1944, se pare – după scris – că tot el redevenea cetăţean sovietic, demascând „duşmanii poporului” etc., etc… Micimea sufletului omenesc (mi) se developa simplu în explicaţiile: „eram cu majoritatea… eram cu cei drepţi.”
Azi, Biblioteca este receptată ca centrul de comunicare culturală și socială. O bibliotecă modernă este responsabilă de calitatea informațiilor și cunoștințelor oferite comunității prin promovarea continuă a activităților – direct la cititor, și nu promovarea serviciilor într-un cerc restrâns prin imagini cu demnitari sau șefi. „Ce-o fi spus oare Moisei-Mihalâci despre cărţile proaste? Ele tot fac parte din sistem? Ori ele sunt – poate – un fel de buruieni de care trebuie salvată biblioteca cea autentică?; Citind fişierele astea până într-un loc, poţi să ai impresia că cel care le-a scris e un îndrăgostit de literatură. De orice fel de literatură. Că îl încântă toate lecturile şi se bucură că ele sunt atât de diferite. Şi doar uneori dai de câte un text care nu spune mare lucru, dar care divulgă anumite stări crispate, anumite strepeziri de dinţi la rumegatul unor texte care dezamăgesc.(Despre buruieni)
Mircea Ciobanu ne descoperă o bibliotecă ce i-a închis sufletul între cărţi, considerând că numai ele sunt cei mai buni prieteni, care totdeauna l-au îndrumat şi i-au fost călăuze în viaţă. „Ceea ce trebuie să se întâmple, fie într-o călătorie, fie într-o carte, se va întâmpla, chiar dacă va strica regulile genului. Nu schema, nu legităţile, ci întâmplarea dictează adesea cursul lucrurilor. Istoria lui Ulise e exemplară în acest sens. Iar noi suntem, în raport cu întâmplările şi cu scrierile antice, doar parafraze şi intertexte. Chiar în denumiri, dacă veni vorba…”
Despre memorie, cărţile care l-au creeat ca un gânditor, un observator atent asupra vieţii şi modului social, un modest cercetător, care descoperă valorile strămoșești şi apoi îşi transcrie constatările, reflectând asupra lor. „În măsura în care aceste texte îmi readuceau cumva memoria, de ce aş fi forţat nota să aflu toate detaliile? Şi cât de mult contează aceste detalii? Exact atât cât diferenţa dintre lucrurile întâmplate cu adevărat şi cele care erau un rod al imaginaţiei.”
„Vrei să vezi BIBLIOTECA?.. „E începutul. Sala cu acces liber. Dar iată dincolo, e sala cu acces limitat.” Ceea ce numea el „sala cu acces limitat” era o ladă. „Asta?” Moisei zâmbi. „Ştii ce înseamnă bibliotecă?” Am zâmbit: da, ladă cu cărţi. Dar…”
În felul acesta, scriitorul și-a destăinuit durerea, năzuinţa spre amintirile lăsate urmașilor. Cărţile preţioase, statornice, sfătuitoare, l-au învăţat să judece, să respecte adevărul, apărători şi păstrători ai gliei strămoşeşti. Este ceea ce exprimă o Bibliotecă prin sensul ei…
„Cum poate fi terminată cartea, dacă mie nu mi s-au sfârşit zilele?”
„Cel mai complicat e să refuzi, mai ales atunci când „cărţile” sunt scrise cu o sinceritate dezarmantă, când omul te priveşte în ochi, încât înţelegi că meseria lui de inginer sau de operator e un fleac, că titlul de profesor sau doctor e nimic pe lângă această „carte”, „operă a vieţii lui”. Iată chiar acum sunt nevoit să-mi întrerup naraţiunea, ca să semnez pentru tipar un manuscris intitulat Cartea vieţii mele. Scuzaţi-mă”(M.Ciobanu)
Recenzie Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți
iunie 2023 #Lectura_BM_BP_Hasdeu
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 
