Marcela Șeptelici. „Artista mamei” sau Bucuria versului

„Iubirea a fost și va rămâne subiectul principal al literaturii trecutului, prezentului și a viitorului. Nu este o excepție nici în poeziile și proză, pe care le-am scris din suflet pentru cititori. Am scris despre o dragoste de viață, care se bazează pe încredere, prietenie sinceră, respect reciproc, devotament și înțelegere. O dragoste care s-a păstrat în timp, verificată de despărțiri sau mici supărări, impuse de diferite împrejurimi. O dragoste pură, adevărată, la care visează fiecare din noi și se poate întâmpla oricui. Iubirea este un sentiment înălțător, care ne face viața mai frumoasă, mai fericită…” (Marcela Șeptelici în cartea „Râd macii”)

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2024/02/17/marcela-septelici-lansare-de-carti-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/
  Tu deschizi cartea ei și nici nu observi cum, după câteva minute, simți suflarea vântului, sunetul pădurii, aromele câmpurilor și florilor, te învăluie, auzi trosnitul vreascurilor și iată acum te uiți în ochii luminoși ai unei vieți fără egal, mișcându-și înspăimântată pașii oamenilor; și care alt interlocutor cu inimă adâncă și înțelept mai poți întâlni?! Primești răspunsuri la aproape toate întrebările! În poemele Marcelei Șeptelici! Și cel mai important, te umpli de frumusețea lumii și înveți să te bucuri de viață.
Tu vezi această viață, începi să observi toate detaliile magnifice din care este țesută și ele devin parte din tine! În inima ta, întâlnirea cu lumea poetei va fi pătrunsă de dragostea scriitoarei pentru oameni, pentru viața însăși, pentru sat și natură, pentru noi!
Asemenea personalități și scriitori ne sunt ca un medicament vital, acum, avem nevoie de ei, ne sunt necesari ca aerul!
   În acte este Maria. Toți o cunosc ca Marcela, încă de mică… În familie dintotdeauna rămâne ca Marcela. De aceea, pe cărțile sale de autor a scris Marcela Șeptelici. Așa, o cunoaștem și noi, cititorii ei fideli… O minte sclipitoare, o femeie modestă și ultrainteligentă, scrie despre oameni și faptele lor în versuri și proză, face lucruri de o bunătate cum rar se găsește, devenind astfel preocupată în a înțelege cursul vieții și etatea, căutând în permanență o modalitate de a fi mereu în comunitatea scriitorilor. Scrie cărți, mai cu seamă poezie. Reușește să stabilească ușor punți de comunicare cu tinerii și elevi. Unii au legătură cu cărțile, scrisul, cei mai mulți nu. Preocupările Marcelei Șeptelici sunt nu doar literare, au devenit și legături spirituale. Neliniștită, puțin nedumerită, și tristă; războaiele, ceea ce se petrece pe pământurile vecine nu-i dă senzația unei liniștiri iminente…
    În veşnică luptă cu timpul – categorie filosofică importantă – trecutul e persistent și dorul încearcă să se impună, autoarea căutând o conciliere între cele două coordonate. Cum iubirea înseamnă viaţă, trecerea timpului duce către apusul ei şi, aflaţi între acele rânduri „A stat la strajă ani de-a rândul” și „Mi-e dor de glia strămoșească”– naşterea şi moartea -, poeta speră în eternitatea rădăcinilor istorice, în încrustarea gândului pentru generații. Cercetându-şi şi sinele, dezvăluindu-şi frământările şi îndoielile, Marcela Șeptelici se autocaracterizează printr-un singur vers realizând un portret spiritual de excepţie: „Sădesc un nuc aici, la noua casă” (Nucul de la poartă din „Dorul de vatră”). – „Un nuc bătrân, umbros,/ Cu ramuri multe până jos,/ A stat la strajă ani de-a rândul./ Și-acum mai stau la el cu gândul./ Ziua frunza-și legăna/ Spre cărare s-apleca,/ Când omul bun venea,/Crengile își clătina./ Se-nchina pân-la pământ/ Din dragoste a tot ce-i sfânt./ Puternic, darnic, primitor/ Ne ospăta pe toți cu dor./ La umbra acestui nuc rotat/ Am stat mult timp și-am meditat./ A fost un nuc ales și devotat,/ Atâția ani de strajă-a stat…/ Chiar și în noaptea cu furtună,/ A stat falnic în grădină,/ Legat de glia noastră sfântă,/ Cu roade mari și rădăcina-adâncă./… Ne cheamă și acum acasă/ Cu daruri sfinte pentru masă…/… Mi-e dor de glia strămoșească./ Sădesc un nuc aici, la noua casă.”
Evocarea părinţilor, a casei părinteşti, a locurilor natale vădeşte o puternică dragoste faţă de ţară, de neam, de limbă. Ca toate celelalte sentimente, iubirea – noţiune abstractă – capătă conotaţii neaşteptate, eul liric definindu-şi trăirile în sintagme inedite. Frământările lăuntrice sunt alăturate, de cele mai multe ori, de schimbări ale regnului vegetal în funcţie de anotimp.
În această tonalitate, „A clădit piatră cu piatră/ Ridicând fântâna sacră,/ Cu apă cristalină, bună/ Pentru nepoței și mumă.” – printr-o versificație clasică, scriitoarea ne oferă o oglindă a spiritului ei neliniștit; optând pentru dragoste de neam, pace, și urând războaiele, comunicând nu numai încercările de a le înlătura, dar și dorința de a se sacrifica pentru a înțelege rostul. Dincolo de metalimbajul, care cere o lecturare atentă, ni se relevă un altruism smerit, fericit să accepte binecuvântarea divină:„Apă limpede și rece,/Pentru cel care va trece,/ Din adâncul sfânt izvor/Pentru orice călător.”( Izvorul cu apă sfântă din „Dorul de vatră”)
  Când era mică, organiza concerte în fața porții de la curtea părintească. Imita o scenă, pe care recita poezii, cânta și interpreta scenete dramatice învățate anterior. Spectatorii erau părinții, fratele și cele sașe surori, vecinii, chiar și cei din mahalaua vecină. Marcela afișa anunțul, duminicile și de sărbători. Drept că gramotele erau înlocuite cu aplauzele fierbinți pentru ea și copiii care evoluau alături, dar și cu o mângâiere pe cap: „Bravo, artista mamei!” Acest episod i s-a întipărit în amintire, pentru că de fiecare dată când scrie versuri, editează cărți, sau face recitaluri de poezie, scriitoarea deschide acea pagină cu o scenă improvizată, și ea, Marcela Șeptelici, devine „artista mamei”… O copleșesc aceste amintiri cu emoții până lacrimi… „Un dor pripit o tot cuprinde,/ Îl simte-n piept că-și face casă,/ Scântei în suflet îi aprinde/ și-l mistuie, dar lui nu-i pasă…”; „Este un vis, este-o magie!/ Când dorul te îmbrățișează/ Și îți provoacă nostalgie,/ Iar pacea inimii cedează.” (Dorul din „Puterea cuvântului”)
     -Familia, rădăcinile. Mama Marcelei, pe când era o tânără de 17 ani, cu ochii albaștri ca cerul, senini și blânzi, cu cosițele lungi, ce-i atârnau pe piept, cu pielea albă ca spuma laptelui și harnică – foc, a fost cerută în căsătorie de Ionică Puiu din satul vecin, Condrătești, Ungheni. Ionică era un flăcău zvelt, cu ochii pătrunzători de un albastru închis, pasionat de instrumente muzicale, el și-a meșterit singur o vioară de toată frumusețea. O pasiune pe care a transmis-o și celori tineri.
A fost o dragoste sinceră, curată, doar că pe neașteptate războiul hitlerist i-a despărțit, el fiind înrolat pe front. Tânărul comunist înflăcărat a fost pus la grea încercare, trimis să fie împușcat pe nedrept. Îar în ajutor îi sărise o rusoaică îndrăzneață care, după spusele lui, i-ar fi propus să-l scape de la moarte, dacă se căsătorește cu ea. După război, cei rămași în viață se întorceau acasă, doar Ionică nu s-a întors. Trecu un timp, și peste trei ani, mama Marcelei a primit o scrisoare de la așa-zisă soție a lui Ionică, în care și-a recunoscut isprava. Între timp, mama Marcelei a fost cerută în căsătorie de Dumitru, tatăl ei real. A luptat și el pe front, lăsându-și unicul fecior la rude, pentru că mama murise de o boală mizerabilă. Era foamete, bântuia tiful, copilul însă a nimerit pe mâni bune; a fost crescut cu dragoste și gingășie, și toți se minunau cum de a scăpat din ghearele tifului.
După o vreme bună, Ionică, primul soț, reîntors la baștină, se ruga în genunchi la mama Marcelei ca să-l ierte și să fie primit înapoi în familie, cică numai războiul i-a despărțit. Iar mama Marcelei deja avea trei fete cu tatăl Dumitru, care, o iubea ca pe o femeie vrednică și curată ca apa de izvor. Judecată i-a despărțit legal. Ionică a tânjit mult după Jăniuța, precum o numea el, dar era tâziu. Tatăl Dumitru i-a demonstrat caracterul dur, și voința unui bărbat adevărat călită în război, pentru care a primit binemeritat medaliile de lupte… Dumitru a fost unul dintre ostașii binecuvântați de Dumnezeu, care au rezistat și au rămas în viață din marea urgie a răsboiului fascist 1941-1945. A luptat crâncen, și cu demnitate pentru apărarea patriei, agungând până la Berlin. Mama a devenit soția lui, dăruindu-i șase fete, una după alta, Marcela fiind mezina familei din cei șapte copii.
Cu toate greutățile de după război, foamete, pandemie, sărăcie cumplită, feciorul Constantin a crescut ca din apă și trimis la studii în Chișinău, devenind sportiv. Nu-i lipsea nimic, familia mereu era alături, ajutându-l cu banii pentru unelte sportive costisitoare: paralele pentru gimnastică, cântare grele, masă de tenis, mingi de volei și fotbal, etc. Toate cele șase surori și flori ale mamei, au devenit tenisiste sub îndrumarea profesorului – fratele lor Constantin. Părinții făceau cale lungă prin pădure pană la Bahmut pentru a lua trenul spre Chișinău, ca să-i ducă de-ale gurii și să-și potolească dorul de el. Devenind mai mari, întrecerile raionale și republicane erau bine așteptate și prețuite.
Anii de studii la școala din satul natal pentru Marcela au fost interesanți și prin sărbătorile cu evenimente literare, festivaluri zonale și raionale. La care pentru participare ea selecta poezii patriotice, despre mamă, tată, pace, țară, natură, conlucrând cu profesoarele de limbă română. Era foarte entuziasmată de poezie, iar aplauzele oaspeților o inspirau. Surorile ei, Ecaterina, Nionila, care studiau la Universități, una la filologie USM, alta la limbi străine, Bălți, – au susținut-o și atunci când Marcela a reușit la Biblioteconomie și Bibliografie, USM. Și, în prezent, colaborează cu colegii care continuă serviciul în acest domeniu. Întreagă viață a petrecut-o printre copii și cărți, inspirându-le dragostea pentru lectură, poezie, participând cu ei la varia concursuri, unii devenind și laureați. Dragostea pentru copii, ea fiind și mamă a doi băieți, a determinat-o să facă și cursurile de dezvoltare pentru a activa ca educatoare – învățătoare, continuând ca metodistă la o instituție preșcolară de învățământ, amintindu-și adeseori de colaborarea frumoasă cu părinții, cu elevii, îndrumându-i spre lucruri bune. După pierderea părinților, a mamei pe care i-a purtat-o de grijă ultimii ani de viață, fiind împreună, Marcela și-a atins coardele cele mai sensibile ale sufletului prin bunătatea ei, grijulie, susținerea și dragostea dăruită. Inima i-a dictat să înșire pe foaie niște poezii: „Crizantemele mamei”; Pentru că crizantemele din grădină muriseră în acea noapte odată cu mama ei. „Vorbesc în tăcere”, după care au mai urmat multe poeme, povestiri.
   -Baștina, satul natal. În 2019 Marcela Șeptelici a editat cartea de debut „Dorul de vatră”, redând sentimente de dragoste și dorul de părinți; surorile și fratele ei care au decedat; plaiul natal… Amintirile de casă părintească și ograda copilăriei, de bunei, de satul natal și meleagurile lui, de pădurea seculară, râurile ce se mărginesc cu satul de o parte și de alta (Cula și Ichel), pentru ea sunt sfinte comori, iar jocurile din acele timpuri ale copiilor sunt ca valori. Prin ele s-au educat s-au educat si au crescut frumos. Peisajul pitoresc al satului din toate timpurile au fost în viziunea ei: coloritul toamnei, frumusețea și gingășia primăverii înmiresmată cu tot felul de flori.
„Oriunde ai pleca în lume,/ Te-ntorci acasă-n țara ta,/ Îi cânți și limba, și-al ei nume,/ De ea departe nu poți sta./ Și pasărea se-ntoarce acasă/ La cuibul unde a crescut/ Și cântă-n limba ei măiastră/ De dorul prin care-a trecut./ Se cântă-n orice colț al lumii/ În limba-n care te-ai născut,/ Comoara ce-au lăsat străbunii -/ O doină veche din trecut./ Se cântă-n limba mamei tale/ În care-ai zis primul cuvânt,/ E cânt de dor și plin de jale/ Despre meleagul tău cel sfânt./ Și te cuprinde dor de țară/ În vraja-acestei melodii/ Și înțelegi a câta oară/ Că n-ai răbdare să revii./ Și te întorci cu drag acasă,/ Revii pe dealul cu pelin/ Și cânți încet doină frumoasă,/ Iar ceru-ți pare mai senin.”( Dragostea de țară din „Puterea cuvântului”)
   În poezii, natura și obiceiurile locurilor se străvăd printre rânduri. Ritmul rimei este asigurat de o cantitate egală de tensiuni pe fiecare rând. O unitate ritmică a cuvântului care pune accentul pe sensul versului și a semnificației fiecărui cuvânt. Poeta a realizat ca fiecare cuvânt să devină important, chiar greu la cântarul inteligenței, dar pe înțelesul tuturor. În rest, rămâne iscusința autoarei de a aduna versuri grăitoare, găsind teme, motive, idei, viziuni și puncte comune care apropie pe cititorii de orice vârstă. Modestă ca-ntotdeauna, autoarea se retrage în umbră asumându-și doar rolul de editoare la prima vedere, dovedindu-se în final o coordonatoare meticuloasă, adunând versuri pornind săgeata subiectului până la inimă conturând un tablou virtual! Iubirea fiind sentimentul care unește și care ar trebui să domine în lume. Poeta alege smerenia cu gingăşia şi inocenţa unei făpturi alese, autoportretul realizat dintr-un vers definind-o pe deplin: „E amurg, bunică,/ Afară cerul s-a întunecat./ Acasă, mama-ndurerată/ Te așteaptă-n prag./ Iar fratele-i dus departe/ Cu gândul tot la mata,/ Și tata mereu întreabă/ – De ce s-a întâmplat așa?/ Aida suspină îndelung,/ De parcă ne-ar spune că/ Drumu-i prea lung…/ Florile în grădină s-au veștezit/ Frunzele pământul au împodobit./ Vântul printre ramuri cu durere a șoptit:/ – Adio scumpi nepoți, copii,/ Nespus de mult eu v-am iubit.” (Vorbesc în tăcere din „Dorul de vatră”)
    -Despre prietenia adevărată dintre tatăl ei și vărul Ilie, prietenul fidel, Marcela Șeptelici a menționat nu întâmplător. Prietenie ce a durat până dincolo de moarte, bazată pe încredere, omenie, ajutor reciproc. Despre aceste calități umane, a discutat scriitoarea și cu elevii din mai multe școli, gimnazii, fiind invitată la varia lansări de carte, mai mult, a contirbuit la educarea tinerei generații prin proiectele utile, una dintre ele cu genericul „Cărți pentru școala ta”, completând fondurile cu creașii noi literare.
În present, Marcela Șeptelici este membră a Cenaclului literar-artistic „Vocea Generalităților”, pentru care manifestă un interes deosebit, este foarte activă la evenimentele culturale care se promovează în țară, dar și peste hotarele Moldovei. Totodată, continuă să-și dezvolte abilitățile prin ședințele care au loc în cadrul instituțiilor culturale. Și-a făcut mulți prieteni, colaborează cu personalitățile din România: Fălticeni, Suceava, Iași, Vama, alte localități, respectând obiceiurile și tradițiile neamului strămoșesc.
Pacea. Subiectul păcii reflectată în volumele mai multor scriitori o sublimă. Citind romanul „Forța iubirii” de Ana Onică, președintele Cenaclului Literar-Artistic „Vocea Generațiilor”, scriitoare apreciată în Moldova, Marcela Șeptelici susține cât de importantă este promovarea și menținerea păcii în întreagă lume. A abordat și a punctat în multe poezii proprii despre valoarea păcii: Liniștea păcii; Ziua luminoasă; Simbol al păcii; Neliniștea comună, etc. O frământă și alte subiecte, care, la fel, interesează cititorii: Dragostea de țară; Limba maternă; Credința; Adevărul; Prietenie; Dragoste de părinți, feciori, surori; Bunătate; Anotimpurile și frumusețea lor; Plaiul natal, etc. Toate acestea fiind reflectate în cartea de autor „Revenire”, editată la Tipografia Centrală din Chișinău în 2020, ilustrată frumos de către regretatul scriitor Alexandru Plăcintă, om înzestrat cu darul picturii, poet și povestitor, foarte iubit de copii și cei maturi. Este cel care ia apreciat lucrările și a îndemnat-o să scrie în continuare, scriind prefață la cartea ei. Fiind îndrăgostit de natură, trece ca un fir roșu prin orice poezie sau poveste.
„Alexandru Plăcintă a fost un model în viața mea: tacticos, liniștit, chibzuit, iubitor de carte și de copii. Scrierile lui le recitesc cu drag, dedicându-i după moartea lui subită un vers dureros și de regret:„Scriitorului Alexandru Plăcintă” din cartea mea ”Râd macii”, pe care am editat-o după ce poetul a trecut la ceruri” (Maria Șeptelici) – „Pentru noi ai fost ca frate,/ Ca părinte, învățător,/ Și mereu aveai dreptate,/ Mult stimate scriitor!/ Pentru cei mici ai fost bunic,/ Cu suflet bun, frumos, voinic,/ Te așteptau mereu să vii/ Cu noi povești și poezii./ Dar prea devreme ai plecat,/ Însă averea ne-ai lăsat -/ Cărți cu multă-nțelepciune,/ Multe amintiri frumoase/ Despre întâniri din clase,/ Despre versuri recitate, /Melodiile cântate./ În gând, și-n suflet te-om purta,/ Nimeni nicicând nu te-a uita/ Cei mici vor răsfoi cu drag/ Cărțile ce îi atrag.” (fragment)
În 2021, apare cartea „Amintiri – sfinte comori” cu povestirile care conțin mesaje importante pentru generațiile din present și viitor: Dragostea de neam, țară, baștină, natură, familie. „Amintirile de casa părintească, copilărie, cele 23 sorturi de poamă aleasă, pe care le-au plantat părinții pentru a ne crește, jocurile la sărbători, sunt niște sfinte comori. De aceea, am denumit acest volum „Amintiri-sfinte comori”, o carte la fel ilustrată de A. Plăcintă corespunzător subiectelor povestirilor mele.” (M.Ș)
  -După circa un an, la fel în 2021 apare de sub tipar cartea „Puterea cuvântului”: Poezii și zicători, de Marcela Șeptelici, cu ilustrații color de A. Plăcintă: „Cuvântul poate avea putere atât pozitivă cât și negativă. Prin puterea lui am descoperit ce înseamnă a fi un prieten adevărat, care știe să pună cuvântul la locul lui într-o relație, și cuvântul lui se adeverește prin fapte reale.” (M. Ș.) Astfel, au apărut poeziile din această carte: Cuvântul – măsura omului; Puterea cuvântului; Tăcerea; Speranța, etc. Apariția volumul a inspirat-o pe scriitoare la mai multe scrieri, i-au sporit speranța în viitor, să vibreze acest subiect actual în orice timp pentru fiecare om, a scris despre asta și în poezia „Speranța” care ulterior a devenit și cântec sub orchestrația muzicianului Vlad Mircos, interpretată de Rodica Druță-Hamuraru. O piesă lansată în premieră la Tezaur TV „Bună dimineața”. O colaborare frumoasă o leagă de acești oameni de artă minunați. Mai are o piesă muzicala pe versurile sale „Dorul de baștină”, la fel muzica de Vlad Mircos.
„O comoară mi-a fost următoarea carte cu titlul „Râd macii”, ilustrată cu picturile în ulei de Simion Șeptelici, tablouri care redau exact conținutul poeziilor și a celor patru povestiri incluse în volum. Prefață scrisă de Petru Crăciun, un scriitor din București, România. Poezii de dragoste, atitudine față de ororile războiului din Ucraina, pace, credină, anotimpuri…” (M.Ș.)
    –Petre Crăciun despre cartea „Râd macii”: „Autoarea ne invită atât pe tărâmul Poeziei, cât și al Prozei. Și asta pentru că nu se oferă spre lectură, într-un singur volum, 24 de poeme și patru povestiri. Ele sunt diferite ca tematică. Avem poezii de dragoste, dar și de meditație, de atitudine față de ororile războiului… Ce frumoasă ar fi lumea dacă rânduiala ei ar fi scrisă de poeți… Sensibile și frumoase sunt și cele patru povestiri cu care Marcela Șeptelici își încheie acest nou volum. Autoarea ne invită să-i aflăm gândurile despre culorile anotimpurilor, ne sfătuiește să prețuim Timpul (ce sfat valoros!), să iubim și să facem daruri, dar mai ales să stăm de vorbă cu inima…” (fragment)
Cu lansarea acestui volum, dar și cu întreagă creație până în present, scriitoarea a fost așteptată împreună cu echipa de scriitori și artiști la baștina natală Năpădeni, cu genericul „Năpădeni – vatră de dor”, acolo au fost întâmpinați cu pâine și sare într-o atmosferă caldă și prietenoasă, cu elevii și profesorii din gimnagiul local, creînd o punte între generații de oameni. Iar la Buciumeni, același raion, au fost întâmpinați cu genericul „Să râdă macii”, cu cântece, poezii și spiri bun, în straiele naționale, cu expoziție de tablouri a pictorului Simion Șeptelici. Au venit cu sfaturi utile și îndemnuri către lectură, dragoste de carte și de poezie, dar și cu donații de cărți de autori: „Dacă ai credință, speranță și încredere în ziua de mâine, atunci și visurile se îndeplinesc, devin realitate.” (M.Ș.)
„Mă întreb ce mă-ntrebam,/ Încă de mică când eram-/De unde atâta frumusețe și culori?/ E ca-n poveste, un vis ce apare-n zori./ E mărul străbunicului/ Frunza și-a lăsat./ E mult prea trist și obosit,/ De-atâtea roade ce a dat./ Dacă-ar putea vorbi, ne-ar spune/ Că a trăit ca prin minune/ Ani grei de secetă, război…”(Lunca pare azi pustie din „Revenire”, fragment)

„Natura își avea viața sa. Copacii demult își lăsase haina ruginie și stăteau triști și tăcuți. Din când în când ei tresăreau și își mișcau crenguțele amorțite sub greutatea coțofenelor flămânde și gălăgioase, care îi vizitau. Pe lângă alei, în iarba veștedă, de culoare galbenă-verzuie, ca niște gospodine harnice trebăluiau vrăbiuțele, iar porumbeii zgribuliți, locatari fideli ai parcului, stăteau nemișcați de parcă meditau, se inviorau doar atunci când cineva le arunca semințe ori fărămituri de pâine…/ „De odată mă cuprinsese un dor puternic de iarnă adevărată, de iarnă de cândva, cu multe ninsori, ger, cu viscole și troiene. Ce ierni frumoase erau pe timpuri!..” (Dor de iarnă de cândva, fragment din „Amintiri-sfinte comori”)
Exprimată în vers clasic, iubirea, sub toate formele ei, inundă paginile cărții. Un parfum patriarhal, cu accente nostalgice, se desprinde din versuri sau povestirile autoarei Șeptelici. Credeți că autoarea vorbește doar de anotimpul iarnă sau despre lipsa iernii adevărate în prezent? Să vă spun eu despre ce mai mult tângește scriitoarea: este vorba de atitudine, de comunicare, de cuptorul de suflet sau săniuțele copilăriei, dar toate la care se adunau oameni de suflet, la evenimente cu tradiții și obiceiuri, cu reciprocitate și implicare în durerile oamenilor de alături. Despre satele lepădate, și sentimentele care azi mai mult lipsesc, iar indiferența persistă… De multe ori, dezamăgirea e camuflată, încât cititorul o depistează cu greu…

 ! Scriitoarea Maria Șeptelici la Biblioteca Hasdeu!

Proza și versurile Marcelei Șeptelici învață să fim ordonați, educați, grijulii, să fim oameni! Este bine, indiferent de ceea ce spui, gândești sau simți. Chiar dacă viața e plină de cusături, insistă asupra lucrurilor bune! Prin versul ei, fie, doar pentru că a sosit,.. îți zâmbește și te invită în viață! Diferită, complexă, imprevizibilă, obosită sau ocupată, toate o fac să fie și mai apreciată!
Poezia scriitoarei nu trebuie să o înduri, trebuie să o trăiești, să-i mulțumești și să încerci să-o vezi și să-i păstrezi frumusețea! Este întotdeauna despre frumusețea (im)posibilă a vieții. Marcela Șeptelici, o profesoară uimitoare, după cuvintele ei privești altfel în jur, într-un mod nou, te învață să vezi perfecțiunea în tot ceea ce te înconjoară! Nimeni altul decât poeta Șeptelici, în acest mod, poate descrie această lume, incredibil de frumoasă, pe care ne-a dat-o Dumnezeu!

Îmi plac oamenii care sunt atât de puțini! /Svetlana Vizitiu Impresii, Ianuarie 2024

Cărțile autoarei Maria Șeptelici le puteți citi la Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu, str. Ștefan cel Mare, 148!

Vă invităm cu drag la Lansare de cărți a autoarei Marcela Șeptelici! 16 februarie 2024, ora 13.00, BM B.P.Hasdeu

https://www.facebook.com/events/3794111070820897/?active_tab=discussion

Marcel TOMA „La ai mei 50”. Portretul unei epoci – Recenzie literară

Să scrii o carte autobiografică nu este niciodată o chestiune facilă, mai cu seamă dacă vorbim despre un astfel de subiect delicat. Scriind-o, Marcel Toma se „îmbracă” în hainele potrivite, descoperindu-se pe sine prin recuperarea trecutului, a momentelor aparent nesemnificative, dar esențiale pentru ceea ce a devenit în prezent. Este cartea unei astfel de experiențe. „Până la urmă, viața le-a așezat frumușel pe toate la locul lor. Cam mereu le-a așezat, uneori fără mari eforturi sau intenții – așa a ieșit

Delicatețea cu care autorul scrie, încercând să-i menajeze bruma anilor de sinceritate ascunsă, devoțiunea cu care, înfrângându-și mila și sila deopotrivă, îl asigură că e în regulă și că va păstra discreție față de ceilalți, toate acestea definesc dragostea, cea care se luptă cu durerea, singurătatea, furia, neputința, fie cu trecutul relațiilor amestecate, prin trădarea sau pierderea prietenilor și persoanelor dragi… Doar scriitorilor adevărați le reușește, mai cu seamă atunci când „opera” cu care lucrează este strict autobiografică: să nu cadă fie în sentimentalism, fie în caricatural de sorginte naturalistă. Anii, ele reprezintă implicit o proiecție, nu foarte îndepărtată, a bătrâneții care te așteaptă, cu deposedările ei inevitabile. Este patrimoniul lui: nu banii, nu reacțiile imediate, doar omul, inima și sufletul… .” Un soi de pasiune, mai ales pe segmentul autobiografic, în care se amestecă organic toate aptitudinile sale de observator, jurnalist, narator. Personajele sale sunt dintr-un diapazon atât de divers, încât fiecare în parte pare să aibă o existență demnă de un roman. Fiecare povestire nu mizează pe senzațional, nu pe nevoia de a șoca, doar strict pe subiect și fără să traumatizeze, ducându-ne pe latura observării. Noi, cititorii, devenim parte din lectură numită Viață.

 „Nu era timpul întrebărilor – trăiam așa pentru că așa trebuie. Dacă trebuie, înseamnă că trebuie. Dacă trebuie să proslăvim socialismul dezvoltat și comunismul care, iaca-iaca, bate la ușă, înseamnă că-l proslăvim. Dacă trebuia să adunăm bani pentru războiul din Afganistan, adunam. Dacă trebuia de scris scrisori copiilor din alte locuri ale țării noastre de atunci, sau din alte țări, prietenoase nouă, scriam. Credeam în toate astea? Nu era timp pentru crezut și pentru gândit – trebuia de adunat măceș și semințe de salcâm, de prin râpe. Asta pe lângă fier vechi și maculatură. Dar asta rămânea acolo, cu statul și cu ideologia. Acasă trebuia să facem altceva. Trebuia să ne gândim la noi, pentru că statul la oameni nu se gândește. Așa știam de acasă…” – Prin această frază autorul a descris exact timpurile societății de atunci… Și, prezentul care… continuă, așa cred. Scriitorul s-a referit și la experiența politică dulce-amară prin care a trecut fără să vrea…

Umor și lacrimi pe care le presimți în miezul cuvintelor, în disperarea și anxietatea acestor constatări. O carte a regăsirii și a luminii: „Scriu cartea asta pentru că niciodată nu mi-am propus să fac asta, eu fiind destul de previzibil în pronosticuri și conservator în planificări – fără riscuri. Tocmai de asta m-am trezit, într-o noapte, cu gândul – hai c-o fac și pe asta. Na, oamenii mai fac și lucruri trăsnite. Mai iau și un câine la casă fără să-i intereseze prea tare părerile nevestelor legat de acest subiect. Oricum e mai real decât să scrii scrisori fetelor în orașe necunoscute, fără a indica adresa sau oricare alte date care ar ajuta ca răvașul să ajungă la destinație – doar numele. Sau decât să scrii unor autori de proiecte cu zece milioane de abonați. Дедушке на деревню… Lui Moș Crăciun nu i-am scris. Nici lui Moș Gerilă.”

Nimeni nu consideră că deține toate sau singurele adevăruri, dar și întrebările și răspunsurile te fac să vezi lumea cu alți ochi. Realizezi că mai nimeni nu ne-a explicat niciodată, de-adevăratelea, de unde vine vântul. Iar întrebările perioadei sovietice sunt, pe cât de multe, pe atât de importante și uneori amuzante: „Și toate astea cam trebuiau făcute pe ascuns, pentru că, formal, cetățeanul sovietic nu avea dreptul să mai facă și alți bani în afară de salariul oficial. Formal. Ce nu trebuia de făcut ziua se făcea noaptea. Noaptea se fierbea țuica, noaptea venea „gazonul” cu motorină pe care o foloseam atât la încălzirea casei, cât și la creșterea florilor. Ne vedem fiecare de treburile noastre, paralele cu treburile statului și încercam, din răsputeri, ca acesta să nu se încurce. Treburile noastre cu treburile statului.” Sau „Atunci nimeni nu punea întrebări. Atunci, dacă aveai muci, erai un copil mucos și nu un copil bolnav și întrebarea era de ce nu-ți ștergi mucii, nu de ce nu mergi la medic?”, „Nu interesa pe nimeni ce te interesa pe tine.”

Sper autorul să nu se supere, dar eu cred că nu s-a schimbat mai nimic, nici în prezent, – statul cu ale sale, și noi – cu ale noastre, doar persoanele din „stat” se schimbă pentru că… alegem noi, poporul, la fel de haotic precum anterior. Pentru că răspunsul e chiar în carte: „Oricum, el (statul) nu accepta ca lumea să mai facă ceva, bani inclusiv, fără acordul lui, așa că mai derula campanii de stricat teplițele sau de aruncat lăzile cu roșii în Nistru, pe care lumea încerca să le transporte pentru a le vinde – netrudovye dohody, vidite li…”

Momente descrise atât de apropiat stării de spirit prin care am trecut cu toții, acea generație, rămân amintirile și triste constatări; și prezența noastră în această istorie…

Așa se face că, uneori, să a o funcție bună, fie luarea gradelor superioare, de exemplu, faptul de a ajunge conferențiar universitar sau chiar conducător etc. devin o simplă formalitate, de unde și instaurarea mediocrității și chiar a nulității. Și autorul menționează astfel: „Boșii nu-și respectă angajații, că e vorba de boși de partide sau de redacții – da, ei știu că respectivii lucrează, undeva la ei, dar prea multă importanță nu le acordă, se prefac că nu le știu numele, sau poate nici nu se prefac. Pe cei străini îi știu și îi apreciază. Chiar mă gândeam ce amuzant e, cum eram apreciat la justa valoare și pupat în fund când eram la o altă redacție, dar când am ajuns să scriu pentru redacția unuia din ei, brusc, m-am făcut iobag. Era straniu să constat starea de lucruri după ce, pe când, pe când eram la o lată redacție, mai devreme, trimitea soli cu un Jack, se pare, să scriu anume eu articolul despre ei în revistă...”

 „Pe atunci conta mult să cunoști, să scrii și să vorbești corect, fie ea și în sport. Tocmai de aceea au ajuns, în breasla de la noi, oamenii simpli, fără studii sau experiență acasă la ei, singura lor capacitate profesională fiind cunoașterea și utilizarea corectă a limbii materne. Cum vorbeau ei în casă, așa vorbeau și la televizor. La noi era puțin altfel, mai complicat – ori cu accent sătesc, ori cu accent rusesc. Mai rar, corect, curat românește. La vorbit mă refer. Așa ajungeau băieții simpli peste Prut vedete de televiziune la noi. Pentru că ei erau români și vorbeau românește. Noi, doar români, în suflet și în gând…”

Într-o lume mereu în grabă, să te oprești doar pentru a respira pare un lux, când, de fapt, este o necesitate. Tot mai mulți oameni pun, prin meditație, o pauză de un sfert de oră pe zi tuturor gândurilor și emoțiilor pentru a putea face față avalanșei din restul zilei. Cartea lui Marcel Toma nu este doar o metodă de regăsire a echilibrului interior dedicată reflecției și amintirilor, ci este posibil de aplicat, mai mult pentru relaxare, conștientizarea trăirilor interioare, dezvoltarea atenției, cât și asupra abilităților sociale și emoționale. Te poți aprofunda în gândurile înțelepte, într-un limbaj simplu și înțeles, pentru a te deștepta chiar Tu! Și pentru a schimba ceva în societatea în care trăiești.

Marcel Toma a scris o poveste ruptă parcă din copilăria multora dintre noi. Cu bunătatea și dragostea lor, există personaje în carte care m-au emoționant mult de tot! Cu un limbaj simplu și un cadru care poate stârni amintiri nostalgice, povestea asta poate cuceri pe oricine, dar mai ales pe cei care își aduc aminte de preșurile țesute la război, de gospodăriile curate și frumoase de la țară, de ulița plină de praf și joacă în mahala. Un lucru ne-ar fi străin acum: simplitatea.

 „Revenind la copilăria mea, gândul îmi era și la vreo nuntă la rude sau în mahala – asta chiar era fericirea. Se mai întâmpla însă că fericirea să se împiedice de moartea vreunui prim-secretar de partid. Primul om în stat, de fapt. Toată țara plângea că murise conducătorul ei, iar vecinii mei plângeau că li se ducea pe apa sâmbetei nunta fetei din cauza doliului general, că aveau de aruncat o grămadă de cărnărit și tot felul de alte mâncăruri…”

Satul Cosăuți, Soroca. „Satul meu a dat oameni normali care se gândesc mai întâi la soarta lor și a familiei lor, iar mai apoi, la soarta țării – asta dacă presupunem că cei care conduc se gândesc la soarta ei. A dat și vedete, oameni care apar la televizor, scriu cărți, versuri la muzică… Suntem moldoveni. Satul meu a dat oameni muncitori și talentați...”

 „Spre deosebire de tata, care vedea mai mult minus în toată ecuația schimbării, eu cu mama vedeam doar plusuri. Nu aveam timp de regrete. La fel ca și tata, mama nu a avut de câștigat nimic după schimbarea sistemului. Din contra… Poate că și datorită ei satul are o carte din care fiecare poate afla ceva frumos despre satul meu natal și nu doar al meu. Nu poate. Sigur că datorită ei. Ea era cu Eminescu și cu judecata lui, cu donațiile de carte și altfel de materiale didactice din România. Ea nu lega schimbările negative din viața personală cu schimbările care aveau loc în societate…”

Mama… „A fost ultima dată când am văzut-o pe mama vie, am mers în aceeași ambulanță…”;„Era ora șapte dimineața. Era clar. Lumea s-a terminat, pentru câteva secunde, dar viața nu-ți lasă timp pentru sentimente și te ține bine în picioare. Te ajută cinismul medicilor, pentru care tu ești doar unul dintr-o mulțime. Te ajută și formalitățile, actele pentru care trebuie să alergi, dar și toate grijile care, de acum încolo, sunt doar pe capul tău.”

De ce plânge autorul? De dragoste, de dor, de neputință, de durere, de fericire, de împlinire. Și încă o mie de motive se pot adăuga pe această listă. Din păcate, în acest capitol al vieții el plânge de durerea pierderii de mamă… Și de dorul părinților…

„Am avut momente în viață în care am rămas singur, aproape, când mulți și-au întors spatele pentru că au crezut ceva, nu știu cum și nu știu când. Dar atunci era mama care m-a susținut, a venit de la țară și a stat cu mine câteva luni. Acum nu mai era. Nu știam de unde să încep… Interesant e că am primit susținere și ajutor inclusiv de la cei de la care chiar nu mă așteptam. Recunosc, au fost mai puțini decât cei la care mă așteptam. De la oameni străini.”

„Omul, de fapt, e o specie tare interesantă. Mai ales ai noștri oameni. Nu există oameni buni și oameni răi. Există oameni, cu bune și cu rele. Dacă nici eu nu pot afirma cu certitudine că am făcut doar fapte bune la viața mea, ce să mai zic de alții?”

Marcel Toma, fin observator și cunoscător al firii umane, ne prezintă și o altă abordare a temei binelui și răului. Deși nu se ascunde sub principalul fir narativ, lansează semnale de alarmă pentru persoanele care reușesc să strice aproape de fiecare dată echilibrul unei lumi cu potențial de lume perfectă. Există loc de bunătate și povești în lumea asta mare, dar noi, cei deghizați în balauri, demolăm toate posibilitățile:

„La scurt timp am ajuns să aud prin târg vorbe bărbătești despre invidie. Albă era puțină. O perioadă eram sigur că doar femeile știu să se invidieze și că la bărbați e altfel. Aparent, există o solidaritate bărbătească la pachet cu ajutorul frățesc sau prietenesc. Aparent.. După ani buni pe acest front cu zeci de proiecte realizate în cont, fiind invitat la un post TV, redactorii de acolo au avut imprudența să scrie genericul rubricii „Bărbatul care dezbracă orice femeie…”

„Au fost timpuri când am simțit ce înseamnă război… Țara mea – deja aveam o altă țară, nouă, care parcă era mai a mea…”; „Erau timpuri când nici bani nu prea erau. Cu bani orice prost poate trăi – încearcă fără. Mai întâi s-au devalorizat, apoi s-au schimbat în niște cupoane, ca mai apoi să arunce trei zerouri și să se îmbrace în altă haină…”;

„Politicienii au fost o categorie aparte: de fiecare dată eram uimit cât de ușor rămâi copleșit și manipulat, încât la urmă ești de acord cu fiecare idee și ajungi să gândești cu gândurile lor. Au o școală bună de manipulare și convingere, la sigur.”; „Atunci erau timpurile când politicienii, dar și funcționarii, deschideau ușile caselor lor, acum nu o mai fac când e vorba de presă. Acum, când trebuie să arate, public, ce venituri au și să plătească în cazul în care sar calul! Acum nici câini nu au, iar dacă îi au, nu sunt de rasă, îi țin legați ți îi hrănesc cu pâine seacă. Nici case mari nu au, toți trăiesc prin bojdeuci, dar dacă și au, nu sunt ale lor, ci ale rudelor de gradul nu știu care. Sau sunt întreținuți de mama pensionară, în general.” – Și mai vesel sau amuzant!

„O bucată de vreme eram de părere că e suficient să faci un lucru bun și societatea, din oficiu, va aprecia asta și te va duce în brațe sau în palme. În realitate, te duce în palme, da peste față – din dreapta-n stânga. Și invers. Viața te învață că societatea este formată din oameni, iar oamenii, mai ales, în țara noastră, nu știu de ce, nu se uită prea bine la succesul celor din jur…”

Multe expresii bune de citate… Le găsești și le poți extrage din acest volum minunat! –

„O generație care a fost, este și va fi mereu datoare și care, în șir, cedează.”(p.47)

Poate părea frustrat, dar nu este așa, Marcel Toma, din fire optimist și vesel, pur și simplu, din propria-i experiența de viață, le spune lucrurilor pe nume!

E frumos să visăm și noi preferăm Visul în locul oricărei realități. Autorul încearcă să nu se implice în dezbateri generale și idei care-și dau cu părerea despre viitor. Nu are problemă cu viitorul, crede în el: „Tot ce se va întâmpla după va fi după. Poate mai meșteresc o carte cu noi isprăvi și impresii. Contează să nu îmbătrâniți voi, că eu… nu garantez că tocmai la vârsta de o sută, dar mă voi strădui să-mi dau darea de seamă despre ce s-a întâmplat și după cincizeci. Până aici a fost să fie. Dacă ați ajuns până aici cu cititul, înseamnă că mi-ați citit cartea, motiv din care vă și mulțumesc.”

Subliniez câteva impresii care mi-au consolidat pasiunea față de acest autor: Marcel Toma ne poate surprinde cu detalii, dar felul în care o face nu e obositor, inconsecvent sau abundent. Dimpotrivă, poți simți nesațul fiecărei propoziții și-ți dorești ca povestea să continue. Atmosfera impecabil redată – prin realism, și despre lucruri uitate de mult timp. Firesc și sensibil. /SV/

       Referințe la autorul cărții „La ai mei 50”:

„Marcel Toma nu doar a venit „cu un raport de activitate la 50 de ani”, ci a schițat portretul unei epoci – zbuciumată, dificilă, dar cu siguranță, foarte interesantă…”; „…Mulți dintre noi au pornit la drum din „bunăstarea sovietică”, cu sate pline de viață, unde fiecare-și avea propriul rost. Apoi a venit „marea deșteptare”, când miturile s-au risipit unul câte unul. Apoi am trecut prin război, prin sălbaticii ani”90, prin „înfiriparea capitalismului”, prin pandemie, apoi din nou ne-am pomenit cu un război chiar la hotarul nostru. Iar în mijlocul tuturor acestor procese și evenimente, Marcel Toma a plasat oamenii. Nu pe sine, cum s-ar putea crea impresia la un moment dat, ci anume oamenii dragi lui, dar și pe cei pe care viața i-a scos în calea sa pur accidental – de la foști conducători ai țării până la „muritori de rând”. Fiecare și-a lăsat amprenta asupra destinului lui Marcel…”  – /Igor Volnițchi, scriitor, jurnalist/

„El nu-și impune prietenia sau amiciția, dar nici nu iartă atunci când este „călcat pe bătătură”. Iar faptul că a reușit să-și stabilească „diagnosticul” atât de bine, e o dovadă că se cunoaște pe sine, ceea ce nu se poate spune despre mulți dintre noi. Doar oamenii care se cunosc pe sine au dreptul moral de a-și da cu părerea despre ceea ce văd în jurul lor sau despre alți oameni. Pentru că doar astfel de oameni pot fi obiectivi și-i pot ajuta și pe alții să privească prin prisma obiectivismului procesele prin care trec sau lucrurile care li se întâmplă. Din acest punct de vedere, apariția respectivei cărți este pe deplin justificată”. /Igor Volnițchi/

„Ce poți face la 50 ani? Să scrii o carte. Marcel Toma a îndrăznit să cocheteze cu proza, chiar dacă asta a făcut-o mereu prin reviste, bloguri și gazetării. O analiză matură la ai săi 50 o poți face doar dacă ai umor și o critică pusă pe bune. Cartea conține amintiri și analize a unor întâmplări care la început au nedreptățit eroul, dar mai apoi i-au adus argumentele care au fost de leac. Chiar dacă satul Cosăuți n-a dat președinți de țară, ni l-a dat pe el, pe Marcel Toma. Azi am un motiv de mândrie aparte pentru el. Născut cu mamă profesoara de română, în cer s-au aprins luminile. Ea, Vera Toma,  poate sa stea liniștită. Marcel a dat roade!” Viorica Nagacevschi/

                Autorul Marcel Toma este învelit cu toată dragostea în cartea asta frumoasă, așteptăm una la fel și la 55, și ulterior!.. Acum cartea „La ai mei 50” vă așteaptă în magazinele de carte Cărturești Chișinău, Bestseller, Librăria din Hol, Librăria din Centru, Librarius și la Biblioteca Municipală B.P. Hasdeu!

– Lectură pufoasă! – așa spune autorul…

                   Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți Blog

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.2453752618113095&type=3

Val Butnaru Patimile după Iov, recenzie literară

Un roman surprinzător care te poartă în vremuri de altădată. Te face să călătorești în spațiu și timp, în locuri în care nu te-ai fi gândit niciodată să ajungi, iar aici reușesti să facă acest lucru și totodată să întri în pielea personajelor într-un mod impresionant. Istoria te paste și te face martor la momente încredibile și evenimente din trecut care au schimbat lumea. Cititorul va parcurge ca pe o ficțiune, o cronică de familie în care centrul de greutate îl constituie această controversată relație de generații, bunel-tată-fiu, confruntarea cu iminența sfârșitului și cu asumarea moștenirii paterne. O moștenire care nu rezidă neapărat în valori materiale, în obiecte simbolice, deoarece niciunele nu conțin forța copleșitoare a legăturilor de sânge, este un război de viață și moarte la care nu au pretins, ci au fost impuși să „participe”…

„…în lume a izbucnit un război în toată puterea cuvântului și eu trebuie să plec pe front. Nu vreau s-o fac, fiindcă nu-mi apăr țara mea, nu-mi arde să mor pentru un împărat rus, îmbuibat și sângeros, dar NU AM DE ALES. Împăratul nu ne-a apărat când ne-a fost nouă mai greu, dar, așa cum ți-am mai spus, nu despre asta e vorba. Trebuie să înțelegi că rămâi singur, singur-singurel, să conduci toată gospodăria… Când ți-a fi mai greu, să te gândești la părintele tău care, ținând arma în mână, în vreo tranșee plină cu apă, se roagă de sănătatea voastră. Dacă va da Domnul să nu ne mai vedem, să șii minte un singur lucru: să nu repeți greșeala mea. Să nu permiți nimănui să-ți ia ceea ce-i al tău, ceea ce-ți aparține de drept…” /Dimitrie către Toma fiul, p.44/ –

O confesiune tulburătoare și tandră, nutrită din suferința celui care trăiește în preajma propriului genitor aflat, acesta, în proximitatea morții, internalizându-i degradarea treptată, dar ireversibilă. Acest moment de răscruce declanșează un proces anamnetic din partea amândurora, tată și fiu. Pe tot parcursul drumului spre moarte, tatăl, analizându-și relația cu familia de-a lungul timpului, reconstruindu-i portretul soției care a plecat de la el, cu inerentele lumini, umbre și derapaje, obiectiv și subiectiv, din exterior și din interior, transformându-și răvașul într-un roman autoreferențial și într-un soi de studiu despre teama de moarte, despre dreptul la viață a copiilor lui, și moștenirea – patrimoniul personal, la pachet cu istoria comunității basarabene din care toată familia se revendică. Plânsul interior e dublat de o privire retrospectivă caldă, tandră și foarte tristă… Simțind că va muri, Dimitrie a scris atât de pătrunzător un răvaș de adio și totodată o Istorie întreagă a suferinței națiunii noastre…

Un destin care face legătura între generații. Una dintre scenele cu impact emoțional major este aceea în care fiul își găsește tatăl omorât în bătaie de hoții tătari, după ce acela și-a vizitat soția, sperând la o întoarcere acasă a Stefanei. Anii trăiți alături de tatăl suferind după ce l-a părasit soția, sunt nu doar prilejul pentru apropiere sufletească și pentru susținerea de care avea nevoie, este și o perioadă a reflecției. Toma nu ia în posesie doar responsabilitatea pentru tatăl distrus moral, surioara „mistică”, ci și moștenirea pe linie paternă, „patrimoniul” personal, devenind dur, la fel ca tatăl lui.

            O carte tulburătoare, vorbește despre ororile prin care a trecut poporul basarabean. Descrie un tablou convingător și cutremurător al acelei epoci și ajută să înțelegi mai clar dimensiunea ororii și a dramei trăite. Cu fiecare capitol nominalizat, alături de personajele principale, vei parcurge o epocă de glorie, dar și de conflicte puternice, citind cu interes despre intrigile politice, crimele, războaiele, desfrâurile și ospețele ruso-basarabene. Subiectul se axează pe două dintre cele mai frământate secole prin care a trecut Basarabia – de la anexarea acestui teritoriu de către ruşi până în contemporaneitate (războiul de pe Nistru). A doua răpire a sudului Basarabiei (1878), Primul Război Mondial şi rebeliunea bolşevică, 28 iunie 1940, al Doilea Război şi revenirea „tătarilor” pe tancuri etc. – trec prin fier şi sânge neamul Iovilor, ţărani avuţi din sudul Basarabiei. Confruntările dintre comunităţile etnice au căpătat de nenumărate ori forme violente, comportamentul oştilor invadatoare fiind necruţător şi sângeros în acea vreme de război.

”Patimile după Iov”, un roman-frescă, unii spun că e precum un manual de istorie, însă nu atât detaliat. Citind romanul, ai impresia că autorul rătăceşte prin viaţă, captivă printre amintirile din copilărie de care nu reuşeşte să se desprindă… Este o poveste emoționantă care ar trebui să te pună pe gânduri, să te facă să pătrunzi în atmosfera ei și să alini durerea personajelor, doar că eu nu cred că generația tânără, fie următoare, va înțelege aceste lucruri. Romanul abordează cu înțelegere, compasiune și sensibilitate relația conflictuală dintre părinte și copil, ignoranța unei lumi vechi şi asprimea statului nou, unde destinele fără speranţă caută să se răscumpere prin războaie, mai puțin, iubire… Despre sentimente în roman, ce simte o femeie, mamă, fiică, nu se pun întrebări… E în firea femeii să vrea să se simtă iubită, să se supună bărbatului ei și de a se simți protejată. Bărbații voiesc averi, fie, război, iar femeile vor dragoste… Părăsit de soție, Dimitrie prea târziu realizează atitudinea și, peste ani, când vine s-o ia înapoi la țară, este omorât de străini pe stradă… O scenă tragică și dureroasă prin descriere. Dar nu putem evita subiectul, căci de aici se pornește tragicul povestii…

„Nu te mai săturai de pământuri! Cumpărai noi și noi terenuri! Dar pe mine m-ai întrebat? Te interesa dacă vreau și eu pământuri?.. Eu eram pentru tine o simplă nevastă de primar. În accepția ta, trebuia să fiu al naibii de mândră de acest statut. Ei bine, nu eram!.. Eu voiam să stăm de vorbă, să întreținem discuții elevate, sufletul îmi tângea după o societate de oameni selecți, dar, mai presus de orice, după o dragoste ca în romane.”- spune Stefana.

Tângind după dragoste, avere, dar amețită de fanatismul puterii sovietice, femeia n-a realizat nici atunci când rămâne săracă, pe drumuri, flămândă, alături de fii ei Alexie și Toma, și în continuare, cu încredere în bolșevici, la ce vremuri a ajuns…

„La Bisericuța într-adevăr, era liniște și pace, dar în alte sate din sud situația era destul de încordată. În utma ieșirii Rusiei din Primul Război Mondial, grupuri de soldați bolșevizați, demobilizați de pe Frontul de Răsărit, continuau să terorizeze și să prade oamenii din satele din jur. Ceea ce nu înțelegeam în ruptul capului era comportamentul ucrainenilor, rușilor, găgăuzilor, bulgarilor care, aidoma mamei, îi susțineau pe bandiții și tâlharii din formațiunile militarizate. De fapt, înțelegeam, dar nu puteam accepta. Ce să vorbim de ruși și găgăuzi, niște oameni străini, dacă propria mama nu s-a simțit în apele ei lângă bărbatul cu care se căsătorise din dragoste! Mama, o bulgăroaică din Bisericuța, plecată de mica din sat, dar revenită la vârsta primei dragoste, și-a abandonat familia, aruncându-se în brațele bolșevicilor, care, de altfel, o tratau cu suspiciune!”/gândul lui Toma, p.82/

„Dar bine, mama, bolșevicii pe care-I venerezi terorizează întreg orașul! Chiar ieri au spart și au prădat prăvălia de mezeluri dn capătul străzii noastre. Și asta ca să nu pomenesc de grozăviile care se întâmplă în centrul orașului! (Chișinău)

Trădarea rudelor, a consătenilor, a soției care și-a părăsit familia pentru bolșevici, barbaria străinilor ruși, tâlhăria tătarilor, violul nevastei fiului Toma, exilul, recluziunea, ticăloșia sau blestemul de neam de ţărani din Bugeac, urmându-i din tată în fiu, dezrădăcinarea etniei, și toate nenorocirile parcă au lovit în generația de la Iov, Dimitrie și urmașii lui, și cândva era primarul un familist bun, avea o viață îndestulată și plină de respect din partea oamenilor… Dar străinii au curmat și au stricat mii de vieți nevinovate…

„În felul acesta, destrămându-se familia, eu nu puteam avea alt destin decât cel care m-a adus aici… Eu sunt produsul firesc al unei Basarabii împărțite în două. Până și numele meu pare a fi un compromise la care au ajuns o mama bulgăroaică și un tată roman…”

„Chiar dacă revenise guvernarea țaristă, viața din Bisericuța nu se deosebea de ce de pe timpul lui Ioan Cuza sau Carol I, iar legile și organizarea administrativă a celor trei județe din sudul Basarabiei au rămas și ele neschimbate, aceleași ca pe timpul celor douazeci și doi de ani de aflare în componența Principatelor. Birocrația aparatului gubernial și chiar a întregului Imperiu Rus se supunea cu greu oricăror schimbări, suferea cumplit când era pusă în fața dilemelor și, în felul acesta, chestiunea privind trecerea celor trei județe de la vechea organizare administrativă românească la cea rusească va fi transmisă spre soluționare de la un govern la altul, ajungând până la Kerenski și Guvernul lui Provizoriu.”

„Am încercat prin prisma unei familii care stă în sudul Basarabiei să redau întreaga dramă, de 200 de ani, poate și mai mult, a Basarabiei care este divizată, a fost divizată, a fost împărțită. Este o carte despre noi, cred că.” / Val Butnaru, autorul/

Referințe la autor

:„Val Butnaru îmbină captivant realitatea istorică şi ficţiunea, romanul având mai multe faţete – de saga istorică a unei seminţii strivite între plăcile tectonice ale vremurilor potrivnice, de şarjă politică tratată uneori cu instrumentele publicisticii, de polar nelipsit de suspans, dar şi de epic răscolitor, cu scrâşnet dureros în confruntarea cu fatala neaşezare a ţinutului. Dramatismul situaţiilor e pigmentat abundent de inocenţa identitară, egală cu prostia, a basarabeanului de la răscruce. Se pare că pentru acesta „valoarea educativă a suferinţei” nu funcţionează nici azi.” – „Despre cele două secole dramatice ale noastre, de la răpirea Basarabiei, până la războiul din regiunea nistreană, s-au scris cărți multe, cărți științifice, cărți de istorie, publicistică, dar proza a întârziat. Se simțea acut necesitatea unui astfel de roman. Val Butnaru l-a produs acum.” / Eugen Lungu, critic și istoric literar/”

 „Ar fi bine să se realizeze o lectură publică, la nivel național. Este un roman și un manual de istorie care trebuie citit cu mare atenție și trebuie să ocupe pe masa noastră de lectură un loc de primă importanță.”/Teo Chiriac, președintele Uniunii Scriitorilor/

Cartea #Patimile_după _Iov, autor #Val_Butnaru o puteți lectura în sălile Bibliotecii Centrale a BM și filialele Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu! În cadrul #Chisinaul_citește_2023 participă la competiția celor mai citite volume ale anului.

                   Recenzie de Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți, blog

Nu e soluție, e sânge.

Dacă credeți ca statul vă inșeală în mod constant, fără îndoială – nu doar vi se pare! Cu toate acestea, cei mai mulți oameni… oricum doresc Statul, și cât mai mult posibil, – în viața lor.
”Statul” – un grup de oameni, care și-au desemnat publice interesele… personale… 😉

Moldova stă acum pe același picior pentru că este condusă nu doar de cei rămași din Uniunea Sovietică cu o anumită mentalitate.

Este ceea ce împiedică moldovenii să conducă țara în condițiile realității moderne: ei pur și simplu nu știu cum să facă o facă. Aceasta este principala problemă a Moldovei de azi. Până nu se va produce schimbul de generații, până nu vor veni cei care nu au simțit și nici n-au experimentat timpurile celea din URSS, cei care cu totul diferit privesc la viață, nu se va schimba nimic. Nu există nimeni care să guverneze Moldova, și nu e vorba de lider, ci de ”starea generală a gândului”, a minții societății. Cu mentalitatea care, Moldova este condamnată să se dezvolte la fel de ”încet” în continuare, și cu asta nu se poate de făcut nimic. Revoluția sau războiul – nu este o soluție, pentru că ar însemna sânge… Ce este interesant, cu alte state sovietice nu s-a petrecut o asemenea experiență ca la noi. Persoanele cu altă mentalitate, pur și simplu, au fost date la o parte în cel mai real mod. Fie, în țările europene acest sistem a existat un timp foarte scurt decât în Moldova. Acolo, oamenii sunt absolut diferiți de noi. Avem ce împrumuta și învăța de la ei. Putem rămâne cu tradițiile noastre frumoase de sărbători, dar mentalul trebuie schimbat. Să lăsăm tinerii care au studiat și trăiesc acolo să ne conducă spre o altă cale, altă mentalitate, alte aprecieri… Alegerile ne aparțin. Consecințele le trăim… 

Mai strașnic decât războiul – sunt oamenii care susțin, provoacă și îndeamnă la război!

     Războiul din acea Ucraina invadată, cotropită cumplit de ruși (înc. 24 februarie 2022) – istoria a ajuns la punctul culminant și periculos pentru întreagă omenire. Durere fără margini, de nedescris… Iar unii „îi îndeamnă pe moldoveni „să se roage nu pentru încetarea războiului, ci pentru continuarea acestui război și victoria lui Putin (…) Prețurile speculative, puse ca să testeze reacția publică într-o zi in care prețul barilului a scăzut. Testul a ieșit pozitiv, deși prețul nu a crescut peste tot, cozile sunt doar parte a panicii pe care dușmanii vor să o vadă instăpânită în tarile europene, uneori prin cozile lor de topor. Și cum vine, de obicei, peste două zile vom vedea cum scad prețurile… Oameni, opriți-vă!

Refugiații prin Moldova, deja peste două milioane ucraineni… Ucraina vrea în UE și Nato, dar fără moldoveni și georgieni… Refugiații sărmanii de ei, mor împușcați direct pe drumuri, și nicio țară nu-i ajută la fel ca moldovenii noștri… Mai solidari, la nevoie, și să sară în ajutor la fel ca națiunea noastră – nu veți cunoaște!

Moldova vrea în Uniunea Europeană! Transnistria își arată colții, Apare pericolul unui alt război… Nimic nu se face pentru ca oamenii să înțeleagă adevărul real.

• Doamne, de ce? – Ce vină are țara că o mână de oameni nu sunt demni de ea? Și cum să nu rămâi să o aperi? Chiar și de noi înșine trebuie apărată! Atunci când există oameni lași în societate, care sunt gata să-și vândă neamul, prietenii, gata să slujească satanei de dragul banului, societatea va deveni ca o turmă fără de stăpân!
• Din cauza încăpățânari unor președinți suferă oameni nevinovați. Nu exista nici un scop, care ar putea indreptati razboiul! Dacă vor continua și nu vor ajunge la un consens va suferi toată lumea. Există atâta pământ, ce nu le ajunge unora nebuni? Atunci când liderii nu țin cont de viețile oamenilor și luptă între ei fără sfârșit, ei trebuie dați jos…
  Vă rugăm, postati ceea ce ne ajută să rămânem o țară neutră, nu vrem război!!!
• Mă doare inima de cea ce se întâmplă, și milioane de oameni nu reușesc să soluționeze decât prin ura, sfaturi inutile… Ar trebui în Constituție să se includă o lege specială că un președinte de stat care provoacă război, omucideri, victime fiind tinerii și copiii noștri… – acești ‘demnitari’ sa fie doborâți, eliminați, demiși din funcție automat și trași la răspundere imediat!!! Nu să așteptam istoria sa-i judece, să stie ei că prin Constitutie – să plece!
  Orice război se va termina. Politicienii vor ajunge la un acord, iar voi veți rămâne cu gunoaiele pe care le-ați turnat pe „adversarii voștri ideologici”.
  -Doamne iarta-ne, ne doare. Pace, va rog! 

Așa privesc eu lucrurile… Fiecare persoană are acel lucru ”junk” drag inimii sale. Cartea preferată, melodie, tabloul sau o jucărie din trecut, imagine sau film. Nu reușești să le revizuiești pe toate, să le recitești sau să le urmărești din nou din lipsă de timp sau din alte motive, dar este suficient să atingi acel fragment scurt pentru a resimți impresia percepției acute și vechi, atât de dragă spiritului tău…

 Sv.Vizitiu

Atunci când în viață ne lipsește lumina,
Căutăm pe cineva care să ne-o dea.
Doar cel ce ajută fără margini o lume,
Din sfântă Dragoste – miracole va avea…
Și dacă e trist acel, fără iubire,
Sau, o viață fără ea a trăit.
E ciudat, însă știu că o fire
Fără iubire – nu ajunge la rasărit...  /SV/

Din arhiva razboiului din Ucraina / Zelenskyi

Scriitor rus, despre ruși: ”Nu suntem un popor, ci vite, șobolani, hoardă sălbatică de ticăloși și ucigași”. Scriitorul român, Orlando Baraș, a făcut o listă cu importanți scriitori ai Rusiei care și-au exprimat părerile despre propriul lor popor:

Mihail Saltîkov-Șcedrin – ”Dacă aș adormi, trezindu-mă după o sută de ani, și m-ar întreba cineva ce se întâmplă în Rusia, aș răspunde fară sa clipesc: beție și jafuri”

Aleksei Tolstoi – ”Moscovia – Taiga ruso-mongolă, sălbatică, întinsoare a jafului”

F. M. Dostoievski – ”Nație ce cutreieră prin Europa și caută ce să mai distrugă, să facă praf, pur si simplu, totul. Din batjocură”

Mihail Bulgakov – ”Nu suntem un popor, ci vite, șobolani, hoardă sălbatică de ticăloși și ucigași”

Maxim Gorki – ”Cel mai important semn de izbândă al poporului rus este cruzimea sa plină de sadism”

Serghei Aksakov – ”Ah, cât de greu e să trăiești în Rusia, în acest centru plin de putoarea dezmățului trupesc și moral, loc al răutății, minciunii și ticăloșiilor”

Ivan S. Turgheniev – ”Rusul este cel mai mare și mai obraznic mincinos din întreaga lume”

Ivan C. Șmeliov (gânditor ortodox) – ”Un popor care urăște libertatea, adoră sclavia, iubește lanțurile la mâini și la picioare, întinat trupește și moralicește… pregătit în orice moment să murdarească totul și peste tot”

Aleksand Pușkin – ”Neam indiferent față de cea mai mică îndatorire a sa, la cea mai maruntă dreptate, la cel mai neînsemnat adevăr, popor care nu recunoaște demnitatea omului, nu recunoaște, în general, nici libertatea omenească, nici gândirea liberă… Vai, cât de scorțoasă este limba rusă!”

Vasili Rozanov – ”Nu suntem o națiune, ci un iad nebun”.

Alexandr Blok – ”Sufletul rus chinuit n-are putere să respire și nu trebuie să zboare”.

Zinaida Ghippius (poetă antibolșevică) – ”Rusia, un imens spital psihiatric” 

– Konstantin Habensky a susținut poporul ucrainean și a condamnat acțiunile lui Putin.

Konstantin Habensky: „A meritat să vorbesc despre Ucraina, cum imediat mi-au răsărit criticile și insultele. Prieteni, opriți-vă până nu e prea târziu! – Da, sunt pentru Ucraina și nu văd nimic rău aici!

Prieteni, dacă tot sunteți atât de negativi în privința mea și a tuturor știrilor – voi șterge toate conturile în viitorul apropiat!

Doresc tuturor fericire și prosperitate, tuturor celor care mă iubesc și celor care nu mă iubesc!”

 

Istoric>

În urmă cu aproximativ 75 de ani, Hermann Göring, locotenentul lui Adolf HITLER, a depus mărturie la Curtea de Apel de la Nürnberg, fiind întrebat:

– Cum ai făcut ca poporul german să accepte toate acestea?!?

El a raspuns:

„A fost foarte ușor, nu are nici o legătură cu nazismul, are legătură cu natura umană.

O poți face într-un regim nazist, socialist, comunist, într-o monarhie și chiar într-o democrație.

Singurul lucru care trebuie făcut pentru a înrobi oamenii este să-i sperii.

Dacă reușiți să găsiți o modalitate de a speria oamenii, îi puteți face să facă ceea ce doriți”

 

Dragi parinti, copii… Patria mea

Nina Corcinschi:„Nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii”

„Mirosul de carte se amesteca primăvara cu mirosul florii de tei, de după geamul deschis. Dacă există un Paradis al copilăriei, pentru mine acel Paradis s-a numit Biblioteca mamei Viorica.”
Cărțile ei sunt foarte populare în rândurile scriitorilor. Care este secretul talentului ei? Simplu – o narațiune care se dezvoltă dinamic, îmbinând erudiția cu vocația scrisului, într-un limbaj antrenant și savuros.
Conștientizarea de sine ca scriitor vine la un om după multă muncă asupra cărții. Și atunci când talentul, dragostea pentru literatură, dorința de cunoaștere și o capacitate uimitoare de muncă se împletesc minunat într-un scriitor, acesta ocupă un loc special printre semenii săi. Astfel este Nina Corcinschi, o scriitoare apreciată de cititori și „iubită de cărți”. De aceea și și-a întitulat un volum „Cărțile care mă iubesc”. În atenția ei se află o varietate de aspecte de istorie și critică literară, un loc aparte ocupând literature contemporană. Face critică literară de întâmpinare, dar este cunoscută în special prin cercetarea științifică, prin monografiile și studiile literare publicate în reviste importante. Cărțile ei se disting printr-un stil matur, viguros, printr-o îndelung exersată capacitate de analiză a literaturii, prin diagnostice clare și precise. Nina Corcinschi se impune ca o excelentă autoare și expert în domeniul său. Pentru cititori simpli, studiile autoarei merită timpul necesar pentru a fi înțelese… „Când îmi scriu textele, când sunt în arealul protector al literaturii și criticii literare, mă simt în largul meu”.

În prezent, Nina Corcinschi continuă să scrie critică literară. Coordonează proiectele de cercetare la Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”, unde este director. Coordonează și teze de doctorat, predă cursuri de literatură la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” etc. Mereu se informează în legătură cu noile apariții editoriale și scrie despre literatura din Basarabia în cadrul a două rubrici, în revistele Timpul (Iași) și Vatra (Târgu-Mureș). Face și emisiuni televizate, cum ar fi Cartea Basarabiei , la Axial TV, comentând cele mai reușite cărți scrise de basarabeni.
Îi place să creeze singură, în liniște, rareori scrie în echipă, iar când ultimul capitol se termină, se dedică familiei, copiilor săi pe care îi adoră… Cu toate că este cercetător științific, pune cel mai mare preț pe valorile umane, nu atât pe inteligența minții, cât pe cea a inimii, pe bunătate, empatie, generozitate.
„Marile mele lecții de frumusețe îmi sunt oamenii, sunt mereu uimită și pioasă în fața frumuseții umane, a bunătății. Mă simt bine când am în preajma mea oameni buni, în care umanitatea capătă cele mai senine forme. Oameni al cărui relief sufletesc este blând, calm, iubitor și odihnitor. E o mutare de accente, pe care mi-a adus-o timpul, cu decepțiile sale inerente, care nu ne scutesc pe nimeni dintre noi și se constituie în lecții ale vieții. Acum nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii. Pe înțelepciunea, care asigură nu cunoașterea, ci înțelegerea. În preajma oamenilor înțelepți, lecuiți de vanitate – cred că alte două calități esențiale, umorul și bunătatea, de acolo vin, din înțelepciune – mă simt în largul meu.”- Nina Corcinschi
Nina de mică a fost singură. Nu a avut prin preajmă decât părinții, bunicii din ambele părți erau decedați. Unica bucurie îi erau cărțile și biblioteca din sat, la care mama lucra în calitate de bibliotecară. Nina trăia în paradisul ei literar și cele mai frumoase clipe ale vieții sale de copil s-au scurs acolo, în bibliotecă. Își amintește unde se aflau revistele Nistru, unde era amplasată literatura universală, revede și acum cum cădea lumina de la geam pe cotoarele prozei lui Sadoveanu. Amintirile o emoționează și acum: rafturile pline cu cărți, patefonul din care răsunau cântecele lui Ion Suruceanu, Toto Cutunio; mesele încărcate cu reviste și ziare, inconfundabilul miros de hârtie și tipar; totul întruchipa bucuria întânirii cu cartea. – „Niciun loc nu e atât de viu în amintirile mele de cândva”. – „Aud vocea blândă și caldă a mamei, văd aevea prezența ei zâmbitoare printre rafturile de cărți. Sunt doar două locuri unde mă visez mereu: în casa părintească și la bibliotecă.” Biblioteca publică din Orhei „este madlena mea”, scria Nina într-o postare. Și mărturisește că momentele de glorie ale copilăriei îi sunt strâns legate de acei pereți înalți, de sanctuar, plini de cărți, pe care le putea atinge. Atât de multe cărți adunate la un loc, copila din Dișcova nu mai văzuse altundeva. Nina o ruga pe mama s-o ia la biblioteca din Orhei și cât timp ea participa la seminare împreună cu celelalte bibliotecare, fata se plimba prin sălile cu expoziții și cărți, urca și cobora scările și apoi ieșea afară, unde „o izbea aerul proaspăt, tumultos de „altă” lume”…
Din tihna Dișcovei și singurătatea ei de copil care hoinărea mai mult prin păduri decât printre oameni, se pomenea în plin vacarm al orașului, care o tulbura și o fascina. Nu avea voie să se îndepărteze, i se părea o aventură extraordinară să înconjoare monumentul lui Vasile Lupu, să se plimbe prin curte, să cerceteze împrejurimile…
Astăzi, „Dișcova copilăriei mele, din care am plecat după clasa a IX-a, la Orhei, ca să revin mai apoi în vacanțe care s-au tot scurtat din an în an până au devenit vizite grăbite la casa părintească, și de la un timp – la cimitirele părinților mei, e tot mai mult un vis. E amintire, spațiu al regretelor, Vale a Plângerii… Reprezentările despre baștina mea nu sunt unitare, cât au fost vii părinții au avut un relief blând, luminos. După, spațiul s-a înnegurat, a devenit cețos, irespirabil. De parcă o cometă, un astru ostil, ca în filmele de sfârșit de lume, a despicat timpul în două. Lumea în două. De până și de după. Acum, când mă gândesc la Dișcova, văd alături cele două morminte ale părinților. Întâi mama Viorica, apoi tata Ion. Văd casa părintească, în care locuiesc niște tineri. Și vechea bibliotecă sătească, din care s-a păstrat o imagine palidă, diformă a bibliotecii de cândva. Și oameni în căruțe, care mă privesc curioși, pe care-i privesc cu jenă, pentru că nu-i mai recunosc.”
În spatele bibliotecii era un copac uriaș de vișini, de atunci vișinele sunt fructele ei preferate. Se vede cățărată în copac, cu bucuria că poate urca atât de sus. Iar lângă bibliotecă, magazinul cu veșnica tentație – bomboanele. Se întâmpla să facă și spectacolele de copil alintat pentru a primi dulciurile dorite. Iar pentru bomboane cu vișină în rom a primit cea mai memorabilă bătaie cu urzica, de la mama. „Nimic nu mi-a făcut copilăria mai fericită decât cărțile. Să iau cheile în lipsa mamei, să pătrund în bibliotecă, să încui ușa pe dinăuntru și să mă bucur de cărți. Să le mângâi cotoarele, să le inhalez cu bucurie mirosul, să le răsfoiesc – toată numai curiozitate și plăcere. Visele mele de adult au miros de cărți, miros de bibliotecă. Visele mele se plimbă printre rafturi de cărți, au memoria locului exact unde se putea găsi Dostoievski și Tolstoi. Și în celălalt capăt, pe dreapta – literatura română. Dacă literatura universală era în colțul mai dosit-miraculos al bibliotecii, pe raftul cu literatura română mereu cădea soarele. Sus era literatura grea – Rebreanu, Camil Petrescu, Eliade, rafturile de jos erau cu literatura pentru copii – Emil Gârleanu, poveștile lui Creangă, povești populare moldovenești etc.”
Nu ar mai putea să vadă prezentul satului natal, fără a simți firile invizibile care-l leagă de trecutul din memoria ei. De aceea, – spune Nina, – realitatea Dișcovei de acum e una glisantă, o imagine nu e niciodată statică și autarhică, un pârlaz, bunăoară, „mă duce cu gândul la mine mică sărindu-l, la oamenii care mă privesc, la ceilalți copii, vocea cărora o aud străpungând timpul”. Peretele din fața magazinului nu e doar un perete. Pe el erau cândva lipite afișele filmelor indiene. Era peretele reveriilor sale de copil, mergea acolo în fiecare zi să vadă dacă nu cumva e lipit pe el afișul fermecat. Era gardul Promisiunii. Gardul care anunța marele eveniment: în data cutare, seara, va rula un film indian celebru. Numai să nu se îmbete cei doi mecanici din satul vecin, Puțintei, și să uite să vină pe bicicleta lor zgomotoasă. Numai să nu fie presiunea electrică prea mare și să se stingă lumina în timpul filmului, cum se întâmpla adeseori. Și mai era ceva în acel spațiu din apropierea gardului. Acolo, în fața casei de cultură și a bibliotecii, de hram, pe 4 august, și de Paște, era joc în sat. Veneau muzicanți și cântau până dimineața. Curtea se umplea de lume, tineri și mai bătrâni, petrecăreți veseli, flăcăi care ocheau fete și le scoteau la joc, ca spre dimineață să le petreacă acasă. Aerul vibra de muzică, de mirosuri de pârjoale și sarmale, dar mai ales de emoții, în acele două zile de hram. Nicio sărbătoare nu avea o mai mare rezonanță socială ca hramul copilăriei mele. Nicio altă sărbătoare nu crea așa un vuiet și o forfotă înainte cu vreo lună de hram și vreo 2 luni după. Până la marele eveniment se făcea curățenia anuală, se spălau țolurile, se înșirau afară covoarele și în casă pereții se dădeau cu var și ușile cu vopsea. Afară, la fel, se vopseau casa, gardul și poarta. Meniul se pregătea cu câteva zile înainte. Răcituri, sarmale, legume, gogoașe cu brânză, pârjoale și sculătoarea – orez cu lapte. Totul copt în oale, în cuptorul din curte. În noaptea de dinaintea hramului, mama niciodată nu dormea, gătea mâncarea la cuptorul de afară. Dimineața devreme mă trezea și mă trimitea în beci să pun farfuriile cu răcituri. Beciul ținea loc de frigider, nu am avut frigider decât hăt, târziu, după anii 2000. Țăranii, cei mai mulți, își răceau mâncarea în beci. Cum mai pluteau mirosurile de pârjoale în aerul rele al dimineții! De hram aveam neapărat rochie nouă, cumpărată la piața din Orhei. O rochie albă, care-mi accentua frumos talia, am păstrat-o așa, din nostalgie, mult timp după ce am plecat din sat.”
Ce mai e Dișcova Ninei în prezent? – „Un sat însingurat, părăsit de tineri, abandonat de săteni, risipiți prin lume după câștig. Un sat îmbătrânit subit. Golit de voci, de mișcarea de cândva… Acum, Dișcova îmi vorbește preponderent prin mirosuri. Acestea îmi reînvie realități dosite adânc în memorie. Mirosul de iarbă proaspăt tăiată, de colb, de fum toamna. Dar cel mai tulburător – mirosul de cărți. Nimic nu-mi poate altera mirosul cărților din biblioteca de cândva.”
Studiile universitare Nina le-a făcut la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, la Filologie, specialitatea limba română-limba latină: „Au fost ani grei, anii post ‘90, de o sărăcie lucie. Biata mama nu avea bani nici pentru drum – 9 lei pe atunci. Veneam acasă o data la două săptămâni și eram încărcată de acasă cu ce mai găsea mama prin beci – borcane cu salată, pâine coaptă de acasă, cartofi și făină. Acestea trebuiau să-mi ajungă pentru 2 săptămâni.”
Procesul literar modern necesită o critică literară modernă. Fiecare autor are propriul său drum spre critică, propria experiență literară acumulată de-a lungul anilor și care reprezintă, în primul rând, interes științific.
Adevăratele studii ale Ninei au fost cele postuniversitare – de autodidact. Era deja măritată și cu fiica Cătălina în brațe, când ideea unui doctorat în literatură i s-a părut „soluția salvatoare a identității mele feminine”, care se reducea în acel moment la statutul de soție și mamă. Nu a fost un orgoliu profesionist, ci o necesitate vitală. Scrierea acelei teze de doctorat (despre publicistica lui Nicolae Dabija, sub coordonarea lui Ion Ciocanu – o altă paranteză e că nu ea a ales nici tema, nici conducătorul) a fost un supliciu, întrecut doar de procesul susținerii. Acesta a durat 2 ani, cu mari impedimente ideologice, era anul 2006, comunismul instituționalizat, în persoana politrucului H. Corbu, personaj-cheie la susținerile de teză, încă era în forță. Nina și-a luat revanșa cu al doilea doctorat, scriind despre romanul erotic…
Pasiunile Ninei Corcinschi de maturitate sunt Spectacolele de Operă, parfumurile și recitirea cărților dragi. Și scrisul, desigur.
Cugetări, expresii, aprecieri literare:

• „Nina, vezi că ai acoperit toată cultura şi o bună bucată de educaţie. Mă bucură mult, mă însoreşte (chiar dacă nu se vede) colaborarea cu Institutul de Filologie Română „B. P. Hasdeu”, condus de tine, şi cu tine, în mod absolut special. Mulţumim” /Silvia Caloianu/

• „Nina Corcinschi este în opinia mea un astfel de talent în critica literară de la noi, este omul cu un veritabil instinct al valorii și al talentului și cu o tot atât de remarcabilă ideosincrazie pentru tot ce înseamnă veleitarism și mediocritate. Am aplaudat în nenumărate rânduri diagnosticele atât de precise pe care le-a pus cărților și autorilor despre care a scris. O minte și o scriitură limpezi și pătrunzătoare, un dar analitic subtil dublat de un temperament de luptătoare, o voce puternică și delicată în același timp – sunt doar câteva din datele acestui condei inconfundabil. Mi se pare că orice autor își dorește ca Nina Corcinschi să scrie despre cartea lui, pentru că oricum ar face-o – elogios ori critic – ai de învățat lucruri pe care n-o să ți le spună nimeni altcineva. Iar dacă te laudă, dobândești imunitate la criticile oricui”. /Constantin Cheianu/
• „Cartea Ninei Corcinschi „Arcul voltaic”. Textul ca lume (i)mediată e scrisă cu nerv, coerent, refuzând atât viciile criticii masculine enunţate mai sus dar şi pe cele (tradiţionale) ale unei anumite critici feminine autohtone: pelteaua divagaţiilor liricoide, în primul rând, şi ridicolele aproximări şi dezechilibre ale pasului critic atunci când comentariul încearcă a escalada nişte înălţimi mai anevoioase ale gândirii. „Imediatul” este mereu dublat de „mediat” în esenţialitatea unei prezenţe afective a „(i)mediatului” unei critici ardente şi detaşate totodată. De aici şi dubla natură a acestor articole critice: energie şi logică, formule concise scânteietoare şi bucle teoretizante, dexteritate şi rigoare. Comentariile aerisite, mizând pe colocvialitatea tonului, alternează ori se asociază cu riguroase analize de gramatică a sensurilor. Impresiile lecturilor imediate coexistă cu acribia şi decelarea minuţioasă în perspectiva unor metode consacrate de investigaţie critică. Sprinteneala condeiului e insesizabil înlocuită de un stil auster, grav, iar atitudinea ludică, pigmentată cu umor sau cu o uşoară ironie, se întâlneşte cu ceremonialuri meticuloase de cercetare literară” (Andrei Țurcanu).
• „Narațiunile erosului”-„ O citesc pe Nina Corcinschi de multă vreme și de fiecare dată o fac cu încredere, dar și cu plăcere. Critica ei emană nu doar suplețe, inteligență, verticalitate, ci și o grație pe care eu unul nu mi-o permit. Spune ce are de spus, convinge, dar și seduce. Citești și îți dai seama că te-a cucerit în timp ce te-a câștigat de partea ei… Nina Corcinschi e o îndrăgostită de literatură, pe care nu și-a ales-o numai ca domeniu de cercetare, ci, am impresia, și ca azimut. Tema cărții de față, pentru care i-a trebuit curaj (nu doar social, profesional, ci și existențial), pornește din fascinație și din tensiunea de a înțelege viața prin intermediul culturii… Lectura Ninei Corcinschi este una care nu-și refuză voluptatea. Aici e aici: literatura e un obiect erotic sau, atunci când iese din medie, capătă corporalitate. Scriitura e trup, are ritm, provoacă reacții. Dintre cele mai elementare. Simple și atotcuprinzătoare adică. Erotismul e înscenare livrescă a unor senzații. A scrie despre erotism e un gest erotic… Autoarea pornește de la provocările pe care literatura însăși le ridică în fața cercetătorului: dacă în romanul clasic, tradițional eroticul era mai curând evitat sau obliga la strategii ale subversiunii, pentru a nu leza pudibonderia de fațadă a spiritului burghez, romanul modern și postmodern detabuizează imaginarul și intensifică intimitatea, pe care o extinde chiar și asupra fenomenelor cetății. Se contopesc, sub semnul ficțiunii, spațiul privat cu cel public. După cum remarcă autoarea, imaginarul erotic își întețește aspectul senzual, ca urmare a acceptării corporalității și a imaginarului plăcerii ca teme recurente în spațiul public. Romanul nu numai că se repliază în fața acestui fenomen, dar și reprezintă unul dintre factorii esențiali de schimbare a sensibilității, de emancipare a moravurilor…” /Bogdan Crețu/
• „Liberă în opţiuni, Nina Corcinschi este de-a dreptul degajată în modul de tratare a materialului literar şi cu totul nestingherită în analize, aprecieri şi verdicte. Aici imediatul criticii se dublează, victorios, de nestânjeneala unei siguranţe a instrumentelor critice, cu ajutorul cărora simpla lectură, mediată, devine lectură şi comentariu critic. Nu mai e vorba, s-o spunem apăsat, de acea slobozenie impresionistă cu care ne-a cam plictisit o anumită critică a improvizărilor şi a afectelor dezgolite.Trecută prin lentilele groase ale teoriei, reacţia emotivă în faţa textului tinde întruna să fie subsumată reflecţiei şi analizei, se decantează şi se încheagă în fraze suculente şi în formule critic de sinteză nuanţate. Sunt formule pline de curaj, memorabile, dincolo de care se resimte libertatea de gândire, dar şi rigoarea abordării, chiar dacă uneori această rigoare mai poartă semnele unei obstinate tentaţii teoretizante. Cu siguranţă, viitorii cercetători ai autorilor şi ai textelor date nu vor mai putea trece fără să le ia în seamă” (Andrei Țurcanu).
• 
  Nina Corcinschi este și un om implicat civic, are mereu un cuvânt de spus despre probleme de limbă, de cultură, de politică.
• „Limba română vorbită în Republica Moldova după 30 de ani de la declararea independenței este impurificată și maculată de elemente rusești, dar și de elemente din limba engleză, care au câștigat tot mai mult teren. Tot aud studenții în pauzele de la ore, vorbind un cuvânt în română, altul în rusă și un al treilea în engleză. Am ajuns să avem o limbă română pestriță, foarte diversă în elemente împrumutate din alte limbi” /N. Corcinschi/
• Referitor la Războiul rus împotriva Ucrainei /24 februarie 2022/ :„Ucraina acum e o rană vie. Oameni care trăiau ca și noi, cu bunele și relele lor, s-au pomenit bombardați, scoși din case de un asasin. Niște copii cărora abia le-a mijit musteața devin carne de tun, într-un război pe care nu ei l-au provocat. Un agresor cu năluciri imperialiste dispune cum vrea de viețile lor! Dacă nu puteți ajuta, nu vă obligă nimeni. Dacă nu puteți empatiza cu suferința aproapelui, cel puțin, demonstrați decență. Orice comentariu de genul „românii din Ucraina erau considerați… Insula șerpilor nu era a lor… erau prea cu nasul pe sus etc.”, în acest context al suferinței, al proximității morții este OBSCEN! Și spune multe despre cât de (ne)oameni sunteți! Ce putem face pentru ucrainenii care s-au pomenit scoși din case, bombardați, asediați, în pericol de moarte? Cel puțin să le respectăm suferința și doliul!
  Nu suntem naivi. Dacă Ucraina cade, imediat cade și Republica Moldova! Mulțumim pentru solidaritate, frați români!” /Nina Corcinschi/
  Iată și un fragment în care criticul literar lasă loc scriitoarei:
• „Acum 2 zile am revenit la Dișcova mea. Am mers direct spre cimitir, la părinți. Eram toropită de căldură, obosită de drumul rău al satului care făcea mașina să scârțâie din toate încheieturile. În praful drumului, de undeva a apărut o bătrână. Mergea greu, părea că vrea să treacă podețul spre cimitir, așa că am oprit cu gând s-o iau cu mașina. Bătrâna s-a oprit și atunci am văzut-o mai bine. Era înfofolită în multe haine, avea basma de lână pe cap, deși era o căldură sufocantă. Un ochi îi era sec, orbit, celălalt abia mijit. Din gură îi curgea un firicel de salivă. Nu părea însă dizgrațioasă, nu inspira oroare. Doar milă. Mă duc la Dișcova, eu îs din Dișcova a explicat bătrâna. Și unde te duci, mătușă?. Mă duc la mama mea, mama mă așteaptă, că e măritată aici, în Dișcova. Atunci am înțeles că bătrâna delira și am vrut să pornim din loc. Dar tu cine ești, de-a cui ești, mă întrebă ea. Eu sunt fiica lui Vanea și a Vioricăi Maler. Îi cunoști pe părinții mei? Da, îi cunosc, buni oameni, dar au murit amândoi. Vorbele ei m-au tulburat, bătrâna nu era dementă cu totul, știa că părinții mei nu mai sunt în viață. Mama ta, Viorica era o femeie cumsecade, dar s-a prăpădit. Buni oameni, buni oameni. Dar eu sunt săracă și mă duc la mama, că mă așteaptă. Vorbea repede, mult, repetând aceleași vorbe. Avea clipe de luciditate, așa cum avea și rătăciri de memorie. În avalanșa ei de amintiri nu distingea prezentul de trecut. Am întrebat-o cine este, cum o cheamă. Ileana Herea mă cheamă. Și mă duc la mama. Că mă așteaptă, că e măritată în Dișcova. Nicolae, colegul de drum, a scos 50 de lei și i-a dat. Bătrâna a mulțumit apăsat, Dumnezeu să vă apere, Dumnezeu să vă păzească! O clipă m-am gândit să-i mai dau și eu niște bani, dar ceva m-a oprit. Părea că nu de bani avea nevoie bătrâna, chit că se bucurase de acei 50 de lei. Părea ruptă de materialitatea lumii, vorbele ei fără șir, privirea ei abia mijită cu singurul ochi care-i rămăsese viu, îmi amorți cumva instinctul de-a o ajuta, așa cum preconizasem inițial, când oprisem mașina. M-a străbătut atunci intuiția că mai degrabă ea are ceva pentru mine, decât eu pentru ea. M-am întrebat cine o fi fiind Elena Herea, avusesem o colegă cu numele Herea, poate era o rudă de-a ei? I-am urat bătrânei sănătate și am plecat mai departe, dar imaginea ei m-a urmărit mult timp după.
  Bătrâna părea provenită din liniștea și singurătatea marqueziană a Dișcovei, din alcătuirea mistică a satului vechi, adusă de firul amintirilor, răsărită din colbul drumului, din memoria acestuia, ca să îngâne viața cu moartea, trecutul cu prezentul. O bătrână-oracol, care-mi spunea că o așteaptă mama ei, mie, care mergeam la mama mea din cimitir. O imagine cronotopică a Dișcovei, bătrână, ofilită, mutilată de timp, dar încă vie, dureros de vie. Oare nu asta a rămas din Dișcova mea – un sat situat între lumea veche și cea nouă, între memorie, reverie, vis și realitatea care încă-și caută un nume? /Nina Corcinschi/
• 
  Sarcina Ninei Corcinschi este să atragă atenția asupra unei lucrări importante, să provoace cititorul la un dialog cu cartea, să-l ajute să distingă între literatură bună și literatura proastă, să-i dea repere de lectură.
• „Nina Corcinschi cred că singurul, deocamdată, reprezentant al noului val al criticii universitar-academice ce a vădit, e drept că doar într-un singur volum din cele publicate până acum, Arcul voltaic, apetența pentru examenul critic propriu-zis, curajos și nemotivat de nimic altceva decât de propriile sale gusturi (ultragiate sau măgulite)”, scrie Adrian Ciubotaru.
• Date biografice si activitatea literară:
  Nina Corcinschi s-a născut la 20 septembrie 1979 în satul Dișcova, raionul Orhei. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău. Este doctor habilitat în filologie, conferențiar universitar, director al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al Ministerului Educației și Cercetării. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și din România.
  A publicat volumele ”Poezie și Publicistică. Interferenţa limbajelor”, ”Arcul voltaic. Textul ca realitate (i)mediată”, ”Publicistica literară din Republica Moldova (în colab.), ”Cărțile care mă iubesc”, ”Cartea din mâna lui Hamlet. Andrei Țurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi (în colab.), ”Narațiunile erosului”,„ Realitatea ca hologramă” ș.a. A îngrijit edițiile Alexandru Robot. Scrieri. Poezie. Proză. Publicistică. Eseu (2018), Alexandru Robot. Scrieri. Eseu. Publicistică. Cronici. Interviuri (2019) și a pregătit (selecție și prefață) antologia Rost, de Andrei Țurcanu (2018) și ediția Andrei Țurcanu, un destin asumat (2020). A fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (2008, 2013), Premiul Academiei de Ştiințe a Moldovei pentru critică literară (2010, 2012), Premiul Academiei de Științe a Moldovei în domeniul literaturii „Grigore Vieru” (2018), Premiul „Ion Creangă” al Muzeului Național al Literaturii Române, Iași (2019), Premiul „Ioan Strat” pentru management cultural, acordat de Revista „Convorbiri literare”, Iași (2019) și cu Premiul Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova (2018, 2020).
• Interviu Svetlana Vizitiu, Impresii…
• Imagini din arhiva N.C.

Pentru educație și dezvoltare personală! Top 8 cărți

Îmi doresc o nouă perioadă pentru țara mea. Dar nu perioada la care am ajuns, din păcate, ci una complet diferită. Observ că s-a schimbat în primul rând etica. Înainte exista un cod al eticii: nu e frumos să i-ei lucruri străine, iar pe cei slabi nu e bine să-i obijduiești. Dar, cei de la putere permanent ne demonstrează că este bine să-i obijduim pe cei slabi și – să iei un lucru străin, la fel e bine. Dacă e nevoie mare! Avem de-a face cu apariția unei noi etici și nu se știe de loc, cum ne va afecta viața noastră în continuare. Cu toate că, de ce nu, poate că și știm. – Va răsuna și ne va afecta foarte rău. Urmând etica nouă – se va schimba și estetica, stilul vieții, chiar și genul ei. Deja vedem antrenamentele ei de artă la televizor. Analiștii ne șochează, cu sinceritate și cu încăpățânare ne afirmă despre război, război, război – la orice post TV. Și doar avem soluții pentru mântuirea noastră! Să declarăm… Americii/Rusiei război și… să ne predăm imediat! Așa că și aici, putem începe cu o răutate și – imediat să renunțăm, de ce nu! Haideți să fugim/izbăvim de rele…   🙂

Să continuăm cu educația și dezvoltarea noastră personală (am promis!), cu cărțile pe care le recomand spre #lectură, în primul rând, și disponibile pentru voi – la #BibliotecaMunicipalaBPHasdeu! Vivat!.. (Svetlana Vizitiu)

• „Cum gândește creierul” (Evoluția inteligenței) de William H. Calvin   

Când ascultăm o persoană vorbind sau când citim o pagină tipărită, mult din ceea ce credem sau auzim este furnizat de memoria noastră. Ne scapă greșelile de tipar, imaginându-ne literele corecte, deși le vedem pe cele greșite; și cât de puțin auzim de fapt când ascultăm un discurs, realizăm când mergem la un teatru străin; căci ceea ce ne supără nu e atât faptul că nu putem înțelege ce zic actorii, cât faptul că nu putem Auzi cuvintele lor. Realitatea e că, în condiții similare, auzim tot atât de puțin și acasă, numai că mintea noastră fiind plină de asociații verbale englezești (rusești), furnizează materialul necesar înțelegerii pe baza unei mult mai ușoare sugestii auditive.

Publicat în peste 25 de limbi, volumul cuprinde 12 cărți de difuzare a informației științifice într-o formă accesibilă publicului larg. O încercare de a defini inteligența; o perspectivă evoluționistă asupra dezvoltării inteligenței, invocând domenii ce merg de la astrofizică la zoologie, idei și teorii cele mai noi, alături de rezultate recente din neuroștiințe, antropopologie, biologie, climatologie, lingvistică – în căutarea mecanismelor de autoorganizare, cu desprinderea inteligenței umane, mecanisme care explică apariția conștiinței, dar și a subconștientului.

„Când nu ai alte date decât cele furnizate de propria viață mentală, e ușor să dai interpretări fanteziste umbrelor de pe perete. Totuși, uneori asta-i tot ce poți face, iar Platon și Descartes au făcut-o bine, la vremea lor. Dar când poți face mai mult, de ce să te mulțumești cu o catalogare a umbrelor? Sau să continui să faci jocuri de cuvinte? Cineva realizează până la urmă că însuși cuvântul este o aproximație foarte săracă a procesului pe care îl reprezintă. Până la sfârșitul acestei cărți, cititorul va fi în stare, sper, să-și imagineze anumite procese neurale ce pot avea ca rezultat conștiința – procese ce pot opera suficient de rapid pentru a constitui o inteligență ageră.”

„Știința (pentru cei a căror educație o include) poate elimina ceea ce era odată un mister înfricoșător. Nu numai că știința ne dă putere, punând bazele unei mai bune tehnologii, dar ea ajută în primul rând la prevenirea necazurilor. Cunoașterea poate fi ca un vaccin, imunizându-ne împotriva temerilor false și a mișcărilor greșite.”

• „Einștein – bucuria gândirii”. Vol. 3, de Francois Balibar

„Confortul și fericirea nu mi-au părut niciodată ca fiind obiective de atins. Posesiunile, succesul de fațadă și luxul mi-au displăcut întotdeauna din prima tinerețe”

Einștein era un „dinozaur” al științei, dar nu a aparținut niciodată unei echipe de cercetare. În această privință, el aparține, într-adevăr altei epoci, deoarece în zilele noastre cercetarea științifică nu este concepută decât în mod organizat, în laboratoare și în echipe subvenționate de stat sau de industrie.  Cu inclinații deosebite spre matematică, și-a dorit de mic să urmeze studiile în acest domeniu, însă mijloacele limitate ale părinților nu i-au permis să-și satisfacă dorința…

Autorul prezintă experiența unui savant și a unei ființe de excepție, a cărui viață s-a desfășurat sub semnul unei singure divize:„Die Freude am Denken”, bucuria gândirii. Veți cunoaște totul despre viață și activitate, emancipare economică, ascensiune socială a evreilor germani la sf. sec. XIX, precum și despre urmașii lui Einștein în mecanica cuantică.

„Pentru un om ca mine, are loc o turnură decisivă în evoluția sa atunci când încetează treptat să se intereseze de ceea ce este personal sau efeme pentru a-și canaliza toate eforturile asupra înțelegerii intelectuale a lucrurilor. Ceea ce este esențial în existența unui om ca mine este „ce” gândește  și „cum” gândește, și nu ceea ce face și simte” (Einștein)

• „Antichitatea în filosofia lui Nietzche” de Olga Vâlcan

Încă din anii studenției, Nietzche și-a propus să facă din studiul filologic un instrument de evaluare a unei civilizații… Prin studiile sale filologice, Nietzche a vrut să depășească atât ariditatea atitudinii specialiștilor în acest domeniu cât și credința falsă, potrivit căreia elenitatea era percepută doar prin prisma descoperirilor arheologice și a interpretării trunchiate a textelor antice. Mai mult, spre deosebire de scriitorii germani care l-au precedat (de la Winckelmann la Goethe), el nu considera că apogeul culturii grecești este atins în epoca lui Pericle, a lui Socrate și Platon, ci în epoca presocratică, aceea a marilor tragedii și a lui Homer. Surprindem o similaritate cu poziția lui Rousseau, atât de criticat de Nietzsche, vizavi de influența civilizației asupra culturii…

„Cu cât, stând în curțile exterioare ale filologiei, privesc mai mult și mai lucid în sanctuarele ei, cu atât mai mult caut să găsesc discipoli. Este un studiu care cere sudoare, dar care și merită într-adevăr orice efort. Sentimentul puternic și inviorător al unei misiuni pe viață se instalează destul de curând în conștiința adevăratuluyi filolog” (Nietzche)

Cred că cititorilor va fi la fel de interesant să răsfoiască cartea, să afle despre ideile și studiile lui Nietzche din dialoguri și corespondența lui cu alți filologi.

• „Relații publice din perspectiva internațională” de Simona-Mirela Miculescu

„Dacă sunteți ex-jurnalist, rețineți că, pentru meseria de specialist în relații publice, este bună o bază în jurnalism, dar nu puneți foarte mult accent pe asta. Jurnaliștii buni nu sunt în mod necesar și buni purtători de cuvânt – și invers. Purtătorii de cuvânt nu vorbesc în numele lor, ci în numele autorității competente pe care o reprezintă. Așa că trebuie să vă asigurați că punctele de vedere pe care le expuneți nu sunt numai ale voastre, ci și ale autorității respective – și au fost aprobate de aceasta”; „Învață să apreciezi cercetarea calitativă și cantitativă.”; „ Nu ezita să ceri un sfat sau să ceri ajutor”; „Spune clienților adevărul, chiar dacă nu vor să audă asta. Fii un consilier, nu un executant de ordine.”

O carte foarte utilă pentru cititori! Aflăm din ea despre necesitatea unei imagini credibile, perspective și importanța specialiștilor în relații publice; soluții la diversele probleme întâlnite în activitatea lor; opinii și experiența concrete cu privire la provocări în comunicare, confruntări de relații interpersonale, secretul succesului individual în carieră, tendințe de domeniu și varia îndrumări utile în relații publice.

„Ieri difuzarea era o provocare; astăzi îți este la îndemână, gratis, prin e-mail. Internetul a revoluționat comunicarea. Dar, teancurile de hârtie, despre care se vorbea din anii ”70 că sunt un fenomen pe cale de dispariție, devin din ce în ce mai mari. Cred că cea mai bună rețetă este să te lași purtat de val.”

• „Floarea vârstei” de Jane Fonda

„Oamenii în vârstă știu ce vor, caută să-și îmbogățească viața, să-i dea un sens mai profund și se vor descotorosi de ceea ce nu le mai trebuie”

Recomand! Un volum scris din experiență reală: cu realizări și îndrumări de a întrezări următorul drum pentru… a îmbătrâni frumos. Cum să profităm din plin de a doua parte a vieții. Gândirea pozitivă, alimentație sănătoasă, ingrediente și rețete, dragostea, importanța prieteniei, viața sexuală, relații și cunoștințe noi în căutare a iubirii, deschiderea eu-lui, ce lăsăm în urma noastră, ghid de meditație conștientă: toate acestea recomendări pentru voi, dragi cititori, vor fi foarte utile și necesare în viață! Cu toată viteza – Înainte și până la capăt!

„Viața ți-a arătat că poți supraviețui, așa că vei supraviețui și de data asta. Și, nemaifiind în mijlocul luptei, ca înainte, nu mai este nevoie nici să stai permanent în alertă, ci poți accepta mai ușor și poți lăsa lucrurile să vină de la sine. Nu ne putem opune fiecărei adversități, fiecărei probleme care se ivește, așa că a învăța să cedăm și să ne adaptăm este cel puțin la fel de important ca a câștiga, pentru că nu putem avea totul. Este ca în artele marțiale, nu te opui forței care vine spre tine, ci încerci să o conduci în altă direcție. Asta este ceea ce cred eu că se întâmplă cu vârsta.”

• ”Clonele – șocul viitorului” de Andrei Dorobanțu

Frontierele cunoașterii sunt nemărginite! În special, atunci când apar furtuni în științele vieții. „Dacă secolul trecut a aparținut Fizicii, cel actual pare a fi a Geneticii. S-au născut cu adevărat primele clone umane? Vom trăi într-o lume populată cu Himere?” Se întreabă tot mai des oamenii. O enciclopedie practică, științifică și literară: acest volum de buzunar – cu cunoștințe la îndemână, probabil va potoli curiozitatea celor interesați de subiect, cu răspunsurile oferite de omul de știință și profilic publicist A. Dorobanțu.

„Ar fi clona rezultată normală din punct de vedere biologic? – Tehnica în sine implică un mare risc de mutație genetică. În al doilea rând, o clonă obținută nu este la fel ca un embrion rezultat prin fecundare naturală. Un singur exemplu: În fiecare dintre noi, în mitocondriile din fiecare celulă din organism, se găsește un al doilea set de material genetic, care provine 100% de la mamă (tată nu contribuie cu nimic la acest set de gene) și ale cărui funcții suntem departe de a le înțelege, cu excepția câtorva proteine de structură din mitocondrie. În procesul obținerii „clonei umane” acest set de gene NU se transferă…” „Încă nu este clară implicația acestor modificări asupra evoluției clonei sau descendenților acesteia.”

• „Shiva svarodaya. Știința suflului și filozofia tattvelor” de Ramă Prasăd

Fenomenul luminii în Univers rămâne fără explicație potrivită, la fel și ca celelalte patru eteruri ca fenomenele sunetului, pipăitului, gustului și al mirosului. Autorul încearcă să ne explice toate aceste cinci Tattve subtile care din punctul lui de vedere sunt eteruri ce exprimă starea și modificările suflului nostru. – Cu cât cititorii vor aprofunda mai perseverent această carte, cu atât vor găsi mai multă înțelepciune în ea, – ne convinge autorul din India, Ramă Prasăd. Vreau să vă previn, cartea trebuie citită cu o viteză lentă pentru a înțelege/descifra unii termeni literari mai dificili de realizat pentru mintea noastră…

„Sistemul vaselor sanguine este o pictură exactă a sistemului nervos; numai umbra lui, într-adevăr. Ca și inima, creierul are diviziunile sale superioare și inferioare, creierul mare și creierul mic și, de asemenea, diviziunile dreapta și stânga. Nervii care merg spre cele două părți ale corpului și care se reîntorc acolo, împreună cu acei care merg spre diviziunile superioare și inferioare, corespund cu cele patru petale ale inimii. Deci, acest sistem posedă tot atâția centri de energie ca și celălalt.”

Ați înțeles? Tot subiectul ne îndrumează spre a deveni sănătoși și plini de energie! Baftă în lectură!

• „Exerciții ale reîntregirii” de Nicolae Rusu. Schițe, cronici și eseuri

Trecutul zbuciumat și prezentul la fel, evenimente importante din istoria basarabenilor și despre dreptul la limba maternă, ce poate fi mai real pentru noi și urmașii noștri în istoria pe care o studiem, scrisă și lăsată ca testament de buneii noștri? „Cum orice fel de de nedreptate ce se face unui popor cere legiferare, imediat e acoperit cu talmuduri întregi de istorie nouă, întru a curma memoria națională.”; „Oricât de mult și-ar fi dat Eminescu frâu liber imaginației, niciodată nu și-ar fi închipuit că în afară de discuții discriminatorii se mai pot face greve împotriva limbii…”

Ecouri cu referințe și reverberații ale acelor discursuri, rostite la microfoane de patrioți, funcționari sau scriitori, oamenii de rând, în fața mulțimilor trezite de valul renașterii naționale, se regăsesc în intregul volum al autorului. Despre națiune destrămată. Pentru inteligență, limbă națională română, pentru suflet, pentru neamul nostru… „Reîntregirea nu se așteaptă-n rând!”

„Dar vai de națiunea, căreia i se curmă memoria națională, ea pierde integritatea spirituală” (A. Soljenițîn); „Spunea Dostoevski că frumusețea va salva lumea, dar el avea în vedere că vor salva artiștii și nu demnitarii de stat…” – (din carte)

Cu convingere, că sensul vieții unui om al spiritului poate fi realizat doar în cadrul valorilor naționale ale neamului său…

Svetlana Vizitiu  ❤

Iluzia vietii. Al 500 articol in blog!

Femeilor le vine mai uşor, că știu: bărbaţii vor de la ele doar sex. Iată bărbaţii îşi frământă creierii pentru a găsi răspunsul la întrebarea: Ce vor femeile de la ei?”

Femeia poate spune că poate trăi fără bărbat, dar este – o iluzie. Ea nu poate fi fericită atunci când este capul familiei, atunci e nevoită să ducă o responsabilitate dublă, adică să efectueze două sarcini în acelaşi timp. O femeie devine femeie doar alături de un bărbat. Şi atunci când alături de femeie nu există un bărbat adevărat, feminitatea din ea dispare. Nu poţi fi în acelaşi timp şi prinţesă şi un cal de povară. Deci, ce ne dorim unul de la altul?

Cu vârsta înţelegi mai clar la cine şi a cui părere ţii, şi a cui – nu. Despre resentimente, parcă ar trebui să ierţi, dar e atât de greu uneori să ierţi. Iar să uiţi – e imposibil. Nu am în vedere mărunţişurile obişnuite, zilnice: nici nu face să le ie-i în seamă. Peste resentimentul meu cel mai amar a fost nevoie să lucrez asiduu. Uneori crezi că a trecut, a plecat în trecut departe, şi când te trezeşti în derulare că nu mai poţi răsufla de durerea amintirii. Pentru că atunci când a fost nevoie nu am vorbit în faţă. Nu am ştiut cum să vorbesc. Sau, poate e mai bine că nu am vorbit direct? Depinde de nivelul supărării care te frământă şi – cât de aproape îţi este persoana care ţi-a pricinuit durerea… 

Cel mai eficient mod de a lupta cu durerea în suflet – să nu fugi de ea, să-i vii în întâmpinare, s-o trăieşti, s-o retrăieşti pană dispare de la sine. Fie, te mai lasă ea în pace. Cam aşa ar fi formula universală de vindecare. Retrăind prin dureri, noi, conştient sau inconştient ne călim atât psihologic, cât şi în celelalte. Unicul pericol real este cel de a te înrăuna dur. În trecut – poţi să te intorci doar pentru a scoate lecţii pentru viitor. Lecţii de stăpânire de sine. E complicat, dar e o soluţie bună. Aş dori ca şi amintirile pe lângă toate acestea să rămână plăcute, la fel ca în copilărie în aşteptarea sărbătorilor de iarnă

Fericirea – e o utopie. Dar, omul în continuare nu se lasă. El a inventat inlocuitorii fericirii. Dragostea ca fundament pentru crearea fericirii este imposibilă? Nici aici omul nu se lasă. Ca să fie cât mai apropiaţi de acest sentiment, oamenii au Internet-ul, droguri, alcool… Din nou toate acestea sunt doar iluzii… Cauţi aproape o viaţă întreagă fericirea, crescându-ţi fundul în faţa calculatorului, şi pân-la urmă realizezi că nu te-ai ales decât cu boli şi singurătate.

O familie avea 10 copii, şi doar unul a nimerit sub maşină. Şi Familia se bucura că nu va rămâne singură la bătrâneţe. Altă familie nu avea copii şi se bucura în fine că nu a născut un Hitler sau Stalin. Altă femeie avea doar un copil şi se bucura că nu va trebui să împartă dragostea cu oricine altcineva. Iar altă femeie a infiat trei copii de la orfelinat şi se bucura că ia făcut fericiţi. Altă femeie avea doar un fecior şi acel a decedat, şi ea în cele din urmă se bucura că el nu suferă în continuare şi acum ascultă cântecul îngerilor. A saşea femeie a pierdut patru dintre cinci copii la război şi se bucura că măcar unul a rămas în viaţă… A şaptea femeie toată viaţa a fost bărbat, ca apoi să adune banii pentru a-şi face operaţia transformării şi să se bucure de acest fapt…

Toate acestea cazuri nu ne aduc decât la concluzia că femeia s-a născut nu pentru a fi fericită, ci pentru a adulmeca o bucurie în viaţă… Să ne bucurăm de clipele fericite şi bucurii, oricum!

Credinţa noastră creează realitatea noastră. Primim de la viaţă ceea ce dorim şi în ce credem. Crezi că este minunată şi, ea chiar este minunată. Crezi disperat că viaţa este urâtă şi ea devine urâtă. Crezi că nu există scăpare dintr-o situaţie penibilă – şi, într-adevăr, salvarea nu vine. Atunci când aştepţi să-ţi vină o soluţie, ea apare, şi viceversa, – nu apare niciun leac ca soluţie. Aştepţi problemele, – ele vin neapărat. Te apucă frica să te îmbolnăveşti – şi boala apare imediat. Crezi în succes şi el apare atunci când îl creezi singur. Tu aştepţi fericirea şi – ea vine deja în calea ta! Tot ceea în ce crezi dezvoltă pas cu pas viaţa noastră în continuare. Cât e de bine atunci când ai voinţă de fier şi te poţi controla în orice stare de spirit, şi să-ţi impui cerinţele pe care doreşti şi să le dezvolţi cu reuşită în viaţa ta! Crede în tine, ocupă-te cu ceva util şi toate îndoielile pe parcurs vor dispărea. Chiar nu vei avea timp suficient pentru prostiile care îţi vin în minte…

Integritatea si calitățile morale nu conteaza pentru rețele sociale, din păcate. Dacă penibilul si circul politic aduc cifre, atunci ești apreciat. Deci nu te poți lăsa să fii impresionat de cifre mari de urmaritori la o postare cu o față care ulterior va fi / poate fi eliminat de pe arena politică. Viața zilnic ne demonstrează acest fapt.
Eleganța și bunul gust sunt calități pe care eu ca bloggeriță le admir și le caut. Mereu voi posta impresiile mele despre persoane pe care le urmăresc. Fie, istorii ineteresante din viața de toate zilele… Timpul meu, dar și timpul tău, este valoros, și merită să fie folosit pentru a afla și a vedea ceva frumos, inspirațional și educațional.
Așa cred, și sper să fiți de acord cu mine.

❤ (Svetlana Vizitiu Impresii blog)

Cu ce începe fericirea?

Într-o zi, el a decis să se revolte împotriva nedreptății sociale stabilite în lume și și-a pus în gând… să dobândească fericirea pentru toți. A pus mâina pe armă și a început să lupte cu răul, oriunde nu îl întâlnea. A fost nevoit să tragă cu arma, să ucidă în numele fericirii pentru fiecare om. Timpul trecea… El adormea și se trezea cu arma în mâini, cu gândul la fericire și cu lunile nu ieșea din lupta pentru ea, doar că societatea… rămânea aceeași, – la fel de nedreaptă, la fel de rea și crudă.

Omul a obosit să lupte, și a decis să-și intemeieze o familie. S-a gândit că dacă nu a fost în puterea lui să facă această lume fericită, poate va reuși să-i facă fericiți pe ai lui – cei de acasă. În fiecare zi, el lupta să obțină fericirea celor dragi. Mult a lucrat el, uneori nu reușea să mănânce la timp, nici să doarmă… Astfel a îmbătrânit în această luptă a lui pentru fericire…

Iar pe patul de moarte trecu toată viața lui în fața ochilor. Și-amintit, cum în tinerețe și-a pus scopul să-i fericească pe toți, cum a luat arma în mâni și a luptat cu tot răul pe pământ, oriunde evolua acest venin periculos; cum ucidea în numele fericirii, cum a intemeiat familia și a crescut copiii; cum a muncit pe rupte, și uneori lihnit de foame și pe nedormite… Apoi, le făcu semn celor de-acasă să se apropie de el și le-a spus:

– Toată viața am încercat să-i fac pe alți oameni fericiți. Și abia acum am înțeles, că acest lucru trebuia să încep cu Sine. Dacă aș fi reușit de la bun început să mă schimb și să devin fericit, atunci și voi ați fi fost fericiți! Și lumea ar fi devenit mai bună, mai echitabilă și chiar… fericită!
Morala: Doar cu ceea se poate împărtăși omul, cu ce are singur. ❤ (SV)

Tăcerea – mai tare ca strigătul

Plângi atunci când te desparți de un om. Dar cine știe, poate rămânând cu el, ai fi vărsat mult mai multe lacrimi…
Crezi în această clipă că e doar o altă zi a Vieții tale. Dar nu e o altă zi: este anume acea unică zi care ți se oferă astăzi. Îți este dată. Este un dar. Unicul cadou pe care îl ai chiar în acest moment. Și unicul răspuns corect ar fi – să simți recunoștință. Cele mai bune momente din viață sunt greșeli. Și o singură formulă ne conduce viața – adaptarea. Și dacă nu e, rămâi cu durerea ta, în tihnă, și… zâmbind în fața oamenilor. E mare durerea atunci când copilul tău e bolnav și nu ai ajutor de la nimeni. 

Fiecare părinte visează să-și ridice copiii cu succes și depune mult efort pentru a-i ajuta să-și dezvolte abilitățile. Doar că succesul vine adesea contrar circumstanțelor. Spun oamenii că toate problemele adulților parvin… din copilărie. Eu cred că cu toate acestea, nu se știe dacă succesul ar fi fost obținut, dacă unele celebrități nu ar fi întâmpinat dificultăți și greutăți în anii de copilărie sau tinerețe. Succesul și celebritatea au apărut la Beethoven atunci când el avea circa 25 de ani. Câțiva ani mai târziu, la el a survenit o hipoacuzie progresivă, dar, ca urmare muzicianul a reușit să creeze cele mai renumite opere. Beethoven spunea că ”pentru o persoană cu talente și dragoste de muncă nu există bariere”. Viața el și-a trait-o în singurătate.

Și celebrul actor, comicul Charlie Chaplin a avut un trai destul de greu încă din copilărie: un exemplu, când sărmana lui mamă împrumuta papucii săi pentru fiecare dintre cei trei frați la rând atunci când venea rândul să meargă după ajutor social… Chaplin spunea:” Viața este o tragedie când o privești într-un plan mărit, și – e comedie atunci când o privești de la distanță.”

Atunci când cineva în vârstă vrea să-ți spună ceva, – măcar ascultă! Viața m-a învățat să fiu responsabilă pentru acțiunile mele, să mă pot apăra singură, și pe parcursul anilor, aceste necesități s-au transformat în nevoia de a crea o cetate proprie, de a fi independentă, de neatins. Dar, toate acestea au apărut prea târziu, abia la maturitate. De aceea, aș dori să-i conving pe cei mai tineri să-și asculte părinții, pe cei mai în vârstă, care le doresc tot binele… Mergeți cu Credință înainte! Dar, nu-L atingeti pe Dumnezeu în internet: mergeți la biserică, în lume reală, acolo – e credința! Nu accesați ”Like” sau ”Îmi place”, cei – care-și iubesc mama sau tata: telefonati-vă și vizitați-vă parinții!

Și cei bătrâni au nevoie de atenție, afecțiune și respect. Tinerii uită că și ei vor deveni bătrâni. Corect se spune că la bătrânețe fiecare își merită fața pe care o are… Etatea este complet diferită la fiecare persoană în parte și accentuează și mai mult trăsăturile de caracter pe care le-a manifestat în timpul vieții. Unii au chip angelic și sunt de o bunătate și înțelepciune de nu te mai saturi să fii în preajma lor. Alții sunt de o răutate și un egoism feroce, veșnic nemulțumiți și urâți ca niște monștrii cu chip uman așa cum le este caracterul și comportamentul. Cel mai teribil este omul ipocrit care folosind oamenii în scopurille sale, își leapădă ”blana” după ce în modul său i-a ”exploatat”: așa persoane întâlnești zi de zi, ei pot fi printre ”prietenii” tăi. Ești om bun dacă îi recunoști și totuși nu vrei să crezi.., și aceste persoane în continuare au acces la ușa ta… Ignoranța e strașnică atunci când realizezi că nu o meriți… Mai ales, atunci când cunoști adevărul și chiar dorești să schimbi mentalul și condițiile insuportabile, de exemplu, la serviciu, acest stat micuț în lumea ta mare…

Se spune că înțelepciunea vine cu anii, la unii, că la alții pleacă și ultima fărâmă de rațiune. Acest proces observ, în mod special, la cei care și-au făcut carieră sau au reușit într-o funcție de conducere. Sunt cei pentru care succesul și banii contează în primul rând. Ei nu știu, nu înțeleg durerea pentru care lupți să găsești un tratament. Ei sunt convinși că creează trusturi cu un număr special de oameni nu pentru sine ci pentru cultură sau binefaceri. Sub pretextul acțiunilor de caritate, artei, culturii, unii dezvoltă practici ilegale… Ei spun că vor să schimbe și să ajute Statul, dar nu înțeleg pe deplin sensul acestui cuvânt.

Atunci când declanșezi un război, – lupta este doar a autorităților, nu și pentru că acest lucru îl doresc moldovenii sau diaspora… Suntem o țară cu mii de biserici și cu cei mai săraci oameni, despre care Pace poate fi vorba, atunci când nici guvernarea nu o mențne? Majoritatea sunt bolnavi sau îmbolnăviți de sistemul medical sau cel educational, iar atunci când te lupți pentru drepturile tale, – ți se răspunde despre exodul acestui sistem. Că trebuie cumva să oprim migrația. Chiar se merită să plângi în urma celor care fug de neamul care i-a născut? Care nu știu ce este Paștele Domului sau ce este Patria? Dacă credeți că statul vă înșeală în mod constant, nu vă îndoiți – asta nu doar vi se păre! Și totuși, majoritatea oamenilor oricum dorește o guvernare transparentă în viața lor. „Statul” la noi este un grup de oameni care și-au proclamat propriile interese ca fiind publice.

Liniștea – e mai puternică decât emoția, tăcerea – mai tare decât strigătul, indiferența – mai teribilă decât războiul.

Este o Rugă, un strigăt de ajutor!

Hristos a Inviat! ❤ 

”Cu satul în suflet prin mări și oceane”, autor Vasile Vizitiu

Prima mea amintire cu tăticul e dintr-o zi de iarnă la săniuș prin troiene de zăpadă. Aveam patru ani, probabil. Eu, fiind foarte mică și slabă, împotmolită într-o blană de urs, îmbrobodită cu un pled fin, dar gros și cald, plus o cușmă cu urechi pe cap, strâns legată cu un fular la gât și peste nas, ca să nu răcesc. Tata cu gura-i aburindă de ger, mă lua în brațe după ce mă rostogoleam cu sania, mă ridica și mă scutura de omăt, apoi mă punea la loc, și ținând bine frânghiile legate mă ducea cu o viteză nebună în goana soarelui ce strălucea orbitor în albia omătului, și eu fericită țipam și râdeam de bucurie și de spaima vitezei mari. Încă nu puteam vorbi, probabil atunci părinții mei au aflat că nu aud, de vină fiind o simplă eroare a medicilor cu supradoze de antibiotice cu streptomițină, ceea ce m-a marcat pe viață, lipsindu-mă de multe plăceri ale vieții pe care le poate avea orice om normal… Tata înțelegea, că doream o viteză cât mai rapidă, și mă făcea să zbor cu sania… Eram tare fericită… Atunci am realizat, că sunt un Om în Viață, că am Părinți, că sunt un Copil fericit cu Mamă și Tată pe care-i iubeam enorm: am simtit-o în acel moment cu sania, nu știu, de ce, dar e primul caz din copilărie cu tata pe care l-am memorizat… Ei bine, tata era mereu plecat de acasă. Venea, de obicei, la masă, era un om public, și avea șofer de serviciu care îl aducea obosit și înfometat. Era strict cu disciplina și planurile lui de lucru, dar la masă venea acasă pentru că bucate ca ale mamei mele Teodora nu le prepara nimeni. Mama lucra la policlinică raională și, zi de zi, venea la amiază la masă, mai degrabă că să-l hrănească pe tata. Avea mare grijă de el și de noi cei trei copii ai lor. Cred că mama este mereu talismanul tatei, pentru că au fost câteva cazuri de cumpănă, și totdeauna mama i-a salvat viața. Dar despre toate acestea, vă recomand să citiți din cartea lui tata ”Cu satul în suflet prin mări și oceane” – e foarte ușor de citit, și e scrisă conform dialectului personalizat Vasile Vizitiu. Eu însă-mi cunosc pe tata ca un om fain, fan al tradițiilor și obiceiurilor moldovenești, un cântăreț și îndrăgostit de muzică populară, a tot ce a însemnat pentru noi moldovenii, de-a lungul timpului, – este cel care recunoaște că Limba noastră este cea Română, iar Basarabia a fost dezlipită de România și aceste lucruri trebuie reparate! Cea mai recentă apariție de carte a tatălui este destinată familiei, dar spre surprinderea noastră aplaudată de câteva personalități care insistă să fie publică. ”A trecut tinerețea, dar odihnă nu mai avem…”, – spune tata. Atât de bine îl înțeleg, dar din păcate nu pot schimba nimic, oricât nu-mi doresc acest fapt. Tata este interesat de politică de – și după ’91, de corupția în țară, de jocurile ascunse publicului larg. Este foarte priceput în economie, managemenet organizatoric, a condus toată viața și s-a bucurat de respectul oamenilor, fără cei cu urzeli și invidie. Un om onest în mizeria societății contemporane, de pe urma căreia au avut de suferit mai mulți moldoveni, nu doar el. Sunt suficiente motive pentru a citi volumul de față. Este pentru oricine vrea să se piardă în țesăturile unei lumi de la țară cu un farmec aparte, de la începutul secolului XX până prezent, întinsă pe câteva generații de oameni, cu zeci și zeci de povestioare învăluite într-un realism magic care-ți amintește necontenit de Omul Vasile Vizitiu și moldovenii noștri. Paginile volumuli sunt împărțite în capitole scurt creative, plastice, iar rândurile te poartă de la muzica sufletului la nostalgie, de la filozofie la spiritualitate, de la religie și prin multe alte relatări pline cu tâlc. În plus, forma sub care sunt redate experiențele și poveștile autorului, proza scurtă, însoțită de multiple imagini, este cât se poate simplă și potrivită pentru un cititor înțelept. Nu este o lectură rapidă, cu toate că are un tipar larg, cu o narațiune populară, ea se deschide încet, încet, și se dezvăluie sub multiplele sale chipuri cititorului care are răbdare și este interesat de istorie, tradiții moldovenești, dar și de personalități simple fără aspirații de vedetism… Și mai mult, aducem sincere mulțumiri redactorilor Ion Borș, Dina Ciocanu, Alexandra Perez, Tipografia Centrală din Chișinău- celor care  au contribuit semnificativ și cu bunăștiință la această lucrare cu peste 200 de pagini. O lectură complexă și chiar necesară. Încercați, mai întâi, câteva fragmente din carte:

”Cuptorul era larg, de încăpeam toți – tata, mama și noi, copiii. Ne încălzeam pe cuptor, așteptând când mama va scoate de pe jăraticul încins tăvile cu plăcintele cu varză, cu brânză și cu cartofi, învârtită dulce cu magiun și mac. Mama cocea pâine gustoasă, colaci și turtă dulce. Aluatul creștea foarte bine, de se ridica deasupra tăvilor. Pâinea scoasă din cuptor era rumenă și puhavă. Aburul ei amețitor ne îmbăta cu arome, rămânând în amintirea noastră pentru toată viața. Boarea copilăriei!”; ”Eu am venit pe lume după sfintele sărbători de Crăciun, Anul Nou și Boboteaza, la 30 ianuarie 1936… Aceasta este casa părinților mei, Mihail și Feodosia, aici m-am născut eu, frații mei și surorile” – învăluit de amintiri tatăl meu relatează istoria vieții lui în cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. ”Mămica mea este cea mai bună, cea mai blândă, cea mai frumoasă, este calmă, harnică și muncește mult. Chiar și la 94 de ani – ea se așeza pe pământ, lua sapa și prășea cartofii împrejurul ei, pe urmă trecea la altă bucată și continua lucrul. Ea nu putea să se odihnească…”

”Se spune că moșia, pe care astăzi se află orașul Florești și satul Vărvăreuca, au aparținut boierului Florea. Pe soția boierului o chema Varvara. Boierul Florea a hotărât să construiască pe ambele maluri ale răutului două localități. Localitatea de pe malul stâng a fost numită, după numele său, Florești. Cea de pe malul drept au numit-o Vărvăreuca, în cinstea soției sale, Varvara. Locuitorii au venit din satele apropiate și s-au așezat cu traiul aici, în valea Răutului, fiind apărați de vânturi și viscole, având în preajmă apa râului”… Așa a apărut și orașul Mărculești (din altă legendă: după numele fiului Marcu) – din cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane” de Vasile Vizitiu.

”Tăiatul porcului constituia un ritual aparte, se efectua colectiv. Veneau în ajutor vecinii Fiodor Cebotaru, Afanasie Chircă și fratele lui tata, Nicolae Vizitiu. Ei răsturnau porcul pe spate, iar Fiodor Cebotaru, cu un cuțit lungăreț, nu prea lat, dar bine ascuțit, printr-o mișcare îndemânatică, înjunghia animalul direct în inimă. Eu mă ascundeam după casă, ca să nu văd acest ritual. Îmi era jale de porc. Dar curiozitatea mă readucea când se pregăteau paiele mirositoare pentru pârlirea lui. Priveam fascinat de la distanță cu câtă iscusință bărbații curățeau pielea înnegrită de foc, șoricul rămânând galben, ademenitor. Focul de paie înmuia șoricul și-i dădea un gust deosebit, îndescriptibil. Nouă, copilașilor, pe lângă șoric, ne revenea codița, urechile și bășica porcului, bine frecată în cenușă și umflată. Bășica era mingea copilăriei noastre. Apoi, după curățirea pielii de peri și spălarea pe toate părțile, treceau la desecarea animalului. Cel mai greu se curățeau picioarele și capul…”

– și tot așa, Vasile Vizitiu, cu un limbaj specific oamenilor de la țară, povestește în continuare despre fiecare detaliu referitor la acest ritual, dar și despre alte obiceiuri, istorii haioase sau dramatice, care se petreceau în curțile satelor basarabene, fără să omită numele a zeci de gospodari sau prieteni de viață. În carte sunt zeci de imagini din secole trecute, care descoperă momente din viață redate cu o dragoste enormă de țară, de tradiții și obiceiuri moldovenești vechi, cu un spirit firesc copilăresc atât de apropiat sufletelor noastre că la unele amintiri de-ale autorului nu poți să nu te oprești  scăpând nostalgic o lacrimă de dor, în special, la istorisiri despre familii, război și deportări… (SV)

”Flăcăii satului umblau împreună pe la diferite șezători, câte doi-trei. Depindea de fată, dacă era întrebată. Băiatul, care aducea fata la joc, trebuia să aibă grijă de ea, ca să fie jucată. La horă veneau și părinții lor. De la aceste hore și șezători, tinerii se deprindeau unul cu altul, după care urma pețitul. Dacă părinții dădeau acordul, atunci vornicelul cel mare le dădea colaci părinților miresei și le turna câte un păhar cu vin. Aceasta era tradiția. Pe urmă, părinții se înțelegeau cum să facă nunta mai frumoasă. Erau nunți care țineau câte două-trei zile…”

Vizitiul. ”Numele meu de Vizitiu provine de la o profesie cunoscută pe timpuri drept ”conducător de cai la o trăsură boiereasca, de poștă sau de diligență într-o călătorie”… Tatălui meu i-au fost dragi dintotdeauna caii. Fiind prieten bun cu strungarul satului, Vasile Strungaru, tata l-a angajat să-i facă o căruță mai mare, mai lată, din lemn trainic și cu roți deosebite, frumos vopsite. Pentru acest lucru, el s-a răsplătit cu produse agricole. S-au înțeles omenește.” ”…Căruța noastră era unică în sat – plăcută la vedere, cu o capacitate de două tone. Și caii lui tata erau frumoși, puternici. Cu ei noi aram, boroneam, duceam cioclejii, fânul, paiele, roada de pe câmp. Tata încărca căruța cu sacii oamenilor din sat, umpluți cu grâu, popușoi, orz, ovăs, răsărită și secară și-i ducea la piețele din Florești, Mărculești, Zgurița și Căprești, unde se făceau iarmaroace de grăunțoase, de vite, de produse furajere și păsări…”

”Părinții mei aveau patru desetine de pământ și au mai luat în parte încă două desetine de la ruda noastră de pe mamă, Vasile Doina. Se vorbea că Vasile Doina era cel mai bogat om din sat. Și pe urmă, a fost ridicat (deportat), împreună cu familia sa. Unul dintre copiii lui au fugit, salvându-se de surgiun. Totuși – mă întreb și astăzi – ce fel de culac a fost Vasile Doina? Eu l-am văzut cu ochii mei de copil cum lucra, alături de oamenii satului, de părtași. Se dezbrăca în izmene și cosea împreună cu sătenii. Dacă luau pământ în parte, el îi ajuta la strânsul roadelor, le treiera grâul, orzul, secară și totul împărțeau în jumătate. Chiriașilor, pe lângă partea lor, li se dădeau toate rămășițele și neghină. Sătenii erau nespus de mulțumiți…”

”…În anul 1940, când s-a declanșat războiul, erau bombardate localitățile pe unde trecea calea ferată, pădurile înalte și locurile mai iluminate. În raion, a început persecutarea persoanelor de naționalitate evreiască. Oamenii din sate, văzând că pe evrei îi paște pericolul de moarte, îi ascundeau în locuri dosnice, mai departe de centru, de calea ferată. Casa tatei se găsea la o margine de sat să fo fost cinci kilometri de la oraș. Mulți evrei și-au găsit adăpost în beciurile noastre și la vecini. Beciurile erau mari, încăpeau în ele câte 25-30 de evrei…”

”Fie ca urmașii mei să păstreze cu sfințenie amintirea celor care ne-au iubit și pe care i-am iubit nespus de mult” – Vasile Vizitiu, în cartea ”Cu satul în suflet prin mări și oceane”. O carte dedicată părinților Mihai și Feodosia, precum și bunicilor Vizitiu Macar și Anastasia, Rusu Ion și Paraschiva – stelele călăuze pentru toată viața noastră, exemplu de omenie și demnitate. ❤

alte surse>

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/

#Vasile_Vizitiu (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020)

Onoare și amintire binecuvântată, tată!

”Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste. Svetlana Vizitiu scrie și ea poezii, iar poeziile ei ne arată un suflet foarte sensibil, însetat de frumusețe și lumină. La mulți ani, scumpa noastră Svetlana Vizitiu!!! LA MULȚI ANI BINECUVÂNTAȚI ȘI VOIOȘI!!! Întâlnirile cu tine sunt mereu un prilej de-a te bucura de viață!!! LA MULȚI ANI FERICIȚI!!!” – Dumitru Crudu

Semn de sus

Eu, azi, atunci când traversam drumul, am văzut o bunicuță cu multe pungi cu cumpărături. Ea a încercat încet să traverseze pietonala, dar, din cauza traficului intensiv, nu reușea. Cu toate că eu eram deja la jumătate de drum spre partea opusă, totuși am decis să mă întorc. Am ajutat-o pe bunicuță, luând-o de mâină, și cu altă mâină – pungile, am petrecut-o până la stație și am ajutat-o să se așeze în troleibuz. Dar, după zece minute am realizat, că împreună cu pungile ei, am dat și pachetul meu, în care erau produse alimentare. Poate așa a fost planificat de cel de sus? Știți, nu mi-a părut rău de loc, – am făcut două lucruri bune dintr-o dată… ❤

Și ce va fi Mâine? Iar mâine va veni Toamna! Și o altă pagină ruptă din tristețe se va transforma cu nerăbdare într-un vânt rece, se va învârti ca un viscol, refrigerată și disperată, în căutarea siguranței… Ce să-i faci, sunt capriciile unei naturi capricioase și alintate…  

Și ce va fi Vara? – Iar vara va pleca pe-un timp, se va ascunde într-un nor cu ploi torențiale și până la primăvară, va adormi ca un carou mov de levănțică pe dealuri tihnită… Foarte tihnită… Da, vara e plină de misterioase locuri și momente fabuloase… ❤

Și ce va fi cu Soarele? Iar soarele mereu va străluci pentru noi, dar nu la fel ca lumina primăverii. Va fi greu s-o găsim pe-o vreme rea atunci când se ascunde în spatele norilor, ca un munte… ❤
Și ce se va întâmpla cu Noi? Iar cu noi va rămâne ploaia… Va podidi pe acoperiș privind în fereastra noastră, iar acolo brusc și Iarna… Tu o aștepți cu nerăbdare, cu revelionul noilor speranțe și împliniri… Un mod de viață în care totul se schimbă ca-n poveste, ca o vrajă mult așteptata cu minuni într-un film multicolor… ❤
Și ce va întâmpla cu Lumea? Va fi bine, altfel, nu are încotro… Va decola în sus sau jos, ca un timp variabil. Pagina ruptă se va transforma cu nerăbdare…Tu, o filă verde ca un bilețel norocos, vei găsi, și mai departe, vei întra în această viață lungă și luminoasă. Mult timp… Cu Credință… Doamne ajuta! ❤

Integritatea si calitățile morale nu conteaza pentru rețele sociale, din păcate. Dacă penibilul si circul politic aduc cifre, atunci ești apreciat. Deci nu te poți lăsa să fii impresionat de cifre mari de urmaritori la o postare cu o față care ulterior va fi / poate fi eliminat de pe arena politică. Viața zilnic ne demonstrează acest fapt.

Eleganța și bunul gust sunt calități pe care eu ca bloggeriță le admir și le caut. Mereu voi posta impresiile mele despre persoane pe care le urmăresc. Fie, istorii interesante din viața de toate zilele… Timpul meu, dar și timpul tău, este valoros, și merită să fie folosit pentru a afla și a vedea ceva frumos, inspirațional și educațional.

Așa cred, și sper să fiți de acord cu mine…

Vă doresc, să simțim împreună recunoștință și iubire față de toți strămoșii noștri, pentru că fiecare dintre ei este în fiecare dintre noi! –

                    Imaginează-ți că te-ai născut în 1900.

Când ai 14 ani începe primul război mondial și se termină când ai 18 ani, cu 22 milioane de morți. La ai tăi 18 ani, te trezeşti că faci parte din alt stat, România, până atunci fiind cetățean al Guberniei Basarabia din Imperiul Rus.

La scurt timp după, o pandemie globală, o gripă numită “spaniolă”, omoară 50 milioane de oameni. Ieși viu și liber, ai 20 de ani.

Apoi la vârsta de 29 ani supraviețuiești crizei economice globale care a început odată cu prăbușirea bursei de valori din New York, provocând inflația, șomajul și foametea.

La 33, naziștii vin la putere.

Ai 39 ani când începe al doilea război mondial și se termină când ai 45 de ani. În timpul Holocaustului (Sho áh) 6 milioane de evrei mor.

Sunt peste 60 milioane de decese în total.

La 44 de ani prima lovitură de stat, regele Mihai I l-a răsturnat de la putere pe Ion Antonescu.

Se schimbă şi țara din care faci parte. Eşti deja cetățean al URSS.

Treci prin procesul de colectivizare forțată, foamete şi deportările staliniste. Eşti martorul Războiului Rece şi al Crizei Caraibelor, când omenirea a fost la un pas de un război nuclear total.

Dacă ai noroc, în 1991, când se destramă URSS, tu ai 91 de ani şi deja te pomeneşti că eşti cetățean al altui stat, Republica Moldova. În 1992 eşti martorul Războiului de pe Nistru.

Un copil născut în 1985 crede că bunicii lui habar nu au cât de grea este viața, pe când ei au supraviețuit mai multor războaie și dezastre.

Un copil născut în 1995 și astăzi de 25 ani crede că e sfârșitul lumii când pachetul de la Amazon întârzie mai mult de trei zile ca să ajungă sau când nu primește mai mult de 15 de “like” pentru poza lui postată pe Facebook sau Instagram…

În 2015 mulți dintre noi trăim în confort, avem acces la diferite surse de divertisment la domiciliu și adesea avem mai mult decât este necesar.

Dar oamenii se plâng din orice.

Totuși au electricitate, telefon, mâncare, apă caldă și un acoperiș deasupra capului.

– Nimic din toate astea nu au existat înainte.

Cu toate astea omenirea a supraviețuit unor circumstanțe mult mai grave și nu și-a pierdut niciodată bucuria de a trăi.

Poate că este timpul să fim mai puțin egoiști și să nu ne mai lamentăm sau plânge….

Întotdeauna există un prezent, și viața ne dă de fiecare dată o oportunitate pentru a face lucruri pozitive! Nu se știe ce ne așteaptă, viitorul nu e asigurat pentru nimeni, – tânăr sau bătrân… Poate fi ultima zi în care vezi pe cel pe care il iubești sau care ți-a fost drag sau… urât: – exprimă-ți sentimentele, fii sincer! ”Tânăra” din mine, a învățat viața, și tot nu este îndeajuns. Greșesc mereu, și încerc să mă corectez… Știu răsăriturile  și apusurile vieții, pe de rost, și la fel nu este de-ajuns… Privind în oglindă, zâmbesc vouă și cer iertare celui de Sus… Cel care spune, să mă Iertați! Să mă iert și să vă iert! Amin!..

Tradiţiile ne înspiră! Mărţişoarele ne înspiră! Primăvara ne luminează! Cu fiecare primăvară devenim mai puternici, mai omenoşi… Cu Credinţă în Dumnezeu! Cu încredere şi mari speranţe în sine, în prieteni! Un prieten adevărat este acela care încearcă să te ridice când ai căzut. Dacă nu poate.., se aşeaza atunci lângă tine… – Prieteni buni vă doresc! Dragoste şi fericire! Cei invidioşi nu vor simţi niciodată fericirea succesului propriu! – Bucuraţi-vă de lucrurile materiale, dar gandiţi-va mai mult la sănătate şi la cei dragi… Numai gânduri bune… Tot ce v-aţi pus în gând, să vă reuşească. Iar sănătatea şi voia bună să nu dea bir cu fugiţii niciodată.
O primavară-n suflet frumoasă tuturor! 

#Svetlana_Vizitiu

Jertfe ale inumanitaţii

Faceţi cunoştinţă. Cu această doamnă ne-am cunoscut prin 2008 pe o reţea de socializare, ulterior, după ce mi-a fost blocat contul, ni s-a pierdut urma… Am memorizat-o ca pe o persoană de înţelepciune înaltă, foarte calmă în comentarii, ceea ce era neobişnuit pentru grupul  „Discuţie de suflet” care il administrez, cu peste 11 mii de femei din toate colţurile lumii… Deseori, discutam în privat despre viaţă şi nevoile caşnice… Este vorba de Irina Tyschik din Ukraina. In dreapta, e fiul ei Alex Tyschik, unul din eroii armatei ukrainene, soldat al Brigăzii Mecanizate nr 93 din Dnepropetrovsk, avocat de meserie, voluntar, de 30 de ani. În componenţa brigăzii consolidate, Alex era într-o misiune de apărare a Aeroportului Doneţk. Cei care se temeau, au fugit, – doar cei mai buni şi curajoşi au rămas, inclusiv Alex. Pentru că nu se gândesc doar la sine, aceşti băieţi… 28 septembrie 2014, în centrul „armistiţiului” ruso-ukrainean, în timpul atacului trupelor ruseşti, batalionul a fost zdrobit printr-o lovitură directă a rezervorului unui tanc rus, arzând ca o luminare… Alexei a fost imposibil să fi salvat… Mama lui Alex, Irina Tyschic, judecător la Curtea de Apel Economică din Dnepropetrovsk, cu relaţii mari, ar fi putut să-l elibereze de armată, de pericolul ce-l paşte în acest război, doar că Alex nu a dorit acest lucru… Era foarte educat – mereu îi spunea mamei, că este în siguranţă, că nu are nevoie de ajutor!…        30 septembrie, la ora şase dimineaţa Irina Tyschik s-a sinucis… A fost familie – şi nu mai există… Au decedat, pentru că nişte persoane bolnave, paranoice au scopurile lor în acest război, şi nu gândesc la oameni, – ne desconsideră ca umanitate, pentru ei nu suntem nici animale, doar o strategie pentru a ucide în continuare, pentru a ne urî, pentru a ne bate fără milă… Ce putem schimba noi, lume!? Ce viitor avem!? 😦

Mao Zedong a spus odată: „Lăsați să moară jumătate din omenire, doar că restul vor trăi în comunism!” Nici această persoană nu se considera duşman care ordona distrugerea a aproape întregii populației pământeşti. Probabil, el pur şi simplu nu era un schizofrenic …

Vasile VIZITIU la Clubul ”Impresii din viaţă şi cărţi”

           Vasile Vizitiu…  Un caracter, cu adevarat puternic, care, incercat de-a lungul vietii, s-a calit si slefuit incontinuu…Este un luptator cu vana de gospodar, cu nostalgia lucrurlor incarcate de amintiri si a evenimentelor, care i-au marcat destinul… Ii asculti povestea de viata si te minunezi de taria de caracter, de felul lui de a fi, de a ramane vertical in cele mai dificile momente, de curajul si intelepciunea de care a dat dovada la anumite cotituri ale destinului… De fapt, greutatile l-au format ca om si i-au intarit convingerile… Sigur pe sine, cu privirea sincera si chipul senin, cu o pofta de viata, care molipseste, hotarat in ceea ce face, curajos in ceea ce zice, – in preajma lui te simti in siguranta! dar, dincolo, de aparente, Vasile Vizitiu, are un suflet sensibil, este sentimental si romantic, isi adora sotia, cei trei copii si nepotii… Intalnirile cu prietenii de alta data ii intineresc inima si ii lumineaza sufletul. .. La multi ani cu sanatate si amintiri frumoase! – Galina Codreanu

Pe Vasile Vizitiu il stiu bine, in orice chestiune. Are caracter, vointa, energie si putere. Este o persoana zbuciumata si permanent in cautare. Este simplu si om deosabit. Gindurile si faptele lui reprezinta o comoara utila pentru generatia viitoare. – Teodor Popovici (prieten, coleg de facultate si colegiu)

Ce inseamna un nume? „Numele tau este masura faptelor Tale” – Ovidius.  A fost o seara traita de toti cei prezenti la eveniment. Un om deosebit prin fapta si cuvint. „Omul este lasat pe pamint sa infaptuiasca binele si frumosul”. Asa impresii – un om deosebit de luminos, ce emana deopotriva bunatate si caldura sufleteasca: Asa om am descoperit in persoana lui Vasile Vizitiu. –  Sinteti norocosi! Cele bune sa se adune, in coroana roata, peste tara toata!!! Multi ANI dle Vasile Vizitiu!!! Multumesc pentru prilejul de a va cunoaste. – Valentina Ciobanu

O POVESTE INCREDIBILA DE VIATA….o familie frumoasa si …placinte cu dovleac, deosebit de gustoase! Va multumesc pentru seara de aseara, dna Svetlana Vizitiu La multi ani, stimate domn Vasile Vizitiu!!!  Ma bucur nespus, ca v-am cunoscut. – Georgel Chiruc

  Domnul Vasile Vizitiu este un Om cu demnitate şi cu o distinctă verticalitate, contribuind prin îndelungata sa activitate de muncă la prosperarea Ţării noastre Moldova. Impresionează prin voinţă, înţelepciune, inteligenţă, sinceritate, bunătate sufletească. Dumnealui este un exemplu elocvent pentru generaţiile actuale.
Mulţi ani şi succese în continuare! – Tatiana Isacova

Am primit o plăcere să-l ştiu pe Dl Vasile. O persoană integră, un om la locul său meritat pe tot parcursul veţii. După 1992 încoace cu merite şi viziuni care, de, nu au fost luate în calcul. După mine, sa fi fost altfel, multe lucruri în Moldova ar fi mers pe o cale bună… Privatizarea, politica de cadre, moralitatea în politică şi afaceri şi altele… De altfel, discuţiile în cadrul clubului la capitolul moralitate au fost superbe. Care e diferenţa dintre un om obraznic şi îndrăzneţ în corelaţe cu moralitatea au fost superbe… Trei perioade din viaţa Dlui Vizitiu bine punctate… pînă la 1949 (timpul Regatului, foametea şi deportările). Perioada sovetică cu realizări personale şi timpul după 1991… Impresionant! Mulţi ani înainte pentru Tăticul DVS! Să ne auzim de bine! Respect pentu un Bărbat. Respect pentu un Soţ! Respect pentru Bunel şi Străbunel! Respect pentru un OM! A fost o lecţie şi pentru mine!! Mulţi ani, Dle Vasile! – Andrei Covrig

Am ascultat cu deosebita placere cele spuse de domnul Vasile. Cunoscandu-l doar din cele spuse si vazute in film, mi-a trezit admiratia si curajul de a spune ca mai exista in Moldova Barbati ce au valori, Barbati dupa care ai putea sa te simti in siguranta. Si sunt mandra ca sunt in Moldova inca multi oameni ce mai au valori, atat doar ca trebuiesc descoperiti si scosi la lumina. Felicitari, Svetlana, cu asa tata! Fii mandra si respect tie pentru tot ce faci! ”Fara razboaie, fara lupta intre nationalitati!”–asta trebuie sa invatam de la generatiile mai in varsta, de la generatiile ce cunosc gustul amar al razboiului si al foamei. – Ludmila Sandu

Va multumesc pentru ca mi-ati permis să fac parte din acest eveniment minunat. – Beni Thelmia

Un om deosebit, cu copii deosebiţi. – Ionel Carstea (scriitor, Romania)

Părinţii – cele mai importante persoane din viaţa fiecărui om. Ei oferă copiilor lor darul fără de preţ – viaţa, – iubesc nu pentru ceva, ci în ciuda tuturor lucrurilor existente, mereu sunt gata să te sprijine şi să ajute. Nicăieri nu se învaţă să fii un tată sau o mamă, chiar şi părinţii uneori au nevoie de susţinere, un sfat bun şi înţelegere. Să fii un părinte, – înseamnă să trăieşti pentru copii nu pentru sine, şi să nu ceri nimic în schimb. – Cel mai firesc ce poate fi, dar şi cel mai dificil. – Să devii un părinte, – înseamnă să-ţi dedici viaţa copiilor, fără rezerve. Să ai părinţi, – înseamnă să primeşti un cadou nepreţuit de la Dumnezeu. Le doresc tuturor părinţilor, ca copiiii lor să se amintească întotdeauna de acest lucru, să se împărtăşească afectuos cu îmbrăţişări, cu bucurii, cuvinte calde, şi să aibă grijă de părinţii lor. Le doresc celor care sărbătoresc ziua de naștere în aceeaș zi – părinţilor mei Vasile şi Teodora VIZITIU, sănătate de ani de zile, fericire pentru totdeauna! Să fie mândri de copiii şi nepoţii lor, care mereu şi cu recunoştinţă privesc în urmă, la copilăria lor, şi prezentul alături de ei… Svetlana Vizitiu, fiica

ION BORS , 2016: ”Sărbătorim octogenarul! Și iată că s-au scurs lunile ca zilele și ne-am pomenit cu 31 ianuarie în calendar – ziua în care Vasile Vizitiu făcea 80 de ani. Cu o săptămână înainte de eveniment, domnul Vizitiu m-a invitat la o întâlnire cu prietenii săi. M-am simțit onorat. Am reușit să-l îndrăgesc pe acest om, plin de viață, vesel, omenos. Dar, ce să-i dăruiesc octagenarului? Cu ce să-l bucur? Știam că este un împătimit al fotbalului. Am decis să-i fac cadou o carte cu autograf de la autor și l-am telefonat pe Octavian Țâcu, campionul olimpic la box, care a scris împreuă cu Boris Boguș, antrenorul selecționatei feminine de fotbal, cartea „Nicolae Simatoc (1920-1979). Legenda unui fotbalist basarabean de la Ripensia la Barcelona”. A acceptat să se întâlnească cu mine seara, după serviciu. Mi-a adus cartea, scriind și o dedicație „octagenarului, care atât de mult iubește fotbalul”.
Masa de sărbătoare a avut loc în localul de vis-a-vis de Moldtelecom. O sală de banchete, frumos amenajată. La ora stabilită s-au prezentat: foști miniștri, directori, procurori, colegi îmbrăcați la patru ace, cu daruri și buchete mari de flori. Toți, bine dispuși, puși pe glume și amintiri, amintiri, amintiri… Mă simțeam un copil, printre invitații lui Vasile Vizitiu. Acești oameni, care au gustat din greutățile și bucuriile vieții, care cunosc gustul sudorii, dar și al succesului. Mi-a fost plăcut să cunosc persoanele despre care am scris în această carte: lângă omagiat, a ocupat locul Vladimir Chictenco, ministrul deservirii sociale la sate, fost prim secretar de partid al orașului Chișinău, pe timpuri candidat la funcția de prim – ministru, un bărbat sobru, modest, cu o mustăceoară subțire; Dumitru Postovan, fost Procuror al Republicii Moldova; Nicolae Nicora, general de poliție, responsabil de misiunile speciale; Ion Pleșca, fost primar al orașului Florești și fiul său Valentin Pleșca fost Ministru al Apărării Republicii Moldova; Lupan Dumitru și Fiodor Savca, directori financiari; Gheorghe Roșca, director general al curățătoriei chimice și Fiodor Popovici, doctor în știință și coleg de studii, din or. Durlești; foștii conducători de raion Florești – Mihail Rusu, Nicolae Cutcovețchi (și lider raional de partid),Ion Bulgar (președinte al executivului raional Florești), Constantin Arseni. Printre oaspeți se găsea Constantin Tutunaru, șeful farmaciei raionale Florești; Nicolae Cușnir, locțiitorul directorului Societății pe Acțiuni „Universal”; Efim Steenvarț, director de firmă; Ruslan Zelenenco și soția lui, conducător de gospodărie agricolă în raionul Florești; Gheorghe Rotaru, vinificator; Foma Snegur, mecanizator din raionul Florești; Svetlana Vizitiu, bibliotecar, fiica omagiatului și Ion Borș, cronicarul acestui eveniment, jurnalist, publicist.
Toasturile la masa încărcată cu de toate au durat până seara târziu. Oaspeții s-au despărțit cu condiția ca peste zece ani să se reîntâlnească cu aceiași ocazie, în aceiași componență. Să te aibă în pază Dumnezeu, domnule Vasile. Mergând spre casă, în buna dispoziție în care mă aflam, mă gândeam filosofic, că Domnul face parte după merite și fapte. Mulți ani, dle Vizitiu!”

”Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste. Svetlana Vizitiu scrie și ea poezii, iar poeziile ei ne arată un suflet foarte sensibil, însetat de frumusețe și lumină. La mulți ani, scumpa noastră Svetlana Vizitiu!!! LA MULȚI ANI BINECUVÂNTAȚI ȘI VOIOȘI!!! Întâlnirile cu tine sunt mereu un prilej de-a te bucura de viață!!! LA MULȚI ANI FERICIȚI!!!” – Dumitru Crudu

            Tatiana Paladi /astrolog/ : UN DESTIN FERMECĂTOR. Dragi prieteni, omul, în general, reprezintă un aliaj de energii ale semnelor cereşti: viager, solar, selenar, mercurian, venusian, marţian, jupiterian, saturnian şi alte valenţe electromagnetice planetare, care îi modelează personalitatea şi îl ajută să se manifeste cu toată puterea, pentru a-şi îndeplini misiunea cu care a venit să trăiuască pe Pământ. Privesc acum notiţele mele de la clubul „Impresii din viaţă şi cărţi” cu protagonistul dl Vasile Vizitiu şi constat dinnou că pe parcursul vieţii în personalitatea fiecăruia din noi se întâlnesc trăsăturile mai multor zodii, după cum am spus, dar predomină energiile semnului viager. Dl Vizitiu a moştenit caracteristici astrale şi energetice de la arhetipul cosmic al Şobolanului de Foc ( anul 1936). În ceea ce urmează voi creeona pe scurt personalitatea fermecătoare a nativului.
Născut sub semnul şarmului, dl Vasile are un farmec enigmatic, chiar mistic. Este un om drăguţ, iubitor, sociabil, inteligent, sentimental, fericit şi foarte talentat. Idealist în gândire, cu coloratură în vorbă şi în acţiuni, emotiv şi foarte curios. Ordonat până la pedantism şi cu o memorie strălucită, el ne-a povestit ore întregi drumul vieţii sale de la rădăcini până în prezent. Este un domn cu caracter rectiliniu şi multă putere vitală. Întreaga viaţă a acţionat în concordanţă cu propriile lui principii. Cu încredere şi fermitate a atins înalte culmi în cariera profesională, dar punctul lui forte este talentul de a întreţine bune relaţii cu ceilalţi. Cu abilitatea de a se împăca bine cu cei mai multi dintre oameni, el a fost bine plasat pentru a progresa şi a face mai multe în viaţă cu talentele sale native. A fost şi este capabil să sesizeze foarte bine oportunităţile favorabile. Ştie ce vrea, percepe viaţa ca o bucurie. Ţine foarte mult la reputaţia sa şi la imaginea pe care o are în public. Are gusturi deosebit de rafinate şi ştie să aprecieze ce înseamnă viaţa bună.
Despre nativul din anul Şobolanului se spune că „posedă o intuiţie pătrunzătoare, clarviziune şi perspicacitate în afaceri, ştie cum să investească cu înţelepciune şi va reuşi în tot ce va întreprinde, pentru că se adaptează extrem de uşor situaţiilor”. Firul depănat din povestea vieţii dlui Vizitiu confirmă aceste deziderate astrale. Foarte inventiv, plin de aspiraţii creatoare şi mereu ocupat de ceva nou, nativul încă din copilărie se străduia să obţină profit din orice lucru. A fost şi este un bun administrator, care gospodăreşte resursele cu grijă, făcând rezerve pentru viitor. Păstrează calmul exterior şi duce lucrul până la capăt. Este înconjurat până în prezent de un cerc intim de prieteni. Experienţa de viaţă a dlui Vasile confirmă spiritul său nativ de luptător activ pentru putere şi bogăţie, el fiind plăzmuit din aliajul cosmic care combină forţa şi eleganţa. Nu a ratat oportunitatea dată de soartă de a fi lider, având mai mult nevoie de siguranţă decât de putere. Personalitatea lui miraculoasă şi setea de cunoaştere sunt principalele lui arme, pe care neîncetat le pune în funcţie şi le utilizează în scopurile sale. Echilibrat şi vigilent, este înzestrat de la natură cu o rară intuiţie. Micile probleme îi stimulează mult mintea şi favorizează autoperfecţiunea sa. Ocoleşte la timp loviturile destinului şi totdeauna este preocupat de elaborarea unor planuri, care-i ajută să treacă peste obstacole. Datorită minţii agere, imaginaţiei bogate şi firii sale sociabile, el a fost favorizat de soartă… Nu a fost prea disciplinat, s-a condus mai mult după cum îi spunea inima decât capul, fiind conştient de capacitatea sa uimitoare de a-i fermeca pe cei din jurul său. Dar liniştea lui exterioară şi veselia ademenitoare – sunt doar un joc. O comunicare mai îndelungată cu el, permite a observa neliniştea interioară, tensiunea din adâncul sufletului măcinat de griji pentru situaţia din ţară şi a viitorului decent al copiilor şi nepoţilor. Dl Vizitiu are o continuă mişcare internă şi o mare încredere în sine. Este foarte activ, amical şi vorbeşte oricui doreşte să-l asculte, fiindcă are încă foarte multe să povestească despre experienţa sa şi impresiile din viaţă. Cunoaşte foarte bine natura omenească, astfel încât sfaturile şi părerile lui sunt adesea apreciate. Are o fire blajină şi este un bun interlocuitor. Posedă o natură plină de resurse şi abilitatea de a identifica ocaziile şi a sesiza ideile, care îi vor sluji bine şi lui şi celor din jur.
Îi dorim ani fericiţi alături de cei dragi!

Nu căuta avut, sărac, Prieten să-ți fie!-tata-Vasile Vizitiu în memoriam

Onoare și amintire binecuvântată, tată!

                           In Memoriam Vasile VIZITIU (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020)

#Republica_Moldova_Chisinau

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/09/04/cu-satul-in-suflet-prin-mari-si-oceane-autor-vasile-vizitiu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/03/09/parintilor/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/28/nu-fi-trist-tata-voi-veni-in-ospetie/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/13/tata-cuvinte-in-tacere/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/12/24/ai-plecat-tata/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/04/08/maica-mea/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/11/04/la-multi-ani-teodora-si-vasile-vizitiu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/02/03/vasile-vizitiu-omagiat-de-prieteni-si-colegi/

 

 

Imagine de la evenimentul Clubului IVC, 2014

Ești fericit

–      Dacă în această dimineață te-ai trezit sănătos, Tu ești mai fericit decât 1 milion de oameni care nu vor mai supraviețui săptămâna viitoare!

–      Dacă nu ai ‘experimentat’ niciodată războiul, singurătatea închisorii, agonia torturii sau a foamei, Tu ești mai fericit decât cei 500 de milioane în această lume!

–      Dacă poți să mergi la biserică fără teamă de hărțuire, amenințări de moarte sau de întemnițare, Tu ești mai fericit decât cele 3 miliarde de oameni în această lume!

–      Dacă în frigiderul tău nu lipsește mâncarea, tu ești îmbrăcat și încălțat, ai un acoperiș și un pat, Tu ești mai bogat decât cei 75 % de oameni în această lume!

–      Dacă ai un cont bancar, bani în portofel și ceva agonisiri în ciorap, Tu faci parte din cele 8% persoane bogate (asigurate) în lume

–      Dacă tu citești asta, Tu nu faci parte din cele 2 miliarde de persoane care nu pot citi…

–      Dacă încerci să eviți toate problemele, poți să nu observi și să treci pe-alături de toate plăcerile vieții

–      Remarcabil. În timp ce noi râdem, – avem o șansă să ne păstram mintea clară!