„Mirosul de carte se amesteca primăvara cu mirosul florii de tei, de după geamul deschis. Dacă există un Paradis al copilăriei, pentru mine acel Paradis s-a numit Biblioteca mamei Viorica.”
Cărțile ei sunt foarte populare în rândurile scriitorilor. Care este secretul talentului ei? Simplu – o narațiune care se dezvoltă dinamic, îmbinând erudiția cu vocația scrisului, într-un limbaj antrenant și savuros.
Conștientizarea de sine ca scriitor vine la un om după multă muncă asupra cărții. Și atunci când talentul, dragostea pentru literatură, dorința de cunoaștere și o capacitate uimitoare de muncă se împletesc minunat într-un scriitor, acesta ocupă un loc special printre semenii săi. Astfel este Nina Corcinschi, o scriitoare apreciată de cititori și „iubită de cărți”. De aceea și și-a întitulat un volum „Cărțile care mă iubesc”. În atenția ei se află o varietate de aspecte de istorie și critică literară, un loc aparte ocupând literature contemporană. Face critică literară de întâmpinare, dar este cunoscută în special prin cercetarea științifică, prin monografiile și studiile literare publicate în reviste importante. Cărțile ei se disting printr-un stil matur, viguros, printr-o îndelung exersată capacitate de analiză a literaturii, prin diagnostice clare și precise. Nina Corcinschi se impune ca o excelentă autoare și expert în domeniul său. Pentru cititori simpli, studiile autoarei merită timpul necesar pentru a fi înțelese… „Când îmi scriu textele, când sunt în arealul protector al literaturii și criticii literare, mă simt în largul meu”.
În prezent, Nina Corcinschi continuă să scrie critică literară. Coordonează proiectele de cercetare la Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”, unde este director. Coordonează și teze de doctorat, predă cursuri de literatură la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” etc. Mereu se informează în legătură cu noile apariții editoriale și scrie despre literatura din Basarabia în cadrul a două rubrici, în revistele Timpul (Iași) și Vatra (Târgu-Mureș). Face și emisiuni televizate, cum ar fi Cartea Basarabiei , la Axial TV, comentând cele mai reușite cărți scrise de basarabeni.
Îi place să creeze singură, în liniște, rareori scrie în echipă, iar când ultimul capitol se termină, se dedică familiei, copiilor săi pe care îi adoră… Cu toate că este cercetător științific, pune cel mai mare preț pe valorile umane, nu atât pe inteligența minții, cât pe cea a inimii, pe bunătate, empatie, generozitate.
„Marile mele lecții de frumusețe îmi sunt oamenii, sunt mereu uimită și pioasă în fața frumuseții umane, a bunătății. Mă simt bine când am în preajma mea oameni buni, în care umanitatea capătă cele mai senine forme. Oameni al cărui relief sufletesc este blând, calm, iubitor și odihnitor. E o mutare de accente, pe care mi-a adus-o timpul, cu decepțiile sale inerente, care nu ne scutesc pe nimeni dintre noi și se constituie în lecții ale vieții. Acum nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii. Pe înțelepciunea, care asigură nu cunoașterea, ci înțelegerea. În preajma oamenilor înțelepți, lecuiți de vanitate – cred că alte două calități esențiale, umorul și bunătatea, de acolo vin, din înțelepciune – mă simt în largul meu.”- Nina Corcinschi
Nina de mică a fost singură. Nu a avut prin preajmă decât părinții, bunicii din ambele părți erau decedați. Unica bucurie îi erau cărțile și biblioteca din sat, la care mama lucra în calitate de bibliotecară. Nina trăia în paradisul ei literar și cele mai frumoase clipe ale vieții sale de copil s-au scurs acolo, în bibliotecă. Își amintește unde se aflau revistele Nistru, unde era amplasată literatura universală, revede și acum cum cădea lumina de la geam pe cotoarele prozei lui Sadoveanu. Amintirile o emoționează și acum: rafturile pline cu cărți, patefonul din care răsunau cântecele lui Ion Suruceanu, Toto Cutunio; mesele încărcate cu reviste și ziare, inconfundabilul miros de hârtie și tipar; totul întruchipa bucuria întânirii cu cartea. – „Niciun loc nu e atât de viu în amintirile mele de cândva”. – „Aud vocea blândă și caldă a mamei, văd aevea prezența ei zâmbitoare printre rafturile de cărți. Sunt doar două locuri unde mă visez mereu: în casa părintească și la bibliotecă.” Biblioteca publică din Orhei „este madlena mea”, scria Nina într-o postare. Și mărturisește că momentele de glorie ale copilăriei îi sunt strâns legate de acei pereți înalți, de sanctuar, plini de cărți, pe care le putea atinge. Atât de multe cărți adunate la un loc, copila din Dișcova nu mai văzuse altundeva. Nina o ruga pe mama s-o ia la biblioteca din Orhei și cât timp ea participa la seminare împreună cu celelalte bibliotecare, fata se plimba prin sălile cu expoziții și cărți, urca și cobora scările și apoi ieșea afară, unde „o izbea aerul proaspăt, tumultos de „altă” lume”…
Din tihna Dișcovei și singurătatea ei de copil care hoinărea mai mult prin păduri decât printre oameni, se pomenea în plin vacarm al orașului, care o tulbura și o fascina. Nu avea voie să se îndepărteze, i se părea o aventură extraordinară să înconjoare monumentul lui Vasile Lupu, să se plimbe prin curte, să cerceteze împrejurimile…
Astăzi, „Dișcova copilăriei mele, din care am plecat după clasa a IX-a, la Orhei, ca să revin mai apoi în vacanțe care s-au tot scurtat din an în an până au devenit vizite grăbite la casa părintească, și de la un timp – la cimitirele părinților mei, e tot mai mult un vis. E amintire, spațiu al regretelor, Vale a Plângerii… Reprezentările despre baștina mea nu sunt unitare, cât au fost vii părinții au avut un relief blând, luminos. După, spațiul s-a înnegurat, a devenit cețos, irespirabil. De parcă o cometă, un astru ostil, ca în filmele de sfârșit de lume, a despicat timpul în două. Lumea în două. De până și de după. Acum, când mă gândesc la Dișcova, văd alături cele două morminte ale părinților. Întâi mama Viorica, apoi tata Ion. Văd casa părintească, în care locuiesc niște tineri. Și vechea bibliotecă sătească, din care s-a păstrat o imagine palidă, diformă a bibliotecii de cândva. Și oameni în căruțe, care mă privesc curioși, pe care-i privesc cu jenă, pentru că nu-i mai recunosc.”
În spatele bibliotecii era un copac uriaș de vișini, de atunci vișinele sunt fructele ei preferate. Se vede cățărată în copac, cu bucuria că poate urca atât de sus. Iar lângă bibliotecă, magazinul cu veșnica tentație – bomboanele. Se întâmpla să facă și spectacolele de copil alintat pentru a primi dulciurile dorite. Iar pentru bomboane cu vișină în rom a primit cea mai memorabilă bătaie cu urzica, de la mama. „Nimic nu mi-a făcut copilăria mai fericită decât cărțile. Să iau cheile în lipsa mamei, să pătrund în bibliotecă, să încui ușa pe dinăuntru și să mă bucur de cărți. Să le mângâi cotoarele, să le inhalez cu bucurie mirosul, să le răsfoiesc – toată numai curiozitate și plăcere. Visele mele de adult au miros de cărți, miros de bibliotecă. Visele mele se plimbă printre rafturi de cărți, au memoria locului exact unde se putea găsi Dostoievski și Tolstoi. Și în celălalt capăt, pe dreapta – literatura română. Dacă literatura universală era în colțul mai dosit-miraculos al bibliotecii, pe raftul cu literatura română mereu cădea soarele. Sus era literatura grea – Rebreanu, Camil Petrescu, Eliade, rafturile de jos erau cu literatura pentru copii – Emil Gârleanu, poveștile lui Creangă, povești populare moldovenești etc.”
Nu ar mai putea să vadă prezentul satului natal, fără a simți firile invizibile care-l leagă de trecutul din memoria ei. De aceea, – spune Nina, – realitatea Dișcovei de acum e una glisantă, o imagine nu e niciodată statică și autarhică, un pârlaz, bunăoară, „mă duce cu gândul la mine mică sărindu-l, la oamenii care mă privesc, la ceilalți copii, vocea cărora o aud străpungând timpul”. Peretele din fața magazinului nu e doar un perete. Pe el erau cândva lipite afișele filmelor indiene. Era peretele reveriilor sale de copil, mergea acolo în fiecare zi să vadă dacă nu cumva e lipit pe el afișul fermecat. Era gardul Promisiunii. Gardul care anunța marele eveniment: în data cutare, seara, va rula un film indian celebru. Numai să nu se îmbete cei doi mecanici din satul vecin, Puțintei, și să uite să vină pe bicicleta lor zgomotoasă. Numai să nu fie presiunea electrică prea mare și să se stingă lumina în timpul filmului, cum se întâmpla adeseori. Și mai era ceva în acel spațiu din apropierea gardului. Acolo, în fața casei de cultură și a bibliotecii, de hram, pe 4 august, și de Paște, era joc în sat. Veneau muzicanți și cântau până dimineața. Curtea se umplea de lume, tineri și mai bătrâni, petrecăreți veseli, flăcăi care ocheau fete și le scoteau la joc, ca spre dimineață să le petreacă acasă. Aerul vibra de muzică, de mirosuri de pârjoale și sarmale, dar mai ales de emoții, în acele două zile de hram. Nicio sărbătoare nu avea o mai mare rezonanță socială ca hramul copilăriei mele. Nicio altă sărbătoare nu crea așa un vuiet și o forfotă înainte cu vreo lună de hram și vreo 2 luni după. Până la marele eveniment se făcea curățenia anuală, se spălau țolurile, se înșirau afară covoarele și în casă pereții se dădeau cu var și ușile cu vopsea. Afară, la fel, se vopseau casa, gardul și poarta. Meniul se pregătea cu câteva zile înainte. Răcituri, sarmale, legume, gogoașe cu brânză, pârjoale și sculătoarea – orez cu lapte. Totul copt în oale, în cuptorul din curte. În noaptea de dinaintea hramului, mama niciodată nu dormea, gătea mâncarea la cuptorul de afară. Dimineața devreme mă trezea și mă trimitea în beci să pun farfuriile cu răcituri. Beciul ținea loc de frigider, nu am avut frigider decât hăt, târziu, după anii 2000. Țăranii, cei mai mulți, își răceau mâncarea în beci. Cum mai pluteau mirosurile de pârjoale în aerul rele al dimineții! De hram aveam neapărat rochie nouă, cumpărată la piața din Orhei. O rochie albă, care-mi accentua frumos talia, am păstrat-o așa, din nostalgie, mult timp după ce am plecat din sat.”
Ce mai e Dișcova Ninei în prezent? – „Un sat însingurat, părăsit de tineri, abandonat de săteni, risipiți prin lume după câștig. Un sat îmbătrânit subit. Golit de voci, de mișcarea de cândva… Acum, Dișcova îmi vorbește preponderent prin mirosuri. Acestea îmi reînvie realități dosite adânc în memorie. Mirosul de iarbă proaspăt tăiată, de colb, de fum toamna. Dar cel mai tulburător – mirosul de cărți. Nimic nu-mi poate altera mirosul cărților din biblioteca de cândva.”
Studiile universitare Nina le-a făcut la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, la Filologie, specialitatea limba română-limba latină: „Au fost ani grei, anii post ‘90, de o sărăcie lucie. Biata mama nu avea bani nici pentru drum – 9 lei pe atunci. Veneam acasă o data la două săptămâni și eram încărcată de acasă cu ce mai găsea mama prin beci – borcane cu salată, pâine coaptă de acasă, cartofi și făină. Acestea trebuiau să-mi ajungă pentru 2 săptămâni.”
Procesul literar modern necesită o critică literară modernă. Fiecare autor are propriul său drum spre critică, propria experiență literară acumulată de-a lungul anilor și care reprezintă, în primul rând, interes științific.
Adevăratele studii ale Ninei au fost cele postuniversitare – de autodidact. Era deja măritată și cu fiica Cătălina în brațe, când ideea unui doctorat în literatură i s-a părut „soluția salvatoare a identității mele feminine”, care se reducea în acel moment la statutul de soție și mamă. Nu a fost un orgoliu profesionist, ci o necesitate vitală. Scrierea acelei teze de doctorat (despre publicistica lui Nicolae Dabija, sub coordonarea lui Ion Ciocanu – o altă paranteză e că nu ea a ales nici tema, nici conducătorul) a fost un supliciu, întrecut doar de procesul susținerii. Acesta a durat 2 ani, cu mari impedimente ideologice, era anul 2006, comunismul instituționalizat, în persoana politrucului H. Corbu, personaj-cheie la susținerile de teză, încă era în forță. Nina și-a luat revanșa cu al doilea doctorat, scriind despre romanul erotic…
Pasiunile Ninei Corcinschi de maturitate sunt Spectacolele de Operă, parfumurile și recitirea cărților dragi. Și scrisul, desigur.
Cugetări, expresii, aprecieri literare:
- „Nina, vezi că ai acoperit toată cultura şi o bună bucată de educaţie. Mă bucură mult, mă însoreşte (chiar dacă nu se vede) colaborarea cu Institutul de Filologie Română „B. P. Hasdeu”, condus de tine, şi cu tine, în mod absolut special. Mulţumim” /Silvia Caloianu/
- „Nina Corcinschi este în opinia mea un astfel de talent în critica literară de la noi, este omul cu un veritabil instinct al valorii și al talentului și cu o tot atât de remarcabilă ideosincrazie pentru tot ce înseamnă veleitarism și mediocritate. Am aplaudat în nenumărate rânduri diagnosticele atât de precise pe care le-a pus cărților și autorilor despre care a scris. O minte și o scriitură limpezi și pătrunzătoare, un dar analitic subtil dublat de un temperament de luptătoare, o voce puternică și delicată în același timp – sunt doar câteva din datele acestui condei inconfundabil. Mi se pare că orice autor își dorește ca Nina Corcinschi să scrie despre cartea lui, pentru că oricum ar face-o – elogios ori critic – ai de învățat lucruri pe care n-o să ți le spună nimeni altcineva. Iar dacă te laudă, dobândești imunitate la criticile oricui”. /Constantin Cheianu/
- „Cartea Ninei Corcinschi „Arcul voltaic”. Textul ca lume (i)mediată e scrisă cu nerv, coerent, refuzând atât viciile criticii masculine enunţate mai sus dar şi pe cele (tradiţionale) ale unei anumite critici feminine autohtone: pelteaua divagaţiilor liricoide, în primul rând, şi ridicolele aproximări şi dezechilibre ale pasului critic atunci când comentariul încearcă a escalada nişte înălţimi mai anevoioase ale gândirii. „Imediatul” este mereu dublat de „mediat” în esenţialitatea unei prezenţe afective a „(i)mediatului” unei critici ardente şi detaşate totodată. De aici şi dubla natură a acestor articole critice: energie şi logică, formule concise scânteietoare şi bucle teoretizante, dexteritate şi rigoare. Comentariile aerisite, mizând pe colocvialitatea tonului, alternează ori se asociază cu riguroase analize de gramatică a sensurilor. Impresiile lecturilor imediate coexistă cu acribia şi decelarea minuţioasă în perspectiva unor metode consacrate de investigaţie critică. Sprinteneala condeiului e insesizabil înlocuită de un stil auster, grav, iar atitudinea ludică, pigmentată cu umor sau cu o uşoară ironie, se întâlneşte cu ceremonialuri meticuloase de cercetare literară” (Andrei Țurcanu).
- „Narațiunile erosului”-„ O citesc pe Nina Corcinschi de multă vreme și de fiecare dată o fac cu încredere, dar și cu plăcere. Critica ei emană nu doar suplețe, inteligență, verticalitate, ci și o grație pe care eu unul nu mi-o permit. Spune ce are de spus, convinge, dar și seduce. Citești și îți dai seama că te-a cucerit în timp ce te-a câștigat de partea ei… Nina Corcinschi e o îndrăgostită de literatură, pe care nu și-a ales-o numai ca domeniu de cercetare, ci, am impresia, și ca azimut. Tema cărții de față, pentru care i-a trebuit curaj (nu doar social, profesional, ci și existențial), pornește din fascinație și din tensiunea de a înțelege viața prin intermediul culturii… Lectura Ninei Corcinschi este una care nu-și refuză voluptatea. Aici e aici: literatura e un obiect erotic sau, atunci când iese din medie, capătă corporalitate. Scriitura e trup, are ritm, provoacă reacții. Dintre cele mai elementare. Simple și atotcuprinzătoare adică. Erotismul e înscenare livrescă a unor senzații. A scrie despre erotism e un gest erotic… Autoarea pornește de la provocările pe care literatura însăși le ridică în fața cercetătorului: dacă în romanul clasic, tradițional eroticul era mai curând evitat sau obliga la strategii ale subversiunii, pentru a nu leza pudibonderia de fațadă a spiritului burghez, romanul modern și postmodern detabuizează imaginarul și intensifică intimitatea, pe care o extinde chiar și asupra fenomenelor cetății. Se contopesc, sub semnul ficțiunii, spațiul privat cu cel public. După cum remarcă autoarea, imaginarul erotic își întețește aspectul senzual, ca urmare a acceptării corporalității și a imaginarului plăcerii ca teme recurente în spațiul public. Romanul nu numai că se repliază în fața acestui fenomen, dar și reprezintă unul dintre factorii esențiali de schimbare a sensibilității, de emancipare a moravurilor…” /Bogdan Crețu/
- „Liberă în opţiuni, Nina Corcinschi este de-a dreptul degajată în modul de tratare a materialului literar şi cu totul nestingherită în analize, aprecieri şi verdicte. Aici imediatul criticii se dublează, victorios, de nestânjeneala unei siguranţe a instrumentelor critice, cu ajutorul cărora simpla lectură, mediată, devine lectură şi comentariu critic. Nu mai e vorba, s-o spunem apăsat, de acea slobozenie impresionistă cu care ne-a cam plictisit o anumită critică a improvizărilor şi a afectelor dezgolite.Trecută prin lentilele groase ale teoriei, reacţia emotivă în faţa textului tinde întruna să fie subsumată reflecţiei şi analizei, se decantează şi se încheagă în fraze suculente şi în formule critic de sinteză nuanţate. Sunt formule pline de curaj, memorabile, dincolo de care se resimte libertatea de gândire, dar şi rigoarea abordării, chiar dacă uneori această rigoare mai poartă semnele unei obstinate tentaţii teoretizante. Cu siguranţă, viitorii cercetători ai autorilor şi ai textelor date nu vor mai putea trece fără să le ia în seamă” (Andrei Țurcanu).
Nina Corcinschi este și un om implicat civic, are mereu un cuvânt de spus despre probleme de limbă, de cultură, de politică.- „Limba română vorbită în Republica Moldova după 30 de ani de la declararea independenței este impurificată și maculată de elemente rusești, dar și de elemente din limba engleză, care au câștigat tot mai mult teren. Tot aud studenții în pauzele de la ore, vorbind un cuvânt în română, altul în rusă și un al treilea în engleză. Am ajuns să avem o limbă română pestriță, foarte diversă în elemente împrumutate din alte limbi” /N. Corcinschi/
- Referitor la Războiul rus împotriva Ucrainei /24 februarie 2022/ :„Ucraina acum e o rană vie. Oameni care trăiau ca și noi, cu bunele și relele lor, s-au pomenit bombardați, scoși din case de un asasin. Niște copii cărora abia le-a mijit musteața devin carne de tun, într-un război pe care nu ei l-au provocat. Un agresor cu năluciri imperialiste dispune cum vrea de viețile lor! Dacă nu puteți ajuta, nu vă obligă nimeni. Dacă nu puteți empatiza cu suferința aproapelui, cel puțin, demonstrați decență. Orice comentariu de genul „românii din Ucraina erau considerați… Insula șerpilor nu era a lor… erau prea cu nasul pe sus etc.”, în acest context al suferinței, al proximității morții este OBSCEN! Și spune multe despre cât de (ne)oameni sunteți! Ce putem face pentru ucrainenii care s-au pomenit scoși din case, bombardați, asediați, în pericol de moarte? Cel puțin să le respectăm suferința și doliul!
Nu suntem naivi. Dacă Ucraina cade, imediat cade și Republica Moldova! Mulțumim pentru solidaritate, frați români!” /Nina Corcinschi/
Iată și un fragment în care criticul literar lasă loc scriitoarei: - „Acum 2 zile am revenit la Dișcova mea. Am mers direct spre cimitir, la părinți. Eram toropită de căldură, obosită de drumul rău al satului care făcea mașina să scârțâie din toate încheieturile. În praful drumului, de undeva a apărut o bătrână. Mergea greu, părea că vrea să treacă podețul spre cimitir, așa că am oprit cu gând s-o iau cu mașina. Bătrâna s-a oprit și atunci am văzut-o mai bine. Era înfofolită în multe haine, avea basma de lână pe cap, deși era o căldură sufocantă. Un ochi îi era sec, orbit, celălalt abia mijit. Din gură îi curgea un firicel de salivă. Nu părea însă dizgrațioasă, nu inspira oroare. Doar milă. Mă duc la Dișcova, eu îs din Dișcova a explicat bătrâna. Și unde te duci, mătușă?. Mă duc la mama mea, mama mă așteaptă, că e măritată aici, în Dișcova. Atunci am înțeles că bătrâna delira și am vrut să pornim din loc. Dar tu cine ești, de-a cui ești, mă întrebă ea. Eu sunt fiica lui Vanea și a Vioricăi Maler. Îi cunoști pe părinții mei? Da, îi cunosc, buni oameni, dar au murit amândoi. Vorbele ei m-au tulburat, bătrâna nu era dementă cu totul, știa că părinții mei nu mai sunt în viață. Mama ta, Viorica era o femeie cumsecade, dar s-a prăpădit. Buni oameni, buni oameni. Dar eu sunt săracă și mă duc la mama, că mă așteaptă. Vorbea repede, mult, repetând aceleași vorbe. Avea clipe de luciditate, așa cum avea și rătăciri de memorie. În avalanșa ei de amintiri nu distingea prezentul de trecut. Am întrebat-o cine este, cum o cheamă. Ileana Herea mă cheamă. Și mă duc la mama. Că mă așteaptă, că e măritată în Dișcova. Nicolae, colegul de drum, a scos 50 de lei și i-a dat. Bătrâna a mulțumit apăsat, Dumnezeu să vă apere, Dumnezeu să vă păzească! O clipă m-am gândit să-i mai dau și eu niște bani, dar ceva m-a oprit. Părea că nu de bani avea nevoie bătrâna, chit că se bucurase de acei 50 de lei. Părea ruptă de materialitatea lumii, vorbele ei fără șir, privirea ei abia mijită cu singurul ochi care-i rămăsese viu, îmi amorți cumva instinctul de-a o ajuta, așa cum preconizasem inițial, când oprisem mașina. M-a străbătut atunci intuiția că mai degrabă ea are ceva pentru mine, decât eu pentru ea. M-am întrebat cine o fi fiind Elena Herea, avusesem o colegă cu numele Herea, poate era o rudă de-a ei? I-am urat bătrânei sănătate și am plecat mai departe, dar imaginea ei m-a urmărit mult timp după.
Bătrâna părea provenită din liniștea și singurătatea marqueziană a Dișcovei, din alcătuirea mistică a satului vechi, adusă de firul amintirilor, răsărită din colbul drumului, din memoria acestuia, ca să îngâne viața cu moartea, trecutul cu prezentul. O bătrână-oracol, care-mi spunea că o așteaptă mama ei, mie, care mergeam la mama mea din cimitir. O imagine cronotopică a Dișcovei, bătrână, ofilită, mutilată de timp, dar încă vie, dureros de vie. Oare nu asta a rămas din Dișcova mea – un sat situat între lumea veche și cea nouă, între memorie, reverie, vis și realitatea care încă-și caută un nume? /Nina Corcinschi/
Sarcina Ninei Corcinschi este să atragă atenția asupra unei lucrări importante, să provoace cititorul la un dialog cu cartea, să-l ajute să distingă între literatură bună și literatura proastă, să-i dea repere de lectură.- „Nina Corcinschi cred că singurul, deocamdată, reprezentant al noului val al criticii universitar-academice ce a vădit, e drept că doar într-un singur volum din cele publicate până acum, Arcul voltaic, apetența pentru examenul critic propriu-zis, curajos și nemotivat de nimic altceva decât de propriile sale gusturi (ultragiate sau măgulite)”, scrie Adrian Ciubotaru.
- Date biografice si activitatea literară:
Nina Corcinschi s-a născut la 20 septembrie 1979 în satul Dișcova, raionul Orhei. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău. Este doctor habilitat în filologie, conferențiar universitar, director al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al Ministerului Educației și Cercetării. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și din România.
A publicat volumele ”Poezie și Publicistică. Interferenţa limbajelor”, ”Arcul voltaic. Textul ca realitate (i)mediată”, ”Publicistica literară din Republica Moldova (în colab.), ”Cărțile care mă iubesc”, ”Cartea din mâna lui Hamlet. Andrei Țurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi (în colab.), ”Narațiunile erosului”,„ Realitatea ca hologramă” ș.a. A îngrijit edițiile Alexandru Robot. Scrieri. Poezie. Proză. Publicistică. Eseu (2018), Alexandru Robot. Scrieri. Eseu. Publicistică. Cronici. Interviuri (2019) și a pregătit (selecție și prefață) antologia Rost, de Andrei Țurcanu (2018) și ediția Andrei Țurcanu, un destin asumat (2020). A fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (2008, 2013), Premiul Academiei de Ştiințe a Moldovei pentru critică literară (2010, 2012), Premiul Academiei de Științe a Moldovei în domeniul literaturii „Grigore Vieru” (2018), Premiul „Ion Creangă” al Muzeului Național al Literaturii Române, Iași (2019), Premiul „Ioan Strat” pentru management cultural, acordat de Revista „Convorbiri literare”, Iași (2019) și cu Premiul Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova (2018, 2020). - Interviu Svetlana Vizitiu, Impresii…
- Imagini din arhiva N.C.
ămas tare surprinsă, şi tot odată confuză, pentru că, de obicei, într-o societate politicoasă oamenii nu se grăbesc să se atingă reciproc… Mi-am dat seama imediat, că persoana respectivă este hipoacuzică şi… am salvat situaţia, explicându-i tacticos doamnei că nu a fost niciun precursor pentru un atac la persoana ei…
Adesea, chiar surzii se opun implanturilor cohleare, și asta nu pentru că nu agreează progresul tehnologic, ci pentru că este enorm de incomod cu aceste proteze, și ei au propria lor cultură pe care alte persoane încearcă mereu să distrugă.
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 