Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


6 comentarii

Nu e soluție, e sânge.


Dacă credeți ca statul vă inșeală în mod constant, fără îndoială – nu doar vi se pare! Cu toate acestea, cei mai mulți oameni… oricum doresc Statul, și cât mai mult posibil, – în viața lor.
”Statul” – un grup de oameni, care și-au desemnat publice interesele… personale… 😉

Moldova stă acum pe același picior pentru că este condusă nu doar de cei rămași din Uniunea Sovietică cu o anumită mentalitate.

Este ceea ce împiedică moldovenii să conducă țara în condițiile realității moderne: ei pur și simplu nu știu cum să facă o facă. Aceasta este principala problemă a Moldovei de azi. Până nu se va produce schimbul de generații, până nu vor veni cei care nu au simțit și nici n-au experimentat timpurile celea din URSS, cei care cu totul diferit privesc la viață, nu se va schimba nimic. Nu există nimeni care să guverneze Moldova, și nu e vorba de lider, ci de ”starea generală a gândului”, a minții societății. Cu mentalitatea care, Moldova este condamnată să se dezvolte la fel de ”încet” în continuare, și cu asta nu se poate de făcut nimic. Revoluția sau războiul – nu este o soluție, pentru că ar însemna sânge… Ce este interesant, cu alte state sovietice nu s-a petrecut o asemenea experiență ca la noi. Persoanele cu altă mentalitate, pur și simplu, au fost date la o parte în cel mai real mod. Fie, în țările europene acest sistem a existat un timp foarte scurt decât în Moldova. Acolo, oamenii sunt absolut diferiți de noi. Avem ce împrumuta și învăța de la ei. Putem rămâne cu tradițiile noastre frumoase de sărbători, dar mentalul trebuie schimbat. Să lăsăm tinerii care au studiat și trăiesc acolo să ne conducă spre o altă cale, altă mentalitate, alte aprecieri… Alegerile ne aparțin. Consecințele le trăim… 

Mai strașnic decât războiul – sunt oamenii care susțin, provoacă și îndeamnă la război!

     Războiul din acea Ucraina invadată, cotropită cumplit de ruși (înc. 24 februarie 2022) – istoria a ajuns la punctul culminant și periculos pentru întreagă omenire. Durere fără margini, de nedescris… Iar unii „îi îndeamnă pe moldoveni „să se roage nu pentru încetarea războiului, ci pentru continuarea acestui război și victoria lui Putin (…) Prețurile speculative, puse ca să testeze reacția publică într-o zi in care prețul barilului a scăzut. Testul a ieșit pozitiv, deși prețul nu a crescut peste tot, cozile sunt doar parte a panicii pe care dușmanii vor să o vadă instăpânită în tarile europene, uneori prin cozile lor de topor. Și cum vine, de obicei, peste două zile vom vedea cum scad prețurile… Oameni, opriți-vă!

Refugiații prin Moldova, deja peste două milioane ucraineni… Ucraina vrea în UE și Nato, dar fără moldoveni și georgieni… Refugiații sărmanii de ei, mor împușcați direct pe drumuri, și nicio țară nu-i ajută la fel ca moldovenii noștri… Mai solidari, la nevoie, și să sară în ajutor la fel ca națiunea noastră – nu veți cunoaște!

Moldova vrea în Uniunea Europeană! Transnistria își arată colții, Apare pericolul unui alt război… Nimic nu se face pentru ca oamenii să înțeleagă adevărul real.

  • Doamne, de ce? – Ce vină are țara că o mână de oameni nu sunt demni de ea? Și cum să nu rămâi să o aperi? Chiar și de noi înșine trebuie apărată! Atunci când există oameni lași în societate, care sunt gata să-și vândă neamul, prietenii, gata să slujească satanei de dragul banului, societatea va deveni ca o turmă fără de stăpân!
  • Din cauza încăpățânari unor președinți suferă oameni nevinovați. Nu exista nici un scop, care ar putea indreptati razboiul! Dacă vor continua și nu vor ajunge la un consens va suferi toată lumea. Există atâta pământ, ce nu le ajunge unora nebuni? Atunci când liderii nu țin cont de viețile oamenilor și luptă între ei fără sfârșit, ei trebuie dați jos…
    Vă rugăm, postati ceea ce ne ajută să rămânem o țară neutră, nu vrem război!!!
  • Mă doare inima de cea ce se întâmplă, și milioane de oameni nu reușesc să soluționeze decât prin ura, sfaturi inutile… Ar trebui în Constituție să se includă o lege specială că un președinte de stat care provoacă război, omucideri, victime fiind tinerii și copiii noștri… – acești ‘demnitari’ sa fie doborâți, eliminați, demiși din funcție automat și trași la răspundere imediat!!! Nu să așteptam istoria sa-i judece, să stie ei că prin Constitutie – să plece!
    Orice război se va termina. Politicienii vor ajunge la un acord, iar voi veți rămâne cu gunoaiele pe care le-ați turnat pe „adversarii voștri ideologici”.
    -Doamne iarta-ne, ne doare. Pace, va rog! 

Așa privesc eu lucrurile… Fiecare persoană are acel lucru ”junk” drag inimii sale. Cartea preferată, melodie, tabloul sau o jucărie din trecut, imagine sau film. Nu reușești să le revizuiești pe toate, să le recitești sau să le urmărești din nou din lipsă de timp sau din alte motive, dar este suficient să atingi acel fragment scurt pentru a resimți impresia percepției acute și vechi, atât de dragă spiritului tău…

 Sv.Vizitiu

Atunci când în viață ne lipsește lumina,
Căutăm pe cineva care să ne-o dea.
Doar cel ce ajută fără margini o lume,
Din sfântă Dragoste – miracole va avea…
Și dacă e trist acel, fără iubire,
Sau, o viață fără ea a trăit.
E ciudat, însă știu că o fire
Fără iubire – nu ajunge la rasărit...  /SV/

Din arhiva razboiului din Ucraina / Zelenskyi

Scriitor rus, despre ruși: ”Nu suntem un popor, ci vite, șobolani, hoardă sălbatică de ticăloși și ucigași”. Scriitorul român, Orlando Baraș, a făcut o listă cu importanți scriitori ai Rusiei care și-au exprimat părerile despre propriul lor popor:
Mihail Saltîkov-Șcedrin – ”Dacă aș adormi, trezindu-mă după o sută de ani, și m-ar întreba cineva ce se întâmplă în Rusia, aș răspunde fară sa clipesc: beție și jafuri”
Aleksei Tolstoi – ”Moscovia – Taiga ruso-mongolă, sălbatică, întinsoare a jafului”
F. M. Dostoievski – ”Nație ce cutreieră prin Europa și caută ce să mai distrugă, să facă praf, pur si simplu, totul. Din batjocură”
Mihail Bulgakov – ”Nu suntem un popor, ci vite, șobolani, hoardă sălbatică de ticăloși și ucigași”
Maxim Gorki – ”Cel mai important semn de izbândă al poporului rus este cruzimea sa plină de sadism”
Serghei Aksakov – ”Ah, cât de greu e să trăiești în Rusia, în acest centru plin de putoarea dezmățului trupesc și moral, loc al răutății, minciunii și ticăloșiilor”
Ivan S. Turgheniev – ”Rusul este cel mai mare și mai obraznic mincinos din întreaga lume”
Ivan C. Șmeliov (gânditor ortodox) – ”Un popor care urăște libertatea, adoră sclavia, iubește lanțurile la mâini și la picioare, întinat trupește și moralicește… pregătit în orice moment să murdarească totul și peste tot”
Aleksand Pușkin – ”Neam indiferent față de cea mai mică îndatorire a sa, la cea mai maruntă dreptate, la cel mai neînsemnat adevăr, popor care nu recunoaște demnitatea omului, nu recunoaște, în general, nici libertatea omenească, nici gândirea liberă… Vai, cât de scorțoasă este limba rusă!”
Vasili Rozanov – ”Nu suntem o națiune, ci un iad nebun”.
Alexandr Blok – ”Sufletul rus chinuit n-are putere să respire și nu trebuie să zboare”.
Zinaida Ghippius (poetă antibolșevică) – ”Rusia, un imens spital psihiatric” 
– Konstantin Habensky a susținut poporul ucrainean și a condamnat acțiunile lui Putin.
Konstantin Habensky: „A meritat să vorbesc despre Ucraina, cum imediat mi-au răsărit criticile și insultele. Prieteni, opriți-vă până nu e prea târziu! – Da, sunt pentru Ucraina și nu văd nimic rău aici!
Prieteni, dacă tot sunteți atât de negativi în privința mea și a tuturor știrilor – voi șterge toate conturile în viitorul apropiat!
Doresc tuturor fericire și prosperitate, tuturor celor care mă iubesc și celor care nu mă iubesc!”
 
În urmă cu aproximativ 75 de ani, Hermann Göring, locotenentul lui Adolf HITLER, a depus mărturie la Curtea de Apel de la Nürnberg, fiind întrebat:
– Cum ai făcut ca poporul german să accepte toate acestea?!?
El a raspuns:
„A fost foarte ușor, nu are nici o legătură cu nazismul, are legătură cu natura umană.
O poți face într-un regim nazist, socialist, comunist, într-o monarhie și chiar într-o democrație.
Singurul lucru care trebuie făcut pentru a înrobi oamenii este să-i sperii.
Dacă reușiți să găsiți o modalitate de a speria oamenii, îi puteți face să facă ceea ce doriți”
 


2 comentarii

Nina Corcinschi:„Nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii”


„Mirosul de carte se amesteca primăvara cu mirosul florii de tei, de după geamul deschis. Dacă există un Paradis al copilăriei, pentru mine acel Paradis s-a numit Biblioteca mamei Viorica.”
Cărțile ei sunt foarte populare în rândurile scriitorilor. Care este secretul talentului ei? Simplu – o narațiune care se dezvoltă dinamic, îmbinând erudiția cu vocația scrisului, într-un limbaj antrenant și savuros.
Conștientizarea de sine ca scriitor vine la un om după multă muncă asupra cărții. Și atunci când talentul, dragostea pentru literatură, dorința de cunoaștere și o capacitate uimitoare de muncă se împletesc minunat într-un scriitor, acesta ocupă un loc special printre semenii săi. Astfel este Nina Corcinschi, o scriitoare apreciată de cititori și „iubită de cărți”. De aceea și și-a întitulat un volum „Cărțile care mă iubesc”. În atenția ei se află o varietate de aspecte de istorie și critică literară, un loc aparte ocupând literature contemporană. Face critică literară de întâmpinare, dar este cunoscută în special prin cercetarea științifică, prin monografiile și studiile literare publicate în reviste importante. Cărțile ei se disting printr-un stil matur, viguros, printr-o îndelung exersată capacitate de analiză a literaturii, prin diagnostice clare și precise. Nina Corcinschi se impune ca o excelentă autoare și expert în domeniul său. Pentru cititori simpli, studiile autoarei merită timpul necesar pentru a fi înțelese… „Când îmi scriu textele, când sunt în arealul protector al literaturii și criticii literare, mă simt în largul meu
”.

În prezent, Nina Corcinschi continuă să scrie critică literară. Coordonează proiectele de cercetare la Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”, unde este director. Coordonează și teze de doctorat, predă cursuri de literatură la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” etc. Mereu se informează în legătură cu noile apariții editoriale și scrie despre literatura din Basarabia în cadrul a două rubrici, în revistele Timpul (Iași) și Vatra (Târgu-Mureș). Face și emisiuni televizate, cum ar fi Cartea Basarabiei , la Axial TV, comentând cele mai reușite cărți scrise de basarabeni.
Îi place să creeze singură, în liniște, rareori scrie în echipă, iar când ultimul capitol se termină, se dedică familiei, copiilor săi pe care îi adoră… Cu toate că este cercetător științific, pune cel mai mare preț pe valorile umane, nu atât pe inteligența minții, cât pe cea a inimii, pe bunătate, empatie, generozitate.
Marile mele lecții de frumusețe îmi sunt oamenii, sunt mereu uimită și pioasă în fața frumuseții umane, a bunătății. Mă simt bine când am în preajma mea oameni buni, în care umanitatea capătă cele mai senine forme. Oameni al cărui relief sufletesc este blând, calm, iubitor și odihnitor. E o mutare de accente, pe care mi-a adus-o timpul, cu decepțiile sale inerente, care nu ne scutesc pe nimeni dintre noi și se constituie în lecții ale vieții. Acum nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii. Pe înțelepciunea, care asigură nu cunoașterea, ci înțelegerea. În preajma oamenilor înțelepți, lecuiți de vanitate – cred că alte două calități esențiale, umorul și bunătatea, de acolo vin, din înțelepciune – mă simt în largul meu.”- Nina Corcinschi
Nina de mică a fost singură. Nu a avut prin preajmă decât părinții, bunicii din ambele părți erau decedați. Unica bucurie îi erau cărțile și biblioteca din sat, la care mama lucra în calitate de bibliotecară. Nina trăia în paradisul ei literar și cele mai frumoase clipe ale vieții sale de copil s-au scurs acolo, în bibliotecă. Își amintește unde se aflau revistele Nistru, unde era amplasată literatura universală, revede și acum cum cădea lumina de la geam pe cotoarele prozei lui Sadoveanu. Amintirile o emoționează și acum: rafturile pline cu cărți, patefonul din care răsunau cântecele lui Ion Suruceanu, Toto Cutunio; mesele încărcate cu reviste și ziare, inconfundabilul miros de hârtie și tipar; totul întruchipa bucuria întânirii cu cartea. – „Niciun loc nu e atât de viu în amintirile mele de cândva”. – „Aud vocea blândă și caldă a mamei, văd aevea prezența ei zâmbitoare printre rafturile de cărți. Sunt doar două locuri unde mă visez mereu: în casa părintească și la bibliotecă.” Biblioteca publică din Orhei „este madlena mea”, scria Nina într-o postare. Și mărturisește că momentele de glorie ale copilăriei îi sunt strâns legate de acei pereți înalți, de sanctuar, plini de cărți, pe care le putea atinge. Atât de multe cărți adunate la un loc, copila din Dișcova nu mai văzuse altundeva. Nina o ruga pe mama s-o ia la biblioteca din Orhei și cât timp ea participa la seminare împreună cu celelalte bibliotecare, fata se plimba prin sălile cu expoziții și cărți, urca și cobora scările și apoi ieșea afară, unde „o izbea aerul proaspăt, tumultos de „altă” lume”…
Din tihna Dișcovei și singurătatea ei de copil care hoinărea mai mult prin păduri decât printre oameni, se pomenea în plin vacarm al orașului, care o tulbura și o fascina. Nu avea voie să se îndepărteze, i se părea o aventură extraordinară să înconjoare monumentul lui Vasile Lupu, să se plimbe prin curte, să cerceteze împrejurimile…
Astăzi, „Dișcova copilăriei mele, din care am plecat după clasa a IX-a, la Orhei, ca să revin mai apoi în vacanțe care s-au tot scurtat din an în an până au devenit vizite grăbite la casa părintească, și de la un timp – la cimitirele părinților mei, e tot mai mult un vis. E amintire, spațiu al regretelor, Vale a Plângerii… Reprezentările despre baștina mea nu sunt unitare, cât au fost vii părinții au avut un relief blând, luminos. După, spațiul s-a înnegurat, a devenit cețos, irespirabil. De parcă o cometă, un astru ostil, ca în filmele de sfârșit de lume, a despicat timpul în două. Lumea în două. De până și de după. Acum, când mă gândesc la Dișcova, văd alături cele două morminte ale părinților. Întâi mama Viorica, apoi tata Ion. Văd casa părintească, în care locuiesc niște tineri. Și vechea bibliotecă sătească, din care s-a păstrat o imagine palidă, diformă a bibliotecii de cândva. Și oameni în căruțe, care mă privesc curioși, pe care-i privesc cu jenă, pentru că nu-i mai recunosc.
În spatele bibliotecii era un copac uriaș de vișini, de atunci vișinele sunt fructele ei preferate. Se vede cățărată în copac, cu bucuria că poate urca atât de sus. Iar lângă bibliotecă, magazinul cu veșnica tentație – bomboanele. Se întâmpla să facă și spectacolele de copil alintat pentru a primi dulciurile dorite. Iar pentru bomboane cu vișină în rom a primit cea mai memorabilă bătaie cu urzica, de la mama. „Nimic nu mi-a făcut copilăria mai fericită decât cărțile. Să iau cheile în lipsa mamei, să pătrund în bibliotecă, să încui ușa pe dinăuntru și să mă bucur de cărți. Să le mângâi cotoarele, să le inhalez cu bucurie mirosul, să le răsfoiesc – toată numai curiozitate și plăcere. Visele mele de adult au miros de cărți, miros de bibliotecă. Visele mele se plimbă printre rafturi de cărți, au memoria locului exact unde se putea găsi Dostoievski și Tolstoi. Și în celălalt capăt, pe dreapta – literatura română. Dacă literatura universală era în colțul mai dosit-miraculos al bibliotecii, pe raftul cu literatura română mereu cădea soarele. Sus era literatura grea – Rebreanu, Camil Petrescu, Eliade, rafturile de jos erau cu literatura pentru copii – Emil Gârleanu, poveștile lui Creangă, povești populare moldovenești etc.
Nu ar mai putea să vadă prezentul satului natal, fără a simți firile invizibile care-l leagă de trecutul din memoria ei. De aceea, – spune Nina, – realitatea Dișcovei de acum e una glisantă, o imagine nu e niciodată statică și autarhică, un pârlaz, bunăoară, „mă duce cu gândul la mine mică sărindu-l, la oamenii care mă privesc, la ceilalți copii, vocea cărora o aud străpungând timpul”. Peretele din fața magazinului nu e doar un perete. Pe el erau cândva lipite afișele filmelor indiene. Era peretele reveriilor sale de copil, mergea acolo în fiecare zi să vadă dacă nu cumva e lipit pe el afișul fermecat. Era gardul Promisiunii. Gardul care anunța marele eveniment: în data cutare, seara, va rula un film indian celebru. Numai să nu se îmbete cei doi mecanici din satul vecin, Puțintei, și să uite să vină pe bicicleta lor zgomotoasă. Numai să nu fie presiunea electrică prea mare și să se stingă lumina în timpul filmului, cum se întâmpla adeseori. Și mai era ceva în acel spațiu din apropierea gardului. Acolo, în fața casei de cultură și a bibliotecii, de hram, pe 4 august, și de Paște, era joc în sat. Veneau muzicanți și cântau până dimineața. Curtea se umplea de lume, tineri și mai bătrâni, petrecăreți veseli, flăcăi care ocheau fete și le scoteau la joc, ca spre dimineață să le petreacă acasă. Aerul vibra de muzică, de mirosuri de pârjoale și sarmale, dar mai ales de emoții, în acele două zile de hram. Nicio sărbătoare nu avea o mai mare rezonanță socială ca hramul copilăriei mele. Nicio altă sărbătoare nu crea așa un vuiet și o forfotă înainte cu vreo lună de hram și vreo 2 luni după. Până la marele eveniment se făcea curățenia anuală, se spălau țolurile, se înșirau afară covoarele și în casă pereții se dădeau cu var și ușile cu vopsea. Afară, la fel, se vopseau casa, gardul și poarta. Meniul se pregătea cu câteva zile înainte. Răcituri, sarmale, legume, gogoașe cu brânză, pârjoale și sculătoarea – orez cu lapte. Totul copt în oale, în cuptorul din curte. În noaptea de dinaintea hramului, mama niciodată nu dormea, gătea mâncarea la cuptorul de afară. Dimineața devreme mă trezea și mă trimitea în beci să pun farfuriile cu răcituri. Beciul ținea loc de frigider, nu am avut frigider decât hăt, târziu, după anii 2000. Țăranii, cei mai mulți, își răceau mâncarea în beci. Cum mai pluteau mirosurile de pârjoale în aerul rele al dimineții! De hram aveam neapărat rochie nouă, cumpărată la piața din Orhei. O rochie albă, care-mi accentua frumos talia, am păstrat-o așa, din nostalgie, mult timp după ce am plecat din sat.”
Ce mai e Dișcova Ninei în prezent? – „Un sat însingurat, părăsit de tineri, abandonat de săteni, risipiți prin lume după câștig. Un sat îmbătrânit subit. Golit de voci, de mișcarea de cândva… Acum, Dișcova îmi vorbește preponderent prin mirosuri. Acestea îmi reînvie realități dosite adânc în memorie. Mirosul de iarbă proaspăt tăiată, de colb, de fum toamna. Dar cel mai tulburător – mirosul de cărți. Nimic nu-mi poate altera mirosul cărților din biblioteca de cândva.”
Studiile universitare Nina le-a făcut la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, la Filologie, specialitatea limba română-limba latină: „Au fost ani grei, anii post ‘90, de o sărăcie lucie. Biata mama nu avea bani nici pentru drum – 9 lei pe atunci. Veneam acasă o data la două săptămâni și eram încărcată de acasă cu ce mai găsea mama prin beci – borcane cu salată, pâine coaptă de acasă, cartofi și făină. Acestea trebuiau să-mi ajungă pentru 2 săptămâni.
Procesul literar modern necesită o critică literară modernă. Fiecare autor are propriul său drum spre critică, propria experiență literară acumulată de-a lungul anilor și care reprezintă, în primul rând, interes științific.
Adevăratele studii ale Ninei au fost cele postuniversitare – de autodidact. Era deja măritată și cu fiica Cătălina în brațe, când ideea unui doctorat în literatură i s-a părut „soluția salvatoare a identității mele feminine”, care se reducea în acel moment la statutul de soție și mamă. Nu a fost un orgoliu profesionist, ci o necesitate vitală. Scrierea acelei teze de doctorat (despre publicistica lui Nicolae Dabija, sub coordonarea lui Ion Ciocanu – o altă paranteză e că nu ea a ales nici tema, nici conducătorul) a fost un supliciu, întrecut doar de procesul susținerii. Acesta a durat 2 ani, cu mari impedimente ideologice, era anul 2006, comunismul instituționalizat, în persoana politrucului H. Corbu, personaj-cheie la susținerile de teză, încă era în forță. Nina și-a luat revanșa cu al doilea doctorat, scriind despre romanul erotic…
Pasiunile Ninei Corcinschi de maturitate sunt Spectacolele de Operă, parfumurile și recitirea cărților dragi. Și scrisul, desigur.
Cugetări, expresii, aprecieri literare:

  • Nina, vezi că ai acoperit toată cultura şi o bună bucată de educaţie. Mă bucură mult, mă însoreşte (chiar dacă nu se vede) colaborarea cu Institutul de Filologie Română „B. P. Hasdeu”, condus de tine, şi cu tine, în mod absolut special. Mulţumim” /Silvia Caloianu/
  • Nina Corcinschi este în opinia mea un astfel de talent în critica literară de la noi, este omul cu un veritabil instinct al valorii și al talentului și cu o tot atât de remarcabilă ideosincrazie pentru tot ce înseamnă veleitarism și mediocritate. Am aplaudat în nenumărate rânduri diagnosticele atât de precise pe care le-a pus cărților și autorilor despre care a scris. O minte și o scriitură limpezi și pătrunzătoare, un dar analitic subtil dublat de un temperament de luptătoare, o voce puternică și delicată în același timp – sunt doar câteva din datele acestui condei inconfundabil. Mi se pare că orice autor își dorește ca Nina Corcinschi să scrie despre cartea lui, pentru că oricum ar face-o – elogios ori critic – ai de învățat lucruri pe care n-o să ți le spună nimeni altcineva. Iar dacă te laudă, dobândești imunitate la criticile oricui”. /Constantin Cheianu/
  • Cartea Ninei Corcinschi „Arcul voltaic”. Textul ca lume (i)mediată e scrisă cu nerv, coerent, refuzând atât viciile criticii masculine enunţate mai sus dar şi pe cele (tradiţionale) ale unei anumite critici feminine autohtone: pelteaua divagaţiilor liricoide, în primul rând, şi ridicolele aproximări şi dezechilibre ale pasului critic atunci când comentariul încearcă a escalada nişte înălţimi mai anevoioase ale gândirii. „Imediatul” este mereu dublat de „mediat” în esenţialitatea unei prezenţe afective a „(i)mediatului” unei critici ardente şi detaşate totodată. De aici şi dubla natură a acestor articole critice: energie şi logică, formule concise scânteietoare şi bucle teoretizante, dexteritate şi rigoare. Comentariile aerisite, mizând pe colocvialitatea tonului, alternează ori se asociază cu riguroase analize de gramatică a sensurilor. Impresiile lecturilor imediate coexistă cu acribia şi decelarea minuţioasă în perspectiva unor metode consacrate de investigaţie critică. Sprinteneala condeiului e insesizabil înlocuită de un stil auster, grav, iar atitudinea ludică, pigmentată cu umor sau cu o uşoară ironie, se întâlneşte cu ceremonialuri meticuloase de cercetare literară” (Andrei Țurcanu).
  • Narațiunile erosului”-„ O citesc pe Nina Corcinschi de multă vreme și de fiecare dată o fac cu încredere, dar și cu plăcere. Critica ei emană nu doar suplețe, inteligență, verticalitate, ci și o grație pe care eu unul nu mi-o permit. Spune ce are de spus, convinge, dar și seduce. Citești și îți dai seama că te-a cucerit în timp ce te-a câștigat de partea ei… Nina Corcinschi e o îndrăgostită de literatură, pe care nu și-a ales-o numai ca domeniu de cercetare, ci, am impresia, și ca azimut. Tema cărții de față, pentru care i-a trebuit curaj (nu doar social, profesional, ci și existențial), pornește din fascinație și din tensiunea de a înțelege viața prin intermediul culturii… Lectura Ninei Corcinschi este una care nu-și refuză voluptatea. Aici e aici: literatura e un obiect erotic sau, atunci când iese din medie, capătă corporalitate. Scriitura e trup, are ritm, provoacă reacții. Dintre cele mai elementare. Simple și atotcuprinzătoare adică. Erotismul e înscenare livrescă a unor senzații. A scrie despre erotism e un gest erotic… Autoarea pornește de la provocările pe care literatura însăși le ridică în fața cercetătorului: dacă în romanul clasic, tradițional eroticul era mai curând evitat sau obliga la strategii ale subversiunii, pentru a nu leza pudibonderia de fațadă a spiritului burghez, romanul modern și postmodern detabuizează imaginarul și intensifică intimitatea, pe care o extinde chiar și asupra fenomenelor cetății. Se contopesc, sub semnul ficțiunii, spațiul privat cu cel public. După cum remarcă autoarea, imaginarul erotic își întețește aspectul senzual, ca urmare a acceptării corporalității și a imaginarului plăcerii ca teme recurente în spațiul public. Romanul nu numai că se repliază în fața acestui fenomen, dar și reprezintă unul dintre factorii esențiali de schimbare a sensibilității, de emancipare a moravurilor…” /Bogdan Crețu/
  • Liberă în opţiuni, Nina Corcinschi este de-a dreptul degajată în modul de tratare a materialului literar şi cu totul nestingherită în analize, aprecieri şi verdicte. Aici imediatul criticii se dublează, victorios, de nestânjeneala unei siguranţe a instrumentelor critice, cu ajutorul cărora simpla lectură, mediată, devine lectură şi comentariu critic. Nu mai e vorba, s-o spunem apăsat, de acea slobozenie impresionistă cu care ne-a cam plictisit o anumită critică a improvizărilor şi a afectelor dezgolite.Trecută prin lentilele groase ale teoriei, reacţia emotivă în faţa textului tinde întruna să fie subsumată reflecţiei şi analizei, se decantează şi se încheagă în fraze suculente şi în formule critic de sinteză nuanţate. Sunt formule pline de curaj, memorabile, dincolo de care se resimte libertatea de gândire, dar şi rigoarea abordării, chiar dacă uneori această rigoare mai poartă semnele unei obstinate tentaţii teoretizante. Cu siguranţă, viitorii cercetători ai autorilor şi ai textelor date nu vor mai putea trece fără să le ia în seamă” (Andrei Țurcanu).

  • Nina Corcinschi este și un om implicat civic, are mereu un cuvânt de spus despre probleme de limbă, de cultură, de politică.
  • Limba română vorbită în Republica Moldova după 30 de ani de la declararea independenței este impurificată și maculată de elemente rusești, dar și de elemente din limba engleză, care au câștigat tot mai mult teren. Tot aud studenții în pauzele de la ore, vorbind un cuvânt în română, altul în rusă și un al treilea în engleză. Am ajuns să avem o limbă română pestriță, foarte diversă în elemente împrumutate din alte limbi” /N. Corcinschi/
  • Referitor la Războiul rus împotriva Ucrainei /24 februarie 2022/ :„Ucraina acum e o rană vie. Oameni care trăiau ca și noi, cu bunele și relele lor, s-au pomenit bombardați, scoși din case de un asasin. Niște copii cărora abia le-a mijit musteața devin carne de tun, într-un război pe care nu ei l-au provocat. Un agresor cu năluciri imperialiste dispune cum vrea de viețile lor! Dacă nu puteți ajuta, nu vă obligă nimeni. Dacă nu puteți empatiza cu suferința aproapelui, cel puțin, demonstrați decență. Orice comentariu de genul „românii din Ucraina erau considerați… Insula șerpilor nu era a lor… erau prea cu nasul pe sus etc.”, în acest context al suferinței, al proximității morții este OBSCEN! Și spune multe despre cât de (ne)oameni sunteți! Ce putem face pentru ucrainenii care s-au pomenit scoși din case, bombardați, asediați, în pericol de moarte? Cel puțin să le respectăm suferința și doliul!
    Nu suntem naivi. Dacă Ucraina cade, imediat cade și Republica Moldova! Mulțumim pentru solidaritate, frați români!”
    /Nina Corcinschi/
    Iată și un fragment în care criticul literar lasă loc scriitoarei:
  • „Acum 2 zile am revenit la Dișcova mea. Am mers direct spre cimitir, la părinți. Eram toropită de căldură, obosită de drumul rău al satului care făcea mașina să scârțâie din toate încheieturile. În praful drumului, de undeva a apărut o bătrână. Mergea greu, părea că vrea să treacă podețul spre cimitir, așa că am oprit cu gând s-o iau cu mașina. Bătrâna s-a oprit și atunci am văzut-o mai bine. Era înfofolită în multe haine, avea basma de lână pe cap, deși era o căldură sufocantă. Un ochi îi era sec, orbit, celălalt abia mijit. Din gură îi curgea un firicel de salivă. Nu părea însă dizgrațioasă, nu inspira oroare. Doar milă. Mă duc la Dișcova, eu îs din Dișcova a explicat bătrâna. Și unde te duci, mătușă?. Mă duc la mama mea, mama mă așteaptă, că e măritată aici, în Dișcova. Atunci am înțeles că bătrâna delira și am vrut să pornim din loc. Dar tu cine ești, de-a cui ești, mă întrebă ea. Eu sunt fiica lui Vanea și a Vioricăi Maler. Îi cunoști pe părinții mei? Da, îi cunosc, buni oameni, dar au murit amândoi. Vorbele ei m-au tulburat, bătrâna nu era dementă cu totul, știa că părinții mei nu mai sunt în viață. Mama ta, Viorica era o femeie cumsecade, dar s-a prăpădit. Buni oameni, buni oameni. Dar eu sunt săracă și mă duc la mama, că mă așteaptă. Vorbea repede, mult, repetând aceleași vorbe. Avea clipe de luciditate, așa cum avea și rătăciri de memorie. În avalanșa ei de amintiri nu distingea prezentul de trecut. Am întrebat-o cine este, cum o cheamă. Ileana Herea mă cheamă. Și mă duc la mama. Că mă așteaptă, că e măritată în Dișcova. Nicolae, colegul de drum, a scos 50 de lei și i-a dat. Bătrâna a mulțumit apăsat, Dumnezeu să vă apere, Dumnezeu să vă păzească! O clipă m-am gândit să-i mai dau și eu niște bani, dar ceva m-a oprit. Părea că nu de bani avea nevoie bătrâna, chit că se bucurase de acei 50 de lei. Părea ruptă de materialitatea lumii, vorbele ei fără șir, privirea ei abia mijită cu singurul ochi care-i rămăsese viu, îmi amorți cumva instinctul de-a o ajuta, așa cum preconizasem inițial, când oprisem mașina. M-a străbătut atunci intuiția că mai degrabă ea are ceva pentru mine, decât eu pentru ea. M-am întrebat cine o fi fiind Elena Herea, avusesem o colegă cu numele Herea, poate era o rudă de-a ei? I-am urat bătrânei sănătate și am plecat mai departe, dar imaginea ei m-a urmărit mult timp după.
    Bătrâna părea provenită din liniștea și singurătatea marqueziană a Dișcovei, din alcătuirea mistică a satului vechi, adusă de firul amintirilor, răsărită din colbul drumului, din memoria acestuia, ca să îngâne viața cu moartea, trecutul cu prezentul. O bătrână-oracol, care-mi spunea că o așteaptă mama ei, mie, care mergeam la mama mea din cimitir. O imagine cronotopică a Dișcovei, bătrână, ofilită, mutilată de timp, dar încă vie, dureros de vie. Oare nu asta a rămas din Dișcova mea – un sat situat între lumea veche și cea nouă, între memorie, reverie, vis și realitatea care încă-și caută un nume? /Nina Corcinschi/

  • Sarcina Ninei Corcinschi este să atragă atenția asupra unei lucrări importante, să provoace cititorul la un dialog cu cartea, să-l ajute să distingă între literatură bună și literatura proastă, să-i dea repere de lectură.
  • Nina Corcinschi cred că singurul, deocamdată, reprezentant al noului val al criticii universitar-academice ce a vădit, e drept că doar într-un singur volum din cele publicate până acum, Arcul voltaic, apetența pentru examenul critic propriu-zis, curajos și nemotivat de nimic altceva decât de propriile sale gusturi (ultragiate sau măgulite)”, scrie Adrian Ciubotaru.
  • Date biografice si activitatea literară:
    Nina Corcinschi s-a născut la 20 septembrie 1979 în satul Dișcova, raionul Orhei. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău. Este doctor habilitat în filologie, conferențiar universitar, director al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al Ministerului Educației și Cercetării. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și din România.
    A publicat volumele ”Poezie și Publicistică. Interferenţa limbajelor”, ”Arcul voltaic. Textul ca realitate (i)mediată”, ”Publicistica literară din Republica Moldova (în colab.), ”Cărțile care mă iubesc”, ”Cartea din mâna lui Hamlet. Andrei Țurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi (în colab.), ”Narațiunile erosului”,„ Realitatea ca hologramă” ș.a. A îngrijit edițiile Alexandru Robot. Scrieri. Poezie. Proză. Publicistică. Eseu (2018), Alexandru Robot. Scrieri. Eseu. Publicistică. Cronici. Interviuri (2019) și a pregătit (selecție și prefață) antologia Rost, de Andrei Țurcanu (2018) și ediția Andrei Țurcanu, un destin asumat (2020). A fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (2008, 2013), Premiul Academiei de Ştiințe a Moldovei pentru critică literară (2010, 2012), Premiul Academiei de Științe a Moldovei în domeniul literaturii „Grigore Vieru” (2018), Premiul „Ion Creangă” al Muzeului Național al Literaturii Române, Iași (2019), Premiul „Ioan Strat” pentru management cultural, acordat de Revista „Convorbiri literare”, Iași (2019) și cu Premiul Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova (2018, 2020
    ).
  • Interviu Svetlana Vizitiu, Impresii…
  • Imagini din arhiva N.C.


4 comentarii

Pentru educație și dezvoltare personală! Top 8 cărți


Îmi doresc o nouă perioadă pentru țara mea. Dar nu perioada la care am ajuns, din păcate, ci una complet diferită. Observ că s-a schimbat în primul rând etica. Înainte exista un cod al eticii: nu e frumos să i-ei lucruri străine, iar pe cei slabi nu e bine să-i obijduiești. Dar, cei de la putere permanent ne demonstrează că este bine să-i obijduim pe cei slabi și – să iei un lucru străin, la fel e bine. Dacă e nevoie mare! Avem de-a face cu apariția unei noi etici și nu se știe de loc, cum ne va afecta viața noastră în continuare. Cu toate că, de ce nu, poate că și știm. – Va răsuna și ne va afecta foarte rău. Urmând etica nouă – se va schimba și estetica, stilul vieții, chiar și genul ei. Deja vedem antrenamentele ei de artă la televizor. Analiștii ne șochează, cu sinceritate și cu încăpățânare ne afirmă despre război, război, război – la orice post TV. Și doar avem soluții pentru mântuirea noastră! Să declarăm… Americii/Rusiei război și… să ne predăm imediat! Așa că și aici, putem începe cu o răutate și – imediat să renunțăm, de ce nu! Haideți să fugim/izbăvim de rele…   🙂

Să continuăm cu educația și dezvoltarea noastră personală (am promis!), cu cărțile pe care le recomand spre #lectură, în primul rând, și disponibile pentru voi – la #BibliotecaMunicipalaBPHasdeu! Vivat!… (Svetlana Vizitiu)

  • „Cum gândește creierul” (Evoluția inteligenței) de William H. Calvin

Când ascultăm o persoană vorbind sau când citim o pagină tipărită, mult din ceea ce credem sau auzim este furnizat de memoria noastră. Ne scapă greșelile de tipar, imaginându-ne literele corecte, deși le vedem pe cele greșite; și cât de puțin auzim de fapt când ascultăm un discurs, realizăm când mergem la un teatru străin; căci ceea ce ne supără nu e atât faptul că nu putem înțelege ce zic actorii, cât faptul că nu putem Auzi cuvintele lor. Realitatea e că, în condiții similare, auzim tot atât de puțin și acasă, numai că mintea noastră fiind plină de asociații verbale englezești (rusești), furnizează materialul necesar înțelegerii pe baza unei mult mai ușoare sugestii auditive.

Publicat în peste 25 de limbi, volumul cuprinde 12 cărți de difuzare a informației științifice într-o formă accesibilă publicului larg. O încercare de a defini inteligența; o perspectivă evoluționistă asupra dezvoltării inteligenței, invocând domenii ce merg de la astrofizică la zoologie, idei și teorii cele mai noi, alături de rezultate recente din neuroștiințe, antropopologie, biologie, climatologie, lingvistică – în căutarea mecanismelor de autoorganizare, cu desprinderea inteligenței umane, mecanisme care explică apariția conștiinței, dar și a subconștientului.

„Când nu ai alte date decât cele furnizate de propria viață mentală, e ușor să dai interpretări fanteziste umbrelor de pe perete. Totuși, uneori asta-i tot ce poți face, iar Platon și Descartes au făcut-o bine, la vremea lor. Dar când poți face mai mult, de ce să te mulțumești cu o catalogare a umbrelor? Sau să continui să faci jocuri de cuvinte? Cineva realizează până la urmă că însuși cuvântul este o aproximație foarte săracă a procesului pe care îl reprezintă. Până la sfârșitul acestei cărți, cititorul va fi în stare, sper, să-și imagineze anumite procese neurale ce pot avea ca rezultat conștiința – procese ce pot opera suficient de rapid pentru a constitui o inteligență ageră.”

Știința (pentru cei a căror educație o include) poate elimina ceea ce era odată un mister înfricoșător. Nu numai că știința ne dă putere, punând bazele unei mai bune tehnologii, dar ea ajută în primul rând la prevenirea necazurilor. Cunoașterea poate fi ca un vaccin, imunizându-ne împotriva temerilor false și a mișcărilor greșite.”

  • „Einștein – bucuria gândirii”. Vol. 3, de Francois Balibar

Confortul și fericirea nu mi-au părut niciodată ca fiind obiective de atins. Posesiunile, succesul de fațadă și luxul mi-au displăcut întotdeauna din prima tinerețe

Einștein era un „dinozaur” al științei, dar nu a aparținut niciodată unei echipe de cercetare. În această privință, el aparține, într-adevăr altei epoci, deoarece în zilele noastre cercetarea științifică nu este concepută decât în mod organizat, în laboratoare și în echipe subvenționate de stat sau de industrie.  Cu inclinații deosebite spre matematică, și-a dorit de mic să urmeze studiile în acest domeniu, însă mijloacele limitate ale părinților nu i-au permis să-și satisfacă dorința…

Autorul prezintă experiența unui savant și a unei ființe de excepție, a cărui viață s-a desfășurat sub semnul unei singure divize:„Die Freude am Denken”, bucuria gândirii. Veți cunoaște totul despre viață și activitate, emancipare economică, ascensiune socială a evreilor germani la sf. sec. XIX, precum și despre urmașii lui Einștein în mecanica cuantică.

Pentru un om ca mine, are loc o turnură decisivă în evoluția sa atunci când încetează treptat să se intereseze de ceea ce este personal sau efeme pentru a-și canaliza toate eforturile asupra înțelegerii intelectuale a lucrurilor. Ceea ce este esențial în existența unui om ca mine este „ce” gândește  și „cum” gândește, și nu ceea ce face și simte” (Einștein)

  • „Antichitatea în filosofia lui Nietzche” de Olga Vâlcan

Încă din anii studenției, Nietzche și-a propus să facă din studiul filologic un instrument de evaluare a unei civilizații… Prin studiile sale filologice, Nietzche a vrut să depășească atât ariditatea atitudinii specialiștilor în acest domeniu cât și credința falsă, potrivit căreia elenitatea era percepută doar prin prisma descoperirilor arheologice și a interpretării trunchiate a textelor antice. Mai mult, spre deosebire de scriitorii germani care l-au precedat (de la Winckelmann la Goethe), el nu considera că apogeul culturii grecești este atins în epoca lui Pericle, a lui Socrate și Platon, ci în epoca presocratică, aceea a marilor tragedii și a lui Homer. Surprindem o similaritate cu poziția lui Rousseau, atât de criticat de Nietzsche, vizavi de influența civilizației asupra culturii…

Cu cât, stând în curțile exterioare ale filologiei, privesc mai mult și mai lucid în sanctuarele ei, cu atât mai mult caut să găsesc discipoli. Este un studiu care cere sudoare, dar care și merită într-adevăr orice efort. Sentimentul puternic și inviorător al unei misiuni pe viață se instalează destul de curând în conștiința adevăratuluyi filolog” (Nietzche)

Cred că cititorilor va fi la fel de interesant să răsfoiască cartea, să afle despre ideile și studiile lui Nietzche din dialoguri și corespondența lui cu alți filologi.

  • „Relații publice din perspectiva internațională” de Simona-Mirela Miculescu

Dacă sunteți ex-jurnalist, rețineți că, pentru meseria de specialist în relații publice, este bună o bază în jurnalism, dar nu puneți foarte mult accent pe asta. Jurnaliștii buni nu sunt în mod necesar și buni purtători de cuvânt – și invers. Purtătorii de cuvânt nu vorbesc în numele lor, ci în numele autorității competente pe care o reprezintă. Așa că trebuie să vă asigurați că punctele de vedere pe care le expuneți nu sunt numai ale voastre, ci și ale autorității respective – și au fost aprobate de aceasta”; „Învață să apreciezi cercetarea calitativă și cantitativă.”; „ Nu ezita să ceri un sfat sau să ceri ajutor”; „Spune clienților adevărul, chiar dacă nu vor să audă asta. Fii un consilier, nu un executant de ordine.”

O carte foarte utilă pentru cititori! Aflăm din ea despre necesitatea unei imagini credibile, perspective și importanța specialiștilor în relații publice; soluții la diversele probleme întâlnite în activitatea lor; opinii și experiența concrete cu privire la provocări în comunicare, confruntări de relații interpersonale, secretul succesului individual în carieră, tendințe de domeniu și varia îndrumări utile în relații publice.

Ieri difuzarea era o provocare; astăzi îți este la îndemână, gratis, prin e-mail. Internetul a revoluționat comunicarea. Dar, teancurile de hârtie, despre care se vorbea din anii ”70 că sunt un fenomen pe cale de dispariție, devin din ce în ce mai mari. Cred că cea mai bună rețetă este să te lași purtat de val.”

  • „Floarea vârstei” de Jane Fonda

Oamenii în vârstă știu ce vor, caută să-și îmbogățească viața, să-i dea un sens mai profund și se vor descotorosi de ceea ce nu le mai trebuie

Recomand! Un volum scris din experiență reală: cu realizări și îndrumări de a întrezări următorul drum pentru… a îmbătrâni frumos. Cum să profităm din plin de a doua parte a vieții. Gândirea pozitivă, alimentație sănătoasă, ingrediente și rețete, dragostea, importanța prieteniei, viața sexuală, relații și cunoștințe noi în căutare a iubirii, deschiderea eu-lui, ce lăsăm în urma noastră, ghid de meditație conștientă: toate acestea recomendări pentru voi, dragi cititori, vor fi foarte utile și necesare în viață! Cu toată viteza – Înainte și până la capăt!

Viața ți-a arătat că poți supraviețui, așa că vei supraviețui și de data asta. Și, nemaifiind în mijlocul luptei, ca înainte, nu mai este nevoie nici să stai permanent în alertă, ci poți accepta mai ușor și poți lăsa lucrurile să vină de la sine. Nu ne putem opune fiecărei adversități, fiecărei probleme care se ivește, așa că a învăța să cedăm și să ne adaptăm este cel puțin la fel de important ca a câștiga, pentru că nu putem avea totul. Este ca în artele marțiale, nu te opui forței care vine spre tine, ci încerci să o conduci în altă direcție. Asta este ceea ce cred eu că se întâmplă cu vârsta.”

  • ”Clonele – șocul viitorului” de Andrei Dorobanțu

Frontierele cunoașterii sunt nemărginite! În special, atunci când apar furtuni în științele vieții. „Dacă secolul trecut a aparținut Fizicii, cel actual pare a fi a Geneticii. S-au născut cu adevărat primele clone umane? Vom trăi într-o lume populată cu Himere?” Se întreabă tot mai des oamenii. O enciclopedie practică, științifică și literară: acest volum de buzunar – cu cunoștințe la îndemână, probabil va potoli curiozitatea celor interesați de subiect, cu răspunsurile oferite de omul de știință și profilic publicist A. Dorobanțu.

„Ar fi clona rezultată normală din punct de vedere biologic? – Tehnica în sine implică un mare risc de mutație genetică. În al doilea rând, o clonă obținută nu este la fel ca un embrion rezultat prin fecundare naturală. Un singur exemplu: În fiecare dintre noi, în mitocondriile din fiecare celulă din organism, se găsește un al doilea set de material genetic, care provine 100% de la mamă (tată nu contribuie cu nimic la acest set de gene) și ale cărui funcții suntem departe de a le înțelege, cu excepția câtorva proteine de structură din mitocondrie. În procesul obținerii „clonei umane” acest set de gene NU se transferă…” „Încă nu este clară implicația acestor modificări asupra evoluției clonei sau descendenților acesteia.”

  • „Shiva svarodaya. Știința suflului și filozofia tattvelor” de Ramă Prasăd

Fenomenul luminii în Univers rămâne fără explicație potrivită, la fel și ca celelalte patru eteruri ca fenomenele sunetului, pipăitului, gustului și al mirosului. Autorul încearcă să ne explice toate aceste cinci Tattve subtile care din punctul lui de vedere sunt eteruri ce exprimă starea și modificările suflului nostru. – Cu cât cititorii vor aprofunda mai perseverent această carte, cu atât vor găsi mai multă înțelepciune în ea, – ne convinge autorul din India, Ramă Prasăd. Vreau să vă previn, cartea trebuie citită cu o viteză lentă pentru a înțelege/descifra unii termeni literari mai dificili de realizat pentru mintea noastră…

Sistemul vaselor sanguine este o pictură exactă a sistemului nervos; numai umbra lui, într-adevăr. Ca și inima, creierul are diviziunile sale superioare și inferioare, creierul mare și creierul mic și, de asemenea, diviziunile dreapta și stânga. Nervii care merg spre cele două părți ale corpului și care se reîntorc acolo, împreună cu acei care merg spre diviziunile superioare și inferioare, corespund cu cele patru petale ale inimii. Deci, acest sistem posedă tot atâția centri de energie ca și celălalt.”

Ați înțeles? Tot subiectul ne îndrumează spre a deveni sănătoși și plini de energie! Baftă în lectură!

  • Exerciții ale reîntregirii” de Nicolae Rusu. Schițe, cronici și eseuri

Trecutul zbuciumat și prezentul la fel, evenimente importante din istoria basarabenilor și despre dreptul la limba maternă, ce poate fi mai real pentru noi și urmașii noștri în istoria pe care o studiem, scrisă și lăsată ca testament de buneii noștri? „Cum orice fel de de nedreptate ce se face unui popor cere legiferare, imediat e acoperit cu talmuduri întregi de istorie nouă, întru a curma memoria națională.”; „Oricât de mult și-ar fi dat Eminescu frâu liber imaginației, niciodată nu și-ar fi închipuit că în afară de discuții discriminatorii se mai pot face greve împotriva limbii…”

Ecouri cu referințe și reverberații ale acelor discursuri, rostite la microfoane de patrioți, funcționari sau scriitori, oamenii de rând, în fața mulțimilor trezite de valul renașterii naționale, se regăsesc în intregul volum al autorului. Despre națiune destrămată. Pentru inteligență, limbă națională română, pentru suflet, pentru neamul nostru… „Reîntregirea nu se așteaptă-n rând!”

„Dar vai de națiunea, căreia i se curmă memoria națională, ea pierde integritatea spirituală” (A. Soljenițîn); „Spunea Dostoevski că frumusețea va salva lumea, dar el avea în vedere că vor salva artiștii și nu demnitarii de stat…” – (din carte)

Cu convingere, că sensul vieții unui om al spiritului poate fi realizat doar în cadrul valorilor naționale ale neamului său…

Svetlana Vizitiu  ❤


9 comentarii

Iluzia vietii. Al 500 articol in blog!


Femeilor le vine mai uşor, că știu: bărbaţii vor de la ele doar sex. Iată bărbaţii îşi frământă creierii pentru a găsi răspunsul la întrebarea: Ce vor femeile de la ei?”

Femeia poate spune că poate trăi fără bărbat, dar este – o iluzie. Ea nu poate fi fericită atunci când este capul familiei, atunci e nevoită să ducă o responsabilitate dublă, adică să efectueze două sarcini în acelaşi timp. O femeie devine femeie doar alături de un bărbat. Şi atunci când alături de femeie nu există un bărbat adevărat, feminitatea din ea dispare. Nu poţi fi în acelaşi timp şi prinţesă şi un cal de povară. Deci, ce ne dorim unul de la altul?

Cu vârsta înţelegi mai clar la cine şi a cui părere ţii, şi a cui – nu. Despre resentimente, parcă ar trebui să ierţi, dar e atât de greu uneori să ierţi. Iar să uiţi – e imposibil. Nu am în vedere mărunţişurile obişnuite, zilnice: nici nu face să le ie-i în seamă. Peste resentimentul meu cel mai amar a fost nevoie să lucrez asiduu. Uneori crezi că a trecut, a plecat în trecut departe, şi când te trezeşti în derulare că nu mai poţi răsufla de durerea amintirii. Pentru că atunci când a fost nevoie nu am vorbit în faţă. Nu am ştiut cum să vorbesc. Sau, poate e mai bine că nu am vorbit direct? Depinde de nivelul supărării care te frământă şi – cât de aproape îţi este persoana care ţi-a pricinuit durerea… 

Cel mai eficient mod de a lupta cu durerea în suflet – să nu fugi de ea, să-i vii în întâmpinare, s-o trăieşti, s-o retrăieşti pană dispare de la sine. Fie, te mai lasă ea în pace. Cam aşa ar fi formula universală de vindecare. Retrăind prin dureri, noi, conştient sau inconştient ne călim atât psihologic, cât şi în celelalte. Unicul pericol real este cel de a te înrăuna dur. În trecut – poţi să te intorci doar pentru a scoate lecţii pentru viitor. Lecţii de stăpânire de sine. E complicat, dar e o soluţie bună. Aş dori ca şi amintirile pe lângă toate acestea să rămână plăcute, la fel ca în copilărie în aşteptarea sărbătorilor de iarnă

Fericirea – e o utopie. Dar, omul în continuare nu se lasă. El a inventat inlocuitorii fericirii. Dragostea ca fundament pentru crearea fericirii este imposibilă? Nici aici omul nu se lasă. Ca să fie cât mai apropiaţi de acest sentiment, oamenii au Internet-ul, droguri, alcool… Din nou toate acestea sunt doar iluzii… Cauţi aproape o viaţă întreagă fericirea, crescându-ţi fundul în faţa calculatorului, şi pân-la urmă realizezi că nu te-ai ales decât cu boli şi singurătate.

O familie avea 10 copii, şi doar unul a nimerit sub maşină. Şi Familia se bucura că nu va rămâne singură la bătrâneţe. Altă familie nu avea copii şi se bucura în fine că nu a născut un Hitler sau Stalin. Altă femeie avea doar un copil şi se bucura că nu va trebui să împartă dragostea cu oricine altcineva. Iar altă femeie a infiat trei copii de la orfelinat şi se bucura că ia făcut fericiţi. Altă femeie avea doar un fecior şi acel a decedat, şi ea în cele din urmă se bucura că el nu suferă în continuare şi acum ascultă cântecul îngerilor. A saşea femeie a pierdut patru dintre cinci copii la război şi se bucura că măcar unul a rămas în viaţă… A şaptea femeie toată viaţa a fost bărbat, ca apoi să adune banii pentru a-şi face operaţia transformării şi să se bucure de acest fapt…

Toate acestea cazuri nu ne aduc decât la concluzia că femeia s-a născut nu pentru a fi fericită, ci pentru a adulmeca o bucurie în viaţă… Să ne bucurăm de clipele fericite şi bucurii, oricum!

Credinţa noastră creează realitatea noastră. Primim de la viaţă ceea ce dorim şi în ce credem. Crezi că este minunată şi, ea chiar este minunată. Crezi disperat că viaţa este urâtă şi ea devine urâtă. Crezi că nu există scăpare dintr-o situaţie penibilă – şi, într-adevăr, salvarea nu vine. Atunci când aştepţi să-ţi vină o soluţie, ea apare, şi viceversa, – nu apare niciun leac ca soluţie. Aştepţi problemele, – ele vin neapărat. Te apucă frica să te îmbolnăveşti – şi boala apare imediat. Crezi în succes şi el apare atunci când îl creezi singur. Tu aştepţi fericirea şi – ea vine deja în calea ta! Tot ceea în ce crezi dezvoltă pas cu pas viaţa noastră în continuare. Cât e de bine atunci când ai voinţă de fier şi te poţi controla în orice stare de spirit, şi să-ţi impui cerinţele pe care doreşti şi să le dezvolţi cu reuşită în viaţa ta! Crede în tine, ocupă-te cu ceva util şi toate îndoielile pe parcurs vor dispărea. Chiar nu vei avea timp suficient pentru prostiile care îţi vin în minte…

❤ (SV)


9 comentarii

Cu ce începe fericirea?


Într-o zi, el a decis să se revolte împotriva nedreptății sociale stabilite în lume și și-a pus în gând… să dobândească fericirea pentru toți. A pus mâina pe armă și a început să lupte cu răul, oriunde nu îl întâlnea. A fost nevoit să tragă cu arma, să ucidă în numele fericirii pentru fiecare om. Timpul trecea… El adormea și se trezea cu arma în mâini, cu gândul la fericire și cu lunile nu ieșea din lupta pentru ea, doar că societatea… rămânea aceeași, – la fel de nedreaptă, la fel de rea și crudă.

Omul a obosit să lupte, și a decis să-și intemeieze o familie. S-a gândit că dacă nu a fost în puterea lui să facă această lume fericită, poate va reuși să-i facă fericiți pe ai lui – cei de acasă. În fiecare zi, el lupta să obțină fericirea celor dragi. Mult a lucrat el, uneori nu reușea să mănânce la timp, nici să doarmă… Astfel a îmbătrânit în această luptă a lui pentru fericire…

Iar pe patul de moarte trecu toată viața lui în fața ochilor. Și-amintit, cum în tinerețe și-a pus scopul să-i fericească pe toți, cum a luat arma în mâni și a luptat cu tot răul pe pământ, oriunde evolua acest venin periculos; cum ucidea în numele fericirii, cum a intemeiat familia și a crescut copiii; cum a muncit pe rupte, și uneori lihnit de foame și pe nedormite… Apoi, le făcu semn celor de-acasă să se apropie de el și le-a spus:

Toată viața am încercat să-i fac pe alți oameni fericiți. Și abia acum am înțeles, că acest lucru trebuia să încep cu Sine. Dacă aș fi reușit de la bun început să mă schimb și să devin fericit, atunci și voi ați fi fost fericiți! Și lumea ar fi devenit mai bună, mai echitabilă și chiar… fericită!
Morala: Doar cu ceea se poate împărtăși omul, cu ce are singur. ❤ (SV)


9 comentarii

Tăcerea – mai tare ca strigătul


Plângi atunci când te desparți de un om. Dar cine știe, poate rămânând cu el, ai fi vărsat mult mai multe lacrimi…
Crezi în această clipă că e doar o altă zi a Vieții tale. Dar nu e o altă zi: este anume acea unică zi care ți se oferă astăzi. Îți este dată. Este un dar. Unicul cadou pe care îl ai chiar în acest moment. Și unicul răspuns corect ar fi – să simți recunoștință. Cele mai bune momente din viață sunt greșeli. Și o singură formulă ne conduce viața – adaptarea. Și dacă nu e, rămâi cu durerea ta, în tihnă, și… zâmbind în fața oamenilor. E mare durerea atunci când copilul tău e bolnav și nu ai ajutor de la nimeni. 

Fiecare părinte visează să-și ridice copiii cu succes și depune mult efort pentru a-i ajuta să-și dezvolte abilitățile. Doar că succesul vine adesea contrar circumstanțelor. Spun oamenii că toate problemele adulților parvin… din copilărie. Eu cred că cu toate acestea, nu se știe dacă succesul ar fi fost obținut, dacă unele celebrități nu ar fi întâmpinat dificultăți și greutăți în anii de copilărie sau tinerețe. Succesul și celebritatea au apărut la Beethoven atunci când el avea circa 25 de ani. Câțiva ani mai târziu, la el a survenit o hipoacuzie progresivă, dar, ca urmare muzicianul a reușit să creeze cele mai renumite opere. Beethoven spunea că ”pentru o persoană cu talente și dragoste de muncă nu există bariere”. Viața el și-a trait-o în singurătate.

Și celebrul actor, comicul Charlie Chaplin a avut un trai destul de greu încă din copilărie: un exemplu, când sărmana lui mamă împrumuta papucii săi pentru fiecare dintre cei trei frați la rând atunci când venea rândul să meargă după ajutor social… Chaplin spunea:” Viața este o tragedie când o privești într-un plan mărit, și – e comedie atunci când o privești de la distanță.”

Atunci când cineva în vârstă vrea să-ți spună ceva, – măcar ascultă! Viața m-a învățat să fiu responsabilă pentru acțiunile mele, să mă pot apăra singură, și pe parcursul anilor, aceste necesități s-au transformat în nevoia de a crea o cetate proprie, de a fi independentă, de neatins. Dar, toate acestea au apărut prea târziu, abia la maturitate. De aceea, aș dori să-i conving pe cei mai tineri să-și asculte părinții, pe cei mai în vârstă, care le doresc tot binele… Mergeți cu Credință înainte! Dar, nu-L atingeti pe Dumnezeu în internet: mergeți la biserică, în lume reală, acolo – e credința! Nu accesați ”Like” sau ”Îmi place”, cei – care-și iubesc mama sau tata: telefonati-vă și vizitați-vă parinții!

Și cei bătrâni au nevoie de atenție, afecțiune și respect. Tinerii uită că și ei vor deveni bătrâni. Corect se spune că la bătrânețe fiecare își merită fața pe care o are… Etatea este complet diferită la fiecare persoană în parte și accentuează și mai mult trăsăturile de caracter pe care le-a manifestat în timpul vieții. Unii au chip angelic și sunt de o bunătate și înțelepciune de nu te mai saturi să fii în preajma lor. Alții sunt de o răutate și un egoism feroce, veșnic nemulțumiți și urâți ca niște monștrii cu chip uman așa cum le este caracterul și comportamentul. Cel mai teribil este omul ipocrit care folosind oamenii în scopurille sale, își leapădă ”blana” după ce în modul său i-a ”exploatat”: așa persoane întâlnești zi de zi, ei pot fi printre ”prietenii” tăi. Ești om bun dacă îi recunoști și totuși nu vrei să crezi.., și aceste persoane în continuare au acces la ușa ta… Ignoranța e strașnică atunci când realizezi că nu o meriți… Mai ales, atunci când cunoști adevărul și chiar dorești să schimbi mentalul și condițiile insuportabile, de exemplu, la serviciu, acest stat micuț în lumea ta mare…

Se spune că înțelepciunea vine cu anii, la unii, că la alții pleacă și ultima fărâmă de rațiune. Acest proces observ, în mod special, la cei care și-au făcut carieră sau au reușit într-o funcție de conducere. Sunt cei pentru care succesul și banii contează în primul rând. Ei nu știu, nu înțeleg durerea pentru care lupți să găsești un tratament. Ei sunt convinși că creează trusturi cu un număr special de oameni nu pentru sine ci pentru cultură sau binefaceri. Sub pretextul acțiunilor de caritate, artei, culturii, unii dezvoltă practici ilegale… Ei spun că vor să schimbe și să ajute Statul, dar nu înțeleg pe deplin sensul acestui cuvânt.

Atunci când declanșezi un război, – lupta este doar a autorităților, nu și pentru că acest lucru îl doresc moldovenii sau diaspora… Suntem o țară cu mii de biserici și cu cei mai săraci oameni, despre care Pace poate fi vorba, atunci când nici guvernarea nu o mențne? Majoritatea sunt bolnavi sau îmbolnăviți de sistemul medical sau cel educational, iar atunci când te lupți pentru drepturile tale, – ți se răspunde despre exodul acestui sistem. Că trebuie cumva să oprim migrația. Chiar se merită să plângi în urma celor care fug de neamul care i-a născut? Care nu știu ce este Paștele Domului sau ce este Patria? Dacă credeți că statul vă înșeală în mod constant, nu vă îndoiți – asta nu doar vi se păre! Și totuși, majoritatea oamenilor oricum dorește o guvernare transparentă în viața lor. „Statul” la noi este un grup de oameni care și-au proclamat propriile interese ca fiind publice.

Liniștea e mai puternică decât emoția, tăcerea – mai tare decât strigătul, indiferența – mai teribilă decât războiul.

Este o Rugă, un strigăt de ajutor!

Hristos a Inviat! ❤ 


36 comentarii

”Cu satul în suflet prin mări și oceane”, autor Vasile Vizitiu


Vasile Vizitiu marinarPrima mea amintire cu tăticul e dintr-o zi de iarnă la săniuș prin troiene de zăpadă. Aveam patru ani, probabil. Eu, fiind foarte mică și slabă, împotmolită într-o blană de urs, îmbrobodită cu un pled fin, dar gros și cald, plus o cușmă cu urechi pe cap, strâns legată cu un fular la gât și peste nas, ca să nu răcesc. Tata cu gura-i aburindă de ger, mă lua în brațe după ce mă rostogoleam cu sania, mă ridica și mă scutura de omăt, apoi mă punea la loc, și ținând bine frânghiile legate mă ducea cu o viteză nebună în goana soarelui ce strălucea orbitor în albia omătului, și eu fericită țipam și râdeam de bucurie și de spaima vitezei mari. Încă nu puteam vorbi, probabil atunci părinții mei au aflat că nu aud, de vină fiind o simplă eroare a medicilor cu supradoze de antibiotice cu streptomițină, ceea ce m-a marcat pe viață, lipsindu-mă de multe plăceri ale vieții pe care le poate avea orice om normal… eu cu tataTata înțelegea, că doream o viteză cât mai rapidă, și mă făcea să zbor cu sania… Eram tare fericită… Atunci am realizat, că sunt un Om în Viață, că am Părinți, că sunt un Copil fericit cu Mamă și Tată pe care-i iubeam enorm: am simtit-o în acel moment cu sania, nu știu, de ce, dar e primul caz din copilărie cu tata pe care l-am memorizat… Ei bine, tata era mereu plecat de acasă. Venea, de obicei, la masă, era un om public, și avea șofer de serviciu care îl aducea obosit și înfometat. Era strict cu disciplina și planurile lui de lucru, dar la masă venea acasă pentru că bucate ca ale mamei mele Teodora nu le prepara nimeni. Mama lucra la policlinică raională și, zi de zi, venea la amiază la masă, mai degrabă că să-l hrănească pe tata. Avea mare grijă de el și de noi cei trei copii ai lor. Cred că mama este mereu talismanul tatei, pentru că au fost câteva cazuri de cumpănă, și totdeauna mama i-a salvat viața. Vasilii Vizitiu carteaDar despre toate acestea, vă recomand să citiți din cartea lui tata ”Cu satul în suflet prin mări și oceane” – e foarte ușor de citit, și e scrisă conform dialectului personalizat Vasile Vizitiu. Eu însă-mi cunosc pe tata ca un om fain, fan al tradițiilor și obiceiurilor moldovenești, un cântăreț și îndrăgostit de muzică populară, a tot ce a însemnat pentru noi moldovenii, de-a lungul timpului, – este cel care recunoaște că Limba noastră este cea Română, iar Basarabia a fost dezlipită de România și aceste lucruri trebuie reparate! Cea mai recentă apariție de carte a tatălui este destinată familiei, dar spre surprinderea noastră aplaudată de câteva personalități care insistă să fie publică. ”A trecut tinerețea, dar odihnă nu mai avem…”, – spune tata. Atât de bine îl înțeleg, dar din păcate nu pot schimba nimic, oricât nu-mi doresc acest fapt. Tata este interesat de politică de – și după ’91, de corupția în țară, de jocurile ascunse publicului larg. Este foarte priceput în economie, managemenet organizatoric, a condus toată viața și s-a bucurat de respectul oamenilor, fără cei cu urzeli și invidie. Teodora si Vasile VizitiuUn om onest în mizeria societății contemporane, de pe urma căreia au avut de suferit mai mulți moldoveni, nu doar el. Sunt suficiente motive pentru a citi volumul de față. Este pentru oricine vrea să se piardă în țesăturile unei lumi de la țară cu un farmec aparte, de la începutul secolului XX până prezent, întinsă pe câteva generații de oameni, cu zeci și zeci de povestioare învăluite într-un realism magic care-ți amintește necontenit de Omul Vasile Vizitiu și moldovenii noștri. Paginile volumuli sunt împărțite în capitole scurt creative, plastice, iar rândurile te poartă de la muzica sufletului la nostalgie, de la filozofie la spiritualitate, de la religie și prin multe alte relatări pline cu tâlc. În plus, forma sub care sunt redate experiențele și poveștile autorului, proza scurtă, însoțită de multiple imagini, este cât se poate simplă și potrivită pentru un cititor înțelept. DSC_3410Nu este o lectură rapidă, cu toate că are un tipar larg, cu o narațiune populară, ea se deschide încet, încet, și se dezvăluie sub multiplele sale chipuri cititorului care are răbdare și este interesat de istorie, tradiții moldovenești, dar și de personalități simple fără aspirații de vedetism… Și mai mult, aducem sincere mulțumiri redactorilor Ion Borș, Dina Ciocanu, Alexandra Perez, Tipografia Centrală din Chișinău- celor care  au contribuit semnificativ și cu bunăștiință la această lucrare cu peste 200 de pagini. O lectură complexă și chiar necesară. Încercați, mai întâi, câteva fragmente din carte:

Cuptorul era larg, de încăpeam toți – tata, mama și noi, copiii. Ne încălzeam pe cuptor, așteptând când mama va scoate de pe jăraticul încins tăvile cu plăcintele cu varză, cu brânză și cu cartofi, învârtită dulce cu magiun și mac. Mama cocea pâine gustoasă, colaci și turtă dulce. Aluatul creștea foarte bine, de se ridica deasupra tăvilor. Pâinea scoasă din cuptor era rumenă și puhavă. Aburul ei amețitor ne îmbăta cu arome, rămânând în amintirea noastră pentru toată viața. Boarea copilăriei!”; ”Eu am venit pe lume după sfintele sărbători de Crăciun, Anul Nou și Boboteaza, la 30 ianuarie 1936… Aceasta este casa părinților mei, Feodosia si Mihail VizitiuMihail și Feodosia, aici m-am născut eu, frații mei și surorile” – învăluit de amintiri tatăl meu relatează istoria vieții lui în cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. ”Mămica mea este cea mai bună, cea mai blândă, cea mai frumoasă, este calmă, harnică și muncește mult. Chiar și la 94 de ani – ea se așeza pe pământ, lua sapa și prășea cartofii împrejurul ei, pe urmă trecea la altă bucată și continua lucrul. Ea nu putea să se odihnească…”

Se spune că moșia, pe care astăzi se află orașul Florești și satul Vărvăreuca, au aparținut boierului Florea. Pe soția boierului o chema Varvara. Boierul Florea a hotărât să construiască pe ambele maluri ale răutului două localități. Localitatea de pe malul stâng a fost numită, după numele său, Florești. Cea de pe malul drept au numit-o Vărvăreuca, în cinstea soției sale, Varvara. Locuitorii au venit din satele apropiate și s-au așezat cu traiul aici, în valea Răutului, fiind apărați de vânturi și viscole, având în preajmă apa râului”… Așa a apărut și orașul Mărculești (din altă legendă: după numele fiului Marcu) – din cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane” de Vasile Vizitiu.DSC_3416

Tăiatul porcului constituia un ritual aparte, se efectua colectiv. Veneau în ajutor vecinii Fiodor Cebotaru, Afanasie Chircă și fratele lui tata, Nicolae Vizitiu. Ei răsturnau porcul pe spate, iar Fiodor Cebotaru, cu un cuțit lungăreț, nu prea lat, dar bine ascuțit, printr-o mișcare îndemânatică, înjunghia animalul direct în inimă. Eu mă ascundeam după casă, ca să nu văd acest ritual. Îmi era jale de porc. Dar curiozitatea mă readucea când se pregăteau paiele mirositoare pentru pârlirea lui. Priveam fascinat de la distanță cu câtă iscusință bărbații curățeau pielea înnegrită de foc, șoricul rămânând galben, ademenitor.Vasile Vizitiu gand Focul de paie înmuia șoricul și-i dădea un gust deosebit, îndescriptibil. Nouă, copilașilor, pe lângă șoric, ne revenea codița, urechile și bășica porcului, bine frecată în cenușă și umflată. Bășica era mingea copilăriei noastre. Apoi, după curățirea pielii de peri și spălarea pe toate părțile, treceau la desecarea animalului. Cel mai greu se curățeau picioarele și capul…”

și tot așa, Vasile Vizitiu, cu un limbaj specific oamenilor de la țară, povestește în continuare despre fiecare detaliu referitor la acest ritual, dar și despre alte obiceiuri, istorii haioase sau dramatice, care se petreceau în curțile satelor basarabene, fără să omită numele a zeci de gospodari sau prieteni de viață. În carte sunt zeci de imagini din secole trecute, care descoperă momente din viață redate cu o dragoste enormă de țară, de tradiții și obiceiuri moldovenești vechi, cu un spirit firesc copilăresc atât de apropiat sufletelor noastre că la unele amintiri de-ale autorului nu poți să nu te oprești  scăpând nostalgic o lacrimă de dor, în special, la istorisiri despre familii, război și deportări… (SV)

Flăcăii satului umblau împreună pe la diferite șezători, câte doi-trei. Depindea de fată, dacă era întrebată. Băiatul, care aducea fata la joc, trebuia să aibă grijă de ea, ca să fie jucată. La horă veneau și părinții lor. De la aceste hore și șezători, tinerii se deprindeau unul cu altul, după care urma pețitul. Dacă părinții dădeau acordul, atunci vornicelul cel mare le dădea colaci părinților miresei și le turna câte un păhar cu vin. Aceasta era tradiția. Pe urmă, părinții se înțelegeau cum să facă nunta mai frumoasă. Erau nunți care țineau câte două-trei zile…”

Vizitiul. ”Numele meu de Vizitiu provine de la o profesie cunoscută pe timpuri drept ”conducător de cai la o trăsură boiereasca, de poștă sau de diligență într-o călătorie”… Tatălui meu i-au fost dragi dintotdeauna caii. Fiind prieten bun cu strungarul satului, Vasile Strungaru, tata l-a angajat să-i facă o căruță mai mare, mai lată, din lemn trainic și cu roți deosebite, frumos vopsite. Pentru acest lucru, el s-a răsplătit cu produse agricole. S-au înțeles omenește.” ”…Căruța noastră era unică în sat – plăcută la vedere, cu o capacitate de două tone. Și caii lui tata erau frumoși, puternici. Cu ei noi aram, boroneam, duceam cioclejii, fânul, paiele, roada de pe câmp. Tata încărca căruța cu sacii oamenilor din sat, umpluți cu grâu, popușoi, orz, ovăs, răsărită și secară și-i ducea la piețele din Florești, Mărculești, Zgurița și Căprești, unde se făceau iarmaroace de grăunțoase, de vite, de produse furajere și păsări…”strabunii Vizitiu

Părinții mei aveau patru desetine de pământ și au mai luat în parte încă două desetine de la ruda noastră de pe mamă, Vasile Doina. Se vorbea că Vasile Doina era cel mai bogat om din sat. Și pe urmă, a fost ridicat (deportat), împreună cu familia sa. Unul dintre copiii lui au fugit, salvându-se de surgiun. Totuși – mă întreb și astăzi – ce fel de culac a fost Vasile Doina? Eu l-am văzut cu ochii mei de copil cum lucra, alături de oamenii satului, de părtași. Se dezbrăca în izmene și cosea împreună cu sătenii. Dacă luau pământ în parte, el îi ajuta la strânsul roadelor, le treiera grâul, orzul, secară și totul împărțeau în jumătate. Chiriașilor, pe lângă partea lor, li se dădeau toate rămășițele și neghină. Sătenii erau nespus de mulțumiți…”Vasile Vizitiu, 80 de ani

”…În anul 1940, când s-a declanșat războiul, erau bombardate localitățile pe unde trecea calea ferată, pădurile înalte și locurile mai iluminate. În raion, a început persecutarea persoanelor de naționalitate evreiască. Oamenii din sate, văzând că pe evrei îi paște pericolul de moarte, îi ascundeau în locuri dosnice, mai departe de centru, de calea ferată. Casa tatei se găsea la o margine de sat să fo fost cinci kilometri de la oraș. Mulți evrei și-au găsit adăpost în beciurile noastre și la vecini. Beciurile erau mari, încăpeau în ele câte 25-30 de evrei…”

Fie ca urmașii mei să păstreze cu sfințenie amintirea celor care ne-au iubit și pe care i-am iubit nespus de mult” – Vasile Vizitiu, dinastia Vizitiuîn cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. O carte dedicată părinților Mihai și Feodosia, precum și bunicilor Vizitiu Macar și Anastasia, Rusu Ion și Paraschiva – stelele călăuze pentru toată viața noastră, exemplu de omenie și demnitate. ❤

alte surse>

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/redactori

#Vasile_Vizitiu (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020)

Onoare și amintire binecuvântată, tată!

Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste. Svetlana Vizitiu scrie și ea poezii, iar poeziile ei ne arată un suflet foarte sensibil, însetat de frumusețe și lumină. La mulți ani, scumpa noastră Svetlana Vizitiu!!! LA MULȚI ANI BINECUVÂNTAȚI ȘI VOIOȘI!!! Întâlnirile cu tine sunt mereu un prilej de-a te bucura de viață!!! LA MULȚI ANI FERICIȚI!!!” – Dumitru Crudu


16 comentarii

Semn de sus


Eu, azi, atunci când traversam drumul, am văzut o bunicuță cu multe pungi cu cumpărături. Ea a încercat încet să traverseze pietonala, dar, din cauza traficului intensiv, nu reușea. Cu toate că eu eram deja la jumătate de drum spre partea opusă, totuși am decis să mă întorc. Am ajutat-o pe bunicuță, luând-o de mâină, și cu altă mâină – pungile, am petrecut-o până la stație și am ajutat-o să se așeze în troleibuz. Dar, după zece minute am realizat, că împreună cu pungile ei, am dat și pachetul meu, în care erau produse alimentare. Poate așa a fost planificat de cel de sus? Știți, nu mi-a părut rău de loc, – am făcut două lucruri bune dintr-o dată… ❤eu potret

Și ce va fi Mâine? Iar mâine va veni Toamna! Și o altă pagină ruptă din tristețe se va transforma cu nerăbdare într-un vânt rece, se va învârti ca un viscol, refrigerată și disperată, în căutarea siguranței… Ce să-i faci, sunt capriciile unei naturi capricioase și alintate…  

Și ce va fi Vara? – Iar vara va pleca pe-un timp, se va ascunde într-un nor cu ploi torențiale și până la primăvară, va adormi ca un carou mov de levănțică pe dealuri tihnită… Foarte tihnită… Da, vara e plină de misterioase locuri și momente fabuloase… ❤

Și ce va fi cu Soarele? Iar soarele mereu va străluci pentru noi, dar nu la fel ca lumina primăverii. Va fi greu s-o găsim pe-o vreme rea atunci când se ascunde în spatele norilor, ca un munte… ❤
Și ce se va întâmpla cu Noi? Iar cu noi va rămâne ploaia… Va podidi pe acoperiș privind în fereastra noastră, iar acolo brusc și Iarna… Tu o aștepți cu nerăbdare, cu revelionul noilor speranțe și împliniri… Un mod de viață în care totul se schimbă ca-n poveste, ca o vrajă mult așteptata cu minuni într-un film multicolor… ❤
Și ce va întâmpla cu Lumea? Va fi bine, altfel, nu are încotro… Va decola în sus sau jos, ca un timp variabil. Pagina ruptă se va transforma cu nerăbdare…Tu, o filă verde ca un bilețel norocos, vei găsi, și mai departe, vei întra în această viață lungă și luminoasă. Mult timp… Cu Credință… Doamne ajuta! ❤

                    Imaginează-ți că te-ai născut în 1900.
Când ai 14 ani începe primul război mondial și se termină când ai 18 ani, cu 22 milioane de morți. La ai tăi 18 ani, te trezeşti că faci parte din alt stat, România, până atunci fiind cetățean al Guberniei Basarabia din Imperiul Rus.
La scurt timp după, o pandemie globală, o gripă numită “spaniolă”, omoară 50 milioane de oameni. Ieși viu și liber, ai 20 de ani.
Apoi la vârsta de 29 ani supraviețuiești crizei economice globale care a început odată cu prăbușirea bursei de valori din New York, provocând inflația, șomajul și foametea.
La 33, naziștii vin la putere.
Ai 39 ani când începe al doilea război mondial și se termină când ai 45 de ani. În timpul Holocaustului (Sho áh) 6 milioane de evrei mor.
Sunt peste 60 milioane de decese în total.
La 44 de ani prima lovitură de stat, regele Mihai I l-a răsturnat de la putere pe Ion Antonescu.
Se schimbă şi țara din care faci parte. Eşti deja cetățean al URSS.
Treci prin procesul de colectivizare forțată, foamete şi deportările staliniste. Eşti martorul Războiului Rece şi al Crizei Caraibelor, când omenirea a fost la un pas de un război nuclear total.
Dacă ai noroc, în 1991, când se destramă URSS, tu ai 91 de ani şi deja te pomeneşti că eşti cetățean al altui stat, Republica Moldova. În 1992 eşti martorul Războiului de pe Nistru.
Un copil născut în 1985 crede că bunicii lui habar nu au cât de grea este viața, pe când ei au supraviețuit mai multor războaie și dezastre.
Un copil născut în 1995 și astăzi de 25 ani crede că e sfârșitul lumii când pachetul de la Amazon întârzie mai mult de trei zile ca să ajungă sau când nu primește mai mult de 15 de “like” pentru poza lui postată pe Facebook sau Instagram…
În 2015 mulți dintre noi trăim în confort, avem acces la diferite surse de divertisment la domiciliu și adesea avem mai mult decât este necesar.
Dar oamenii se plâng din orice.
Totuși au electricitate, telefon, mâncare, apă caldă și un acoperiș deasupra capului.
Nimic din toate astea nu au existat înainte.
Cu toate astea omenirea a supraviețuit unor circumstanțe mult mai grave și nu și-a pierdut niciodată bucuria de a trăi.
Poate că este timpul să fim mai puțin egoiști și să nu ne mai lamentăm sau plânge….
Întotdeauna există un prezent, și viața ne dă de fiecare dată o oportunitate pentru a face lucruri pozitive! Nu se știe ce ne așteaptă, viitorul nu e asigurat pentru nimeni, – tânăr sau bătrân… Poate fi ultima zi în care vezi pe cel pe care il iubești sau care ți-a fost drag sau… urât: – exprimă-ți sentimentele, fii sincer! ”Tânăra” din mine, a învățat viața, și tot nu este îndeajuns. Greșesc mereu, și încerc să mă corectez… Știu răsăriturile  și apusurile vieții, pe de rost, și la fel nu este de-ajuns… Privind în oglindă, zâmbesc vouă și cer iertare celui de Sus… Cel care spune, să mă Iertați! Să mă iert și să vă iert! Amin!..

malTradiţiile ne înspiră! Mărţişoarele ne înspiră! Primăvara ne luminează! Cu fiecare primăvară devenim mai puternici, mai omenoşi… Cu Credinţă în Dumnezeu! Cu încredere şi mari speranţe în sine, în prieteni! Un prieten adevărat este acela care încearcă să te ridice când ai căzut. Dacă nu poate.., se aşeaza atunci lângă tine… – Prieteni buni vă doresc! Dragoste şi fericire! Cei invidioşi nu vor simţi niciodată fericirea succesului propriu! – Bucuraţi-vă de lucrurile materiale, dar gandiţi-va mai mult la sănătate şi la cei dragi… Numai gânduri bune… Tot ce v-aţi pus în gând, să vă reuşească. Iar sănătatea şi voia bună să nu dea bir cu fugiţii niciodată.
O primavară-n suflet frumoasă tuturor! 

#Svetlana_Vizitiu


18 comentarii

Jertfe ale inumanitaţii


ukrainaFaceţi cunoştinţă. Cu această doamnă ne-am cunoscut prin 2008 pe o reţea de socializare, ulterior, după ce mi-a fost blocat contul, ni s-a pierdut urma… Am memorizat-o ca pe o persoană de înţelepciune înaltă, foarte calmă în comentarii, ceea ce era neobişnuit pentru grupul  „Discuţie de suflet” care il administrez, cu peste 11 mii de femei din toate colţurile lumii… Deseori, discutam în privat despre viaţă şi nevoile caşnice… Este vorba de Irina Tyschik din Ukraina. In dreapta, e fiul ei Alex Tyschik, unul din eroii armatei ukrainene, soldat al Brigăzii Mecanizate nr 93 din Dnepropetrovsk, avocat de meserie, voluntar, de 30 de ani. În componenţa brigăzii consolidate, Alex era într-o misiune de apărare a Aeroportului Doneţk. Cei care se temeau, au fugit, – doar cei mai buni şi curajoşi au rămas, inclusiv Alex. Pentru că nu se gândesc doar la sine, aceşti băieţi… 28 septembrie 2014, în centrul „armistiţiului” ruso-ukrainean, în timpul atacului trupelor ruseşti, batalionul a fost zdrobit printr-o lovitură directă a rezervorului unui tanc rus, arzând ca o luminare… Alexei a fost imposibil să fi salvat… Mama lui Alex, Irina Tyschic, judecător la Curtea de Apel Economică din Dnepropetrovsk, cu relaţii mari, ar fi putut să-l elibereze de armată, de pericolul ce-l paşte în acest război, doar că Alex nu a dorit acest lucru… Era foarte educat – mereu îi spunea mamei, că este în siguranţă, că nu are nevoie de ajutor!…        30 septembrie, la ora şase dimineaţa Irina Tyschik s-a sinucis… A fost familie – şi nu mai există… Au decedat, pentru că nişte persoane bolnave, paranoice au scopurile lor în acest război, şi nu gândesc la oameni, – ne desconsideră ca umanitate, pentru ei nu suntem nici animale, doar o strategie pentru a ucide în continuare, pentru a ne urî, pentru a ne bate fără milă… Ce putem schimba noi, lume!? Ce viitor avem!? 😦

Mao Zedong a spus odată: „Lăsați să moară jumătate din omenire, doar că restul vor trăi în comunism!” Nici această persoană nu se considera duşman care ordona distrugerea a aproape întregii populației pământeşti. Probabil, el pur şi simplu nu era un schizofrenic …


19 comentarii

Vasile VIZITIU la Clubul ”Impresii din viaţă şi cărţi”


           Vasile Vizitiu…  Un caracter, cu adevarat puternic, care, incercat de-a lungul vietii, s-a calit si slefuit incontinuu…Este un luptator cu vana de gospodar, cu nostalgia lucrurlor incarcate de amintiri si a evenimentelor, care i-au marcat destinul… Ii asculti povestea de viata si te minunezi de taria de caracter, de felul lui de a fi, de a ramane vertical in cele mai dificile momente, de curajul si intelepciunea de care a dat dovada la anumite cotituri ale destinului… De fapt, greutatile l-au format ca om si i-au intarit convingerile… Sigur pe sine, cu privirea sincera si chipul senin, cu o pofta de viata, care molipseste, hotarat in ceea ce face, curajos in ceea ce zice, – in preajma lui te simti in siguranta! dar, dincolo, de aparente, Vasile Vizitiu, are un suflet sensibil, este sentimental si romantic, isi adora sotia, cei trei copii si nepotii… Intalnirile cu prietenii de alta data ii intineresc inima si ii lumineaza sufletul. .. La multi ani cu sanatate si amintiri frumoase! – Galina Codreanu

Pe Vasile Vizitiu il stiu bine, in orice chestiune. Are caracter, vointa, energie si putere. Este o persoana zbuciumata si permanent in cautare. Este simplu si om deosabit. Gindurile si faptele lui reprezinta o comoara utila pentru generatia viitoare. – Teodor Popovici (prieten, coleg de facultate si colegiu)

Ce inseamna un nume? „Numele tau este masura faptelor Tale” – Ovidius.  A fost o seara traita de toti cei prezenti la eveniment. Un om deosebit prin fapta si cuvint. „Omul este lasat pe pamint sa infaptuiasca binele si frumosul”. Asa impresii – un om deosebit de luminos, ce emana deopotriva bunatate si caldura sufleteasca: Asa om am descoperit in persoana lui Vasile Vizitiu. –  Sinteti norocosi! Cele bune sa se adune, in coroana roata, peste tara toata!!! Multi ANI dle Vasile Vizitiu!!! Multumesc pentru prilejul de a va cunoaste. – Valentina Ciobanu

O POVESTE INCREDIBILA DE VIATA….o familie frumoasa si …placinte cu dovleac, deosebit de gustoase! Va multumesc pentru seara de aseara, dna Svetlana Vizitiu La multi ani, stimate domn Vasile Vizitiu!!!  Ma bucur nespus, ca v-am cunoscut. – Georgel Chiruc

  Domnul Vasile Vizitiu este un Om cu demnitate şi cu o distinctă verticalitate, contribuind prin îndelungata sa activitate de muncă la prosperarea Ţării noastre Moldova. Impresionează prin voinţă, înţelepciune, inteligenţă, sinceritate, bunătate sufletească. Dumnealui este un exemplu elocvent pentru generaţiile actuale.
Mulţi ani şi succese în continuare! – Tatiana Isacova

Am primit o plăcere să-l ştiu pe Dl Vasile. O persoană integră, un om la locul său meritat pe tot parcursul veţii. După 1992 încoace cu merite şi viziuni care, de, nu au fost luate în calcul. După mine, sa fi fost altfel, multe lucruri în Moldova ar fi mers pe o cale bună… Privatizarea, politica de cadre, moralitatea în politică şi afaceri şi altele… De altfel, discuţiile în cadrul clubului la capitolul moralitate au fost superbe. Care e diferenţa dintre un om obraznic şi îndrăzneţ în corelaţe cu moralitatea au fost superbe… Trei perioade din viaţa Dlui Vizitiu bine punctate… pînă la 1949 (timpul Regatului, foametea şi deportările). Perioada sovetică cu realizări personale şi timpul după 1991… Impresionant! Mulţi ani înainte pentru Tăticul DVS! Să ne auzim de bine! Respect pentu un Bărbat. Respect pentu un Soţ! Respect pentru Bunel şi Străbunel! Respect pentru un OM! A fost o lecţie şi pentru mine!! Mulţi ani, Dle Vasile! – Andrei Covrig

Am ascultat cu deosebita placere cele spuse de domnul Vasile. Cunoscandu-l doar din cele spuse si vazute in film, mi-a trezit admiratia si curajul de a spune ca mai exista in Moldova Barbati ce au valori, Barbati dupa care ai putea sa te simti in siguranta. Si sunt mandra ca sunt in Moldova inca multi oameni ce mai au valori, atat doar ca trebuiesc descoperiti si scosi la lumina. Felicitari, Svetlana, cu asa tata! Fii mandra si respect tie pentru tot ce faci! ”Fara razboaie, fara lupta intre nationalitati!”–asta trebuie sa invatam de la generatiile mai in varsta, de la generatiile ce cunosc gustul amar al razboiului si al foamei. – Ludmila Sandu

Va multumesc pentru ca mi-ati permis să fac parte din acest eveniment minunat. – Beni Thelmia

Un om deosebit, cu copii deosebiţi. – Ionel Carstea (scriitor, Romania)

Părinţii – cele mai importante persoane din viaţa fiecărui om. Ei oferă copiilor lor darul fără de preţ – viaţa, – iubesc nu pentru ceva, ci în ciuda tuturor lucrurilor existente, mereu sunt gata să te sprijine şi să ajute. Nicăieri nu se învaţă să fii un tată sau o mamă, chiar şi părinţii uneori au nevoie de susţinere, un sfat bun şi înţelegere. Să fii un părinte, – înseamnă să trăieşti pentru copii nu pentru sine, şi să nu ceri nimic în schimb. – Cel mai firesc ce poate fi, dar şi cel mai dificil. – Să devii un părinte, – înseamnă să-ţi dedici viaţa copiilor, fără rezerve. Să ai părinţi, – înseamnă să primeşti un cadou nepreţuit de la Dumnezeu. Le doresc tuturor părinţilor, ca copiiii lor să se amintească întotdeauna de acest lucru, să se împărtăşească afectuos cu îmbrăţişări, cu bucurii, cuvinte calde, şi să aibă grijă de părinţii lor. Le doresc celor care sărbătoresc ziua de naștere în aceeaș zi – părinţilor mei Vasile şi Teodora VIZITIU, sănătate de ani de zile, fericire pentru totdeauna! Să fie mândri de copiii şi nepoţii lor, care mereu şi cu recunoştinţă privesc în urmă, la copilăria lor, şi prezentul alături de ei… Svetlana Vizitiu, fiica

ION BORS , 2016: ”Sărbătorim octogenarul! Și iată că s-au scurs lunile ca zilele și ne-am pomenit cu 31 ianuarie în calendar – ziua în care Vasile Vizitiu făcea 80 de ani. Cu o săptămână înainte de eveniment, domnul Vizitiu m-a invitat la o întâlnire cu prietenii săi. M-am simțit onorat. Am reușit să-l îndrăgesc pe acest om, plin de viață, vesel, omenos. Dar, ce să-i dăruiesc octagenarului? Cu ce să-l bucur? Știam că este un împătimit al fotbalului. Am decis să-i fac cadou o carte cu autograf de la autor și l-am telefonat pe Octavian Țâcu, campionul olimpic la box, care a scris împreuă cu Boris Boguș, antrenorul selecționatei feminine de fotbal, cartea „Nicolae Simatoc (1920-1979). Legenda unui fotbalist basarabean de la Ripensia la Barcelona”. A acceptat să se întâlnească cu mine seara, după serviciu. Mi-a adus cartea, scriind și o dedicație „octagenarului, care atât de mult iubește fotbalul”.
Masa de sărbătoare a avut loc în localul de vis-a-vis de Moldtelecom. O sală de banchete, frumos amenajată. La ora stabilită s-au prezentat: foști miniștri, directori, procurori, colegi îmbrăcați la patru ace, cu daruri și buchete mari de flori. Toți, bine dispuși, puși pe glume și amintiri, amintiri, amintiri… Mă simțeam un copil, printre invitații lui Vasile Vizitiu. Acești oameni, care au gustat din greutățile și bucuriile vieții, care cunosc gustul sudorii, dar și al succesului. Mi-a fost plăcut să cunosc persoanele despre care am scris în această carte: lângă omagiat, a ocupat locul Vladimir Chictenco, ministrul deservirii sociale la sate, fost prim secretar de partid al orașului Chișinău, pe timpuri candidat la funcția de prim – ministru, un bărbat sobru, modest, cu o mustăceoară subțire; Dumitru Postovan, fost Procuror al Republicii Moldova; Nicolae Nicora, general de poliție, responsabil de misiunile speciale; Ion Pleșca, fost primar al orașului Florești și fiul său Valentin Pleșca fost Ministru al Apărării Republicii Moldova; Lupan Dumitru și Fiodor Savca, directori financiari; Gheorghe Roșca, director general al curățătoriei chimice și Fiodor Popovici, doctor în știință și coleg de studii, din or. Durlești; foștii conducători de raion Florești – Mihail Rusu, Nicolae Cutcovețchi (și lider raional de partid),Ion Bulgar (președinte al executivului raional Florești), Constantin Arseni. Printre oaspeți se găsea Constantin Tutunaru, șeful farmaciei raionale Florești; Nicolae Cușnir, locțiitorul directorului Societății pe Acțiuni „Universal”; Efim Steenvarț, director de firmă; Ruslan Zelenenco și soția lui, conducător de gospodărie agricolă în raionul Florești; Gheorghe Rotaru, vinificator; Foma Snegur, mecanizator din raionul Florești; Svetlana Vizitiu, bibliotecar, fiica omagiatului și Ion Borș, cronicarul acestui eveniment, jurnalist, publicist.
Toasturile la masa încărcată cu de toate au durat până seara târziu. Oaspeții s-au despărțit cu condiția ca peste zece ani să se reîntâlnească cu aceiași ocazie, în aceiași componență. Să te aibă în pază Dumnezeu, domnule Vasile. Mergând spre casă, în buna dispoziție în care mă aflam, mă gândeam filosofic, că Domnul face parte după merite și fapte. Mulți ani, dle Vizitiu!”

Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste. Svetlana Vizitiu scrie și ea poezii, iar poeziile ei ne arată un suflet foarte sensibil, însetat de frumusețe și lumină. La mulți ani, scumpa noastră Svetlana Vizitiu!!! LA MULȚI ANI BINECUVÂNTAȚI ȘI VOIOȘI!!! Întâlnirile cu tine sunt mereu un prilej de-a te bucura de viață!!! LA MULȚI ANI FERICIȚI!!!” – Dumitru Crudu

            Tatiana Paladi /astrolog/ : UN DESTIN FERMECĂTOR. Dragi prieteni, omul, în general, reprezintă un aliaj de energii ale semnelor cereşti: viager, solar, selenar, mercurian, venusian, marţian, jupiterian, saturnian şi alte valenţe electromagnetice planetare, care îi modelează personalitatea şi îl ajută să se manifeste cu toată puterea, pentru a-şi îndeplini misiunea cu care a venit să trăiuască pe Pământ. Privesc acum notiţele mele de la clubul „Impresii din viaţă şi cărţi” cu protagonistul dl Vasile Vizitiu şi constat dinnou că pe parcursul vieţii în personalitatea fiecăruia din noi se întâlnesc trăsăturile mai multor zodii, după cum am spus, dar predomină energiile semnului viager. Dl Vizitiu a moştenit caracteristici astrale şi energetice de la arhetipul cosmic al Şobolanului de Foc ( anul 1936). În ceea ce urmează voi creeona pe scurt personalitatea fermecătoare a nativului.
Născut sub semnul şarmului, dl Vasile are un farmec enigmatic, chiar mistic. Este un om drăguţ, iubitor, sociabil, inteligent, sentimental, fericit şi foarte talentat. Idealist în gândire, cu coloratură în vorbă şi în acţiuni, emotiv şi foarte curios. Ordonat până la pedantism şi cu o memorie strălucită, el ne-a povestit ore întregi drumul vieţii sale de la rădăcini până în prezent. Este un domn cu caracter rectiliniu şi multă putere vitală. Întreaga viaţă a acţionat în concordanţă cu propriile lui principii. Cu încredere şi fermitate a atins înalte culmi în cariera profesională, dar punctul lui forte este talentul de a întreţine bune relaţii cu ceilalţi. Cu abilitatea de a se împăca bine cu cei mai multi dintre oameni, el a fost bine plasat pentru a progresa şi a face mai multe în viaţă cu talentele sale native. A fost şi este capabil să sesizeze foarte bine oportunităţile favorabile. Ştie ce vrea, percepe viaţa ca o bucurie. Ţine foarte mult la reputaţia sa şi la imaginea pe care o are în public. Are gusturi deosebit de rafinate şi ştie să aprecieze ce înseamnă viaţa bună.
Despre nativul din anul Şobolanului se spune că „posedă o intuiţie pătrunzătoare, clarviziune şi perspicacitate în afaceri, ştie cum să investească cu înţelepciune şi va reuşi în tot ce va întreprinde, pentru că se adaptează extrem de uşor situaţiilor”. Firul depănat din povestea vieţii dlui Vizitiu confirmă aceste deziderate astrale. Foarte inventiv, plin de aspiraţii creatoare şi mereu ocupat de ceva nou, nativul încă din copilărie se străduia să obţină profit din orice lucru. A fost şi este un bun administrator, care gospodăreşte resursele cu grijă, făcând rezerve pentru viitor. Păstrează calmul exterior şi duce lucrul până la capăt. Este înconjurat până în prezent de un cerc intim de prieteni. Experienţa de viaţă a dlui Vasile confirmă spiritul său nativ de luptător activ pentru putere şi bogăţie, el fiind plăzmuit din aliajul cosmic care combină forţa şi eleganţa. Nu a ratat oportunitatea dată de soartă de a fi lider, având mai mult nevoie de siguranţă decât de putere. Personalitatea lui miraculoasă şi setea de cunoaştere sunt principalele lui arme, pe care neîncetat le pune în funcţie şi le utilizează în scopurile sale. Echilibrat şi vigilent, este înzestrat de la natură cu o rară intuiţie. Micile probleme îi stimulează mult mintea şi favorizează autoperfecţiunea sa. Ocoleşte la timp loviturile destinului şi totdeauna este preocupat de elaborarea unor planuri, care-i ajută să treacă peste obstacole. Datorită minţii agere, imaginaţiei bogate şi firii sale sociabile, el a fost favorizat de soartă… Nu a fost prea disciplinat, s-a condus mai mult după cum îi spunea inima decât capul, fiind conştient de capacitatea sa uimitoare de a-i fermeca pe cei din jurul său. Dar liniştea lui exterioară şi veselia ademenitoare – sunt doar un joc. O comunicare mai îndelungată cu el, permite a observa neliniştea interioară, tensiunea din adâncul sufletului măcinat de griji pentru situaţia din ţară şi a viitorului decent al copiilor şi nepoţilor. Dl Vizitiu are o continuă mişcare internă şi o mare încredere în sine. Este foarte activ, amical şi vorbeşte oricui doreşte să-l asculte, fiindcă are încă foarte multe să povestească despre experienţa sa şi impresiile din viaţă. Cunoaşte foarte bine natura omenească, astfel încât sfaturile şi părerile lui sunt adesea apreciate. Are o fire blajină şi este un bun interlocuitor. Posedă o natură plină de resurse şi abilitatea de a identifica ocaziile şi a sesiza ideile, care îi vor sluji bine şi lui şi celor din jur.
Îi dorim ani fericiţi alături de cei dragi!

Nu căuta avut, sărac, Prieten să-ți fie!-tata-Vasile Vizitiu în memoriam

Onoare și amintire binecuvântată, tată!

DSC_0891 DSC_0862 DSC_0864 DSC_0866 DSC_0868 DSC_0869 DSC_0870 DSC_0871 DSC_0872 DSC_0873 DSC_0874 DSC_0875 DSC_0876 DSC_0877 DSC_0878 DSC_0879 DSC_0880 DSC_0881 DSC_0882 DSC_0884 DSC_0885 DSC_0888 DSC_0889 DSC_0890 1907692_10152806763559879_3753028676955959168_n 10303463_10152806771534879_4041015136775830572_n 10347248_10152806762324879_5330232135931816914_n 10487386_10152806769424879_5850226814836123859_n 10513307_10152806771284879_7168358398145393913_n

                           In Memoriam Vasile VIZITIU (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020)

#Republica_Moldova_Chisinau

Imagine de la evenimentul Clubului IVC, 2014


3 comentarii

Ești fericit


–      Dacă în această dimineață te-ai trezit sănătos, Tu ești mai fericit decâtiiska ai 1 milion de oameni care nu vor mai supraviețui săptămâna viitoare!

–      Dacă nu ai ‘experimentat’ niciodată războiul, singurătatea închisorii, agonia torturii sau a foamei, Tu ești mai fericit decât cei 500 de milioane în această lume!

–      Dacă poți să mergi la biserică fără teamă de hărțuire, amenințări de moarte sau de întemnițare, Tu ești mai fericit decât cele 3 miliarde de oameni în această lume!

–      Dacă în frigiderul tău nu lipsește mâncarea, tu ești îmbrăcat și încălțat, ai un acoperiș și un pat, Tu ești mai bogat decât cei 75 % de oameni în această lume!

–      Dacă ai un cont bancar, bani în portofel și ceva agonisiri în ciorap, Tu faci parte din cele 8% persoane bogate (asigurate) în lume

–      Dacă tu citești asta, Tu nu faci parte din cele 2 miliarde de persoane care nu pot citi…

–      Dacă încerci să eviți toate problemele, poți să nu observi și să treci pe-alături de toate plăcerile vieții

–      Remarcabil. În timp ce noi râdem, – avem o șansă să ne păstram mintea clară!