De ce ridicăm monumente peste morminte? Top-chestionar

     Așa precum un codru împodobește o țară, precum o melodie ți-alin un tainic dor, precum un soare mare ne încălzește vara, așa te-arăți tu nouă, – o, Inger păzitor!..

Timpul este o călătorie a vieții, care pornește de la nașterea omului și care ajunge, în cele din urmă, la cimitir. Spre marele nostru regret, atunci când pierdem persoane dragi, realizăm, că anume viața este o călătorie în timp și că noi nu suntem veșnici. De ce, ridicăm monumente peste morminte? Cu cruci, cu pietre funerare de ”aur”, unele mai bogate decât altele? Nu putem judeca pe nimeni, pentru că fiecare vine cu durerea lui, și, după propriul buzunar, încearcă să imortalizeze o amintire, fie dorul după omul drag…  

O amintire care după timp de jumătate de an începe să doară și mai mult, pentru că înțelegem… că devenim din ce în ce mai singuri… Nimeni nu ridică monumente din ură sau din răzbunare. Doar aici, omul e sincer cu sine, rugându-se la iertarea celui defunct, aprinzând o luminare, și pentru a cere iertare de cei rămași în viață. Cert, că durerea e aceeași la persoane care într-adevăr au ținut la viața celui decedat, dar și obiceiurile dezvoltate între timp la cimitire, precum și cimitirul Sf. Lazăr (Doina) care este cel mai mare din Europa, și cel mai pomenit în tradiții cu băuturi și gustări de tot soiul pe morminte. Dar, de ce demonstrăm astfel… dragostea pentru cei defuncți uitând să o facem în realitate, cu suflet și atitudine fiind încă în viață? Credem, că cei morți sunt mai aproape de Dumnezeu?! Cine tot ridică prețurile serviciilor funerare, astfel că după… nu putem achita datoriile pentru un sicriu? Domnul nu ține de faptul cât de bogate sunt monumentele sau pomenile cu găluști și alcool: trebuie să ținem minte acest lucru. Judecați vom fi după ceea cum am făptuit, oferit și iubit în viață. Înțelegem și respectăm pe cei care oricum țin de ”tradiția” granitului costisitor asupra celor decedați, că pe toți ne unește sau ne va uni… aceeași durere… Și ne iartă, Doamne, greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.. Amini! (Svetlana Vizitiu)

   Ce spun moldovenii despre acest lucru, – de ce ridicăm monumente peste morminte? Urmăriți mai jos chestionarul:

De nostalgie. Ca un punct de reper când venim din când în când la întâlnire cu cei de dedesubt. Avem nevoie ca ochii să ni se oprească pe ceva atunci când dorul nostru nu se materializează, ci doar e simţit cu inima. Pentru mine, sunt de ajuns crucile (poate cu vreun mic adaos sculptural). Nu-mi plac exagerările din cimitir. Icoană trebuie să fie fiinţa dragă atunci când e încă vie, nu după ce s-a trecut. – Dina Ciocanu

Din cauza originii, apartenenței religioase, un obicei… Dar religia vorbește despre cruce, cred că e mai mult decât un obicei înrădăcinat… – Moldovanu Irina

E un simplu fetis… Adevărată amintire pentru toți e Crucea care are semnificație creștină… Vitalie Raileanu

Cred că, în primul rând, e o tradiție, dar e fundamentată pe ideea că… să își amintească generațiile următoare unde sunt înhumați / înmormântați strămoșii – Mariana Harjevschi

Oamenii cred în continuare că pot construi Babilonul… – Sergiu Botezatu

Cred că asta se face din dorinţa de a fi ca toţi, din mândrie şi tradiţia moldovenească de a fi „gospodari” – Cornelia Adeola

Din atașament față de cei decedați Din diversitate ce tine de credință: credinciosi, atei, cunoscători ne cunoscatori de cutume- Iurie Bădicu

Din datoria morală de a-i asigura respectul etern – Diana Ciugureanu-Zlatan

Parerea mea este că astfel încercăm să menținem vie memoria defunctului, adică pe monument punem fotografia și scriem ceva date biografice despre răposat. – Mariana S. Ţăranu

Deoarece, am uitat să respectăm memoria oamenilor de valoare. Avem memorie de scurtă durată. Însă, lucrurile cu adevărat importante sunt cele care rezistă în timp. Strămoșii noștri au păstrat meritele lui Decebal timp de mii de ani, – și noi la fel avem menirea să menținem vie memoria celor pe care îi cunoaștem. – Denis Rosca

Dar eu mereu mă întreb ce caută crucile pe marginea drumului…? si dacă, aceste persoane, Dumnezeu să le ierte pe toate, mai au un mormânt și o cruce în altă parte….?! – Galina Codreanu

Pentru a exprima stima și iubirea fata de cel apropiat care a decedat!. Cred că e așa. Nu am idee care ar fi răspunsul corect – Ivan Afanasiev

Monumentele de peste morminte sunt o tradiție în întreagă lume, nu cred că e un lucru rău. Altceva, e dacă ne referim la valoarea estetică. Pompozitatea caracteristică moldovenilor se răsfrânge și la locurile de veci, creându-se vaga impresie de cinste mărită pentru defunct sau fală față de ”vecinii” din jur. E o chestie ce nu ține de religie, ci de cultură. Va mai dura câtva timp până vom înțelege că în viață trebuie să realizăm lucruri monumentale, ca oamenii ce rămân să vorbească despre fapte, iar aceasta face mai mult decât orice monument dichisit ca piatră de mormânt. – Cojocaru Corina

Cred că respectăm traditiile. Diferite popoare de-a lungul secolelor punând cruce de lemn, de piatră sau fier, înseamnă locul, fiind și ca o amintire, dar și ca un respect pentru cei decedați. Dar toate-s trecătoare. Pentru unii e o modă… În Italia, spre exemplu, oamenii dacă decedează în spital sunt în sicrie duși direct la cimitir. Fără trei zile de stat în casă și fără praznice. Dar monumente pun la morminte. Monumente se pun în toate țările lumii – Iurie Brasoveanu

Mormintele peste o sută de ani din cimitire, care aparțin unor persoane importante din societate, sunt istorie și ele trebuie să facă parte din patrimoniul național. În acest sens, Cimitirul Central ar trebui să obțină statut de muzeu. – Nelly Sambris

Nu știu, poate că așa ne manifestăm respectul, dragostea și tristețea față de cei care au plecat. De fapt, le ridicăm pentru noi, ca să ne alinăm tristețea și să ne umplem golul din suflet – Angela Chelaru

Se face pentru amintire, din dorința de a mai realiza, deși cu întârziere, ceva pentru cei dragi. De fapt, toate acestea rămân mai importante pentru cei rămași în viață… – Silvia Antufiev

Eugeniu Răbdău: Dacă ne referim cum decurg lucrurile în ziua de azi, – cel mai probabil de ochii lumii, este o modă în ziua de azi. Mai bine lași o cruce simplă, dar să fie curat, decât să pui un monument și nu mergi tot anul la cimitir… Sau, cel mai probabil, oamenii care au un apropiat decedat, pentru a-și alina suferința sau pentru a-și impăca sufletul, aici pe pământ în memoria lor fac tot felul de lucruri pentru a le arăta dragostea. Dar concluzia este: cel mai important lucru este ce avem in suflet, nu ce punem pe mormânt de văzul lumii. Frumusețea și dragostea pentru persoana care a decedat se află în suflet. Dar daca luam în considerare unele lucruri, alții fac business pe aceste lucruri. Dupa cum am zis, important ce simțim. Dacă vecinul și-a pus monument asta nu trebuie să fie o obligație sau o îndemnare de a face același lucru, însă la noi din păcate aceasta deja e o tradiție mizerabilă…

Cât suntem de săraci

Ce este Societatea noastră de Azi? Locuințe tot mai multe și familii tot mai puține. Comodități sunt, dar mai puțin timp, și bani lipsă. Multe doctorate, teze și titluri, dar tot mai puține judecată și sens. Mai multe învățăminte și cunoștințe, dar mai puține capacități de a judeca treaz. Unul peste altul, sute de ”experți”, dar și mai multe probleme. Mai multe medicamente… tot mai ”costisitoare”, și mai puțină sănătate. Ne-am creat multe calculatoare pentru a păstra și a stoca în cantități enorme informația, dar comunicăm tot mai puțin unul cu altul… Am câștigat în cantitate și nu în calitate. Am pierdut oameni, care nu se mai întorc acasă, emigrând în continuare. Nu-i mai întorci nici cu banii promiși de guvern. Economia grea nu există și nu se dezvoltă. Cei săraci nu-și aleg locul de muncă, ci consimt ceea ce li se oferă. Dragostea de Patrie s-a risipit, – copiii noștri nu înțeleg acest generic. Au devenit roboți cu mobile și căști în urechi… Problema noastră nu este sărăcia, ci indiferența!
Nicio demnitate!.. Tradiții promovate și apoi ignorate, lipsă de respect pentru moștenirea prin relații care n-ar trebui uitate niciodată. ”Prietenii” nu se bucură de succesul tău. Promisiunile nu au loc când e vorba de bani. Indiferență… În afară de noi inșine nimeni nu ne va lua apărarea…

   Un om bogat l-a luat pe fiul lui într-o călătorie  prin Moldova cu unicul scop, de a-i demonstra ce înseamnă să fii sărac… (poveste online) Câteva zile ei au petrecut la o fermă într-o familie de țărani. La întoarcere, acasă tatăl îl întreabă pe fiu, dacă i-a plăcut călătoria. ”Mi-a plăcut, tată”, – fu răspunsul. ”Ai văzut cât de săraci pot fi oamenii?” – îl întrebă din nou tatăl. – ”Desigur”, – spuse fiul. – ”Și ce învățăminte ai tras din călătoria noastră?” – întrebă nerăbdător tatăl.

Și fiul a răspuns:”Eu am văzut, că ei au patru câini, și noi doar unul. Noi avem un bazin până la mijlocul grădinii, și ei au un râu care n-are capăt. La noi în livadă strălucesc felinare procurate peste hotare, iar la ei noaptea zâmbesc stelele. Noi avem o terasă pân-la marginea curții, iar la ei – spații deschise chiar până la orizont. Noi avem o parcelă de teren nu chiar mare pe care locuim, și ei sunt înconjurați de codri și câmpuri nesfârșite de la care ți se taie respirația și nu-ți poți lua privirea. Noi procurăm mâncarea, iar ei preferă să o producă de sinestător. Noi avem în jurul casei garduri înalte de protecție, iar ei au prieteni și sprijin din toate părțile”. Tatăl băiatului a înțepenit de uimire…

Iar fiul a adăugat:”Am înțeles, tată, cât de săraci suntem Noi, într-adevăr…” 

Acum prindeți legătura din ambele sensuri… Realitate.

❤ ❤ ❤

“Un luptător e întotdeauna singur”. Sabina Laiber

Sunt un om printre oameni ce de multe ori trece neobservat şi alteori iese în evidenţă atunci când simte că are ceva de transmis. (Sabina Laiber)

Visul meu a fost să devin actriţă şi după ce am învăţat 19 ani în care am luat licenţa în Filosofie, absolventă a Facultăţii de Psihologie, formator acreditat ANC, 2 ani formare în Psihoterapie Integrativă (Oana Maria Popescu & Loredana Ileana Drobot), absolventă de cursul Nlp Practioner (Tiberiu Felber), Emotional Freedom Technique (Corina Marin), workshop-uri respiraţie holotropică (Elena Francisc), cursuri de hipnoză, auto-hipnoză şi dezvoltare personală (John Thompson), am practicat cel puţin 7 ani jumătate arte marţiale tradiţionale aproape zilnic (sub îndrumarea: sensei Cristian Laiber, sensei Dominic Thibault, Shiraishi Sensei, shihan Roland J. Maroteaux, etc.) şi multe altele am făcut, dar nu mi le mai aduc aminte, am păşit pe scena “Teatrului de Artă” Bucureşti, ca actor amator, în spectacolul „12 Oameni furioşi”, în regia Andreei Cauc la vârsta de 33 ani, acum având doar 35 de ani.

Îmi place să râd mult, şi în primul rând să râd de mine atât în scris, cât şi pe marea scenă a vieţii. Am început să scriu începând de la vârsta de 12 ani încurajată de profesoara de limba română Elena Velcea, Şcoala Generală nr. 2 din Piteşti, judeţul Argeş. Prima carte pe care am scris-o “Amintiri spre… viitor” este un cumul de experienţe din viaţa mea, pe care le-am transpus din gânduri în rânduri… Sunt eu, sufletul meu şi un pic mai mult.

Fiecare eseu cuprinde emoţii, senzaţii, transformări continue ale unui om simplu, în societatea prezentă. Mai devreme mă gândeam la familia mea şi am regăsit un mic eseu scris din 2006 despre aceasta. Amuzant este să regăseşti o parte din tine din trecut rezumată în câteva rânduri… Am să vă redau ceea ce am scris atunci:

Copilăria mea… dulce şi amară. De ceva ore, chiar zile, gândurile îmi fug spre acea perioadă a vieţii mele… nu ştiu de ce tocmai acum mă gândesc aşa de intens la acea vreme a vieţii mele: copilăria. Azi, mi-am adus aminte şi mi-au dat lacrimile, m-am pornit chiar pe un plâns serios cu suspine. Cum aşa? Uite aşa din senin… Acum nu mai sunt copilul de atunci, şi aş putea zice că e normal (sau aşa ar fi normal) sau poate nu ar fi normal aşa… Eram un copil la locul meu, chiar aş zice retras… “cuminte şi nu am creat niciodată probleme” (aşa mi-a zis mama). Da, aşa eram, îmi plăcea cum eram, mă simţeam bine oriunde eram şi asta pentru că oriunde aş fi fost era frumos şi oamenii erau buni.

Îmi plăcea să stau departe şi de jocurile celorlalţi copii, eram fericită doar dacă-i urmăream, chiar dacă din depărtare sau chiar de lângă ei. Pe cât eram de tăcută şi liniştită, pe atât de sociabilă… reuşeam să relaţionez cu oamenii cei mai „răi”. Cum? Cred că, “cuminţenia mea” dobora orice şi pe oricine. Ascultam mult, îmi plăcea să ascult şi mă gândeam pe atunci că am să cresc mare şi … si eu… voi fi ascultată de cei mici. Ţin minte că fugeam de gălăgie… mă plimbam de una singură, fără să realizez că pentru familia mea eram declarată dispărută… doream doar linişte şi aşa credeam eu că o obţin: fugind cât mai departe sau chiar urcându-mă în copaci (la Maica la ţară făceam des asta)… fugeam de zgomot, de situaţiile în care oricât de cuminte aş fi fost şi oricât aş fi implorat să nu mai aud tonuri ridicate… Realizez că şi acum, mare fiind, fac la fel: fug, dispar… nu ştiu, e interesant că sunt si azi copilul de atunci, în unele momente.

Mi-am dorit să am copii, dar fizic nu mai pot da fiinţă altei fiinţe, aşa că mă bucur de copiii altora. Am în căpşor să înfiez la un moment dat, adică peste 15 ani (când tot tânără şi frumoasă am să fiu) un copil negru din Africa. Şi am să fac asta! Întotdeauna mi-am îndeplinit visele mai devreme sau mai târziu, dar de cele mai multe ori am primit ceea ce am cerut exact atunci când aveam nevoie. ’’Dar”… mă gândesc acum la acest cuvânt şi la toate semnificaţiile sale… mda… aşa o fi? Dar… am un dar (cadou) pe care-l caut… şi cum ei l-au găsit, cu siguranţă îl voi avea şi eu… doar FAMILIA e fericită şi împlinită când toţi membrii ei sunt liniştiţi.

Pornisem de la ideea de copilărie (a mea) şi am ajuns la dar… mă simţeam bine cu mine atunci… am crescut, am încercat să mă adaptez, dar (iar dar) nu mă simt bine acum cu mine. Şi asta pentru că am crezut că dacă ascund felul meu de a fi: cuminte… şi sunt la fel ca ceilalţi din aceste locuri, voi fi integrată mai uşor. Am fost şi sunt integrată, numai că nu sunt eu… chiar dacă eu-ul pe care-l văd ceilalţi le place şi îi fascinează (pe unii)… eu nu mă simt eu. Şi de azi, de acum, vreau să fiu eu… să tac când am chef…să vorbesc atunci când mă simt eu bine să spun cuvinte… Aş putea zice că ar fi o nouă acomodare… a lor cu mine (aşa tăcută şi cuminte) şi a mea cu mine de azi, de pe vremea când eram copil… o nouă provocare, dar de data asta cu MINE în primul rând.

                                 Ce vreau de fapt? Să găsesc şi să preţuiesc acel DAR!

Mulţumesc minune, luminiţă vie! – aşa îî spun eu lui Dumnezeu-ul din mine: “luminiţă vie”. De ce? Fiecare din noi are o lumină vie în suflet şi acea luminiţă e scânteia divină. Toate luminiţele (sufletele pământeşti) formează o torţă ce o numim cu toţii Dumnezeu.

Uneori mă obişnuiam şi aveam locurile mele de linişte, dar apărea ceva, ceva care mă forţa să mă adaptez unei alte situaţii… adică ne mutam în alt loc (tata a fost militar de carieră şi se conforma sistemului şi noi ne conformam odată cu el, că doar FAMILIA era la bine şi la rău: ÎMPREUNĂ!).

Şi tot aşa ne-am mutat dintr-un loc în altul (de la Mediaş (unde m-am născut) la Sibiu (de la vârsta de 6 ani până la 9 ani) şi apoi la Piteşti) ÎMPREUNĂ. Până când fiecare membru al  familiei mele şi-a găsit un loc unde să rămână, să aibă la rândul lor FAMILIA lor. Cât mă bucur pentru asta, că în sfârşit s-au oprit!

Dar eu încă nu m-am oprit… eu încă mai umblu „brambura” şi chiar nu ştiu să precizez pentru încă cât timp. La un moment dat am crezut că m-am oprit şi eu, aşa am crezut şi aveam toate motivele să cred asta, m-am căsătorit religios chiar de ziua mea de naştere pe data 24 septembrie 2005 când împlineam 24 de ani, dar… există un „dar”… nu a fost aşa. Se pare că ceea ce caut cu adevărat, nu am găsit încă. Iubirea necondiţionată nu cred să o găsesc în această viaţă. Am iubit şi am fost iubită de mulţi bărbaţi, dar mereu am ajuns la vorba tatei “un luptător e întotdeauna singur”. Da, sunt un om singur înconjurată de prieteni minunaţi, artişti în mare parte, dar am şi prieteni împământeniţi (mai puţini, dar buni). În fond şi până la urmă, sunt bogată!

Reţete de viaţă, nu le ştiu. Ştiu că nu ştiu tot şi nici nu voi şti vreodată. M-am născut în această viaţă, pe această planetă pentru a contribui la “planul divin” (dacă există vreunul).
O întâmplare deloc întâmplătoare mi s-a întâmplat în Timişoara (2008) acasă la o prietenă căreia i-am spus: „trebuie să caut în haosul minţii mele o idee salvatoare din care să dezvoltăm o viaţă îmbucurătoare!”

               Şi aşa a apărut: -“Poarta către Tine”!

Am tradus acea trăire ca fiind şansa fiecărui om, fiinţă vie, să trăiasca liber după bunul plac.
Libertatea este o nevoie imensă în viaţa unui om. Când eşti liber, sau iubeşti ceea ce faci, cursul timpului se transformă în file din poveste nemuritoare. Din păcate sau din fericire proiectul acesta se desfăşoară într-o societate în care oamenii, vieţuitoarele, trăiesc în cuşti (minţi) – „închisori” create, culmea, tot de oameni! Iluzia este că atunci când îţi creezi confort şi siguranţă, de fapt îţi făureşti singur coconul din care cu greu ieşi. Apare ataşamentul faţă de tot ceea ce ai şi frica că ai putea pierde ceea ce ai.

“Poarta către Tine” vine cu propunerea să rupă toate lianele, să se spargă toate lacătele şi să se preţuiască ceea ce dictează cu adevărat sinele interior.

Ştim că este dificil să crezi în ceva ce pare ireal, cu toate că inima tot îţi repetă în fiecare clipă:
„Deşteaptă-te!!!” Pe frontispiciul Templului de la Delphi scrie: “Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte Universul şi Zeii” – rămân doar cuvinte…???

                     START! SĂ TREZIM ARMONIA REALITĂŢII TALE!

Visul e cu adevărat vis atunci când devine realitate. Poarta către Tine a apărut ca un vis.                 Realitatea acestui vis se îndeplineşte astfel: găsiţi sau întâmpinaţi oameni care se iubesc pe sine şi fac „ceva” – artă – cu dragoste necondiţionată fiind sprijiniţi ca talentul să fie desfăşurat în condiţii optime, ajutaţi să-şi perfecţioneze arta de către alţi artişti buni pedagogi, promovaţi la nivel local, naţional şi internaţional prin organizarea de evenimente în care fiecare om cu har să-şi etaleze „opera”, susţinerea morală şi financiară de a continua până la sfârşitul acestei vieţi să-şi producă/reproducă arta.
România are suficient spaţiu cât să susţină valoarea artei.
Ne ajutăm singuri în primă fază dându-ne ocazia să avem încredere în visele noastre, apoi în a doua fază să avem încredere că şi cei de lângă noi pot avea încredere în noi.

Un om reuşeşte dacă cei dragi lui au încredere în succesul său! Eu am încredere în proiectul “ Poarta către Tine” pentru că prima dată am lăsat “poarta mea” să se deschidă pentru mine.
Şi dacă un om a putut face ceva, orice alt om poate să facă acel „ceva” realizat de altcineva!
Şi dacă avem vise diferite e de bine – pentru că astfel nu ne plictisim împreună!

Asociaţia “Poarta către tine” este proiectul meu de suflet prin care îmi doresc în paşi mici şi siguri să dezvolt o mişcare culturală la nivel naţional şi internaţional, în care artiştii anonimi să iasă la rampă.

Din punctul meu de vedere, ARTA (în toate formele ei) este singura calitate a omului de a-şi exprimă existenţa pe acest pământ. Prin urmare, îi încurajez pe toţi oamenii care au un talent şi vor să se afirme, să se facă cunoscuţi! Recomand să vă cultivaţi zilnic, să nu treacă o zi fără să fi învăţat ceva nou. Am citit cărţi şi am văzut filme care m-au inspirat cândva şi ar trebui să revin asupra lor. Vă recomand:

Filme: Ostrov, August Rush, Peaceful Warrior, Ghost, Star Dust, The Rite, A Dangerous Method, The secret, Ultimul mohican, The Curious Case Of Benjamin Button, Veronika Decides To Die, La Belle Verte, NOSSO LAR, When Harry Met Sally.

Cărţi: „Constienta” de Antony de Mello, „Puterea prezentului” Eckhart Tolle, „Acelasi suflet, multe trupuri” Brian L. Weiss, „Reconectarea. Vindeca-i pe altii, Vindeca-te pe tine” Dr. Eric Pearl, „Mumia de la masa din sufragerie” Jeffrey A. Kottler, Jon Carlson, „Vocea mea te va insoti” Milton H. Erickson, Opera lui Carl Gustav Jung,„Din tainele iluzionismului” A. Iosefini, “Viata lui Freud. Turnul nebunilor” de Irving Stone

Tatiana Dodon: pensie mică, scumpete mare

Am rămas înmărmurită, nu-mi venea să cred ochilor… Dacă ar fi fost cineva din America sau Europa, aș fi mers mai departe în drumul meu. Dar aici… Cine n-are (b)ani, să și-i facă! – O Moldoveancă… Astfel, precum este tânăra și neobosită cu sufletul Tatiana Dodon. Să știe toți moldovenii, și nu numai, că și cei ca ea nu rămân în urma tinerilor, la 81 de ani pe care-i va rotunji în două zile, pe 23 august!

 Am fost surprinsă, mergând la sport, să văd atâta energie ce venea de la această Doamnă. Am întrebat-o, dacă se simte bine. -”Ba, sunt fericită! Iată, am și eu grijă de oasele mele”. ”Nu mă plictisesc, doar că oamenii sunt mai discreți, nu ca pe vremuri, – acum nu prea ai cu cine vorbi, mai ales, că de noi, cei bătrâni, oamenii se cam feresc…” – Poate spuneți câteva cuvinte moldovenilor, sau ce doriți să audă ei de la dumneavoastră? – ”Ce să spun, eu sunt de la ”Chișinău, Ciocana, Milescul Spătarul, ”3”, ap… (o întrerup, că de nr apartamentului nu este nevoie),  fac 81 de ani la 23 august, ”sobes-ul” mi-a dat foaie de tratament la sanatoriul Codru, pe care o aștept de patru ani. Am copii, nepoți, strănepoți. Banii nu ajung nici lor. Dintr-o pensie de o mie de lei, nu pot achita nici facturile… Ce să faci, cui să te plângi, că nu ascultă nimeni”…  Continuarea ascultați în filmulețul de mai jos…

La Mulți ani înainte, Doamnă Tatiana Dodon, să vă dea Domnul multă sănătate, energie în continuare, ani de viață plini cu bucurie, și o pensie cât mai mare de la guvern, și dragoste de la stră-strănepoți…

P.S. Recent, mi s-a plâns că domnul director de la casa de cultură de la sanatoriul Codru nu i-a permis să între în sală să-l asculte pe cântărețul Nicole Palit, că tare îl mai admiră și-i place cum cântă, dar nu avea cei 50 de lei de bilet… L-a rugat mult timp pe domnu’ director, dar acela i-a zis, că ”are și el un tată bolnav” și… nu i-a mai dat voie să între în sală, cu toate că erau multe locuri libere  😦

Dar, cel mai important, a doua zi, Doamna Tatiana Dodon ne-a surprins cu o voce de cor bisericesc – ”Maica Domnului” închinare Domnului, – vă propunem să o ascultați:

Perle înaripate (1)

Pe tot parcursul vieții mele, eu rămân în continuare cu frica de a pierde persoanele pe care le iubesc. Mă întreb dacă există cel puțin o persoană care, de asemenea, se teme să mă piardă? Probabil, uneori, trebuie să te poți refuza de cineva. Nu pentru că nu-ți pasă, ci pentru că el este indiferent…
Realizez, că am început să apreciez mai mult grija, celelalte calități deja le-am… perceput. Niciodată nu m-am considerat slabă de fire, doar mă certam în mod educativ. De-aș fi fost slabă, n-aș fi putut supraviețui tuturor suferințelor în această viață scurtă.

Există în interiorul fiecarui om – o limită. Limită a simțurilor. Limită a durerii. Limită a lacrimilor. Limită de ură. Limită a iertării. De aceea, oamenii, uneori, rezistă și trăiesc mai mult timp. Mult timp… ca să tacă. Concept: O lungă perioadă de timp să facă concluzii. Și ca ulterior, într-un moment dat să lase totul baltă și să plece fără explicații. Nu e nevoie să te rupi. Să te confrunți cu depresii, cu colegii sau cu persoane care niciodată nu te vor întreba dacă ai nevoie de ajutor pentru a soluționa o problemă în comun… Pur și simplu,

Mergi cu gândul, că ”totul ce se face – e spre bine”!
Soarta – este ceea ce se întâmplă cu tine în ciuda tuturor planurilor sau proiectelor tale. Cineva a glumit, că timpul tratează. Timpul nu tratează. Tratează doar cel care te cuprinde de fiecare dată tot mai strâns…

Să nu-ți pară rău pentru trecut, – scoate doar învățăminte din el pentru viitorul tău. Mergi înainte și nu privi în urmă, doar dacă te întâlnești cu prietenii pentru amintiri… Cele mai reușite lucruri în viață sunt – gratuite: o îmbrățișare, pupici, prieteni, familie, somnul, zâmbetul și un umor bun!
Fericit e omul care are cui spune ”Te iubesc”, și fiecare persoană din viața lui îl înțelege corect. Cel, care te iubește cu adevărat, vede cât de zdruncinată poți fi, și cât de des se schimbă starea ta de spirit, și cât de greu e găsit un limbaj comun cu tine, și… în ciuda tuturor problemelor și obstacolelor, această persoană mai dorește prezența ta în viața lui!
Nu te lepăda de prietenii vechi, – nu vei mai găsi persoane cu care să-i înlocuiești. Prietenia e ca vinul, cu cât e mai în vârstă, cu atât e mai de calitate… Dintre toate medicamentele din casă, cel mai bun ce poate fi este un prieten de nădejde!
O blană scumpă, – nu e bogăție. Un mobil shik, la fel este un fleac. Și o mașină, – asta-i Fericire? Gândesc invers doar cei proști. Nu fi hapsân, și nu-ți trăda apropiații pentru un venit în plus! Tu ești Bogat, atunci când sunt sănătoși cei Dragi… Când sunt alături prieteni reali. Și nu bolesc copiii scumpi… Și se adună împreună cei din Familie, fericiți! Banul doar atenueaza durerea achitând ”nițel” starea de spirit din motiv de lipsă a finanțelor, dar nu și sentimentele, nu și sufletul…
Femeia trebuie să fie iubită. Dar, s-o iubești astfel, ca și celorlați bărbați să le fie extrem de dureros din cauză, că nu sunt în stare să iubească la fel!
Vârsta – este doar un număr: el nu definește mintea omului și concepțiile lui asupra vieții. Totul depinde nu de anii trăiți, ci de circumstanțele retrăite în viață. – Am și eu o vârstă, cea mai minunată! Înainte, era imposibil să simți, și în curând poate fi prea târziu, iar în prezent, – totul este posibil!
Nu sunt rea atuci când nu mă supără nimeni… Sunt fidelă, fermecătoare, atunci când sunt fascinată și netrădată… Omenoasă, – când și ceilalți se comportă uman… În general, – un îngeraș, atunci când nu se trezesc gândacii mei… ) Vine o zi, un ceas, și înțelegi, că totul nu e pentru totdeauna. Iar Viața, nemijlocit și fără milă, ne învață că timpul este trecător… – Și faptul, că trebuie să apreciem, să prețuim totul ce ne este dat… La urma urmei, Viata – ca un firicel subțirel, ea uneori se poate rupe… brusc.

Doar eu îmi cunosc povestea. Numai eu pot să mă judec, critica și să mă aplaud. După bunul Dumnezeu.
Tot ce-mi doresc acum, sărbătorile de mai! Vreau să mă odihnesc, să mă relaxez, în continuare fără salarii mari alocați de demnitari fără simț… Să cad în iarba verde și să privesc la soare lung timp… Atât de lung… până mă cheamă cineva să mănânc grătarul…
Bine, ce să spun mai mult? Să fiți fericiți! Hristos a Înviat! Și să transmiteți perlele mai departe!..

(SV)
❤

Vrea cineva iubire?

-„Eşti aşa de frumoasă! Te iubesc, tare mult!

– Întoarce-te! În spatele tău e o fată de zece ori mai frumoasă decât mine! – El, imediat roti capul şi văzu o doamnă în vârstă într-un mantou ros de molii… – Ce a fost asta?! – Dacă mă iubeai, nu te-ai fi întors…”

– Deşteaptă fată, ce ziceţi? 😀

Adesea, noi suntem în căutare a unei vieţi ideale, cităm criterii stupide, dorim să credem în basme pentru a avea totul la picioarele noastre…  Şi ceea ce rezultă, în fine, e singurătatea… Poate e nevoie, pur şi simplu, de trăit, arzând în sine fiecare clipă, căldura ei să dăruim necondiţionat celor, care merită sau – nu o merită, – fără să ne aşteptăm la reciprocitate… Cel ratat, în special, are nevoie de iubire, doar că nu conştienţizează emoţia, pentru că n-a avut de unde învăţa această lecţie de inimă… Unele persoane nu-şi vor aminti, cât de multe le-ai oferit. Dar se vor aminti de lucrurile, pe care nu ai putut să le oferi… Noi mereu uităm sau ne prefacem, fiind de egoismul doldora umpluţi… De aceea, şi dragostea este mereu în aşteptare… E foarte important să ne amintim înainte de a obţine ceva: trebuie să dăruim şi noi multe alte lucruri,- de suflet, de plăcere… O navă nu pluteşte pân-la mal, dacă nu i s-au creat condiţii de dig… Viaţa nu ni se dă ca să aşteptăm dispariţia unei furtuni, – mult mai mult, noi trăim pentru a învăţa mereu, da, chiar şi pentru a învăţa… să dansăm sub ploaie! Niciodată nu vă descurajaţi! Niciodată nu renunţaţi! Preţuiţi-vă viaţa!

Într-o relaţie contează mult să simţi grija şi încrederea, şi nu pasiunea sau dorinţa. – Faptul că sunteţi apreciaţi, că nu veţi fi lăsat la cumpene, că veţi fi protejaţi de orice rău şi, pur şi simplu, să vă fie cineva alături…

De aceea, nimic nu poate înlocui sensibilitatea şi valorile de moment, atunci când sunteţi îmbrăţişat, cuprins strâns şi cu grijă… Drept se zice, că relaţii ideale există atunci când vă certaţi ca soţul cu soţia, flirtaţi ca nişte adolescenţi de 14 ani, ţineţi unul la altul ca sora cu fratele. La un bărbat, înțelepciunea este mai importantă decât averea lui! Zic şi eu, cea cu ani și experiență: dacă-i lipseşte inteligenţa, atunci nu mai contează cât de mult străluceşte bărbatul: relația în acest caz nu va fi de lungă durată, fie ea tolerantă, numai nu va fi fericită… La femei,  contează mai mult loialitatea decât frumuseţea, care de obicei, se incepe cu filtrarea exteriorului ei prin ochii bărbatului. Până la urmă, genul opus înţelege, cât de esenţiale sunt înţelegerea, – sensul și adâncimea ei, nu şi cine le rosteşte… Un gând frumos e mult mai valoros decât frumuseţea, pentru că vine din interior…

Pentru fete deştepte, câteva sfaturi, sper, că nu deranjează: – Caută-l pe cel, care te face frumoasă, şi nu sexuală; care te va mai suna odată, atunci când îi închizi telefonul… Ascultă-i inima, vocea… Priveşte-l în ochi, – simţi sinceritatea?! Aşteaptă-l pe cel care te va ţine de mâini faţă de prietenii lui, pe cel care îţi va aminti mereu, cât de norocos e cu tine! Uneori, te gândeşti: gata, totul s-a terminat, şi de fapt, este începutul unui alt capitol. Cel care poate iubi, va şti să aştepte… Abilitatea de a preţui ceea ce avem, şi nu să ne trăim viaţa mereu în căutare de idealuri, asta e, – atunci ne vom simţi într-adevăr fericiţi! Nu ţi-a plăcut flăcăul… – Mai dă-i o sanşă, fie şi după trei luni, un an, sau cinci… Nici nu-ţi imaginezi, cât de surprinsă vei fi, când vei înţelege, câ anume el e dragostea vieţii tale!  Un gând frumos e mult mai frumos decât o femeie frumoasă! 😉

Scrie-ţi celor dragi, cât de mult îi iubiţi, anume scrie-ţi. Altceva e să rosteşti vorbind la telefon şi să uiţi… O noţiţă cu o frază scrisă cu dragoste, iţi răsuceşte inima şi poate reîntoarce sentimentele de odinioară… Sunaţi-i, când aveţi timp liber. Eliminaţi orgoliul din voi. Nu vă referiţi la ceea că nu aveţi timp: fiecare e stăpânul timpului său. – Fă-ţi o clipă şi scrie. Persoana va fi mulţumită şi chiar plăcut surprinsă, dar şi ţie îți va fi bine pe inimă. Nu ţine ranchiuna în ţine, nu-ţi demonstra mândria… Azi, supărat, mâine – îţi va trece neapărat. Gândul, că eşti înţelept şi că ai putut să-ţi stăpâneşti slăbiciunele, îţi va produce bucurie în suflet. Iar despre persoane dragi nouă, în vieţile noatre avem nevoie de ei, – sunt puţine, şi trebuie să le preţuim!

Uneori vrei să fugi de oameni răi şi indiferenţi… Să fugi în ţara sufletului, un paradis definit de Dumnezeu… Astfel, încât să poţi respira adânc, stând acolo pe o plajă, ascultând sunetele valurilor lepuite de mal; să priveşti norii la apus de soare şi să înţelegi că există o bucată de pământ, unde fiecare e bucuros de prezenţa ta, şi te primeşte aşa cum eşti… – La bunătate se răspunde cu bunătate, și cu toată inima tinde spre Pace! – Aș dori să mă trezesc într-o cafenea confortabilă, şi unde cântă saxofonul, iar pe cer dansează stelele… Vreau, şi din nou, vreau! – Să dansez pe scenă astfel, să fiu aplaudată sincer, – să dansez frumos, obraznic, fierbinte, apropos, să dansez cu mândrie de poporul nostru atât de mic, cu tradiții culturale neprețuite în present… – Să râd de fericire, cu bucurie, de întâlnirile cu prietenii, care în picioare, doresc sănătate părinţilor săi, celor apropiaţi şi prieteni… – Recunoaște-ți oare, că astfel de gânduri vă neliniștesc și pe voi?

Ce mult doresc să fi nimerit printre clasici, acolo unde părinţii în continuare sunt cei mai importanţi în viaţă, cei mai în vârstă sunt respectaţi, şi ajutorul este dezinteresat, fără condiţii, şi binele se întoarce cu bine… – Oameni buni, de ce, toate acestea în prezent lipsesc?

Atunci când omul știe încotro se îndreaptă, îi va fi indiferent unde merg și la ce gândesc ceilalți!..

Aş dori să merg să văd munţii, lacul, cascade, – ceea ce nu pot fi şterse din memorie. Şă mă rog într-un templu antic, atingând cu sufletul icoana lacrimogenă… Iar pe obrazul meu să se prelingă lacrima bucuriei, – bucuria de a fi prezentă în această lume paşnică, atât de curată şi luminoasă…

– Să fie! – Nu este nevoie de promisiuni. Şi nu ne aşteptăm la imposibilul: ”Tu vei fi cu mine, iar eu cu tine…” Asculta-ţi-vă inima, – epicentrul întelepciunii! Fiecare persoană în final este produsul unei societaţi!..

– Să mergem, pur şi simplu, unul la altul. În tăcere. Liniştit. Cu Pace-n suflet. Culori şi baloane… În realmente, să fie cu adevărat! ❤

Svetlana Vizitiu