Te privesc cu tristete-n imagini, Ești vie, mamă, în câmpul fără margini, Cu tata. De parcă întrebi cu glas îndurerat, Cum e viața la noi, după parastas? De mult timp, nu merg acasă la voi, E totul schimbat, străin, în zori… Alte neamuri, valori, modele, Fără părinții mei… – Nu are cine șterge lacrimile mele… Cine a spus că timpul tratează? Cu anii, amintirea nu protejează – Ea rămâne, scormonind în suflet, Dureros, cu regret, până urlet… Și doar chipuri din imagini apar, Și copiii, la mormânt vin tot mai rar… „Înger al lui Dumnezeu, ocrotește-ne, – Ruga mama: „De păcate, ferește-ne!” Cum mama m-a ținut cu rugăciunile ei, Așa, tata mă ținea cu povețile lui… În cele din urmă, am făcut atât de puțin bine, Nu mai știu încotro să apuc în această lume… Dezorientată, îmi lipsesc îndrumările tale, Aș tăcea, aș asculta sfatul tău ce logică are, Îți voi spune totul fără să mă ascund, – Îmi lipsești, tată! Cu regrete rănile ung. Și, vă înțeleg eu acum, dragi părinți! Fiecare părticică a lecției trecute prin timp, Orice vorbă, la nerv, sau reproș aruncat În direcția mea, la mânie, de un modern accelerat! Valuri de ceață în ochii mei din lacrimi. Chiar nu mai sunteți în preajmă?.. Cine mă va apăra, mângâia, Cu – un cuvânt bun mă va calma? Doar sunt fetița tatei, nu am vârstă, Nu se poate să rămân tristă… Așa cum sunt, de mică, răsfățată, Azi, cer despăgubire… de la moarte înstrăinată! Cu drag, din nou portretele voi aranja, La îngerii mei păzitori mă voi ruga, Cu-o privire atentă, mă sprijiniți, ca de obicei, Și- din această clipă, ador speranța eu…
În memoria părinților mei Vasile și Teodora VIZITIU Svetlana Vizitiu, 12 mai 2024 Paștele Blajinilor
De ce oamenii citesc cărți, în general? Pentru a se distra? Sau, să devină mai inteligenți? Sau, să fugă de realitate într-o lume fantastică? Nu, de fapt noi citim pentru a ne înțelege mai bine. De aceea, ne plac mai mult cărțile care ne oglindesc și reflectează pe noi, într-un fel sau altul: modul de viață, problemele și visurile noastre. – Ce carte făimoasă se aseamănă cu viata ta, drag cititor? „Bătălia cărților” din rețeaua Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu îți vine în ajutor! Tu alegi!
Suntem la a X-a ediție a Concursului de lectură „Bătălia cărților” 2024. Acest concurs valorifică cărțile ca factor important în educatia tânărului cititor. În acest an jubiliar al BM „B. P. Hasdeu”, oferim pentru tinerii cititori o prezentare și recomandare de cărți spre lectură! Vă prezint nouă cărți din lista Bătăliei cărților!!
„Colț Alb” de Jack London; – Autorul prezintă o explorare sensibilă a relației om -animal și a abilității de schimbare. Prin ochii lui Colț Alb, London ne arată frumusețea sălbătăciei, dar și puterea încredibilă a legăturii dintre om și animal. O lectură plină de aventură și întelepciune. O poveste despre viclenia oamenilor, folosită într-un mod răutăcios. Realizezi că întotdeauna trebuie să te gândești înainte de a face ceva, altfel îți poți face dușmani. London arată mai mult esența oamenilor decât a lupilor. Dezvăluie credulitatea și inocența unora și ticăloșia altora, de dragul câștigului personal. E despre cruzimea și umilirea celor slabi, a celor care nu pot riposta. În final, autorul vorbește despre bunătatea și răzbunarea oamenilor, loialitatea câinilor față de stăpânul lor și despre fericire. Cartea învață cum să fii incoruptibil, mai puțin crud. Nu contează cu ce preț îți protejezi persoana iubită, dar… trebuie să o protejezi!
Este povestea unui câine-lup al cărui drum prin viaţă parcurge mai multe etape: câine de sanie al unui indian, după despărţirea dureroasă de mama sa, câine de luptă al unui om rău şi, în final, câine al unui om iubitor, care îi demonstrează că nu toţi oamenii sunt răi. Ceea ce atrage şi fascinează la această povestire este percepţia unei vieţi prin ochii unui animal. Șirul aventurilor micului lup începe in tabara indienilor de pe fluviul Mackenzie; aici primeste numele Colt Alb, dobândește primul lui stăpân, pe Castor- Cenusiu, si deprinde regulile vietii „in robie”. Despartit de mama lui, infruntând mania oamenilor și hărtuiala câinilor, învățat, prin suferință și spaimă, să fie caine bun de sanie, vândut apoi pe câteva sticle de whisky, Colt Alb devine aspru, necruțător și ajunge să fie folosit ca sursă de câstiguri, în arenele sângeroase de luptă între câini. Recomand cartea celor care preferă ca personajele din carte să fie animale, și… să ajungă la un final fericit!
„Anne de la Green Gables” de Lucy Maud Montgomery; un roman clasic pentru toate vârstele, devenit bestseller de la prima apariție. O carte care merită citită, este foarte educativă, fără o incursare magică din realitate, dar ajută și un pesimist să vadă culorile vii în viață! O mulțime de pagini educaționale, dintre care unele sunt ciudate pentru timpul present, de exemplu, pedeapsă corporală atribuită pentru școlari, un băiat și o fată, o pedeapsă considerată normală pe timpuri, tot atunci părea ciudat ca pedeapsa să fie refuzată, iar profesorul destinat să fie unul de succes. Uneori râzi printre lacrimi, vorbind despre Anne, și cum a putut o asemenea educație să producă o fată atât de bună și entuziastă, și de unde au putut apărea aceste fantezii într-o viață atât de prozaică? Capitolul în care apare scena cu vinul, pare deosebit de amuzant. Eroina Anne Shirley merită recunoștință prin felul ei de a fi. Absent, visătoare, dar foarte dulce, cu excepția prostiei aplicate personajului Gilbert. Cititorii vor rămâne mulțumiți…
Cartea a întrat în Top 25 cele mai bine vândute cărți ale tuturor timpurilor. Anne Shirley, o orfană de unsprezece ani, vine la Green Gables, într-un colț verde al Insulei Prințului Edward, doar pentru a descoperi că familia Cuthbert – bătrânul Matthew și sora lui severă, Marilla – vor să adopte un băiat, nu o fată. Dar înainte de a o putea trimite înapoi, Anne – care, pur și simplu, are nevoie de mai mult spațiu pentru imaginația ei vivace și de o casă adevarată – reușește să-i cucerească pe deplin. O poveste încântătoare, care explorează vulnerabilitatea, așteptările și visurile unui copil care crește, Anne din Green Gables este, de asemenea, un portret minunat al unor vremuri, al unei familii si, mai ales, al iubirii…
„Coliba unchiului Tom” de Harriet Beecher Stowe.
Terminând de citit, mai mult ca oricând ți se face rușine pentru întreagă umanitate, că în istorie a existat așa ceva ca sclavia. Psihologic, cartea e departe de a fi recomandată pentru adolescenți, dar este una obligatorie spre lectură. O etapă rușinoasă și dificilă în formarea Americii – sclavia, care în present, mai domină (în anonimat) în unele state ale lumii… Sărmanii robi, s-ar părea că un om n-ar putea îndura asemenea chinuri precum Unchiul Tom… Avertizez că romanul are un puternic impact emoțional, citind cu lacrimi, rămâi surprins la nesfârșit, cu un nod în gât…
Un roman care aduce în atenția cititorului toate aspectele respingătoare și de nesuportat ale sclaviei. Fiecare pagină a romanului surprinde în ea viața grea de care au avut parte sclavii negri din America, astfel romanul dezvăluie răul și imoralitatea sclaviei. Dar, într-o lume in care nedreptarea și suferința sunt singurele oferte pentru negri, unchiul Tom dă dovadă de o credință și de o bunătate de neimaginat, oferind tot ce are el mai bun: dragostea lui pentru fiecare om. Publicarea romanului, în 1852, a fost un eveniment care a accentuat schimbarea începută în națiunea americană. „Coliba unchiului Tom” a fost cel mai bine vândut roman din secolul al XIX-lea și a doua cea mai bine vândută carte din acel secol, după Biblie…
– „Castelul de sticlă” de Jeannette Walls; „Castelul de sticlă” – o poveste adevărată și tulburătoare a unei familii nonconformiste pentru care aventura, spiritul liber și traiul neîngrădit de reguli inutile sunt mai presus decât confortul unui cămin tipic. Soții Walls își cresc cei patru copii învățându-i să nu se teamă de nimic, să gândească liber, să fie independenți, dar toate acestea vin cu prețul unei vieți de nomazi, al absenței unei case decente și, de multe ori, al lipsei mâncării și hainelor. Rex Walls, tatăl, un tip carismatic, de o extraordinară inteligență, îi învață pe copii istorie, fizică, vânează demoni împreună cu ei pentru a-i face să-și depășească temerile, le dăruiește stelele de pe cer de ziua lor, dar, dincolo de toate, nu reușește să le asigure un trai decent. Peste ani, fiica cea mijlocie, Jeannette, își povestește copilăria într-o carte unică, de un umor extraordinar, dar și de o profunzime emoționantă. Ceea ce reflectă această carte atât de specială, devenită bestseller în numeroase țări, nu este doar curajul lui Jeannette Walls de a scrie lucrurile pe care un om obișnuit le-ar ascunde poate, din jenă, ci faptul că o face cu tandrețe și dragoste pentru familia ei, încercând să-și înțeleagă părinții… decât să-i judece. „Memoriile sunt basmele moderne. Autobiograful e pus față în față cu provocarea de a încerca să înțeleagă, să ierte, și chiar să iubească vrăjitoarea… Cititorii vor fi uimiți de inteligența și curajul copiilor familiei Walls. “The New York Times Book Review- „Șocantă, tristă, pe alocuri melancolică, această carte minunat scrisă, descrie cu sinceritate, dar și cu o surprinzătoare afecțiune, relațiile cu părinții și tăria legăturilor unei familii, la bine și la rău.“
Este o lectură fascinantă, și povestea te curpinde în întregime, evocând emoții. Lasă o urmă în suflet, după citire te trezești cu reluări de situații descrise în carte. În special, gândind la aceste metode de „educație” și credo-ul de viață al părinților autoarei. Chiar vine dorința să te aprofundezi mai mult în această poveste de viață, cu o copilărie dificilă într-o familie ciudată. Desigur, empatizezi cu personajele, copiii trăind în sărăcie constantă, cu transferuri permanente dintr-un loc în altul, și n-aș recomanda copiilor de trei ani să fiarbă crenvurști fără supravegherea celor maturi. Copiii nu trebuie să doarmă în „cutii”. Și nu e nevoie să fie externați din spitale în „stil brazilian”. Nu trebuie să fie adulți la zece ani și să rezolve problemele părinților! Pare să fie scrisă bine, dar în timpul nostru auzim zeci de istorii analogice. Oricum recomand tinerilor cititori pentru experiență.
– „Războiul lumilor” de Herbert George Wells;
Cartea a devenit un artefact, gen ficțiune, și este ușor de citit. Într-adevăr e uimitoare. Amatorilor de fantezy le va plăcea cu siguranță. Intriga rămâne cam aceeași, marțienii încearcă să cucerească Pământul, dar nu reușesc. Am înțeles că în 1897, odată cu cartea a ieșit din tipar o întreagă eră a umanității. Cultura, activitatea științifică, industria – totul a crescut de aici. Este primul roman de acest gen care a influențat generațiile ulterioare de scriitori printre care și frații Strugatsky, Heinlein, Bulychev, Philip K Dick, etc. – toți sub impresiile și farmecele autorului de ficțiune, care a contribuit la scrierea operelor lor, nu prin utilizarea directă a personajelor și a intrigii, dar cu ideea în sine. În prezent, în spatele acapărării Pământului de către marțieni, se poate discerne cu ușurință colonizarea altor continente de către europeni, ruși etc, atitudinea de consumători a oamenilor față de natură, ciocnirea mentalităților și intensitatea situației politice dinaintea Primului Război mondial. Nu-i mai privesc pe marțieni ca pe niște ghețușuri încolțite, l-am crezut în realitate pe autorul Wells, că marțienii sunt următorul nostru stadiu al evoluției, atunci când creierul va arunca la gunoi cadrul convențiilor corporale, și cele ale genului și fiziologiei. Nu fără ironie, am remarcat că la finele secolului XIX, nu America era buricul pământului, ci Anglia. Cât de exact autorul a accentuat elementele de bază ale psihologiei umane într-un moment de panică. Poate părea că romanul e scris puțin naiv și nu este modern, dar și terminologie nu era, ea trebuia să fie cumva creată! Și totuși, cel mai valoros ce poate găsi cititorul în această carte, este că există Speranță; omul nu este un lanț fragil și slab provenit din evenimente întâmplătoare, omul e o frumoasă făptură fundamentată de evoluție. Admir geniul autorului, că și peste 100, și peste 200 de ani, cartea scrisă va trăi!
„Moby Dick” de Herman Melville; Clasică americană. Romanul nu e pentru lectură rapidă, aici trebuie să gândești și să reflectezi la fiecare capitol și paragraf, altfel este foarte ușor să pierzi linia gândurilor a autorului. El poate mai întâi să argumenteze despre un lucru, apoi să treacă la al doilea, de la care la al treilea, să tragă o concluzie din toate ca apoi din nou să revină la primul. În general, romanul conține totul despre afacerea cu balene, ca să spunem așa: conține toate datele științifice și cele inventate de Melville cu o narațiune artistică despre Balena Albă, și toate acestea – combinate logic între ele. Fără îndoială, romanul lui Herman Melville, este una dintre cele mai mari opere ale literaturii mondiale, pe care orice persoană inteligentă trebuie să citească. Cu siguranța, va trezi interesul si tinerilor cititori.
Povestea descrie aventura marinarului Ishmael, la bordul balenierei Pequod, comandată de căpitanul Ahab. Înainte ca Ishmael să fi ajuns la bordul acesteia el se afla în New Bredford. La un han de la docuri a ajuns partener cu Queequeg, un om sălbatic care a fost în trecut vânător de balene. Astfel au ajuns împreună pe vasul „Pequod”. Ishmael își dă în curând seama că Ahab este în căutarea unei anumite balene, un cașalot alb, numit Moby Dick, o creatură feroce și enigmatică. În trecut, Moby Dick i-a distrus barca căpitanului Ahab și i-a mâncat un picior, iar acum acesta vrea răzbunare…
„Orașe de hârtie” de John Green; Lumea se răstoarnă cu doar câteva săptămâni înainte de terminarea liceului: Margo reapare în viața lui Quentin. In toiul nopții, îmbrăcată în costum de ninja, gata pentru o nouă aventură. Extravagantă, frumoasă, imprevizibilă și independentă, Margo l-a fascinat dintotdeauna pe Quentin. Indrăgostit iremediabil de ea, o urmează orbește, încântat să ia parte la planurile jucăuse și vindicative ale ingenioasei Margo. Numai că fata dispare iar. De data aceasta definitiv. Margo, fata visurilor care a fost intotdeauna o enigmă, acum devine un mister. Pentru Quentin. Care nu mai găsește nimic altceva decat indicii… lăsate de ea pentru el. De aceea, decide să le urmeze…
Înțeleg bine, pentru care merite John Green a primit atâtea laude și premii, este minunat. Sincer, convingător, el scrie nu doar proză potrivită pentru adolescenți, autorul însuși relatând povestea ca printre degete devine în acel moment adolescent. Și cititorii lui pentru un timp pot reveni la acea vreme, când ei erau mici, nu gândeau limpede, erau explozivi și impulsivi, și li se părea că e normal. O poveste minunată a maturității, și cât de dificil e să renunți la copilărie. Nu pentru a merge mai departe (pentru că fiecare dintre eroi cumva așa își vede propriul viitor), ci pentru a renunța la viitorul cu care interiorul este legat cu frânghii strânse. E foarte greu să lași în urmă anii de școală, amicii și cunoștințele, prietenii și rudele, primele impresii și sentimentele, iubirea, atașamentele, tot ce ți-a ancorat sufletul. Și fiecare își alege calea lui: cineva se dezleagă smulgând din rădăcini, cineva eliberează aceste fire ușor unul după altul, și își transplantează firul ca o plantă într-un ghiveci mai mare. Și, personajele autorului Green, sunt plăcuți și recunoscuți, practic toți. Desigur, există și părinții care ar trebui să se comporte puțin diferit, iar unora dintre ei chiar dorești să le faci observații, și copiii sunt absolut diferiți, nu s-au adunat cei mai simpli. Și, toți, devin elementele unui mozaic numit „viață”, care nu provoacă niciun negativ. Cel mai important, tradițional și foarte corect se întâmplă în interiorul eroilor. Aplaud conversațiile finale, care transmit copiilor adevăruri de bază din diferite puncte de vedere. Așa și trebuie, anume cu aceste cuvinte. Pe lângă conversații, există un anturaj, există o poveste de drum și căutare de sine, se citește cu interes, și se întâmplă repede. Bună carte, pentru cei de 15 ani în special, au nevoie. Mi-am amintit de acel timp glorios, poate e bine că a rămas în urmă…
„Marele Gatsby” de Francis Scott Fitzgerald; Nick Carraway, un tânăr atras de visul american, proaspăt sosit la New York, întră în lumea fascinantă a lui Jay Gatsby, o lume a succesului și a iluziei. Pe fundalul Americii anilor ’20, secolul XX, Gatsby, împins de iubirea față de Daisy Buchanan, își schimbă complet existența, transformându-se dintr-un tânăr sărac în traficant de băuturi alcoolice și apoi milionar. În ciuda petrecerilor grandioase a căror gazdă este, Gatsby ascunde o nemărginită nefericire. Tot ce face este destinat să-i atragă atenția lui Daisy, însă iubirea lui nu ajunge să se împlinească niciodată… Carte emblematică a „generaţiei pierdute“, Marele Gatsby este, conform Washington Post, „al doilea mare roman în limba engleză al secolului XX, după Ulise, de James Joyce“. Romanul lui Fitzgerald ilustrează un episod din spectacolul civilizației americane și o face cu ironie, cu patos și cu farmec. Marele Gatsby este povestea captivantă și strălucitoare a epocii jazzului.
Un roman uimitor, a fost una dintre preferatele mele la timpul potrivit. Povestea relatată în carte va rămâne în inima cititorului multă vreme. Am citit cartea, apoi am vizionat filmul cu același titlu, o adaptare cinematografică cu Leonardo DiCaprio în rol principal, mi-a plăcut mult și filmul care a cimentat exact conținutul și impresiile despre romanul Marele Gatsby. M-a inspirat mult acest personaj, povestea lui, lumea lui. Chiar m-am supărat pe Daisy, această femeie care nu merita deloc dragostea lui. Cartea este tristă și foarte senzuală. Cred că cititorul singur va înțelege și va avea concluziile lui. De aceea recomand carte spre lectură, dar cred că o vor înțelege mai mult cei după 20 de ani… Este o carte despre o dragoste care se întâmplă o singură dată în viața fiecărui om în tinerețe, și rămâne în inima lui pentru totdeauna, mai mult, chipul și idealul unei persoane dragi care o crează imaginația noastră. Și, această sclipire luminează pe tot parcursul drumului vieții în continuare, ne face să fim perseverenți, ambițioși, să demonstrăm dovedind personalitatea noastră inteligentă. Tinerii cititori vor avea multe de împrumutat din această experiență literară, pentru a înțelege sentimentele lor ulterioare. Încă ceva, acest roman este și despre prietenie falsă, oameni leneși bogați și lași, care se ascund în spatele banilor și nu apreciază nimic și pe nimeni din jurul lor. O temă foarte actuală și în prezent. Recomand, cu siguranță!
„Trei într-o barcă fără a mai socoti şi câinele” de Jerome K. Jerome. În acest jurnal de călătorie pe apele Tamisei, Jerome K. Jerome infirmă toate prejudecăţile referitoare la ironia englezească (prea puţin spectaculoasă) şi la epoca victoriană (conformistă şi sobră). Cartea îşi datorează succesul şi longevitatea umorului spumos cu care sunt evocate peripeţiile a trei londonezi pentru care o călătorie de plăcere pe fluviu capătă proporţiile unei expediţii aventuroase, plină de neprevăzut. Stilul unic al lui Jerome şi spiritul său de observaţie, care i-au captivat pe contemporanii scriitorului, transformă Trei într-o barcă într-un roman clasic al genului, la fel de surprinzător şi pentru cititorii zilelor noastre
Recomand această carte, cu siguranță, mai ales atunci când ești într-o stare proastă de spirit. Imaginația autorului Jerome funcționează 100% și cu simțul umorului este în regulă! Aventurile uimitoare ale englezilor și ale câinelui lor fascinează din primele pagini. Dar, cartea trebuie să o citești foarte atent. Fără să fii distras. Doar nu demult, eroii navigau de-a lungul Tamisei într-o barcă, și pe a doua pagină, vei urmări cum soldații se odihnesc pe un mal, și pe altă pagină Henry VIII se întâlnește cu cu Anne Boleyn, iar în cea mai apropiată curbă a râului vei duce o luptă serioasă cu lebedele, fără glume! Călătorii noștri în mod constant se trezesc în diverse necazuri, și între ei își amintesc de multiple cunoștințe ale lor nimerite în situații și mai ridicole. Pe parcurs, vei citi despre diverse digresiuni istorice interesante și câteva perle cu reflecții intelepte. Jerome Jerome un adept al filozofiei optimiste, recomandă cititorilor să se familiarizeze cu postulatele logice. Și partea a doua, e o plăcere deosebită a lecturii. Numai cât valorează capitolul cu scena încercării de a începe o conversație folosind cartea pentru călători, fie gândurile calului despre aspectul și modul de viață a trecătorilor!.. Ușor de citit, cu zâmbete permanente, recomand!
#Svetlana_Vizitiu, șef sector BM B.P.Hasdeu, Chișinău, martie, 2024. Impresii din viață și cărți blog
„Iubirea a fost și va rămâne subiectul principal al literaturii trecutului, prezentului și a viitorului. Nu este o excepție nici în poeziile și proză, pe care le-am scris din suflet pentru cititori. Am scris despre o dragoste de viață, care se bazează pe încredere, prietenie sinceră, respect reciproc, devotament și înțelegere. O dragoste care s-a păstrat în timp, verificată de despărțiri sau mici supărări, impuse de diferite împrejurimi. O dragoste pură, adevărată, la care visează fiecare din noi și se poate întâmpla oricui. Iubirea este un sentiment înălțător, care ne face viața mai frumoasă, mai fericită…” (Marcela Șeptelici în cartea „Râd macii”)
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2024/02/17/marcela-septelici-lansare-de-carti-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/ Tu deschizi cartea ei și nici nu observi cum, după câteva minute, simți suflarea vântului, sunetul pădurii, aromele câmpurilor și florilor, te învăluie, auzi trosnitul vreascurilor și iată acum te uiți în ochii luminoși ai unei vieți fără egal, mișcându-și înspăimântată pașii oamenilor; și care alt interlocutor cu inimă adâncă și înțelept mai poți întâlni?! Primești răspunsuri la aproape toate întrebările! În poemele Marcelei Șeptelici! Și cel mai important, te umpli de frumusețea lumii și înveți să te bucuri de viață. Tu vezi această viață, începi să observi toate detaliile magnifice din care este țesută și ele devin parte din tine! În inima ta, întâlnirea cu lumea poetei va fi pătrunsă de dragostea scriitoarei pentru oameni, pentru viața însăși, pentru sat și natură, pentru noi! Asemenea personalități și scriitori ne sunt ca un medicament vital, acum, avem nevoie de ei, ne sunt necesari ca aerul! În acte este Maria. Toți o cunosc ca Marcela, încă de mică… În familie dintotdeauna rămâne ca Marcela. De aceea, pe cărțile sale de autor a scris Marcela Șeptelici. Așa, o cunoaștem și noi, cititorii ei fideli… O minte sclipitoare, o femeie modestă și ultrainteligentă, scrie despre oameni și faptele lor în versuri și proză, face lucruri de o bunătate cum rar se găsește, devenind astfel preocupată în a înțelege cursul vieții și etatea, căutând în permanență o modalitate de a fi mereu în comunitatea scriitorilor. Scrie cărți, mai cu seamă poezie. Reușește să stabilească ușor punți de comunicare cu tinerii și elevi. Unii au legătură cu cărțile, scrisul, cei mai mulți nu. Preocupările Marcelei Șeptelici sunt nu doar literare, au devenit și legături spirituale. Neliniștită, puțin nedumerită, și tristă; războaiele, ceea ce se petrece pe pământurile vecine nu-i dă senzația unei liniștiri iminente… În veşnică luptă cu timpul – categorie filosofică importantă – trecutul e persistent și dorul încearcă să se impună, autoarea căutând o conciliere între cele două coordonate. Cum iubirea înseamnă viaţă, trecerea timpului duce către apusul ei şi, aflaţi între acele rânduri „A stat la strajă ani de-a rândul” și „Mi-e dor de glia strămoșească”– naşterea şi moartea -, poeta speră în eternitatea rădăcinilor istorice, în încrustarea gândului pentru generații. Cercetându-şi şi sinele, dezvăluindu-şi frământările şi îndoielile, Marcela Șeptelici se autocaracterizează printr-un singur vers realizând un portret spiritual de excepţie: „Sădesc un nuc aici, la noua casă” (Nucul de la poartă din „Dorul de vatră”). – „Un nuc bătrân, umbros,/ Cu ramuri multe până jos,/ A stat la strajă ani de-a rândul./ Și-acum mai stau la el cu gândul./ Ziua frunza-și legăna/ Spre cărare s-apleca,/ Când omul bun venea,/Crengile își clătina./ Se-nchina pân-la pământ/ Din dragoste a tot ce-i sfânt./ Puternic, darnic, primitor/ Ne ospăta pe toți cu dor./ La umbra acestui nuc rotat/ Am stat mult timp și-am meditat./ A fost un nuc ales și devotat,/ Atâția ani de strajă-a stat…/ Chiar și în noaptea cu furtună,/ A stat falnic în grădină,/ Legat de glia noastră sfântă,/ Cu roade mari și rădăcina-adâncă./… Ne cheamă și acum acasă/ Cu daruri sfinte pentru masă…/… Mi-e dor de glia strămoșească./ Sădesc un nuc aici, la noua casă.” Evocarea părinţilor, a casei părinteşti, a locurilor natale vădeşte o puternică dragoste faţă de ţară, de neam, de limbă. Ca toate celelalte sentimente, iubirea – noţiune abstractă – capătă conotaţii neaşteptate, eul liric definindu-şi trăirile în sintagme inedite. Frământările lăuntrice sunt alăturate, de cele mai multe ori, de schimbări ale regnului vegetal în funcţie de anotimp. În această tonalitate, „A clădit piatră cu piatră/ Ridicând fântâna sacră,/ Cu apă cristalină, bună/ Pentru nepoței și mumă.” – printr-o versificație clasică, scriitoarea ne oferă o oglindă a spiritului ei neliniștit; optând pentru dragoste de neam, pace, și urând războaiele, comunicând nu numai încercările de a le înlătura, dar și dorința de a se sacrifica pentru a înțelege rostul. Dincolo de metalimbajul, care cere o lecturare atentă, ni se relevă un altruism smerit, fericit să accepte binecuvântarea divină:„Apă limpede și rece,/Pentru cel care va trece,/ Din adâncul sfânt izvor/Pentru orice călător.”( Izvorul cu apă sfântă din „Dorul de vatră”) Când era mică, organiza concerte în fața porții de la curtea părintească. Imita o scenă, pe care recita poezii, cânta și interpreta scenete dramatice învățate anterior. Spectatorii erau părinții, fratele și cele sașe surori, vecinii, chiar și cei din mahalaua vecină. Marcela afișa anunțul, duminicile și de sărbători. Drept că gramotele erau înlocuite cu aplauzele fierbinți pentru ea și copiii care evoluau alături, dar și cu o mângâiere pe cap: „Bravo, artista mamei!” Acest episod i s-a întipărit în amintire, pentru că de fiecare dată când scrie versuri, editează cărți, sau face recitaluri de poezie, scriitoarea deschide acea pagină cu o scenă improvizată, și ea, Marcela Șeptelici, devine „artista mamei”… O copleșesc aceste amintiri cu emoții până lacrimi… „Un dor pripit o tot cuprinde,/ Îl simte-n piept că-și face casă,/ Scântei în suflet îi aprinde/ și-l mistuie, dar lui nu-i pasă…”; „Este un vis, este-o magie!/ Când dorul te îmbrățișează/ Și îți provoacă nostalgie,/ Iar pacea inimii cedează.” (Dorul din „Puterea cuvântului”) -Familia, rădăcinile. Mama Marcelei, pe când era o tânără de 17 ani, cu ochii albaștri ca cerul, senini și blânzi, cu cosițele lungi, ce-i atârnau pe piept, cu pielea albă ca spuma laptelui și harnică – foc, a fost cerută în căsătorie de Ionică Puiu din satul vecin, Condrătești, Ungheni. Ionică era un flăcău zvelt, cu ochii pătrunzători de un albastru închis, pasionat de instrumente muzicale, el și-a meșterit singur o vioară de toată frumusețea. O pasiune pe care a transmis-o și celori tineri. A fost o dragoste sinceră, curată, doar că pe neașteptate războiul hitlerist i-a despărțit, el fiind înrolat pe front. Tânărul comunist înflăcărat a fost pus la grea încercare, trimis să fie împușcat pe nedrept. Îar în ajutor îi sărise o rusoaică îndrăzneață care, după spusele lui, i-ar fi propus să-l scape de la moarte, dacă se căsătorește cu ea. După război, cei rămași în viață se întorceau acasă, doar Ionică nu s-a întors. Trecu un timp, și peste trei ani, mama Marcelei a primit o scrisoare de la așa-zisă soție a lui Ionică, în care și-a recunoscut isprava. Între timp, mama Marcelei a fost cerută în căsătorie de Dumitru, tatăl ei real. A luptat și el pe front, lăsându-și unicul fecior la rude, pentru că mama murise de o boală mizerabilă. Era foamete, bântuia tiful, copilul însă a nimerit pe mâni bune; a fost crescut cu dragoste și gingășie, și toți se minunau cum de a scăpat din ghearele tifului. După o vreme bună, Ionică, primul soț, reîntors la baștină, se ruga în genunchi la mama Marcelei ca să-l ierte și să fie primit înapoi în familie, cică numai războiul i-a despărțit. Iar mama Marcelei deja avea trei fete cu tatăl Dumitru, care, o iubea ca pe o femeie vrednică și curată ca apa de izvor. Judecată i-a despărțit legal. Ionică a tânjit mult după Jăniuța, precum o numea el, dar era tâziu. Tatăl Dumitru i-a demonstrat caracterul dur, și voința unui bărbat adevărat călită în război, pentru care a primit binemeritat medaliile de lupte… Dumitru a fost unul dintre ostașii binecuvântați de Dumnezeu, care au rezistat și au rămas în viață din marea urgie a răsboiului fascist 1941-1945. A luptat crâncen, și cu demnitate pentru apărarea patriei, agungând până la Berlin. Mama a devenit soția lui, dăruindu-i șase fete, una după alta, Marcela fiind mezina familei din cei șapte copii. Cu toate greutățile de după război, foamete, pandemie, sărăcie cumplită, feciorul Constantin a crescut ca din apă și trimis la studii în Chișinău, devenind sportiv. Nu-i lipsea nimic, familia mereu era alături, ajutându-l cu banii pentru unelte sportive costisitoare: paralele pentru gimnastică, cântare grele, masă de tenis, mingi de volei și fotbal, etc. Toate cele șase surori și flori ale mamei, au devenit tenisiste sub îndrumarea profesorului – fratele lor Constantin. Părinții făceau cale lungă prin pădure pană la Bahmut pentru a lua trenul spre Chișinău, ca să-i ducă de-ale gurii și să-și potolească dorul de el. Devenind mai mari, întrecerile raionale și republicane erau bine așteptate și prețuite. Anii de studii la școala din satul natal pentru Marcela au fost interesanți și prin sărbătorile cu evenimente literare, festivaluri zonale și raionale. La care pentru participare ea selecta poezii patriotice, despre mamă, tată, pace, țară, natură, conlucrând cu profesoarele de limbă română. Era foarte entuziasmată de poezie, iar aplauzele oaspeților o inspirau. Surorile ei, Ecaterina, Nionila, care studiau la Universități, una la filologie USM, alta la limbi străine, Bălți, – au susținut-o și atunci când Marcela a reușit la Biblioteconomie și Bibliografie, USM. Și, în prezent, colaborează cu colegii care continuă serviciul în acest domeniu. Întreagă viață a petrecut-o printre copii și cărți, inspirându-le dragostea pentru lectură, poezie, participând cu ei la varia concursuri, unii devenind și laureați. Dragostea pentru copii, ea fiind și mamă a doi băieți, a determinat-o să facă și cursurile de dezvoltare pentru a activa ca educatoare – învățătoare, continuând ca metodistă la o instituție preșcolară de învățământ, amintindu-și adeseori de colaborarea frumoasă cu părinții, cu elevii, îndrumându-i spre lucruri bune. După pierderea părinților, a mamei pe care i-a purtat-o de grijă ultimii ani de viață, fiind împreună, Marcela și-a atins coardele cele mai sensibile ale sufletului prin bunătatea ei, grijulie, susținerea și dragostea dăruită. Inima i-a dictat să înșire pe foaie niște poezii: „Crizantemele mamei”; Pentru că crizantemele din grădină muriseră în acea noapte odată cu mama ei. „Vorbesc în tăcere”, după care au mai urmat multe poeme, povestiri. -Baștina, satul natal. În 2019 Marcela Șeptelici a editat cartea de debut „Dorul de vatră”, redând sentimente de dragoste și dorul de părinți; surorile și fratele ei care au decedat; plaiul natal… Amintirile de casă părintească și ograda copilăriei, de bunei, de satul natal și meleagurile lui, de pădurea seculară, râurile ce se mărginesc cu satul de o parte și de alta (Cula și Ichel), pentru ea sunt sfinte comori, iar jocurile din acele timpuri ale copiilor sunt ca valori. Prin ele s-au educat s-au educat si au crescut frumos. Peisajul pitoresc al satului din toate timpurile au fost în viziunea ei: coloritul toamnei, frumusețea și gingășia primăverii înmiresmată cu tot felul de flori. „Oriunde ai pleca în lume,/ Te-ntorci acasă-n țara ta,/ Îi cânți și limba, și-al ei nume,/ De ea departe nu poți sta./ Și pasărea se-ntoarce acasă/ La cuibul unde a crescut/ Și cântă-n limba ei măiastră/ De dorul prin care-a trecut./ Se cântă-n orice colț al lumii/ În limba-n care te-ai născut,/ Comoara ce-au lăsat străbunii -/ O doină veche din trecut./ Se cântă-n limba mamei tale/ În care-ai zis primul cuvânt,/ E cânt de dor și plin de jale/ Despre meleagul tău cel sfânt./ Și te cuprinde dor de țară/ În vraja-acestei melodii/ Și înțelegi a câta oară/ Că n-ai răbdare să revii./ Și te întorci cu drag acasă,/ Revii pe dealul cu pelin/ Și cânți încet doină frumoasă,/ Iar ceru-ți pare mai senin.”( Dragostea de țară din „Puterea cuvântului”) În poezii, natura și obiceiurile locurilor se străvăd printre rânduri. Ritmul rimei este asigurat de o cantitate egală de tensiuni pe fiecare rând. O unitate ritmică a cuvântului care pune accentul pe sensul versului și a semnificației fiecărui cuvânt. Poeta a realizat ca fiecare cuvânt să devină important, chiar greu la cântarul inteligenței, dar pe înțelesul tuturor. În rest, rămâne iscusința autoarei de a aduna versuri grăitoare, găsind teme, motive, idei, viziuni și puncte comune care apropie pe cititorii de orice vârstă. Modestă ca-ntotdeauna, autoarea se retrage în umbră asumându-și doar rolul de editoare la prima vedere, dovedindu-se în final o coordonatoare meticuloasă, adunând versuri pornind săgeata subiectului până la inimă conturând un tablou virtual! Iubirea fiind sentimentul care unește și care ar trebui să domine în lume. Poeta alege smerenia cu gingăşia şi inocenţa unei făpturi alese, autoportretul realizat dintr-un vers definind-o pe deplin: „E amurg, bunică,/ Afară cerul s-a întunecat./ Acasă, mama-ndurerată/ Te așteaptă-n prag./ Iar fratele-i dus departe/ Cu gândul tot la mata,/ Și tata mereu întreabă/ – De ce s-a întâmplat așa?/ Aida suspină îndelung,/ De parcă ne-ar spune că/ Drumu-i prea lung…/ Florile în grădină s-au veștezit/ Frunzele pământul au împodobit./ Vântul printre ramuri cu durere a șoptit:/ – Adio scumpi nepoți, copii,/ Nespus de mult eu v-am iubit.” (Vorbesc în tăcere din „Dorul de vatră”) -Despre prietenia adevărată dintre tatăl ei și vărul Ilie, prietenul fidel, Marcela Șeptelici a menționat nu întâmplător. Prietenie ce a durat până dincolo de moarte, bazată pe încredere, omenie, ajutor reciproc. Despre aceste calități umane, a discutat scriitoarea și cu elevii din mai multe școli, gimnazii, fiind invitată la varia lansări de carte, mai mult, a contirbuit la educarea tinerei generații prin proiectele utile, una dintre ele cu genericul „Cărți pentru școala ta”, completând fondurile cu creașii noi literare. În present, Marcela Șeptelici este membră a Cenaclului literar-artistic „Vocea Generalităților”, pentru care manifestă un interes deosebit, este foarte activă la evenimentele culturale care se promovează în țară, dar și peste hotarele Moldovei. Totodată, continuă să-și dezvolte abilitățile prin ședințele care au loc în cadrul instituțiilor culturale. Și-a făcut mulți prieteni, colaborează cu personalitățile din România: Fălticeni, Suceava, Iași, Vama, alte localități, respectând obiceiurile și tradițiile neamului strămoșesc. Pacea. Subiectul păcii reflectată în volumele mai multor scriitori o sublimă. Citind romanul „Forța iubirii” de Ana Onică, președintele Cenaclului Literar-Artistic „Vocea Generațiilor”, scriitoare apreciată în Moldova, Marcela Șeptelici susține cât de importantă este promovarea și menținerea păcii în întreagă lume. A abordat și a punctat în multe poezii proprii despre valoarea păcii: Liniștea păcii; Ziua luminoasă; Simbol al păcii; Neliniștea comună, etc. O frământă și alte subiecte, care, la fel, interesează cititorii: Dragostea de țară; Limba maternă; Credința; Adevărul; Prietenie; Dragoste de părinți, feciori, surori; Bunătate; Anotimpurile și frumusețea lor; Plaiul natal, etc. Toate acestea fiind reflectate în cartea de autor „Revenire”, editată la Tipografia Centrală din Chișinău în 2020, ilustrată frumos de către regretatul scriitor Alexandru Plăcintă, om înzestrat cu darul picturii, poet și povestitor, foarte iubit de copii și cei maturi. Este cel care ia apreciat lucrările și a îndemnat-o să scrie în continuare, scriind prefață la cartea ei. Fiind îndrăgostit de natură, trece ca un fir roșu prin orice poezie sau poveste. „Alexandru Plăcintă a fost un model în viața mea: tacticos, liniștit, chibzuit, iubitor de carte și de copii. Scrierile lui le recitesc cu drag, dedicându-i după moartea lui subită un vers dureros și de regret:„Scriitorului Alexandru Plăcintă” din cartea mea ”Râd macii”, pe care am editat-o după ce poetul a trecut la ceruri” (Maria Șeptelici) – „Pentru noi ai fost ca frate,/ Ca părinte, învățător,/ Și mereu aveai dreptate,/ Mult stimate scriitor!/ Pentru cei mici ai fost bunic,/ Cu suflet bun, frumos, voinic,/ Te așteptau mereu să vii/ Cu noi povești și poezii./ Dar prea devreme ai plecat,/ Însă averea ne-ai lăsat -/ Cărți cu multă-nțelepciune,/ Multe amintiri frumoase/ Despre întâniri din clase,/ Despre versuri recitate, /Melodiile cântate./ În gând, și-n suflet te-om purta,/ Nimeni nicicând nu te-a uita/ Cei mici vor răsfoi cu drag/ Cărțile ce îi atrag.” (fragment) În 2021, apare cartea „Amintiri – sfinte comori” cu povestirile care conțin mesaje importante pentru generațiile din present și viitor: Dragostea de neam, țară, baștină, natură, familie. „Amintirile de casa părintească, copilărie, cele 23 sorturi de poamă aleasă, pe care le-au plantat părinții pentru a ne crește, jocurile la sărbători, sunt niște sfinte comori. De aceea, am denumit acest volum „Amintiri-sfinte comori”, o carte la fel ilustrată de A. Plăcintă corespunzător subiectelor povestirilor mele.” (M.Ș) -După circa un an, la fel în 2021 apare de sub tipar cartea „Puterea cuvântului”: Poezii și zicători, de Marcela Șeptelici, cu ilustrații color de A. Plăcintă: „Cuvântul poate avea putere atât pozitivă cât și negativă. Prin puterea lui am descoperit ce înseamnă a fi un prieten adevărat, care știe să pună cuvântul la locul lui într-o relație, și cuvântul lui se adeverește prin fapte reale.” (M. Ș.) Astfel, au apărut poeziile din această carte: Cuvântul – măsura omului; Puterea cuvântului; Tăcerea; Speranța, etc. Apariția volumul a inspirat-o pe scriitoare la mai multe scrieri, i-au sporit speranța în viitor, să vibreze acest subiect actual în orice timp pentru fiecare om, a scris despre asta și în poezia „Speranța” care ulterior a devenit și cântec sub orchestrația muzicianului Vlad Mircos, interpretată de Rodica Druță-Hamuraru. O piesă lansată în premieră la Tezaur TV „Bună dimineața”. O colaborare frumoasă o leagă de acești oameni de artă minunați. Mai are o piesă muzicala pe versurile sale „Dorul de baștină”, la fel muzica de Vlad Mircos. „O comoară mi-a fost următoarea carte cu titlul „Râd macii”, ilustrată cu picturile în ulei de Simion Șeptelici, tablouri care redau exact conținutul poeziilor și a celor patru povestiri incluse în volum. Prefață scrisă de Petru Crăciun, un scriitor din București, România. Poezii de dragoste, atitudine față de ororile războiului din Ucraina, pace, credină, anotimpuri…” (M.Ș.) –Petre Crăciun despre cartea „Râd macii”: „Autoarea ne invită atât pe tărâmul Poeziei, cât și al Prozei. Și asta pentru că nu se oferă spre lectură, într-un singur volum, 24 de poeme și patru povestiri. Ele sunt diferite ca tematică. Avem poezii de dragoste, dar și de meditație, de atitudine față de ororile războiului… Ce frumoasă ar fi lumea dacă rânduiala ei ar fi scrisă de poeți… Sensibile și frumoase sunt și cele patru povestiri cu care Marcela Șeptelici își încheie acest nou volum. Autoarea ne invită să-i aflăm gândurile despre culorile anotimpurilor, ne sfătuiește să prețuim Timpul (ce sfat valoros!), să iubim și să facem daruri, dar mai ales să stăm de vorbă cu inima…” (fragment) Cu lansarea acestui volum, dar și cu întreagă creație până în present, scriitoarea a fost așteptată împreună cu echipa de scriitori și artiști la baștina natală Năpădeni, cu genericul „Năpădeni – vatră de dor”, acolo au fost întâmpinați cu pâine și sare într-o atmosferă caldă și prietenoasă, cu elevii și profesorii din gimnagiul local, creînd o punte între generații de oameni. Iar la Buciumeni, același raion, au fost întâmpinați cu genericul „Să râdă macii”, cu cântece, poezii și spiri bun, în straiele naționale, cu expoziție de tablouri a pictorului Simion Șeptelici. Au venit cu sfaturi utile și îndemnuri către lectură, dragoste de carte și de poezie, dar și cu donații de cărți de autori: „Dacă ai credință, speranță și încredere în ziua de mâine, atunci și visurile se îndeplinesc, devin realitate.” (M.Ș.) „Mă întreb ce mă-ntrebam,/ Încă de mică când eram-/De unde atâta frumusețe și culori?/ E ca-n poveste, un vis ce apare-n zori./ E mărul străbunicului/ Frunza și-a lăsat./ E mult prea trist și obosit,/ De-atâtea roade ce a dat./ Dacă-ar putea vorbi, ne-ar spune/ Că a trăit ca prin minune/ Ani grei de secetă, război…”(Lunca pare azi pustie din „Revenire”, fragment)
„Natura își avea viața sa. Copacii demult își lăsase haina ruginie și stăteau triști și tăcuți. Din când în când ei tresăreau și își mișcau crenguțele amorțite sub greutatea coțofenelor flămânde și gălăgioase, care îi vizitau. Pe lângă alei, în iarba veștedă, de culoare galbenă-verzuie, ca niște gospodine harnice trebăluiau vrăbiuțele, iar porumbeii zgribuliți, locatari fideli ai parcului, stăteau nemișcați de parcă meditau, se inviorau doar atunci când cineva le arunca semințe ori fărămituri de pâine…/ „De odată mă cuprinsese un dor puternic de iarnă adevărată, de iarnă de cândva, cu multe ninsori, ger, cu viscole și troiene. Ce ierni frumoase erau pe timpuri!..” (Dor de iarnă de cândva, fragment din „Amintiri-sfinte comori”) Exprimată în vers clasic, iubirea, sub toate formele ei, inundă paginile cărții. Un parfum patriarhal, cu accente nostalgice, se desprinde din versuri sau povestirile autoarei Șeptelici. Credeți că autoarea vorbește doar de anotimpul iarnă sau despre lipsa iernii adevărate în prezent? Să vă spun eu despre ce mai mult tângește scriitoarea: este vorba de atitudine, de comunicare, de cuptorul de suflet sau săniuțele copilăriei, dar toate la care se adunau oameni de suflet, la evenimente cu tradiții și obiceiuri, cu reciprocitate și implicare în durerile oamenilor de alături. Despre satele lepădate, și sentimentele care azi mai mult lipsesc, iar indiferența persistă… De multe ori, dezamăgirea e camuflată, încât cititorul o depistează cu greu…
! Scriitoarea Maria Șeptelici la Biblioteca Hasdeu!
Proza și versurile Marcelei Șeptelici învață să fim ordonați, educați, grijulii, să fim oameni! Este bine, indiferent de ceea ce spui, gândești sau simți. Chiar dacă viața e plină de cusături, insistă asupra lucrurilor bune! Prin versul ei, fie, doar pentru că a sosit,.. îți zâmbește și te invită în viață! Diferită, complexă, imprevizibilă, obosită sau ocupată, toate o fac să fie și mai apreciată! Poezia scriitoarei nu trebuie să o înduri, trebuie să o trăiești, să-i mulțumești și să încerci să-o vezi și să-i păstrezi frumusețea! Este întotdeauna despre frumusețea (im)posibilă a vieții. Marcela Șeptelici, o profesoară uimitoare, după cuvintele ei privești altfel în jur, într-un mod nou, te învață să vezi perfecțiunea în tot ceea ce te înconjoară! Nimeni altul decât poeta Șeptelici, în acest mod, poate descrie această lume, incredibil de frumoasă, pe care ne-a dat-o Dumnezeu!
Îmi plac oamenii care sunt atât de puțini! /Svetlana Vizitiu Impresii, Ianuarie 2024
Cărțile autoarei Maria Șeptelici le puteți citi la Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu, str. Ștefan cel Mare, 148!
Vă invităm cu drag la Lansare de cărți a autoarei Marcela Șeptelici! 16 februarie 2024, ora 13.00, BM B.P.Hasdeu
Mămica îmbătrânită, obosită… De neplăceri, ca focul, îi este frică. Mereu aleargă prima-n ajutor,.. îngheboșită, Și, gata să întâlnească, să petreacă, uitând de riscuri. Grija ei uneori devine enervantă. Și întrebările sunt de prisos. Involuntar, nepoții o atacă, Dar și copiii strigă iritați: „Închide ușa!..” Cu implicarea ei, pe toți interferează, Târziu adoarme, se trezește-n zori. Se agită, ea decide, orice o interesează, Încearcă-un leac, vine cu sfaturi, bagă furori. Se-impune cu rețete în postare. Că brusc, nu așa lucrează „mașina de spălat”! Ori, își va nega decizia în proastă stare, Ori, replicile le va înșira cam deplasat… Neliniștită-i, când târziu venim, De Dumnezeu pornește vorba! Și merge la biserică lung timp… A devenit deja o normă… Dar a venit și vestea… Casa e pustie. La fel, ca tata… Urgență fără rost. Mămica încă caldă, nu și vie… Triști, ne priveam cu lacrimi în ochi… Involuntar, în orice moment, ne amintim cu dor… De bătrânica mamă ce moartea ne-a furat-o. Cât ne lipsește a ei curiozitate, ori Întrebările la telefonul care astăzi tace… Atât de mult lipsește grija ei… Nimic mai mult nu s-ar dori… Decât în prag din nou să fie Cu zâmbet, tristă, mamă, sorry! Și fericire la copii, și sănătate, Mama la Domnul roagă, cere Binecuvântare, în a ei etate, Nu uită nici de tata, și iertare… Și nu ne lasă să plecăm flămânzi, În ochi privește adânc, pătrunzător, De parcă ne-ar citi în palmă când – Mințim, că nu ne este rău… Și nu mai pleci fără cuvantul „Fericit”, Se va ruga, și cruce îți va face. Așa doar dânsa poate implicit Să-ți schimbe spiritul imediat la față! Și pare că de-ar fi azi, mama vie, Am regăsi cuvinte, simțuri bune pentru ea… Mare regret că doar după pierire, Realizăm că lumea fără mamă Este și rece, pustie, și… fără leac… /Poem de Svetlana Vizitiu, în amintirea mamei plecată la Domnul pe 7 septembrie 2022 /
Am visat-o pe mama azi… Cred că prima oară după moartea ei. Mama era cu tanti Catea, una dintre cele șapte surori de-ale ei, decedată în 2021. Arătau mai tinere și mama o întreba când îi va întoarce creionul de contur pentru ochi. Și Catea i-a răspuns:„La ce-ți trebuie?” – Eu m-am revoltat, în visul meu, știam că Catea luase întreagă cosmetică de la mama, apoi mi se făcuse milă de mămica. – Știi, mamă, nu te întrista. Uite, la doi pași de noi este magazinul UNIC, la etajul unu te poți plimba și alege orice dorești, haidem?” Mama a părut parcă interesată, și cred că ne-am pornit împreună la UNIC… Visul era atât de real, și atât de semnificativ în ajunul unui an an de la decesul mamei din 7 septembrie 2022… Mama își făcea griji să arăte bine, de fapt, niciodată în viață nu se machia, doar atunci când noi, fetele mamei ne apucam s-o machiem pentru vreun eveniment oarecare. Mama era frumoasă real, încă din tinerețe se evidenția prin naturalețea sa, pielea albă și curată, părul de culoarea grâului copt, cu gâța ei împletită, mai jos de brâu, lungă și deasă. Tata o iubea enorm, și mereu se grăbea la mama acasă… Cred și în vis, mama se interesa să se facă frumoasă pentru tata, cu siguranță ei sunt împreună în Împărăția Domnului…
Să fii tată sau mamă este cel mai mare act de curaj de om, pentru că precum și este – îți expui sufletul la toate tipurile de durere, dar mai ales incertitudinii că faci lucrurile corect și temerii de a nu pierde ceva atât de iubit. E ca un împrumut, cel mai prețios împrumut, pentru că sunt ai noștri atâta timp cât nu pot avea grijă de ei înșiși, după aceea aparțin vieții, destinului și familiilor lor.
Un an de când a plecat la Domnul mama Teodora, acolo, deja e alături de tatăl nostru Vasile Vizitiu! Amintire binecuvântată tuturor mamelor care au plecat de lângă noi… Doamne, te iubim, avem nevoie de Tine, dă fericire copiilor fără de mamă! Și Iertare, părinților noștri! Amin!
Fiecare om are nevoie de un omuleț… Nu contează care. Să fie unul drag… Să fie unul al tău, pentru a fi mereu alături. Să te privească mereu în ochi, să râdă cu tine, să-ți fie un sprijin, să-ți încălzească mâinile, să-ți fie prieten. Și, pur și simplu, să te iubească. Fiecare are nevoie de „omulețul” lui… Dacă aș putea trăi din nou viața, Aș fi vorbit mai putin si aș fi ascultat mai mult oamenii înțelepți… Aș pătrunde cu răbdare în mintea lor pentru ai înțelege Mi-as fi facut timp să-i ascult pe bunicii, parinții povestind din tineretile lor. As fi invitat prietenii la masă chiar dacă e o pată pe covor și canapeaua trebuie curațată. Nu m-as mai agita atat de mult pentru lucruri meschine și mărunte… lucrurile care deocamdată mă rușinează… Poate nu e târziu? Aș dori să mă culc, să mă odihnesc atunci când mă simt rău, în loc să pretind că pământul nu va mai roti dacă eu nu voi fi la serviciu sau într-un loc oarecare obligatoriu… pentru o zi… Nu va faceți griji din cauza celor care nu vă simpatizează, sau mai mult, n-ar trebui să ne intereseze cine, ce face… Fiecare cu durerea sau bucuria lor. În schimb, să prețuim prietenii pe care îi avem și oamenii care ne iubesc… Să ne gândim la lucrurile cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat… Și la ceea ce facem în fiecare zi să ne îmbunătățim mintea, trupul, sufletul, emoțiile. Dar, cel mai mult, să avem o a două șansă la viață… Să prețuim orice moment, să-l privim cu adevărat… Călătorind prin lumea sufletelor dragi, alături de ele cuminți, acasă, oriunde, în munți și prin mări… La soare, cu carte, cu multă dragoste și îmbrățișare… Eu l-aș trăi mai intensiv… Cu familia, părinții, mult mai mult oferindu-le atenție necesară… Și, de părinți aș fi ascultat mai mult… Dar, viața uneori te pune în asemenea situații…. când nu poți ajuta persoanele dragi cu nimic decât cu rugăciunile pentru ele, la Domnul…
Fiecare este responsabil pentru viața lui, mi-au trebuit ani buni să descopăr că supărarea, morocăneala mea, depresia, furia, insomnia și stresul meu nu vă rezolvă problemele, ci mai mult, exagerează. Am obosit spre regret, și, înainte să am un accident vascular cerebral și să mor, am înțeles că nu port răspundere pentru acțiunile altora, dar sunt responsabilă pentru reacțiile pe care le exprim față de acestea. Așa deci, am realizat că datoria mea față de mine este să rămân calmă și să-i las pe fiecare să își trăiască viața și să rezolve ceea ce îi corespunde la fiecare… Nu trebuie să faci totul, nu trebuie să fii o super mamă, o super soție, o gospodină, o profesionistă, o super femeie… Pentru că atunci când corpul tău îți revendică, puțini își vor aminti că ai încercat să fii totul, fie să ajuți în modul tău, așa cum poți. Copiii cresc, soțul nu rămâne întotdeauna, locul de muncă te înlocuiește cu ușurință, casa mereu va avea nevoie de reparație, dar sănătatea ta emoțională, s-ar putea să nu ai o a doua șansă. (S.V.)
Un dar al destinului – nu e numai un dar. Iată ce trebuie să înțelegem. Și, să mânuiești acest dar – trebuie corect. Darul ți-a fost dat cu un motiv. Pentru un lucru important. Pentru fericirea pe care vrei s-o creezi. Pentru cineva Domnul e sus pe cer, pentru altcineva e Dumnezeul în suflet, Cel care nu ne va permite să coborâm mai jos de nivelul uman… Nu ne va permite să dăm cu piciorul într-un câine; să umilim bătrânii pe stradă, să-i alungam pe cei nevoiași cu pătrunjelul din piață; să jignești părinții; să trimiți tinerii să moară la război… Nu va permite să aduni banii pentru armament atunci când atâtea persoane bolnave de cancer așteaptă leacul lor vital… E Dumnezeul care nu bate cu bâta… Să fim recunoscători pentru ceea ce avem! Doamne ajută, și mulțumim!
M-am născut normală, peste câteva luni am devenit surdă, mută, apoi bâlbâită, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță!
Când m-au dozat cu streptomițină la câteva luni de la naștere, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă… Cică a fost o greșeală a medicilor… Dar am asurzit, nu deslușeam cuvintele spuse, nici acum nu pot pronunța corect consoanele surde )
Aveam un strabism foarte pronunţat /ochii încrucișați, purtam de mică ochelari groși și mari/, eram tare înapoiată mintal şi abia citeam în clasa 1, nu înțelegeam nicio boabă în „moldovenește”, pe atunci erau gradinițe sovietice cu vorbirea doar în limba rusă. Deoarece nu auzeam ce spune lumea din jur, eu trăiam într-o lumea a Mea, cu visuri, speranțe fericite… Toţi cei din jur râdeau de mine – copiii, colegii, eram numită „proasta, fâlfâita clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că sunt urâtă şi mă gonteau mereu cu pumnii în spate
Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt proastă, urâtă, şi că nu sunt bună de nimic! Atunci începu să clocotească în mine revolta!
Apoi, în clasa a 2-a, a venit o profesoară care mi-a văzut desenul cu o rândunică, şi mi-a spus că sunt talentată. Părinții, la fel, m-au înaripat și motivat cu laudele pentru că desenam frumos. Atunci chiar am inceput să desenez reușit, în urma acestor aprecieri… Cei dragi îmi spuneau:„Tu eşti un geniu”. Și eu am început… să fiu.
Da, mai întâi, în clasa a doua, m-am îndrăgostit de Haiu Oleg, era tare frumușel și nu se uita la mine. Fetele îl adorau. Că să-i atrag atenția, n-am făcut nimic decât să-i dau o palmă peste obraj, nu țin minte din care motiv… Oleg a decedat ulterior, la 26 ani, într-un accident… Am vrut să spun că la 9 ani, nu înțelegeam sentimentul, dar și asta ma înaripa împotriva buling-ului… Mă bucur că puteam simți și dragostea alături de tristețile mele… )
Am prins a citi cărți, o grămadă de cărți care m-au ajutat și m-am făcut ceea ce sunt azi ăn viață…
Poți fi salvat în momentul căderii tale de cineva mai slab decât tine, dar mai înțelept...
Sunt profesori buni, dar din păcate un profesor nu poate avea timp pentru un copil sau zece, dar pedagogia, acțiunile lui educative pot dirija mii de elevi. Dacă o face profesional / cu capul… Și, lăudați cât mai des copiii, cât mai mult…
Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trai intreaga viață crezând că este prost.”
Cam așa o istorioară cu mine. Bulling-ul există și va fi… Cert că mult depindem de mental, și nu știm cum sa luptăm cu stereotipurile...
Însă, bulling-ul în prezent e mult mai periculos decât ca pe vremuri...
Internetul are un rol mai puternic în educația a milioane de copii, decât părinții lor!
– Părinți, aveți grijă de copiii voștri, urmăriți comportamentul, stările și postărilelor.
SĂNĂTATE!
Eram trei clase primare într-o casă părăsită în centrul Florești, iar învățătoarea noastră Vera Vasilievna Savciuc ne preda toate obiectele generale. O sobă într-un colț făcea căldură, dar în sală era cald când plecam acasă. Răceam de câte 4-5 ori pe iarnă, căci erau ierni, nu ca acum și mama ne făcea bine cu ceai din flori de tei sau mușețel, prapure pus la gâlci, piramidon și frecție cu oțet cu apă. Când te ridica profesorul să reciți poezia pe care o aveai de învățat, toată clasa tăcea… Foarte rar era vreunul care să spună că nu o știe „pe de rost”. Din când în când mai luam câte o palmă cu rigla și ni se încerca rezistența perciunilor. Uneori ne bocănea cu capul de tablă… Primele două clase mergeam cinci km zilnic, dus-intors pe jos de la Școala Moldovenească din vale (cu mare frică), și iarna auzeam cânii urlând, iar uneori zăpada era mai înaltă ca unii dintre noi și nu ne văitam… Nu spuneam că mi-e frică, de rușine la părinți. Ne căleam și ne pregăteam pentru viață. Școala era atunci o datorie. Mulți dintre cei care au ajuns medici, profesori, ingineri academicieni au plecat în lume de pe băncile astea… fără meditații și suplimente. A fost greu, dar s-a făcut școală… Nu aveam nici măcar un calculator de buzunar, totul era din capul și mintea noastră, iar respectul pentru cadrul didactic era dascălul sfânt, respectat și prețuit. Adevărat acele vremuri le-am trăit și sunt mândră de asta! Important era și că cei care se pregăteau pentru orice profesie, aveau asigurat un loc de munca în profesia respectivă; nici atunci nu știau totul dupa absolvire, dar fiecare instituție, fabrică, uzină, le definitiva pregatirea la locul de munca și deveneau profesioniști responsabili; acum sunt o groază de absolvenți de orice profil, care ori nu lucrează, ori se angajează vanzatori, ca pentru profesiile pentru care s-au pregatit nu exista loc nicăieri în țară. – O scăpare și greșeală uriașă din partea Guvernului. Nici într-un caz nu pledez pentru uniunea sovietică. Mi-e dor de timpurile când eram sufletiști și ne ajutam unul pe alții. Azi, mai toți sunt cu nasurile bucsite in robotei… Asta a fost adevărata viață, așa te calesti, să devii un adevărat om, să fii puternic, să reușești în toate cele!
Oamenii frumoși, curați la suflet, vorbesc frumos despre alți oameni. Iar dacă nu au ce spune tac. Unii, sunt atât de frumoși, că văd lucruri frumoase acolo unde nu există. Alții, pe de altă parte, au sufletul atât de hain, încât urâțenia și răutatea nu le mai încap pe dinăuntru și dau pe dinafară. Omul de genul acesta, când se trezește dimineața se privește în oglindă, își spune:” Vai… că urât mai sunt !”. Și atunci, invidios și frustrat, nu mai suportă oamenii frumoși ori de calitate, și încearcă să-i urâțească, folosindu-se de imaginație, și ea la rândul ei afectată, precum restul ființei sale.. De ce atâtea războaie? Haideţi să cântăm ceva împreună, pentru a ne purifica şi a cere iertare! Haideţi să ne împăcăm! Oamenii nu se schimbă cu timpul, chiar timpul ne demonstrează cine sunt ei cu adevărat… Cât de trist, dar este adevărat! Cel mai obijduitor e, că dacă anterior ai încercat să nu observi, să ignori acest lucru, în speranţa că acea persoană se va îndrepta şi va realiza, că ţii la ea, atunci cu trecerea timpului rămâi total dezamăgit, şi pentru totdeauna rănit, cât de dureros nu este… Nu privi în urmă, acolo voi deja aţi fost şi aţi văzut totul. Mergeţi mai departe, – unde sunt lucruri mult mai interesante! Cuvinte de aur de la Bunica. – nu priviţi în oglindă, – veţi îmbătrâni! Nu învitaţi în casă oameni răi, – o să vă pară rău! Nu invidiaţi pe nimeni, – veţi îmbolnăvi! Şi, nu mâncaţi pe noapte, – veţi deveni obezi! Dragi prieteni, v-am amuzat nițel.. Istorii, povesti de viata din blog – au întrat în acest volum „Versete tomnatice: versuri si cugetari”…
Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, te lasă să creşti în continuare…
Cine te-a rănit, nu te va vindeca niciodată! Cine nu ți-a arătat respect, nu te va respecta niciodată! Cine a aruncat cu noroi în tine, nu te va curăța niciodată! Cine te-a făcut să plângi, nu-ți va şterge lacrimile! Cine te-a doborât, nu te va ridica niciodată; Când cineva e nepoliticos, pleacă! Când cineva vrea să te dezamăgească, rămâi ferm! Nu lăsa comportamentul urât al cuiva să-ți distrugă liniştea interioară! Uneori trebuie să renunți la oameni, nu pentru că nu-ți pasă, ci pentru că lor nu le pasă de tine. – #Iubește, dar nu spune pe cine. -Zâmbește, dar nu le spune de ce. – Fii fericit, dar nu le spune motivul. Oamenii obișnuiesc să strice lucrurile frumoase! Dar, numai #părinții vor ține cu tine, numai o mamă te va vindeca și îți va fi alături la toate nevoile tale… – spunea mama Au îmbătrânit frumos, s-au sprijinit alături unul pe altul aşa cum au făcut mereu. Ne-au învățat ce-i iubirea si ne-au dăruit-o, – noi, copiii lor le-am răspuns cu mult respect. Mama spunea că bătrânețea nu te apără de dragoste, dar dragostea te apără de ea. Ai avut dreptate, mămica mea! Cât timp ştim să iubim, nu îmbătrânim…
Mama spunea, draga mamei, draga bunicii: -Nu spatele te doare, ci povara pe care o porți; -Nu ochii te dor, doar nedreptatea/ ceea ce trebuie să vezi; -Nu capul te doare, ci gândurile care sunt în el; -Nu gâtul te doare, doar ceea ce nu exprimi sau ceea ce spui cu furie; -Nu stomacul este care te doare, doar ceea ce sufletul tău nu digeră; -Nu ficatul te doare, doar furia pe care o porți; -Nu Inima te doare, doar absența dragostei! Și, să știi că IUBIREA este cel mai puternic #medicament, dragii mei: fiică, fiule, nepoată, nepot… Sașe luni de la plecarea mamei mele #Teodora în ceruri, alături de tata Vasile Vizitiu… Dumnezeu să vă ierte! Impresii_viata_carti_blog in_memoriam
Legenda spune că un prunc, înainte de a se naște se întâlnește cu Dumnezeu: „Dumnezeul meu, eu merg în lume și nu știu ce voi face acolo. Sunt atât de micuț și de fragil”… „Pentru tine am pregătit acolo un înger…” „Doamne, dar nu știu limba oamenilor, cum o să mă înțeleg cu ei, cum o să mă adaptez?” „Îngerul pe care ți l-am pregătit te va învăța limba lor”. „Doamne, am auzit că în lume sunt multe rele. Cum o să le pot dovedi?” „Îngerul pe care ți l-am pregătit o să te apere de rele, fii fără grijă…” „Doamne și cum o să mă pot întoarce la tine!” „Îngerul pe care ți l-am pregătit o să-ti spună cum te vei putea întoarce la mine.” S-a lăsat liniștea în ceruri… A sosit timpul ca bebelușul să plece în lume… Dar a mai întrebat încet: „Doamne, cum se numește îngerul pe care mi l-ai pregătit?” „Numele nu e important…
Dar tu îi vei spune MAMA… Nimeni nu se compara cu familia, ei suntcei mai adevarati prieteni…
Aș vrea să cred că vom fi nemuritori cândva… Și atunci când se întunecă, din nou sunt răpusă de sentimentele zilnice de griji și responsabilitate pentru viitorul copiilor mei: cum se vor descurca ei în această societate fără de leac? Vine soluția:”Tu – poate nu, însă oamenii fără tine – precis se vor descurca!” Nu există oameni de neînlocuit? Să nu fim egoiști… Pentru fiul meu mai mult îmi fac griji… N-am reușit să-i ”călesc” caracterul, este un gen clasic, prea cuminte și sensibil pentru aceste vremuri moderne…
Privesc prin geam panorama orașului: în noapte – mașinuțele bâzzâie incontinuu ca niște brândușe, și luminițele dansează ca-n scântei, – ador să privesc și să mă rog la stele – la un Tatăl Nostru pentru toți…
Ploile au trecut, au venit ninsorile solide și orașul pare un munte de rai sclipitor, nu și spiritele noastre neîmpăcate… Stirile pe rețele de socializare tot mai mult alunecă în noroi și persoanele virtuale își dezgolesc fără rușine păcatele sufletelor sale… Soarele ba apune și răsare, lumea nu se oprește din rângete întotdeauna găsind un motiv de ceartă… De ce preferă această provocare, pare să fie clar, dar refuz să cred. Surprinzător, dar dacă un credincios îi va spune altui credincios că l-a văzut ieri pe Dumnezeu, acela nu-l va crede…
Ce înseamnă se Merg Înainte??? –
O tânără conducea cu tatăl ei alături, și… brusc o furtună a început. Tânăra l-a întrebat pe tatăl ei: Ce să fac? Tatăl i-a spus: „Continuă să conduci”. Mașinile au început să se oprească, furtuna se înrăutățea. Ce trebue să fac, tată? „Continuă să conduci”, a răspuns tatăl său. În față, o remorcă oprea și ea. Ea i-a spus: „Tată, ar trebui să mă opresc? E groaznic și toată lumea se oprește!” Tatăl i-a spus: „Nu, continuă să conduci!” Furtuna era mai puternică acum, dar ea și-a ascultat tatăl și în curând a putut vedea o poiană în față. După câțiva kilometri era din nou într-o zonă liniștită, calmă și însorită. Tatăl i-a spus: „Acum poți să te oprești.” Ea a spus: „Dar de ce acum?” El i-a răspuns: „Când pleci, uită-te înapoi, toți cei care au renunțat sunt încă în furtună, nu te-ai dat bătută și furtuna e în urma ta.” Dacă treci prin „timpuri grele” amintește-ți, chiar dacă toți ceilalți, chiar și cei mai puternici, se opresc sau renunță, tu să continui, pentru că în curând furtuna ta se va termina și Soarele va străluci din nou peste tine…
Ce înseamnă Omenie?
Un tânăr a vrut să cumpere un trandafir, de la o florărie din oraș, îi lipseau cinci lei, la care florăreasa i-a spus: „dacă nici pentru o floare nu ai bani, mai bine nu-i dăruieşti nimic, nu vei face nimic altceva decât s-o răneşti pe biata fată.” Băiatul a lăsat capul în jos și a lăsat și trandafirul…. Înțelegându-i neputința, am luat eu trei trandafiri, iar când am plătit i-am spus florăresei că intenția acestui băiat valorează mai mult decât trandafirul și comentariul ei. M-am îndreptat spre tânăr și i-am zis: – Dă-i asta, tu nu-ți face griji, azi pentru tine, mâine pentru mine… Du-te și cucerește-o, campionule, și fă-o să se simtă cea mai iubită și importantă persoană în viața ta! A primit florile cu uimire, s-a uitat la mine cu ochii lui limpezi și plini de umilință și mi-a spus: „Mulțumesc frumos, doamnă! Dumnezeu să vă binecuvânteze! … Nu sunt pentru o fată, sunt pentru Mama mea, azi e ziua ei de naştere!” Niciodată, dar absolut niciodată, nu ştim despre situațiile prin care trec alții, de aceea nu trebuie să-i judecăm. Ori îi ajutăm ori tăcem…Nu judeca… și nu vei fi judecat!
Scriitorii care au plecat la ceruri, dar au reușit și au vorbit mult în poemele lor: Despre viața ca o ploaie tristă cu ninsori de bucurii, de câte ori i-am ascultat și recitit, și ne umpleam cu melancolii sau speranțe… Scriitori care cu mare curaj ne-au redat propriile lor stări sufletești. Și, până ultimele clipe au fost cu noi… Cititorii și publicul lor drag… Aminte și binecuvântează!
”În acea zi, când oamenii se vor conduce de sinestătător în clasa întâi, iar cărțile vor fi încărcate în vagoane de marfă, se va anunța sfârțitul lumii” (”Un veac de singuratate” Gabriel Garcia Marquez)
Scriitoarea Doina Postolache /18 decembrie 1979 – 18 ianuarie 2023/ este autoarea mai multor cărți de poezie și proză, dintre care unul din romanele sale – „Un secret în Los Angeles” – a fost promovat în cadrul Programului de lectură „Chișinăul citește”, BM B.P.Hasdeu. S-a născut în Bălți, republica Moldova, într-o familie de intelectuali: mama, profesoară de limbă și literatura română, doctor în filologie, tatăl, inginer și colonel. Fratele mai mare, pictor, moare într-un accident de mașină, fratele mai mic –muzician. Ulterior, familia se stabilește la Chișinău, unde Doina a absolvit Liceul ”Mircea Eliade” în 1998. După două facultăți abandonate, Doina intră la a treia universitate, ”Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir” din București, unde absolvă facultatea de management Turistic și Comercial și un masterat în Administrarea și Negocierea Afacerilor. Din 2012, Doina Postolachi devine membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. În 2015, ia Marele Premiu pentru poezie la un concurs internațional de poezie din Italia, Trofeul de argint al camerei Deputaților din Italia. Din 2016, devine Membră a Uniunii Scrritoriilor din România. Ulterior, Doina Postolachi, trece la proză, publicând în 2011, romanele #601 sau #Valiza cu busole, Scrisul între vindecare și destin, #Maeștri din cotidian, etc. Dupa trei volume de proza, remarcabil primite de publicul cititor si critica profesionista (601 sau Valiza cu busole, Maestri din cotidian, Vicii 18+), Doina Postolachi revine, in forta, cu un nou roman, un bildungsroman, #Ambroise, o carte a formarii unei captivante personalitati. Ambroise, personajul central, este o ”selfmadewoman”, o femeie care se reconstruieste, si fizic si spiritual, dupa un teribil accident.
„Va reusi ea sa-si capete o noua identitate, va regasi ea o noua iubire, va strabate o noua aventura existentiala? Doar cititorii cartii pot afla raspunsul” – /Ioan Grosan/
În 2018, primește Premiul pentru romanul anului 2017, cu Ambroise, de la Uniunea Scriitorilor din Moldova.
Romanul #Un_secret_în_Los_Angeles conține 11 povestioare, care predispune spre înțelegerea insondabilului ființei ca mister și miracol, spre fantezie, contemplație și percepție poetică a vieții și, nu în ultimul rând, spre lectura antrenată a unei povești de succes. Cititorul poate fi sedus, cu măiestrie, prin strategii verificate în timp: miracole, obiecte magice, vrăjitorii, personaje de basm. Lectura și cartea își configurează mesajul c o invitație la visare și ca un îndemn la puterea de a ne urmări viele, de a accepta visl ca o dimensiune a vieții noastre. Astfel, romanul predispune spre înțelegerea insodabiblului ființei ca mister și miracol, spre fantezie, contemplației și percepției poetică a vieții și, nu în ultimul rând, spre lectura antrenantă a unei povești de succes. Impactul romanului asupra cititorilor filialelor Bibliotecii Municipale a fost unul considerabil, fiind organizate pe parcursul anului 107 activități, la care au participat 1.652 de tineri; au fost organizate întâlniri cu scriitoarea, ore de lectură, discuții și competiții (Ringul Intelectual). Dr. hab. Aliona Grati a subliniat că „Romanul Un secret în Los Angeles, semnat de Doina Postolachi, este în esență un rezultat al armonizării conștientului şi inconștientului autoarei prin dramatizarea unor aspirații şi obsesii cu limpezimea descriptivă a unui roman de aventuri. Dar mai întâi de toate, textul este o ficțiune scrisă după toate rigorile genului, orientată să placă. Subiectul se sprijină pe o mai veche schemă a basmului Cenușăresei.”
Despre romanul Doinei Postolachi „Un secret la Los-Angeles”, dar şi despre importanța lecturii a vorbit mama tinerei scriitoare, distinsa profesoară Veronica Postolachi. „Romanul Doinei „Un secret la Los-Angeles” va contribui la modelarea personalităţii celor tineri şi nu numai pentru că după cum spunea Zoe Buşulenga „Cititul îl face pe om-om”, cititul este cultură, or fără modelarea sufletului şi a personalității noastre, fără cultură şi erudiție nu vom obține nimic în alte sfere”, a declarat profesoara de Limbă Română, Veronica Postolache. La finele programului, au urmat întrebări şi răspunsuri pe marginea cărții, la toamnă va avea loc gala celor mai activi cititori ai campaniei „Chişinăul citeşte”.
„Doina Postolachi „îşi codifică necontenita căutare de sine prin prisma blestemului de a fi basarabeancă, însă uneori iese, involuntar, din cod şi atunci criza devine autentică, curăţată de zaţul identitar, iar romanul se transformă în adevărate poeme ale căutării identitare…”/Tamara Cărăuș/ în prefață romanul 601…
În ciuda aparenţelor, 601… nu este un „roman de citit cu o singură mână”, ci o naraţiune gravă, „dizolvând suferinţa identitară în scriitură” (Tamara Cărăuş), despre „blestemul de a fi basarabeancă”. Or, acesta se exprimă atât în plan social (de la neprimirea tinerei studente din RM depistate imediat după accent: „Aici, în România, îmi e ruşine că sunt moldovenească. Nu pentru ceea ce sunt. Dar pentru ceea ce am fost constrânsă să fiu” – la refuzul unei femei s-o accepte pe post de noră: „pentru o mamă, este compromiţător să fii soacra unei moldovence”), cât şi pe plan personal („Nu ştiu dacă voi fi vreodată soţia cuiva. Pentru că sunt moldoveancă. Dar cu siguranţă voi fi mereu amanta multora. Pentru că sunt #moldoveancă”
Scriitoarea Doina Postolachi a decedat în urma unei lupte grele cu boala: „Anii tăi de suferință s-au sfârșit” la 18 ianuarie 2023.
#Activitatea și distincții literare: Premii, Pubicații:
2020 – Prezentă în Antologia poeziei românești din mileniul trei, în curs de pregătire. Autori: acad. Mihai Cimpoi, Traian Vasilcău;
2019 – Prezentă în Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni, Editura Tipografia centrală, 2019, colecția Pasărea Phoenix. Autori: acad. Mihai Cimpoi, Traian Vasilcău;
2019 – Antologia Diagonale reflexive, Editura Amanda Edit, București;
2019 – Romanul Un secret în Los Angeles, selecționat pentru campania „Chișinăul citește“, secțiunea adolescenți;
2018 – Premiul pentru ROMAN pe anul 2017, cu romanul Ambroise, de la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova;
2018 – Volum de proză, roman, Un secret în Los Angeles, Editura Tracus Arte, București;
2017 – Volum de proză, roman, Ambroise, Editura Tracus Arte, București;
2017 – Prezentă în antologia de critică literară, proză, de Maria Șleahtițchi, Început de secol XXI. Literatura din Basarabia. Roman, în 2 volume, editurile Arc & Știința, Chișinău. În antologie, sunt prezentă cu volumele 601 sau valiza cu busole, Ed. Arc, Chișinău, 2011 și Vicii. 18+, Ed. Tracus Arte, București, 2016;
2016 – Prezentă în antologia de critică literară, CRONICI ÎN REȚEA. Metaliteratura.net, cu recenzii la cărțile de poezie. Autor: Aliona Grati, Editura Junimea, Colecția Efigii, Iași;
2016 – Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Secțiunea PROZĂ; 2016 – Volum de proză, roman, VICII.18+, Editura Tracus Arte, București;
2016 – Premiată în cadrul Concursului Internațional de Poezie CENTRO GIOVANI E POESIA, ediția a 25‑a, secțiunea D = poeți adulți; premiul special „Poesia dei Popoli – in memoria di Alfredo Pirola”, Triuggio, Italia;
2016 – Prezentă în antologia PREMIO INTERNAZIONALE CENTRO GIOVANI E POESIA – TRIUGGIO, ediția 25, Editura PROMETHEUS; Italia;
2015 – Premiată în cadrul Concursului Internațional de Poezie CENTRO GIOVANI E POESIA, ediția a 24‑a, Premio ex aequo con Menzione d’Onore nella sez.D, Triuggio, Italia;
2015 – Prezentă în antologia PREMIO INTERNAZIONALE CENTRO GIOVANI E POESIA – TRIUGGIO, ediția 24, Editura PROMETHEUS; Italia;
2015 – Volum de proză, roman, Maeștri din cotidian, Editura EIKON, București; 2014 – Triplu premiată în cadrul Concursului Intenațional de Poezie CENTRO GIOVANI E POESIA, ediția a 23‑a, Italia, Triuggio (cu un total de 182 autori, din 25 de țări);
– Grand Prix, Trofeul de Argint al Camerei Deputaților din Italia;
2014 – Prezentă în antologia PREMIO INTERNAZIONALE CENTRO GIOVANI E POESIA – TRIUGGIO, ediția 23, Editura PROMETHEUS; Italia; 2014 – Prezentă în antologia de poezie și eseuri Limba Română este patria mea, Tipografia Masterprint, București;
2014 – Prezentă cu poezie în antologia în trei volume Din lirica feminină a Basarabiei. Autor: Virgil Șerbu Cisteianu, Editura Gens latina, Alba Iulia;
2014 – Volum de proză, roman autobiografic, Scrisul, între vindecare și destin, Editura For You, București; 2013 – Premiantă a Concursului Internațional de Poezie Giovani e Poesia, Premiul Andrea Negratto Cambiaso, Triuggio, Italia;
2013 – Prezentă în Antologia Premiului Internațional CENTRO GIOVANI E POESIA, ediția a 22‑a, Editura Prometheus, Triuggio, Italia;
2013 – Prezentă în Antologia de poezie feminină Protocolul, a șaptea poartă – Poezie feminină contemporană (supliment al revistei Vama Literară);
2013 – Prezentă în Antologia ROMÂNII SUNT DEȘTEPȚI, TALENTAȚI ȘI ELEVAȚI, Editura Fortuna, Râmnicu‑Vâlcea;
2013 – Premiantă la concursul de poezie, Limba Română este patria mea, București; 2013 – Prezentă în antologia CARTEA POEZIEI 2013, Edtura ARC, Chișinău;
2013 – Volum de poezie, Nostalgia neîntoarcerii, Editura Pontos, Chișinău;
2012 – Membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, Secțiunea POEZIE;
2012 – Câștigătoare a trei concursuri de Poezie, Marea Britanie, Londra; prezentă în antologiile PASTURES NEW și ASPECTS OF LOVE; 2012 – Prezentă în Antologia CARTEA POEZIEI 2012, Ed. ARC, Chișinău;
2012 – Volum de poezie, Lumina de peste nopțile mele, Ed. Pontos, Chișinău;
2012 – Volumul Poeme cu Molii, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, pentru anul 2011;
2011 – Volum de poezie, Poeme cu Molii, Editura Prometeu, Chișinău;
2011 – Premiantă a concursului BIBLIOFAGIA, ed IV, secțiunea ROMAN, cu romanul 601 sau Valiza cu busole, București;
2011 – Concursul Național ION CREANGĂ, secțiunea POVEȘTI; ediția a XVIII‑a, Premiul Editurii Timpul, Iași;
2011 – Volum de proză, roman, 601 sau Valiza cu busole, Editura Arc, Chișinău;
2003 – Premiul pentru debut, de la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova;
2003 – Debut editorial, poezie, Galerie de gânduri, la Editura Prut Internațional, Chișinău;
1998 – Olimpiada Națională de Limbă și Literatură Română, Premiul I, Chișinău;
1997 – 1998 – Bursa Uniunii Scriitorilor din Moldova, pentru creație proprie;
1997 – Concursul Național de Poezie, Premiul Special al revistei „Symposion“, Iași, România; 1997 – Concurs de Poezie, Junimea. Premiul Special al revistei „Atheneu“, Bacău, România;
1997 – Conferință Științifică, Nivel Național, Grand Prix, Chișinău, Republica Moldova;
1997 – Concurs Național de Poezie, Grand Prix, Chișinău, Republica Moldova;
1995 – Conferință Științifică, Premiul I, Chișinău, Republica Moldova;
1994 – Concurs municipal de poezie, Grand Prix, Chișinău, Republica Moldova;
1993 – Concurs Municipal de Poezie, Premiul I. Debut absolut, Chișinău, Republica Moldova.
Scriitorul s-a născut la Cepeleuți, jud. Hotin (actualmente r. Briceni). În 1965, a absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova.
A activat în calitate de redactor la cotidianul „Moldova socialistă” (1964-1978), secretar responsabil al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova, redactor adjunct la săptămânalul „Viaţa satului” (1987-1997), redactor literar la săptămânalul „Dialog”.
De-a lungul anilor, Gheorghe Ciocoi a publicat mai multe volume de versuri: „Constelația dragostei” (1970), „Amforă” (1972), „Razele pâinii” (1976), „Arborii îndrăgostiți” (1977), „Suită bulgară” (1978), „Anotimpurile omului” (1979), „Cerul de la Cepeleuți” (1982), „Izvoarele lui august” (1984), „Peisaje în suflet” (1985), „Floarea păcii” (1987), „Steaua Eminescu” (1999). Semnează și cărţi pentru copii: „Troleibuz pentru un urs” (1980), „Ce pot face mâinile dibace sau Povestea lucrurilor” (1981) ș.a. A tipărit volumul de eseuri „Ferestrele pământului” (1980). A tradus din creaţia poeţilor A. Ahmatova, E. Mejelaitis, P. Neruda, G. Mistral, A. Voznesenski ș.a.
În anul 1992, i s-a conferit titlul onorific de Maestru Emerit în Artă, iar în 1999 – Medalia „Mihai Eminescu”.
Vasile Coroban: „Gheorghe Ciocoi e sensibil și receptiv pe tărâmul trăirilor intime, subiective și, totodată, din plin omenești… Cărţile sale de poezie confirmă un poet serios, echilibrat și îndrăgostit de tot ce e frumos în viaţă”.
Printul HARRY, „Rezerva” / „Spare”
Printul_Harry mereu obijduit si frustrat pentru lipsa de atentie din partea tatalui sau, in special, pentru mama lui Princesa Diana, cred ca inca din copilarie si-a spus ca o va razbuna si va scrie tot Adevarul. Personal, il inteleg. Tatal lui, actual rege, toata viata a schimbat-o pe mama lui cu Camilla, e firesc sa se simta prost, in special, ca azi, e gonita si familia – sotia si copiii lui. Nu-l condamn, daca prin scrierea povestii vietii sale, se va calma, ar fi bine. Bravo pentru curajul printului…
Cartea va fi citita, criticata, aplaudata. Printul va fi primi o suma uriasa de bani, care, cu siguranta, vor fi alocati pentru viitorul copiilor sai… Iar noi, publicul, vom scarpina limba in continuare de placerea criticului uman, si ne vom calma si noi. Totusi, e istorie. E Viata…
Preotul_Alexandru_LUNGU scrie ca „Cartea_momentulu” reuseste să stârnească atât aprecieri cât și controverse. Am citit câteva recenzii, am urmărit acest subiect și acestea sunt concluziile mele personale.
Am întâlnit copii din familii destrămate, care aveau un trecut furtunos. Capacitatea de a trece peste problemele trecutului constă fără îndoială în puterea de a sustrage din toată experiența respectivă ,lucrurile care pot fi folosite pentru a corecta viitorul propriei vieți, fără a repeta păcatele părinților sau a te folosi de ele ca argument al vulnerabilității personale.
Niciodată spălarea de conturi in mod public , aruncarea cu noroi înspre cei care ti-au dat educație, te-au crescut , îmbrăcat, nu este o atitudine bărbătească. Dacă este să vorbim din punct de vedere creștinesc, iertarea după răzbunare este o mare înșelare. Nu poți pretinde să fii acceptat după ce ti-ai aruncat veninul.asupra a tot ce înseamnă familie.
#Cartea este fără îndoială un mod de a atrage capital de imagine , a îmbogăți peste noapte buzunarele unui tânăr rebel și a căuta atenție cu orice preț, mai presus de rezolvarea elegantă a conflictelor în tăcerea casei personale, mai ales din postura de emblemă morală, asa cum este si trebuie să rămână monarhia. Publicul și societatea actuală trăiesc din astfel de povești, iar acest prinț a fost cea mai profitabilă sursă de cancan a momentului.
Concluzia finală; iertarea se obține prin acceptarea crucii date de Dumnezeu și prin unirea cu El printr-o relație personală, intimă, iar eliberarea se produce în scaunul spovedaniei ,loc de refulare și eliberare, nicidecum pe scena lumii.”
Volumul de memorii al prinţului Harry, intitulat „Spare” („Rezerva”), este cartea de non-ficţiune cea mai rapid vândută vreodată, a anunţat editorul, care a precizat că a înregistrat în câteva zile vânzări de 400.000 de exemplare din ediţiile hardcover, ebook şi audio. volumul de memorii al ducelui de Sussex „a depăşit chiar şi aşteptările noastre cele mai optimiste”, adăugând că singurele cărţi care s-au vândut mai mult în prima zi a lansării lor au fost romanele din seria Harry Potter.
Controversata autobiografie a prinţului Harry, a cărei ediţie în limba spaniolă a fost pusă din greşeală în vânzare mai devreme decât fusese planificat, a fost lansată în mod oficial marţi, numeroşi cititori aşteptând la coadă pentru a achiziţiona un exemplar din ediţia hardcover a volumului de memorii al ducelui de Sussex.
Cartea a atras atenţia în întreaga lume datorită dezvăluirilor sale privind acuzaţiile lansate de prinţul lui Harry la adresa tatălui său, regele Charles al III-lea, mamei sale vitrege, Camilla, şi fratelui său mai mare, prinţul William, Marea Britanie.
Cella_Delavrancea /15 decembrie 1887- 9 august 1991/ ”Talent precoce, cu o sensibilitate deosebită pentru muzică, Cella Delavrancea a început să cînte la pian încă de la vîrsta de 8 ani, beneficiind de o educație aleasă în familie. Licențiată în filosofie și matematică, Cella Delavrancea vorbea fluent în limbile franceză și germană. A crescut alături de fiii și fiica lui Caragiale, tatăl său fiind un apropiat al familiei Caragiale, pe care-i va evoca, mai târziu, în cărțile sale cu caracter memorialistic. În 1976 publică romanul intitulat „O vară ciudată,” iar în 1987 volumul „Dintr-un secol de viață”, ediție prefațată de Valeriu Râpeanu. A cîntat pe scenele lumii alături de George Enescu și a fost marea iubire a lui Nae Ionescu, filozoful și jurnalistul atît de controversat. În decembrie 1977 a fost sărbătorită de Uniunea Scriitorilor, cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani. Cuvîntul său de răspuns la Omagiul confraților de litere, reprezintă o adevărată profesiune de credință. Iată ce mărturisea scriitoarea și pianista Cella Delavrancea: MĂRTURISIRE „Mă gândesc că întîlnirea noastră de astăzi vrea să sublinieze vitejia cu care îmi port vîrsta, dar eu nu o numesc bătrînețe. Sunt de demult, bogată în anii adunați în desaga mea de viață, croită ca să încapă în ea încă multe primăveri. Însă, dumneavoastră îmi aduceți laude neașteptate, și nu găsesc cuvinte destul de elocvente care v-ar putea transmite expresia bucuriei mele. Dar o apreciere unanimă și optimistă încarcă cu un plus de vitalitate și pe cei care o exprimă, ca și pe cel care o primește, încît accept aprecierile dumneavoastră în mod natural – așa cum am fost întotdeauna, – dar foarte emoționată pentru că îmi luminați un drum dătător de energie binefăcătoare, ca un cer de vară. La cei 90 de ani ai mei, scrijeliți pe răbojul vieții, ați vrut să-mi întăriți încrederea în facultatea de a povesti în scris ce îmi șoptește gîndul mereu. Vă mulțumesc! Cred că nu am niciun merit pentru vioiciunea mea. Bunicii din partea tatălui meu au depășit vîrsta de o sută de ani. Poate că am moștenit de la ei o durată lungă, proiectată acum înspre un viitor de care nu mă speriu. Mi-l doresc generos în ani, cu atât mai mult cu cît eu închei un șir de vieți, neavând urmași. Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamități: gelozia, invidia și orgoliul. Am purtat în mine o vie curiozitate și simpatie pentru contemporanii mei, chiar cei necunoscuți, fiind sigură că, dacă le-aș fi vorbit, mi-ar fi surîs, gândindu-mă că suntem uniți în misteriosul ritm dătător de viață al țării. Pentru că, niciodată, chiar în tinerețe, nu am avut acest sentiment de legătură în contemporaneitate decât în patria mea. Numai aici, pămîntul românesc a dat ființei mele iluzia vivifiantă a perenității. În tot trecutul meu, mi-a fost de mare sprijin un optimism destul de cuminte, ca să accepte și lacrimile tristeții, simțind că ele adâncesc sensibilitatea, luminând adevărurile ascunse, iar bucuriile le-am împărțit întotdeauna, deși percepeam fîlfîitul aripilor lor, grăbite să mă părăsească. Formația mea spirituală este complexă. În locuința noastră modestă vibra dragostea pentru artă, în toate formele ei – literatura, muzica, pictura, iar flacăra patriotismului nu se stingea niciodată. Transilvania, pentru noi, era o zeiță tutelară. Mi-aduc aminte de scriitori, în jurul mesei rotunde, mama servind ceaiul obișnuit la aceste adunări, și de pesmeții cu anason, ronțăiți în timpul discuțiilor prelungite pînă în miezul nopții. Ce bogăție de idei se rostogoleau în aceste ședințe! Noi, fetițele, gata de culcare, prindeam de după ușă interjecții, protestări, și ne cutremuram de entuziasm, pricepînd parțial ce se rostea în camera aburită de fumul de tutun. Cînd eram de 15 ani, tata îmi spunea: „Taică, tu ai să scrii!” Îi plăceau scrisorile mele trimise de de la pensionul din Paris, cînd eram elevă la Conservatorul Național francez. Dar eu mă duceam la pian, ca mielul la iarbă, la vîrsta cînd nu pronunțam încă litera r. Și nu era de mirare. Mama, licențiată în filosofie și matematică, profesoară de liceu, era și o admirabilă pianistă. Am auzit, din fașă, compozițiile lui Bach, Beethoven, Chopin, Schuman, moștenire care mi-a facilitat impulsul către studiul pianului. Dar îmi era familiar și creionul. Mama păstrase teancuri de bilețele scrise între 5 și 11ani; le treceam pe sub ușă, cînd îi ceream cîte ceva, în loc s-o deschid și să-i spun cu viu grai ce doream. Am regăsit frînturi dintr-o scrisoare către o cusătoreasă care lucra cu ziua la noi acasă, rochițe pentru noi, cele trei fetițe. O chema Emiluța și era urîtă, dar eu o iubeam și căutăm echivalențe comparative ca să mă priceapă. Eram de 5 ani, și de pe atunci mijea în mintea mea darul de synestezie. Scriam: „Nu te iubesc ca pe mama, pentru că o singură mamă avem”, apoi urmau alte motivări, hîrtia veche se rupsese – am găsit sfîrşitul, intercalat de multe semne de exclamare… „ah! ah!, ah! am găsit, te iubesc cum iubesc macul roșu de pe pălăria mea de vară”. Nu găsiți că dreptul de a fi socotită colega dumneavoastră este pe deplin justificat?La o adunare mare de scriitori și poeți de care se mândrește țara, eu știu că am destul eclectism ca să-i apreciez, chiar în excesul lor de personalitate. Deseori, însă, am avut sentimentul că eram acceptată în „staccato”, nu în „legato”, adică interesul se oprea spre mine numai cît un fum de clipă, fără durată în gînd… Oare ar fi pentru că sunt bivalentă, mă exprim și la pian, cu degetele răsfirate pe clape, stau și la masa de lucru, cu trei degete strînse pe pixul cu bot de șoricel? Dar să știți că nimic nu dezvoltă suplețea cerebrală mai mult ca o fugă de Bach, și nimic nu trezeşte emotivitatea ca o nocturnă de Chopin, „drept care” – ca să vorbesc în stil gazetăresc, eu pricep și prețuiesc literatura de azi, și sînt bucuroasă să constat că talentele feminine pot sfida realizările bărbaților. Femeia, inferioară dim punct de vedere fizic, își apleacă gîndul mai adînc asupra nuanțelor sensibilității și, fiind mai șovăitoare, are mai multă răbdare pentru sondajele interioare. Vreau să termin scurta mea mărturisire citindu-vă cîteva rînduri dintr-un discurs al tatălui meu, rostit în Camera Deputaților în 1904 – minunat sfat pentru timpul nostru. „Debitor prin tot ce moștenește, direct sau indirect, din marele depozit de valori al poporului său, orice artist este dator față de sine și față de întreaga colectivitate să prelucreze artistic orice strop de energie națională și să sporească, prin valori noi, create de el, Tezaurul colectiv” După această mărturisire de #credință, Cella Delavrancea a mai adăugat în „desaga de viață” încă 14 primăveri, devenind și mai bogată în ani, așa cum și-a dorit. A murit pe 9 august 1991, la vîrsta de 104 ani.Sursa, imagini – internet – volumul „Scrieri” apărut în 1982, prefațat de Valeriu Râpeanu
Maria Cella Delavrancea-Lahovary a fost o pianistă, scriitoare și profesoară română de pian, fiica cea mare a scriitorului #Barbu_Ștefănescu Delavrancea, soră a arhitectei Henrieta Delavrancea, a Niculinei Delavrancea și a lui „Bebs” Delavrancea, membră a cenaclului lui Eugen Lovinescu.
ALEXANDRU VLAHUTA către fiica sa, MARGARETA: „Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea…al doilea…de! norocul şi celelalte “pere mălăieţe” care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită… A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi daca ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat! Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi:“Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta:Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi. Te îmbrăţişează cu drag, AL.VLAHUTA” Date_biografice si activitatea_literara Alexandru Vlahuţă s-a născut la data de 5 septembrie 1858, în comuna Pleşeşti (azi Alexandru Vlahuţă), judeţul Vaslui şi a murit pe 19 noiembrie 1919, la Bucureşti. Poet şi prozator. Fiu al unui mic proprietar de pământ. Şcoala elementară şi liceul la Bârlad (1867-1878); bacalaureatul la Bucureşti (1879). Înscris la Facultatea de drept, o părăseşte din lipsă de mijloace materiale; Institutor la Târgovişte; Din 1880 este profesor la Gimnaziul «Văcărescu» din aceeaşi localitate şi la Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealului. Incidental, practică şi avocatura. În toamna anului 1884 se stabileşte la Bucureşti. Este profesor timp de câteva luni la Şcoala Normală a «Societăţii pentru învăţătura poporului român»; obţine o catedră la Azilul «Elena Doamna» (1885). Din 1887 până în 1893 activează la Liceul «Sf. Gheorghe». Un timp a funcţionat ca revizor şcolar. Debutează în 1880, la revista Convorbiri literare. Este redactor la revista Armonia (Târgovişte). Colaborează la revista Unirea din Târgovişte, precum şi la revistele Convorbiri literare, România literară, Epoca, Lupta, Lupta literară, Românul, Revista nouă etc. Editează revista Vieaţa (1893-1896). Referendar la Casa Şcoalelor (1901) până la sfârşitul vieţii. În decembrie 1901, editează, împreună cu G. Coşbuc, revista Sămănătorul, de la a cărei direcţie se va retrage în 1902. Călătoreşte în Franţa, Italia şi Norvegia. Colaborează la Viaţa românească, Flacăra, Universul. În 1916 dirijează publicaţia săptămânală Scriitorii români. Anii de război îi petrece la Iaşi şi la Bârlad. În iarna şi primăvara anului 1918 se găseşte pe front. După război (1919) preia, pentru foarte scurt timp, conducerea cotidianului Dacia şi a revistei Lamura, întemeiate cu puţină vreme înainte de moarte. Graţie inuţină vreme înainte de moarte. Graţie inspiraţiei din actualitate, caracterului dinamic, mobilizator, şi simplităţii expresiei, opera lui Alexandru Vlahuţă s-a bucurat de un deosebit prestigiu în epocă.
Poveste de viață cu învățăminte și întelepciune… 😉 Sper…
Când_voi_fi_bătrână, mă voi muta cu fiecare dintre copiii mei…
Să le dau la fel de multă bucurie
precum mi-au dat și ei mie…
Vreau să dau înapoi tot ce am primit de la ei…
Făcând aceleași lucruri pentru voi, noi…
Oh, le va plăcea …
Când voi fi bătrână și voi locui cu copiii mei, voi scrie pe pereți cu creioane colorate.
Voi sări pe canapele în pantofi…
Voi bea din sticle și le voi lăsa în fața frigiderului, of…
Voi înfundă toaletele cu hârtie igienică…
Voi inunda vecinii de jos… Baftă!
Când voi fi bătrână și voi trăi cu copiii mei,
atunci când ei vor vorbi la telefon și nu mă vor vedea,
mă voi juca cu zahărul și făină…
Când nu mă vor veghea,
Nu voi părea deloc naivă…
Când voi fi bătrână și voi trăi cu copiii mei, voi sta și voi privi îndelung la televizor
Și voi schimba mereu canalul din noapte în zori…
Îmi voi scoate colțuinii, pierzând mereu câte una…
Mă voi tăvăli în glod până la sfârșitul zilei… Sau, în nea.
Când voi fi bătrână și voi locui cu copiii mei, ei mă vor chema la cină, nu voi mânca legume, salată sau carne…
Voi face fărimituri
Voi vărsa lapte pe masă, voi sparge cana…
Crăpând lemnul din garnituri.
Și când se vor enerva, eu voi fugi dacă pot…
Uitând de viitor, voi trăi în trecut.
Amintindu-mi cu dor de părinți
Pe care la fel nu i-am respectat…
Când voi fi bătrână și voi trăi cu copiii mei și mai târziu,
când voi fi în pat,
Ajungând la maturitate
Ei vor mulțumi Domnului pentru tot…
Iar copiii mei mă vor privi c-un zâmbet și vor spune:
„Mămica e atât de dulce când doarme!”
Recent am revenit dintr-o călătorie din Africa, și din avion:
La sosirea Acasă Inima a tremurat, tremurat… Iată, sub aripa Chișinăului… Săracă, dragă Patrie, în vise mă purta… Acoperișuri cu concavitatea gri. Vualul țevilor împrăștiat rigid, Un verde palid cu culori râzând De-un soare roșu, grâu pârlit… Elemente create de om. Ocazional, doar în scurte călătorii, Iată, văd Floreștii acum, Nu mi-am luat rămas bun de la speranțe. Că există o ușă către altă viață. Plină de recunoștință, Abecedar fără de experiență În timpuri triste, Miere cu viespe… Patria mea! Viata, cât de puțin, Dată acestui pământ, Nu mă întristează. Și, mă voi crede pe cuvânt. Totuși eu sunt ea, pentru totdeauna, Nu-mi poți lua viața de la tine… În diasporă nu m-am integrat, Nici în Uniune Europeană… Stropi din valurile unui Răut liniştit În amintirea suprafeței line. Eu am plecat pentru totdeauna, Dar în Moldova rămân… Am îmbrățișat-o, I-am zis „Așteaptă”! Oricare muritor are nevoie De-un loc în mormânt… Nu este totul pierdut, Și-aici e colțul meu, L-am ales din timp… Alerg mereu la el… La mormântul tatălui meu… ( ”Patria mea”, S.Vizitiu, ianuarie 2022)
Un an în urmă, într-o zi de 11 decembrie 2020, m-am trezit cu un sentiment ciudat de frică și anxietate (cu toate că trăiam cu ele toate viața). M-am ridicat din pat, am băut un ceai din flori de tei, și am mers la policlinică, aveam bronșită, testul la covid negativ. Trezindu-mă din rândul la medic, am văzut câteva apeluri nepreluate de la sora mea, cu mesaje. Apoi, a telefonat, și ezitând, a scris… ”vezi, că tata nu mai este”.
Mai departe, îmi amintesc strigătul meu, medicul care era peste mine și telefonul spulberat. Apoi, au început fiorii groaznici… Dar, în cele din urmă, eu întindeam timpul… ca să nu-mi văd mama plângând… Și pe tata în sicriu… Mi se părea, că atâta timp cât nu îl voi vedea, e undeva pe-acolo, dar… viu. Groaza m-a posedat. Groaza! Iar la ora nouă au venit mama și frații și am plecat la tata, la Ritus, apoi la biserica de la porțile Sf. Lazăr. Aveam o frică să întru in salon. Eu negam, refuzam realitatea. Nu este posibil așa ceva, poate medicii au încurcat ceva și e în comă? Au întrat copiii mei, pentru ei această pierdere a fost una prima din viață – una conștientizată.
Tată, iartă-mă! este atât de teribil, că nu poți să mă susții și să ai milă de mine. Cum să-mi revin din această pierdere de tine? Cum mă vei liniști și vei calma durerea mea, cum vei împrăștia temerile mele? Dar fratele, sora, cum și ei fără de tine? Funeraliile fără lume, condoleanțe și cuvinte frumoase la adresa ta online (ți-ar fi plăcut să le auzi), și ca urmare – pustietatea.
Și pocăință, remușcările, din nou pocăință… Ce-i important e că timpul nu șterge nimic, cu trecerea lui se face și mai dureros pe suflet. Ne lipsești, tată! ❤
„Feciorii cei buni adaugă şi cresc numele părinţilor lor şi-l fac fără de moarte, iar feciorii cei răi ocărăsc şi sting numele părinţilor buni”./Miron Costin/
Toată viața am așteptat că atunci când copiii mei vor crește, eu voi fi liberă. Și nu constă în faptul, că eu vreau să-mi schimb radical modul de viață sau că… nu-mi iubesc copiii, pur și simplu, doresc să scăp un pic de povara responsabilității, să-mi îndrept, în sfârșit, umerii. Gândul, că nu te mai reține nimic, deja îmbată. Dar, nu este normal, iubirea neagă asemenea visuri, mereu vei simți responsabilitatea pentru cei dragi…
Acum voi spune, vă rog, nu mă lăsați în pace…
Ce regret, e că dacă am reușit ceva sau nu, fie nu voi face niciodată, nu e pentru că în jur toți sunt monștri sau sunt eu o scorpie, – e doar din cauza că în interiorul meu nu mai am putere…
Anii de experiență se simt totuși, și înțeleg că nu aș dori să întorc ai mei 20 – da, atunci ești tânără, atrăgătoare, dar nu și în măsură să te descurci cu aceste resurse din prezent. Cineva e cu capul în afaceri, cineva naște copii unul după altul, cineva încearcă să le reușească pe toate și la 30 de ani, în fine se epuizează… Și, într-adevăr, noi nu ne simțim în această goană inutilă. Și doar este foarte important să-ți Auzi sinele, și necesitățile tale. E trist să realizezi, că trăiești viața altor persoane, impuse de scenarii străine, ca la serviciu, de exemplu, sau de regulile ciudate impuse de guvern… Trebuie doar să TRĂIEȘTI. Acum regret că rar am mers la mare, la munte, la natură, cu prietenii și cei dragi… Mă ajutați să recuperez timpul? 😀
Scenariul meu real a fost dintotdeauna: să fiu sinceră și cu mine și cu alții. Nu accept minciuna, în special, cea distructivă în relația cu sine. În viața noastră e foarte multă mașinărie, suntem ca automatele, și noi deja suntem ca roboții. Și fiecare cu gândacii lui în cap. Cu mobile și căști la urechi, nu vedem nimic în jurul nostru, nu ne ascultăm copii, cei dragi, prietenii, colegii… Să te oprești, să te pui pe gânduri și să te asculți – este sincer! ”Sufletul doare – e bine!” Oamenii au nevoie să se dezvolte. Merită să te privești cât mai adânc, în interiorul tău. Crizele sunt necesare în viața noastră uneori, pentru că prin ele noi ajungem la noi oportunități. O persoană celebră a fost întrebată, ”ați devenit popular, cum ați reușit?”. Și el a răspuns:”eu m-am pregătit bine pentru a obține victoria. Am mers spre ea 10 ani muncind”. Subiectul discutat era despre afaceri și despre ceea ce este deja tarziu să realizezi. Dar, oricum, trebuie să răspândești aripile și să acționezi! Nimeni – pe nimeni nu l-a deranjat să deschidă afaceri noi și căi de succes!
Eu (nu) regret că n-am întâlnit un om cu care s-ar fi putut trăi toată viața, și care ar fi putut trăi o viață cu mine. Au fost zeci de oportunități, posibilități, dar nu și ”acea” persoană… Nu ca tatăl meu… După 50 – viața unei femei doar începe! Ce tristețe, sau dorințe pentru un umăr ”puternic”? Este un mit. Visați la ceva mai productiv. Pentru început, calmați-vă, prindeți un alt gust de viață. Experiența este acumulată. Tinerețea nu a dispărut, în special, cea din interior. E șuperb! Este tocmai timpul – să faceți planuri noi și să le aplicați metodic… Să rămâneți mereu ceea ce sunteți. Important, e să nu dispară dorința de viață, să schimbați ceva, să realizați, chiar dacă nu întotdeauna funcționează…
Atunci când începeți să regretați vă distrugeți tot începutul feminin, timpul zboară, pleacă anii și puterile. Să fiți sănătoși și fericiți, o viață lungă să-aveți și în dragoste noroc și în tot ce vă înconjoară… Baftă!
Să fim umani! Oameni să fim, întotdeauna oameni! Cât de greu nu ar fi în viață, indiferent de provocări și problemele ivite pe capul nostru, niciodată să nu renunțați și să nu pierdeți fața umană, – nici o putere și niciun ban nu merită acest lucru. Bucurați-vă de fiecare zi, și de fapt, în viață sunt puține lucruri ne-ar deranja să fim fericiți… Goniți indiferența care bantuie molipsitor!
Despre memorie! Amintirea despre strămoșii (părinții) noștri constituie principala bogăție a sufletului nostru. La urma urmei, pentru nivelul de trai la care am ajuns în prezent, au luptat generații de oameni, cei care au creat și au dezvoltat societatea noastră. Și noi înșine – suntem o continuare directă a valorilor morale, istorico-culturale ale buneilor și străbuneilor. Memoria rudelor decedate, de asemenea, poate fi mult mai sacră decât memoria demnitarilor proeminenți din trecut. ”Sub fiecare piatră funerară există – o istorie mondială”, spunea Heine. Și, desigur, fiecare om este unic prin individualitatea lui, fiecare lasând amprenta lui în viață, o amintire a faptelor, gândurilor, aspirațiilor sale de viață. Anume generațiile trecute ne-au creat pe noi, cei prezenți, ne-au înălțat gândurile și sentimentele pân-la vârfurile înțelepciunii umane. De aceea, noi întotdeauna trebuie să păstrăm în amintire… amprentele frumuseții și înțelepciunii omenești, acea flacără care lumina viața celor plecați și care ne-au lăsat-o ca moștenire, iar noi o vom oferi urmașilor noștri. Omul se incadrează în această lume nu doar ca o ființă gânditoare și simțitoare, dar și ca o legătură într-un lanț dur etern care leagă trecutul și viitorul. Cu cât mai mult prețuiește omul memoria părinților, buneilor și străbunilor lui, cu atât mai mult el este conștient de locul său în această lume, cu atât mai mult simte responsabilitatea lui pentru viitor. În strămoșii noștri e rădăcina existenței noastre de azi, originile noastre de onoare, ale conștiinței, demnității și idealurilor noastre…
Dacă omului nu-i place, cel puțin ocazional, să privească imaginile vechi ale părinților lui, și nu pune preț pe amintirea lor, e clar, că nu-i iubește sau nu a ținut la ei. Dacă omul nu iubește casele și străzile vechi ale orașului în care locuiește, fie și cu ”lacunele” istorice, e de înțeles, că nu are dragoste nici pentru satul sau orașul lui. Dacă omului îi sunt indiferente monumentele din istoria țării, bineînțeles, că el este indiferent și față de țara lui… Astfel eu înțeleg dragostea de Patrie…
Vă doresc, ca toate dorinţele să se îndeplinească. Și-acest an a fost greu, nu mai suportabil ca cele două recente, și cele cu miliarde dispărute etc. Mai departe, totul va depinde de noi. Dorinţa mea principală tuturor prietenilor în An Nou – să dispară Covid-ul, să deveniţi mai bogaţi şi să nu vă îmbolnăviţi! Zâmbiţi, distraţi-vă, şi goniţi la fund toate gândurile rele. Gustul fericirei dulci de mandarine şi spirit vesel şi magic ALĂTURI DE CEI DRAGI să fie cu voi mereu! Prieteni buni si mult noroc! LA MULŢI ANI!
Despre casa noastră. În istoria tării noastre sunt multe exemple de negare ale trecutului. Noi deja nu o dată am distrus lumea veche, cu intenția de a crea alta nouă. Uneori chiar distrugând monumentele create de concurenții care nu se incadrează în ideologiile noastre politice… Și care este rezultatul? Poate e timpul să ne punem pe gânduri dacă este posibil să construim o casă de calitate bună fără un fundament dur? În opinia mea, răspunsul principal constă în atitudinea noastră personală față de o problemă. Cred că dacă în inimile noastre ar fi mai mult respect pentru persoanele în etate, pentru tradiții, atunci și viața noastră ar fi mai ușoară. În cele din urmă, atunci când simți sprijinul generațiilor, – începi să percepi obiectiv realitatea și… să mergi înainte devine mult mai ușor!
Mi-e dor de voi, parinți! 😥
❤ SVizitiu
Pe măsură ce îmbătrânim, lista dorinţelor noastre devine tot mai mică şi mai mică, şi ceea ce ne dorim cu adevărat de Crăciun sau de Revelion, – nu poţi cumpăra nici cu oricare bani.
Comemorez amintirea persoanelor dragi care au decedat în urma covid în acesti an /2020-21-22/: tăticul meu Vasile Vizitiu, Mihail Ionașcu, Nicolae Sinchevici, Victor Sinchevici, Eudochia Taricaev, Serafima Senkevici, Ecaterina Cudreașov… Dumnezeu sa-i ierte, să-i odihnească în Dreapta Lui!
Înainte de a deveni o scriitoare legendară, Agatha Christie a lucrat mult timp ca farmacistă la o farmacie. În timpul Primului Război Mondial, s-a înscris voluntar ca asistentă medicală și a lucrat timp îndelungat prin spitale ajutând pe cei răniți, muribunzi, infirmi. Apropo, anume aceasta activitate ea considera că a fost cea mai nobilă din viața ei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aproape în tot războiul, a ajutat soldații răniți în spitale. Și, desigur, devenind scriitoare, nu și-a uitat trecutul său prin farmacii și spitale, ceea ce i-a sporit mult creativitatea. Partea uriașă de omucideri (83 crime) a fost scrisă despre cele cu intoxicație prin otrăvire. Astfel, persoana din apostasul său era și o asistentă grijulie, blândă, sensibilă, care încerca sincer să exalte milă și bunătate, dar în celălalt spațiu interior al scriitorului, ea era deja otrăvitoare și o criminală pricepută. Doi oameni într-unul, încă și diametric diferți – fără îmbinare și fără aplauze. Ambele Agata – sunt reale. Într-o parte lumească, ea salva viețile soldaților. Și în alta scriitoricească – otrăvea și ucidea pe toți cei din casă. Ambele s-au descurcat minunat și cu talent deosebit. Nu m-ar mira să fi ajuns mafioză a lumii criminale și nu în comunitatea scriitoarelor. Și… atât de mult i-a mers soțului ei. Foarte norocos… După ce a aflat că bravul ei colonel, un adevărat domn, un vânător de tigri și a tinerelor seducător Sir Archibald are o amantă tânără care își petrece timpul la clubul de golf country și cheltuie o grămadă de bani pe ea, Agatha chiar a fost uimită de curajul acestei grosolănii și a căzut într-o precipitație de lacrimi. Dar după ce onorabilul Sir Archibald a anunțat brutal și cinic că intenționează să divorțeze de soția sa și să se căsătorească cu o tânără, Agatha a decis să se răzbune. În 1926, Marea Britanie și întreaga lume a fost sorbită de știrea că pe o șosea a fost găsită o mașină pustie cu o haină de blană feminină. După o vreme s-a dezvăluit că celebra scriitoare Agatha Christie a dispărut – iar mașina găsită îi aparținea. Scotland-Yard a fost ridicat în picioare și toca lumea criminală, interogând despre soarta femeii dispărute. Dar, nicio urmă. Cel mai interesant lucru este că toată lumea știa că Archibald vrea să divorțeze și, prin urmare, putea… s-o Ucidă! Mai ales după cum se știa, noaptea în care a dispărut Agatha, el a petrecut-o în casă lor de la țară cu amanta. Scotland-Yard era convins că era acolo pentru a-și crea alibiul. Pe scurt, întreagă Marea Britanie îl urmărea cu dezgust pe ticălosul soț și aștepta orice paie, orice dovadă care să-l bage în spatele gratiilor. Ziarele, societatea, indignați cereau arestarea imediată a soțului blestemat. Minunatul Archibald a primit din plin tot chinul iadului și tot disprețul mulțimii. Amanta de rușine și de atacuri asupra ei, a fugit rapid de la el. Nu se mai putea vorbi despre o nouă nuntă. A fost implicat însuși Conan Doyle în anchetă, cel care a reușit să găsească femeia dispărută după metoda lui Sherlock Holmes. Potrivit legendei scriitorului, deducerea și ajutorul unui medium l-au ajutat la descoperirea „crimei”. Deși versiunea cea mai evidentă și adevărată susține că cineva a sunat la poliție și a spus că femeia căutată era în acel moment în Swan Hydropathic Hotel. Distrându-se foarte vesel pe ringul de dans, și mult timp ia parte la tratamente spa foarte costisitoare. Poliția a ajuns cu alertă în hotel și, într-adevăr, a găsit scriitoarea frumoasă și odihnită – sănătoasă și în excelentă dispoziție. La hotel a locuit sub numele de „Theresa Hill”. Ulterior, ea va spune că a avut o abatere temporară a sănătății mintale de durere. De aceea nu-și amintește cum a ajuns aici și nu-și amintește, în general, nimic. Dar psihologii vor spune că toate aceste trucuri și cu abatere mintală nu au existat, deoarece doamna petrecea foarte bine timpul la restaurant, dansa și cânta la pian, participând la tratamente scumpe la spa și bând un vin foarte scump. Ceea ce o persoană cu instabilitate psihică nu o poate face în principiu.
Motivele dispariției Agatha Christie au fost analizate și de psihologul britanic Andrew Norman în cartea sa „The Finished Portrait”, în care acesta, în special, susține că ipoteza amneziei traumatice nu rezistă criticilor, deoarece comportamentul Agatha Christie a mărturisit contrariul: ea a înregistrat la hotel, sub numele de amanta soțului ei, a petrecut timp cântând la pian, tratamente spa și vizitând biblioteca. Cu toate acestea, după ce a studiat toate dovezile, Norman a ajuns la concluzia că există o fugă disociativă cauzată de o tulburare psihică severă. A fost o răzbunare pe soțul ei, umilirea lui completă, victorie asupra lui și zdrobirea absolută a viitoarei sale căsnicii. Amantele, ca șobolanii, mereu o iau la fugă primele, salvându-se dintr-o corabie care se scufundă. La urma urmei, asistenta cea bună din ea a preluat controlul, și doar putea… să-l otrăvească pe necredinciosul Archibald. Ea, Agatha, va divorța de el și se va căsători în curând cu un bărbat mai tânăr decât ea, unul pasionat de arheologie. Archibald va fi șters de pe fața pământului cu această știre! În 1930, călătorind în Irak, în timpul săpăturilor din Ur, și-a cunoscut viitorul soț – arheologul Max Mallovan. El era cu 15 ani mai tânăr decât ea. Iar Agatha, despre diferența de vârstă cu al doilea soț, va spune o frază frumoasă: ′′Este minunat să ai un soț arheolog – în fiecare an devii tot mai valoroasă pentru el”. De atunci, ea a petrecut periodic câteva luni din an în expediții cu soțul ei în Siria și Irak, această perioadă a vieții sale s-a reflectat în romanul autobiografic „Spune-mi cum trăiești”. În această căsătorie, Agatha Christie a trăit tot restul vieții, până la moartea ei, în 1976.
Agatha Cristie cu soțul arheologul
′′În nouăzeci și nouă de cazuri, femeile se comportă ca niște proaste, doar a suta se dovedește a fi mai șmecheră decât orice bărbat.”-Agatha Christie
Date biografice și literare:
Cărțile lui Agatha Christie au fost publicate în peste 4 miliarde de exemplare și au fost traduse în peste 100 de limbi ale lumii. Deține recordul pentru numărul maxim de producții teatrale ale operei. Piesa de teatru a lui Agatha Christie, The Mousetrap a fost pusă în scenă pentru prima dată în 1952 și este încă în continuă expunere. La a zecea aniversare a piesei de la Teatrul Ambasador din Londra, într-un interviu acordat ITN, Agatha Christie a recunoscut că nu consideră piesa cea mai bună pentru producție la Londra, dar publicului îi place și merge la piesa de mai multe ori pe an. Agatha Christie nu se temea să atingă probleme sociale în lucrările ei. De exemplu, cel puțin două romane ale lui Christie (Five Piglets and The Test of Innocence) au descris cazuri de erori judiciare legate de pedeapsa cu moartea. În general, multe dintre cărțile lui Christie descriu diferitele aspecte negative ale justiției engleze a vremii. nu a făcut niciodată subiectul romanelor sale o crimă de natură sexuală. Spre deosebire de poveștile de detectivi de astăzi, în lucrările ei nu există practic scene de violență, bazine de sânge și nepoliticos. „Detectivul era o poveste morală. Ca toți cei care au scris și au citit aceste cărți, am fost împotriva criminalului și a victimei nevinovate. Nu s-ar fi putut trece prin mintea nimănui că va veni momentul în care detectivii vor fi cititi din cauza scenelor de violență descrise în ele, de dragul de a primi plăcere sadică din cruzime, din cauza cruzimii … ”- a scris ea în autobiografia ei. În opinia ei, astfel de scene plictisesc sentimentul de compasiune și nu permit cititorului să se concentreze pe tema principală a romanului.
Agatha Mary Clarissa Mallowan (Agatha Mary Clarissa, Lady Mallowan), nee Miller (Miller), mai cunoscută prin numele primului ei soț sub numele de Agatha Christie. Născută la 15 septembrie 1890 – a murit 12 ianuarie 1976. Scriitoare engleză. Părinții ei erau imigranți bogați din Statele Unite. Era fiica cea mai mică din familia Miller. Familia Miller a mai avut încă doi copii: Margaret Frey (1879-1950) și fiul lui Louis Montand „Monti” (1880-1929). Agatha a primit o educație acasă bună, în special, muzica și doar frica de scenă a împiedicat-o să devină muzician. Pentru prima dată, Agatha s-a căsătorit cu colonelul Archibald Christie la Crăciunul din 1914, de care era îndrăgostită de câțiva ani – chiar și când era locotenent. Au avut o fiică – Rosalind. Această perioadă a fost începutul carierei Agatha Christie. În 1920, a fost publicat primul roman al lui Christy, The Mystery of the Stiles Incident. Există o presupunere că motivul apelului lui Christie la detectiv a fost o dispută cu sora ei mai mare Mudge (care s-a arătat deja ca scriitoare), că și ea va putea crea ceva demn de publicat. Doar la a șaptea editură, manuscrisul a fost tipărit în 2000 de exemplare. Autoarea a primit 25 de lire sterline. Într-un interviu acordat companiei britanice de televiziune BBC în 1955, Agatha Christie a spus că și-a petrecut serile de tricotat în compania prietenilor sau a familiei și, în acel moment, ea gândea la o nouă poveste, până când s-a așezat să scrie un roman, cu un complot – a fost gata de la început până la sfârșit. Prin propria admitere, ideea unui nou roman ar putea veni oriunde. Ideile au fost aduse într-un caiet special plin cu diverse note despre otrăvuri, articole din ziare despre crime. Același lucru s-a întâmplat și cu personajele. Unul dintre personajele create de Agatha avea un adevărat prototip viu – maiorul Ernest Belcher, care a fost la un moment dat șeful primului soț al lui Agatha Christie, Archibald Christie. El a devenit prototipul lui Pedler în romanul din 1924 „Un bărbat în costum maro” despre colonelul Reis.
Datorită călătoriilor lui Agatha Christie cu soțul său în Orientul Mijlociu, evenimentele mai multor lucrări ale sale au avut loc acolo. Scena altor romane (de exemplu, „Și nu a existat nimeni”) a fost orașul Torquay sau împrejurimile sale, locul în care s-a născut Christie. Romanul Oriental Express Murder din 1934 a fost scris la Hotel Pera Palace din Istanbul, Turcia. Camera 411 a hotelului unde locuia Agatha Christie, acum muzeul ei memorial. Christie a stat adesea la conacul Abney Hall din Cheshire, care aparținea cumnatului ei James Watts. Cel puțin două opere ale lui Christie au avut loc pe această moșie: „Aventura budinței de Crăciun”, povestea este inclusă și în colecția omonimă și romanul „După înmormântare”. „Ebni a devenit o inspirație pentru Agatha; de aici au fost luate descrieri ale unor locuri precum Stiluri, Chimniz, Stownates și alte case, care într-un fel sau altul sunt Ebni „. În 1956, Agatha Christie a fost distinsă cu Ordinul Imperiului Britanic, iar în 1971, pentru realizări în domeniul literaturii, Agatha Christie a primit titlul de Cavalierdam (comandant ing. Dame) al Ordinului Imperiului Britanic, ai cărui proprietari dobândesc și nobilul titlu de „doamnă”, folosit în fața numelui. Cu trei ani mai devreme, în 1968, titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic a fost acordat soțului lui Agatha Christie, Max Mallowen, pentru realizările sale în domeniul arheologiei. În 1958, ea a condus Clubul de detectivi englezi.
În perioada 1971 – 1974, sănătatea lui scriitoarei a început să se deterioreze, dar, în ciuda acestui fapt, a continuat să scrie. Specialiștii de la Universitatea din Toronto au investigat stilul scris al lui Christie de-a lungul anilor și au sugerat că Agatha Christie suferea de Alzheimer. În 1975, când a slăbit complet, Christie a transferat nepotului său toate drepturile asupra piesei sale de succes, The Mousetrap.
Agatha Cristie a murit pe 12 ianuarie 1976 la casa ei din Wallingford, Oxfordshire, după o scurtă răceală și a fost înmormântată în satul Cholsey. Autobiografia lui Agatha Christie, pe care a absolvit-o scriitoarea în 1965, se încheie cu cuvintele: „Mulțumesc, Doamne, pentru viața mea bună și pentru toată dragostea care mi-a fost dată”.
Unica fiică a lui Christy, Rosalind Margaret Hicks (Rosalind Margaret Hicks) a trăit și ea 85 de ani și a murit pe 28 octombrie 2004 la Devon. Nepotul lui Agatha Christie, Mathew Prichard, a moștenit drepturile unora dintre operele literare ale lui Agatha Christie și este în continuare asociat cu fundația Agatha Christie Limited.
Agatha Christie a considerat cel mai bun roman „Zece mici indieni” ca fiind cea mai bună lucrare a ei. Insula stâncoasă pe care are loc romanul este scrisă din natură – aceasta este insula Burg din Marea Britanie. Cititorii au apreciat și cartea – are cele mai mari vânzări în magazine, dar pentru a respecta corectitudinea politică, aceasta este acum vândută sub titlul „Și nu a existat nimeni”.
În lucrarea sa, Agatha Christie demonstrează conservatorismul viziunilor politice, destul de tipic mentalității engleze. Un exemplu viu este povestea „Istoria funcționarului” din ciclul despre Parker Payne, despre unul dintre eroii despre care se spune: „El a avut un fel de complex bolșevic”. Într-o serie de lucrări – „Cele patru mari”, „Orient Express”, „Captivitatea lui Cerberus” există imigranți din aristocrația rusă, care se bucură de simpatia constantă a autorului. În povestea menționată anterior, „Povestea funcționarului”, clientul domnului Payne este implicat într-un grup de agenți care transferă desene secrete ale inamicilor din Marea Britanie către Liga Națiunilor. Dar, potrivit deciziei lui Payne, o eroină este inventată pentru eroul că el poartă bijuterii aparținând frumosului aristocrat rus și le salvează împreună cu amanta de la agenții Rusiei sovietice.
Pentru contribuția sa în domeniul literaturii polițiste, Agatha Christie a fost recompensată cu mai multe premii printre care Grand Master Award și Edgar Award, iar după cărțile sale s-au realizat nenumărate filme, seriale, jocuri video și benzi desenate.
Cateva Carti_Online de Agata Cristie atașate mai jos:
„În amintirea jurămintelor făcute, cine-s acei scriitori, personaje ale minţii noastre? Singure şi neputincioase?”
La vârsta de zece ani, îi moare tatăl, după scurt timp moare și mama, și Natalia a fost înfiată de mătușa ei, o soră de-a mamei sale. Nu i-a cunoscut bine nici pe bunei, iar fratele îi povestise un caz cu ei de pe timpurile războiului hitlerist:„Aşa, precum beciul buneilor din curte avea dimensiuni mari, mai toţi vecinii veneau şi se ascundeau aici atunci când loveau bombardamentele în satul lor. Beciul există și azi, dar este într-o stare dezastruoasă, nu are cine repara…”
Natalia Valcu din Crocmaz
„Plouă cu multe virgule/şi vreau să vin acasă/ să văd ce faci tu Nistrule?/ cu prea-frumoasa ta aleasă/ în nori acoperi genele salcâmului/ şi vreau să vin acasă/ să simt tânjirea drumului/ şi cărarea cu flori ce nu-i atât de deasă/ impăengeniți îmi sunt ochii/ şi vreau să vin acasă…”
Copilăria Nataliei: „A fost interesantă și plină de peripeții”, căci s-a născut pe malul Nistrului și mai tot timpul îl petrecea pe acest mal jucându-se cu copiii din vecinătate. Mânca ades bătaie de la mama pentru că putea să nu mănânce de dimineață, doar să calce nisipul Nistrului toată ziulica. De atunci, ea adoră natura și tot ce-o înconjoară. Îi plăce nespus de mult să pescuiască, o pasiune moștenită de la tata, de când era mică.
O absoarbe liniștea în timpul pescuitului, atunci când Natalia reușește să lege niște rime pentru următoarele poezii asociate gândurilor sale. O fire tânără, firavă, visătoare și inocentă în suflet, Natalia greu se adaptează acestor timpuri cu inovații și tehnologii informaționale atât de rapide în mintea ei care se confruntă cu clasicul din visele sale… Mărturisește că dragostea pentru poezie i-a fost inspirată din copilărie, și prin lecturile la școala din satul ei, pe care le facea în perioada vacanțelor. În presa scrisă, a debutat în numarul 11-12, din noiembrie-decembrie 2017 al almanahului „Sud-Vest”.
„Un glas cu dor cerul-nflorise
nimic de-al meu amor nu ştiusem
şi de atâta ploi cheia se-negrise
speriată de singurătate
cu uşa încuiată ramasem
cu noaptea de trei zile dorm
şi florile iubirii le culeg orfană
ele îmi spun o vrajă ai pus s-adorm
că uşa să se deschidă că o vicleană
vede cum tăcerea în câmpuri se-aruncă
ne deschide şi se-nmoaie în faţa noastră
bine ai venit – jumătatea mea din stâncă
lângă uşa mea dezbrăcată în noaptea cea albastră…” (Natalia Vâlcu)
Natalia VÂLCU s-a născut în anul 1988, în satul Crocmaz, raionul Stefan Vodă, Republica Moldova, într-o familie de țărani Petru și Liubovi Vâlcu. Are un frate mai mare Viorel. A absolvit școala medie din sat în 2006, și în 2007 urmează studiile la Drept, Universitatea Liberă Internațională din Moldova. În 2013 obține diploma de jurist, dar lucrează temporar ca îngrijitoare de teren în satul de baștină. Mirele ei Iurie Taranenco cu care vor juca nunta la 20 decembrie 2020, este nevoit să muncească peste hotarele Moldovei ca tencuitor (pentru a agonisi ceva bani…)
Peripețiile în copilărie. O istorie aparte ar fi legată de suferința broaștelor din sat grație curiozității naive a Nataliei. Acum ea zice că „toată viaţa o să-mi cer ertare de la ele, ce să spun, eram copil, şi de fiecare dată nu luăm gândaci – rime – ca toată lumea, ci anume „colorazi”, le puneam frumuşel în cârlig. Precum luminau la soare, ademeneam broaștele cu „vraja mea” şi cât ai zice peşte, ele se agăţau sărmanele, ocăind de durere… Și eu, mândră că am mai prins o broască de culoare verde pe care apoi o demonstram, mai ales, celor care se speriau de văicăierile broaștei”.
Aventurile nu se opresc aici, Natalia avea și o colecție de cuțite și ace de la șerinzi, o făcea pe medicul, apoi pe bucătăreasă, tăia legumele/fructele, și umplea șerinjile cu apă stropind în jur. Se credea gospodină mare la casă! Era în așteptarea reacției celor surprinși și… ale broaștelor fără mișcare care se lungeau speriate deasupra apei, lucrurile ce-o amuzau mult…
Pasiunile. Natalia spune că există oamenii pe care ceilalți înţeleg foarte greu: „Mi se întâmplă şi mie astfel de situaţii, însă mă bucur că am ocupaţii pe care le ador foarte mult – compunerea poeziilor. Atunci devine indiferent ce crede lumea despre tine, și… mai uit de singurătate”
Adoră să brodeze tablouri cu biser, la fel, ca pescuitul. Îngrijește și creşte florile de grădină, este preocupată de acest colorit aromat și frumos. O interesează și pirografia, legatul crucufixe-lor și al integramelor din capitolul Muzică. Alte planuri are pentru studiul Chitarei, poate fi și pianul, saxofonul… În general, adoră arta și lucrurile frumoase pe care și ea le descoperă sau creează…
Top Cărți, Lectură, recomandări de carte. Cu toată seriozitatea Natalia recomandă cartile lui Ionel Teodoreanu, în special, romanul lui deosebit „Arca lui Noe”; „Femeia la 30 de ani” de Honore de Balzac; Pentru dezvoltare personală: „Cum să-ți faci prieteni și să devii influent” de Dale Carnegie („cu toate că în ziua de azi e foarte greu să ai prieteni de suflet, multe depind de caracterul tău”); „Inteligența emoțională” de Daniel Coleman;
Pentru fete recomandă cartea care a influențat-o mult și pe ea: „Ce se întâmplă cu mine” de Susan Meredith;
O lume perfectă înseamnă respect pentru munca celui de lângă tine:
„Însă, primul lucru care mi-a venit în minte a fost Respectul. Am conştientizat a câtă oră ca în societatea noastră nu există respect de „niciun fel şi pentru nimic”. Oare nu suntem învăţaţi de mici pentru acest lucru? Îmi aduc aminte foarte bine acest cuvânt cu tot ce înseamnă încă de la câţiva ani ai mei de la naștere. Mi–a fost insuflat, în mod constant, până când a devenit o parte din mine. Cu tristeţe observ zilnic că nu există respectul pentru oamenii din jur, pentru părinţi, prieteni, profesori etc. Nu există respect nici pentru lucrurile din jur, pentru munca oamenilor, pentru ceea ce avem, pentru societate, pentru oraşul în care trăim, şcoală, serviciu, educaţie, circulaţie, pietoni, animale, curăţenie, parcuri, sănătate, pentru natură, pentru spaţiul nostru sau al altora, pentru viaţă, pentru ceea ce ne oferă ea şi cel mai trist nici pentru noi. Un alt lucru care mă întristează este faptul că banul devine din ce în ce mai solicitat şi „el” – conduce o lume întreagă. Aşa s-a întâmplat poate din propria greşeală că nu am încă nici o carte editată însă, în schimb, am gândurile puse în mintea mea călătoare cu două întrebări înaripate:
La care încerc să răspund cu cea mai mare plăcere! Despre ce scriu? Şi de ce? Scriu despre evenimentele ce se petrec în sufletul meu. Despre suferinţe, destin, natură, iar inima mă roagă să scriu și despre dragoste, dor… Să le adun toate grămăjoară…”
Natalia Vâlcu își exprimă retrăirile, frământările de zi cu zi:„Personal, includ totul ce poate fi şi dragoste, şi natură, şi suferinţă, orice. Unii scriu pentru bani, alţii pentru a se proslăvi, iar eu scriu pentru că poezia îmi aduce liniştea şi armonia sufletească, mă purifică din toate punctele de vedere! Poezia pentru mine este ca un părinte ce-mi tratează rănile sufleteşti. Pentru mine cel mai mare dar este atunci când mă vizitează Muza. O aştept cu sufletul la gură, dar nu uit niciodată de criticile şi aprecierile prietenilor.”
Prietenii îi citesc cu drag poeziile. şi aşteaptă altele noi. Dar, prieteni… sunt puțini sau nu există decât admiratori. Natalia e în așteptarea prietenilor, a celor cu care se poate comunica liber, discuta orice lucru de suflet, e greu să fii într-o societate atât de mare și să te simți un singuratic…
Vădim Bacinski, ziarist și scriitor, membru al USM, cel care primul i-a observat talentul Nataliei Vâlcu și i-a schimbat radical viziunile despre poezie – a evidențiat: „Versurile Nataliei Vâlcu au în ele principalul – Fiorul poeziei! Ceea ce le lipseşte multora dintre cei ce scriu. S-ar cere însă de mai lucrat asupra poeziilor pe care le are scrise, multe versuri sunt supraîncărcate cu imagini şi dacă le mai descarci puţin – ele sună mult mai bine. Cam aşa în linii mari, poezia are în ea trăire, fior, nu este rece.”
„Turismul are, fără îndoială, un rol foarte important în viaţa fiecăruia dintre noi. Moldova atât de mică şi atât de diversă şi, tot odată, necunoscută străinilor, oare nu merită să fie vizionată măcar… cu paşi mărunţi?” – se întreabă Natalia. – Intr-un final, am plăcerea să vă invit să vizitaţi punctele noastre turistice din Satul natal Crocmaz > Muzeul etnografic ce poartă numele celebrei artiste Ecaterina Malcoci; la fel Vinăria din Purcari, precum şi cea de pe teritoriul satului etc. Muzeul a fost fondat în anul 1986 cu ajutorul cetăţenilor în el puteţi admira foarte multe lucruri care la prima vedere par a nu avea nici un preţ, însă oricum atrage atenţia cercetorilor…”
Din versurile Nataliei Vâlcu:
„Îngerul meu alb” „Nu pot să zic– trecu o oră Sau, poate, o veșnicie în lipsa ta. Învăț să număr după slovă, Iubesc și caut steaua mea. E crud să știu că niciodată N-oi fi în vise muza ta, Dar te aștept ca altădată Să mă topești cu vraja ta. Încerc să uit să fug prin fumul de țigară Pășind alene spre calea ta Și iau din mers acordul de chitară, Apoi zâmbind îți spun să-ți cânt ceva. Dar nu mă-mbat cu vise prea deșarte Și las chitara-n locul de cândva. Pășesc domol, atâta cât se poate Să te aud venind pe alba nea.”
„Un strain” „Un străin cu gura de sete, Întoarse buzele spre plete Și citi în ochii mei regrete. Așa adormi cu fața-n palme Și strâns, în a dorului tărie, Îmi luminezi geloziile înaripate, Plecând deschis prin sufletul ce-l știe… Prin livezile albe zboara albine Și acum te rog, străine, Întoarce-mi norocul precum a fost.”
„Toamna” „Aud picăturile de ploaie În frunzele dezordonate. Urmele cucului dispar în șiroaie, Dispar și nucii în ramurile-nclinate. Rezistă doar trandafirul, într-o stare neaprinsă. Flămând după soare, aplecase capul. De sus licări o nouă lumină, Însă înțelesese că îi venise timpul. …Brumele sărută văile, Toamnei nu î-i milă de nimic din ce a lăsat. Nici de tăcerea mare, neatinsă și mută, În care valurile s-au revărsat. Răsună din zorile grăbite Un cântec de cocoși, Glasurile sunt slăbite De toamna caștanilor țepoși.”
„Capătul lumii” „Atât de mult fiind în căutare, La capătul lumii mă oprisem Te așteptam demult și mâna îmi întinse Rămâi… Aici, la mine, dragostea nu moare. Capăt al lumii, îți mulțumesc pentru tăcere Și pentru miresmele de tei. Ai furat o stea din vârful bolțeie. Să mă cucerești. Cu asta ămi dai putere. Cine ești tu, capăt al lumii? Un vis, o alinare, o speranță? Deseori văd cum urcă poeții pe balanță Și tot rămân tineri, în ghearele vremii.”
„Cireșe” „Cireșele se coc vorbărețe Și pasul meu prinde culoare. Se laudă cu fapte mărețe, În noua lor amploare. Sub umbra cireșilor astăzi scriu, Căci mâine poate târziu să fie– Eu să nu fiu, să descriu Noua biografie. Dar, până când, admir invidioasă Cireașa agățată la ureche. Cu ea par și eu mai frumoasă, Chiar fără pereche. Mi-i jale și nu pot întoarce înapoi Culorile ce-mi încălzeau tălpile. Acuma, printre vârfuri, răsar semințe noi, Ca tu să râzi, copile…
„Seara de vineri” „Seara de vineri… Catastrofă… Ninge. Stelele nu le mai văd… Nu-mi ajung cuvinte pentru înca o strofă, Dar o scriu din focul ce astăzi o să-l revăd. Iarna, cunosc ale tale dorințe: Ochii lui cu drag să-i privești… Rămii– ca o turmă de păsări, albe, îndrăznețe, Iar eu continui să istorisesc povești. Nu-i vina iernii că nu are muză Și devine mai scrit versul… Căderea săniuțelor în troiene mă amuză Și prin pădure, după lemne, îmi îndrept eu pasul.”
Iată, o bună familie cu soți nu chiar tineri. Nici n-au observat că sunt deja in etate, anii au trecut… Viața a luat o întorsătură rapidă în rutină zilnică. Apoi, într-o zi, soția lui s-a îmbolnăvit: s-a simțit brusc rău. Mai departe și mai rapid ca-n film, a ajuns ambulanța, au examinat-o, au dus-o la spital… Soțul confuz a urmat-o la spital. Împiedicat în toate părțile, a aflat că soția e dusă la operație. I s-a spus să plece deocamdată acasă, după ce să dea un telefon la spital.
S-a întors acasă, acolo e liniștit. Lucrurile împrăștiate în toate părțile. O cană cu ceai răcit. Important e că el tot timpul continua să se certe cu soția. Banii nu ajungeau. Și ea îi risipea, procurând prea multe produse alimentare. Ieri a cumpărat căpșuni o cutie micuță, dar ce bani a dat! O mână de boabe artificiale pentru bani nebuni! Ei, căpșunile nici iarna nu merită așa preț. Doar ei nu sunt miliardari. Așa, a mai cumpărat o cremă, iată, băncuța e la oglindă. La fel de costisitoare. El mormăia ceva și se certa. Pe aragaz stă castronul cu supă. De câte ori i-a spus că nu e nevoie de atât de mult, cine o va mânca, ei locuiesc în doi! Până în ziua de azi, da, au locuit în doi. S-a așezat la computer.
Nu voia să se gândească la nimic; și aici s-a deschis reclama unei stațiuni. Ea atât de mult dorea această stațiune, la mare. E o plăcere foarte scumpă, el așa și i-a spus. Irosire fără minte, de bani, atunci când ei trebuie să achite o ipotecă și să extindă spațiul locatar, două odăi să schimbe pe „trei”. Și o groapă de săpat, pentru a construi fundația casei. Mașina trebuie de schimbat, e timpul deja… Și nu numai acestea. Ea mereu ocupa baia pe mult timp. El se înfierbânta de furie. Se certau. Și iată, acum baia e liberă. Și pe pat – te poți întinde măcar și vertical. Nimeni nu va deranja și nici plapuma nu o va fura de pe tine. Și mai poți fuma în apartament. Nu va striga nimeni că nu se poate, și că „Te-ai ieșit din minți! Încetează!” Poți bea bere. Cât încape în tine. Să privești fotbal sau dezbateri politice. Iar pe canapea e aruncat în grabă halatul cu un ursuleț croșetat, ea s-a îmbrăcat cu greu.
El a îndreptat halatul, l-a pliat și… a izbucnit în plâns ca un copilaș de trei ani. Pentru că de unul singur el n-are nevoie de nimic. E greu să fii singur. E insuportabil de unul singur acolo unde au trăit împreună, în doi. Și de ce, se certa? De ce economisea pe fleacuri? De ce s-a înfipt în această căpșună ca o tarantulă oarecare. Poate, asta a fost ultima bucurie a omului?
Așa, a plâns el singurel, ștergându-și lacrimile cu halatul care mirosea a Soție. Apoi a telefonat la spital și a aflat că totul merge bine. Bine! A alergat la mașină ca un nebun. A mers după căpșuni și a procurat tocmai cinci kilograme. O mulțime de cutii transparente cu boabe și fructe scumpe, și… nu chiar gustoase. Dar aveau toate o aromă de căpșuni. Cu gust.
Întregul salon cu pacienți le-a mâncat și toată lumea l-a lăudat. Iar soției încă e interzis să mănânce… El a împărțit gustările la toată lumea și a stat la patul soției sale. Fericit!
Fericit, ca toți cei care reușesc să rețină alături persoana aproape pierdută…
Svetlana Vizitiu, 2020,
“Să avem grijă, între noi oamenii, să ne iubim”. Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 7-8).
Femeia a încercat să se roage, dar nu-și putea aminti nicio rugăciune.
Pentru ce avea nevoie de rugăciuni, atunci când nu mai exista un sens în viața ei? Înainte. Dar, acum… Ca de obicei, totul e la momentul nepotrivit. Atunci femeia din nou s-a adresat la Dumnezeu în limba pe care o știa ea. Cu aceleași cuvinte cu care vorbea și înainte în discuții și la supărare pe El, însă abia acum… ceva s-a schimbat. Nu erau insulte și reproșuri, nu erau amenințări și blesteme în cuvintele femeii: erau înțelepciunea rănită, puritatea smereniei și… un ocean de dragoste enormă:
– Doamne, eu de multe ori ți-am spus cuvinte urâte, pline de obidă. – Iartă-mă, dacă poți. Am urât viața, și pe sine, – Iartă-mă. Eu n-am putut și nu voiam să iubesc, – Iartă-mă! Nimic nu cer pentru mine, și nu există milă pentru mine, în inima mea care atât de mult timp îmi otrăvea viața.
Vreau doar să te rog: indiferent ce vei decide Tu, Doamne, să fie așa, cum dorești! Dacă este posibil, atunci îndepărtează durerea copiilor mei, și permite-mi să împărtășesc durerea lor cu a mea, căci nu există nimic mai grav pe acest pământ uman decât ca o mamă să vadă suferința copiilor ei…
– Mulțumesc, Doamne, că m-ai ascultat, știu că mă auzi!..
A doua zi, medicul șef anunța femeia că diagnoza anterioară nu s-a adeverit și copiii ei sunt perfect sănătoși…
Nu-ți face griji, o noapte mai avem, Îți voi șopti că ești al meu, Te voi privi a câta oară Ca pentru prima dată.
Dar acest lucru nu vom ști, Cu patimă ne vom iubi, O lacrimă brusc va cădea, Pentru că ultima oară ne vom vedea.
Și mâine vei fi singur, fără mine. Și eu – fără tine. Nu plânge, de soartă nu e dat, Asta s-a întâmplat…
Să fiu cu tine, împreună, În trio – nu e joc pentru nimeni. Cu patimă amândoi ne-am iubit, Dar gata, a expirat subit…
Așa e, că târziu ne-am întâlnit, În momentul, ce ambii eram căsătoriți. Dar, nu împreună, cu alții, Și la nuntă – diferiți ne-au fost martorii…
Să fiu zi de zi cu tine, unde am fost? Ne-am ascuns de lume,- are rost? Așa că târziu te-am întâlnit, Nu e soarta, cu toate că ne-am iubit…
Știu că al tău ultimul suspin, Îl voi ține de mâine pe veci sub pin, Alături de mandarine în ajunul noului an, Alături de alte visuri fără la ce noi speram..
Acum rămâi cu mine ultima dată, Dar, fără acea ultimă șansă, Spre care tindeam mereu tu și eu, Și doar n-am dorit nimănui rău…
O ultima dată, când mă gândesc la tine. Încep să-mi fac planuri, de mâine. Simt deja că nu te mai iubesc, De aceea, eu sincer, mă urăsc…
Nu știu cum mi-am permis, Să mă gândesc la acest vis, Pentru ca tu să-mi iei dragostea, Care de fapt era doar a ta.
În momentul când timpul a zburat, Pasiunea noastră s-a spulberat. A fost să fie, ne-am văzut din nou, Și parcă nimic n-a fost întâmplător…
Deci știi, mă vei găsi peste tot, Oriunde sunt sau ași fi fost, Și nu promit să fiu pentru totdeauna, Printre mulțime – a ta, una…
Svetlana Vizitiu, 2019 ❤ (Pentru Volumul ~„Îmi plac oamenii care sunt atât de puțini”)
M-am măritat dintr-o prostie, cum ar spune mulți dintre cunoscuții mei. Ne-am cunoscut în februarie, și în martie ne-am căsătorit. Din prima clipă a relației noastre între noi s-a legat o îță inexplicabilă de înțelegere. O comunicare anume de înțelegere, nu iubire, pasiune sau dorință. Eu, pur și simplu, am simțit că îl cunosc întru-totul, – ce gândește, ce dorește, în cele mai mici detalii până și în gusturile de bucate sau alde vestimentației. Și, precum s-a dovedit, același lucru a simțit și el pentru mine. Tineri și înfierbintați, am crezut că e Dragostea. Probabil, așa ne-o imaginam noi. Căsătoria noastră a fost, într-adevăr, una ciudată. Niciodată nu ne certam. Numai apărea soțul la parcare și eu deja știam ce dispoziție are, dacă e flămând sau nu, și cum trebuie să-l întâlnesc. Aceeași situație – din partea lui. Tocmai am întrat în magazin – eu numai m-am gândit că avem nevoie de una, alta, și el deja aruncase toate acestea în coș. Dar iubirea – este nu doar capacitatea de a citi gândurile și emoțiile unul altuia. Este, de asemenea, o atracție reciprocă. Tocmai ceea ce nouă ne lipsea. Ne era liniștit și interesant să petrecem timpul împreună, din jumătate de cuvânt râdeam la glumele pe care înțelegeam doar noi, ghiceam dorințele fiecăruia fără încordare. Și sexul… Unul forțat, obligatoriu. Și noi amândoi, fără cuvinte, realizam acest lucru. Ca urmare, am decis să ne despărțim, cică, nu este dragoste. Decizia a fost reciprocă, pașnică. Ne-am despărțit ca buni prieteni.
Șase luni mai târziu, am întâlnit bărbatul pe care l-am îndrăgit cu adevărat. Cu el erau și focul, și certuri puternice și împăcare pasională, o aromă ce mă înnebunea, mâini tremurânde la atingere, fluturași în burtă și uscăciune în gât. Totul așa cum și trebuie să fie.
Iar cu Nicu (fostul soț) – o amicie profundă. A doua mea căsătorie are deja 14 ani, avem un fiu, și eu, în continuare, îl iubesc pe soțul meu actual. Puternic și pasionat. Dar… schimbul inexplicabil de gânduri cu primul soț nu a dispărut… nicidecum.
Iată, am ieșit de la serviciu unde a avut loc un scandal. Sună telefonul: „Ce s-a întâmplat? Eu știu, te simți rău, hai, să vorbim”. Iată, eu mă cert cu soțul meu drag și alerg în lacrimi afară, seara târziu. Imediat, Nicu trece pe lângă mine cu mașina, fără cuvinte deschide ușa, îmi aprinde o țigară: „Hai, poveștește!”
Fie invers, brusc o grijă mare și emoție puternică, că ceva s-a întâmplat cu Nicu. Îl telefonez, și într-adevăr, a adormit la volan, a zburat într-un șanț, dar, slava Domnului, a evitat nenorocirea. Întâmplări – o mulțime, despre toate nu pot povesti! Chiar și atunci când alegeam cizmele la mall, și brusc vine un mesaj:„Am văzut niște cizme cu broderie roșie, ție precis îți vor plăcea. Mergi la mall, să le vezi!” Și eu, sunt deja aici, și măsor anume cizmele menționate!
Iată așa un câmp comun de energie! Unul pentru doi. Cum să explici această conexiune? Ciudată prietenie la nivel cosmic? Doamne ajută!
Victoria Botan, Angela Stroici, Alex Buzuc, Elena Mosneagu, Lidia Vrabie, Violeta Gulpari, Lia Sinchevici, Elena Crudu
Cei mai faini scriitori și cititori se găsesc la noi, atunci când interesul şi cerinţele pentru carţi sunt mari. Toate titlurile semnate începând cu Mark Twain sau Dumas, ajungând la Foer sau Eminescu. Fără să uităm nici de Freeman sau Alecsandri, pentru a ne asigura că i-am studiat din toate părţile, am făcut un top, o selecţie de scriitori care ne fac zile mari şi mai luminoase, sclipind minţile obosite. Am decis că se merită să îi avem mai aproape, și cărțile și personalitățile care ne recomandă aceste volume minunate! Vivat! (S. Vizitiu)
”Ultimele cărți pe care le-am citit și care m-au marcat sunt:
Dorian Furtună – Homo Aggressivus: De ce nu se opresc războaiele și violența – este o carte științifică, o radiografie a fenomenului agresivității din toate aspectele naturii umane, cu exemple istorice privind caracterul războinic al speciei umane din trecutul îndepărtat până în zilele noastre. Citind această carte, involuntar faci o retrospectivă a propriilor trăiri și emoții la diferite etape ale vieții. E un bun ghid în autoeducare și cunoaștere de sine. Dacă treci cu brio acest “test” despre sine, începi cu mult mai ușor să înțelegi comportamentul altor persoane.
Paulo Coelho – 11 minute: în roman se regăsește istoria unei fete din brazilia pe nume Maria, care cu timpul a devenit prostituată. Este o carte foarte profundă – nu atât despre sex, cât despre viață și felul în care ne influențează alegerile drumul pe care îl luăm. În carte, atrage în mod deosebit jurnalul Mariei, care ascunde spiritul sensibil și cele mai profunde trăiri ale Mariei.
Dan Brown – Îngeri și Demoni: o carte care odată deschisă te lasă în suspans până la ultima pagină, enigma căreia se păstrează tot timpul, iar scenele descrise în ea seamănă cu un film action.
Erich Maria Remarque – Cerul nu iartă pe nimeni: este un roman despre dragoste, despre cum un om din viața ta te poate face să percepi viața dintr-o altă perspectivă și s-o trăiești din plin ca în ultima zi.
Cristina Costov – Sunt OM: Antologia cuprinde istoriile mai multor persoane cu dizabilități din Moldova, inclusiv celor stabiliți peste hotarele țării. Cartea nu este despre dizabilitatea în sine, ci e o reflectare a societății, un fel de oglindă a ei, care arată cât de nepregătită este încă populația țării noastre să perceapă oamenii cu dizabilități de la egal la egal. (Victoria Boţan, https://botanvictoria.wordpress.com/ ; motivatie.md)
Alex Buzuc, Copanca, Causeni: „De ce iubim femeile?„ de Mircea Cărtărescu, „Dragostea in vremea Holerei„ de Gabriel Garcia Marquez, „Idiotul„ de F.M.Dostoevski, „Adam și Eva„ de Liviu Rebreanu, „Ciocnirea civilizațiilor„ de S. Huntigton.
Niciodată n-am pus accentul pe numărul de cărți citite de cineva pentru că dintotdeauna am crezut că o carte adevărată nu este una pe care o citim, ci una care ne citește pe noi.
Nu-mi imaginez o listă personală de cărți citite în care n-ar fi următoarele:
1 Se întorc morții acasă, autor C. Constantin Ciomâzgă, 2014
Declarată cel mai căutat roman postrevoluționar, cu subiect real, având ca personaje principale un călău, fost torționar comunist și cea mai opresată victimă a sa se întâlnesc peste zeci de ani, spre a trăi o experiență incredibilă. Perjonajul înțelege ce înseamnă iubirea, iertarea, bunătatea și trăiește experiența unei convertiri spectaculoase.
2 Contele de Monte Cristo, autor Alexandre Dumas, 1844
Cartea povesteștea viața lui Edmond Dantes care a fost închis chiar în ziua logodnei sale cu Mercedes, fiind considerat informator al lui Napoleon Bonaparte. După 14 ani de închisoare evadând cu o înfățișare nouă, bogăție și cultură mare pe care i-o oferise abatele Faria, se întoarce spre a se răzbuna.
3 Îngeri și demoni, autor Dan Brown, anul 2000, carte în care autorul abordează un subiect inedit, și anume, rivalitatea seculară dintre Vatican și confreria secretă illuminati.
4 Să nu ne răzbunați! , autor monahul Moise.
Cartea este un fel de Pateric care cuprinde mărturii despre diferite întâmplări ale celor trecuți prin temnițile comuniste, discuții cu foști deținuți politici.
Cartea ne pune în față drama celei mai pătimite părți ale pământului românesc, Basarabia.
5 Frunze de dor, de marele Ion Druță. E cel mai bun roman, după părerea mea, care z fost scris în proza basarabeană. Cuprinde o perioadă scurtă, din primăvară până în toamna anului 1945; ultimile luni de război și primele de pace. Timpuri grele dar viața și tinerețea triumfă.
Doresc tuturor lectură plăcută!
Violeta Gulpari , bibliotecara Biblioteca Centrala ”B.P.Hasdeu”
Mami, tati, mă auziţi?– Jacques Salome
Ce trăieşte copilul şicesimte mama lui– Speranţa Farca
Înţelege-ţicopilul- Kay Kuzma
Mitul copilului răsfăţat- Alfie Kohn
Cele 5 limbaje de iubire ale copiilor- Gary Chapman și Ross Campbell
Mi-a plăcut foarte mult cartea Cele 5 limbaje de iubire ale copiilor– o lucrare despre comunicare și despre lipsa comunicării dintre părinte şi copil. Fiecare copil, ca de altfel fiecare adult, îşi exprimă şi receptează cel mai bine iubirea într-un limbaj propriu. Oricât de mult ar fi iubiţi de părinţi, copiii nu ştiu acest lucru de la sine. De aceea este foarte important ca părinţii să descopere şi să înveţe principalul limbaj de iubire al copiilorlor.
Angela Stroici, Director AsDac: Recent citite și le recomand cu plăcere: 1.Excelenta in afaceri de Jim Collins; 2. Sfantul de Maria Pastourmadzis; 3. 59 seconds think a little Change a lot de Richard Wiseman; 4. Terapia comportamentului emotiv-rational de Dr.Albert Ellis; 5. In mers de rac de Gunter Grass.
Elena Mosneagu, designer, pictor: Mandrie si prejudecata -Jane Austen; Doamna Bovary -Gustave Flaubert; Cu sange rece – Truman Capote; Zgomotul si furia -William Faulkner; Toata lumina pe care nu o putem vedea-Anthony Doierr.
Puterea gândului, concentrarea asupra lucrurilor, proceselor şi actelor pe care le are de indeplinit, toate converg catre creşterea energiei pozitive, implicit perfecţiunii creatoare din partea Violetei Gaşiţoi… Câtă chibzuință pe chipul acestei femei minunate, de aceea, a lasat Dumnezeu femeia puternică în toate cele… Şi ne-a hărăzit-o ca protagonistă a clubului de elite! Păcat, că filmele de la şedinţă nu s-au reuşit, poate aşa a fost să fie, pentru omul şi avocata din ea are cuvântul său de spus şi luptă în continuare pentru drepturile omului. Vivat! (S.Vizitiu)
Gutiera Prodan: Şedinţa Clubului de Elită a fost o revelaţie pentru mai multă lume. O întâlnire de suflet cu Violeta Gaşiţoi, pe care eu am redescoperit-o, pentru că imaginea de la televizor s-a dovedit a fi mai pală decât cea reală. Mă bucur că am avut posibilitatea să o prezint şi să o descos. Cred, am fost o gazdă care şi-a onorat misiunea, căci publicul s-a simţit bine, a adresat întrebări, s-a expus pe marginea subiectelor abordate. Întâlnirile din cadrul Clubului ar putea fi considerate o oră practică de Cultură, Curaj şi Inteligenţă.
Inga Albu: Sunt mândră si onorata sa o cunosc pe Minunata aceasta fiinta. Este o femeie extraordinara, Un avocat de renume cu urme bine punctate in spatele activitatii ei, este o mama la 2 fete – Mindria tarii noastre, pot sa le zic vedete, o sotie de invidiat si o prietena de neinlocuit. Am multe de invatat de la ea!!! O voi admira si urma in continuare, deoarece pe linga toate cele mentionate, ea pentru mine personal inseamna foarte mult, anume aparitia ei in viata mea – a schimbat multe in sensul pozitiv si ii multumesc mult pentru ca exista :). Succese mari in continuare si inca o data BRAVO!
Tatiana Isacova: Doamna Violeta GAŞIŢOI este remarcabilă prin profesionalism, competenţă şi echidistanţă în domeniul său de activitate. Este o femeie puternică, care reuşeşte să depăşească orice obstacol şi întotdeauna luptă pentru adevăr şi dreptate. Distinctele calităţi omeneşti ce o caracterizează sunt onestitatea, sinceritatea, bunătatea sufletească, stima deosebită pentru părinţi şi bunei. Doamna Violeta reuşeşte să găsească în fiecare zi un echilibru între muncă şi familie, toată dragostea sa o dăruieşte fiicelor Vera şi Nelly şi soţului Roman. Vă doresc multă fericire, optimism, noroc şi realizări excelente!
Veaceslav Balacci:Au fost două ore prea scurte în care am descoperit avocatul de succes, luptătorul pentru drepturile omului, femeia şi omul Violeta Gaşiţoi. Exponent al unui cuplu de jurişti betonat printr-o căsnicie reuşită, protagonista ne-a convins că există şi excepţii frumoase de la regula „doi jurişti – trei păreri”. Mi-a confirmat cu succes părerea pe care o aveam despre persoana ei până la întrunirea Clubului: este o personalitate puternică care poate, ştie cum şi vrea să schimbe lucrurile în această societate. A vorbit deschis şi tranşant despre problemele grave din justiţie în Republica Moldova. Am întrebat-o despre eventuala implicare în politică, unde nu prea au reuşit bărbaţii, colegi de ai săi de breaslă. Mi-a plăcut răspunsul. A zis că dacă şi se va implica, o va face cu propriul său proiect, astfel evitând compromisurile şi limitarea libertăţii sale de gândire şi acţiune, elemente care au şi constituit piatra de care s-au poticnit colegii săi care au încercat marea cu degetul în politică. Nu-mi rămâne decât să-i urez succes şi să-i ţin pumnii pentru relizarea tuturor proiectelor şi planurilor sale, or reuşitele ei înseamnă şi reuşitele acestei societăţi.
Alina Matei: Violeta Gaşiţoi este o avocată de succes, deşteaptă, frumoasă, are carismă şi ambiţie fără margini şi cam tot ce îi trebuie să ajungă în topul celor mai căutaţi avocaţi din Moldova. Deşi o cunosc de ceva timp, am fost plăcut surprinsă să descopăr în cadrul Clubului de Elită aspecte mai puţin cunsocute din viaţa şi cariera sa. Îi admir foarte mult curajul oratoric, puterea de a trece peste prejudecăţile celor din jur şi faptul că a reuşit să găsească un echilibru între viaţa profesională şi personală, ceea ce e un ideal greu de atins. Dincolo de cariera de avocat şi farmecul debordant, Violeta are un suflet mare. Este mereu deschisă către nevoile celor cărora destinul le-a oferit prea puţine şanse.
Ludmila Popovici: Am asistat la un eveniment deosebit, cu o protagonistă deosebită – Violeta Gașițoi. O admir de ceva timp, pentru mai multe calități pe care le posedă – frumoasă, deșteaptă, o mamă foarte bună și o profesionistă, cum mai rar întâlnești. Am văzut cu câtă ardoare își apără clienții, care de multe ori se simt neputincioși în fața problemelor cu care se confruntă, în fața sistemului care se reformează de ani de zile și a injustiției moldave. La această întâlnire, Violeta a apărut în fața mea cu lucruri noi, care mi se păreau cunoscute, dar care au fost redescoperite de mine după ce a vorbit în fața noastră. Mă bucur mult pentru ea și pentru familia ei, pe care sunt bucuroasă să o cunosc. Atât ca și personalitate, dar și ca familistă, Violeta este un model bun de urmat pentru o societate, unde este necesară restabilirea sistemelor de valori. Vreau să-i urez multă sănătate și realizări frumoase în continuare. Așteptăm cu nerăbdare filmul în care fiica ei va juca un rol important, devenind astfel cea mai tânără actriță din Moldova. Dar să revenim la eveniment – Clubul este o idee foarte buna și chiar foarte necesară pentru o societate, unde atât oamenii buni, cât și lucrurile bune sunt cam uitate, ignorate sau diluate printre veștile proaste și știrile stresante. Chiar mă gândeam anul trecut (fiind în SUA) de ce nu avem și noi diverse programe de promovare a diferitor personalități sau oameni simpli, care au un cuvânt de spus în societate? De ce în Moldova doar cei cu bani mulți sunt băgați în seamă și făcuți VIP-uri peste noapte? Vreau să o felicit pe Dna Svetlana Vizitiu pentru această inițiativă și să vă îndemn să sprijinim acest Club, care are toate șansele să devină unul foarte important pentru țărișoara noastră.
”Niciodată nu întârziaţi la prânz, fumaţi trabucuri de Havana şi beţi coniacul armenesc!”, – sunt cuvintele celebrului Sir Winston Leonard Spencer Churchill.
Winston_Churchill era foarte atasat de coniacul armenesc și zilnic (!) bea câte o sticlă din celebrul „Divin„: în 1949, la celebrarea celor 75 de ani ai lui, Stalin i-a trimis un cadou cu 75 de sticle. Acest dar îi placuse atât de mult, încât Churchill regreta că nu împlinise… 100 de ani. Dar, într-o zi, el a constatat, că băutura lui preferată a pierdut ceva din aroma de odinioară, şi și-a exprimat nemulțumirea față de Stalin. S-a dovedit că maestrul Margar Sedrakian, anume cel care era angajat în amestecuri de arome Divin”, a fost exilat în Siberia. La cererea lui Churchill, maestrul a fost revendicat la locul său de muncă și… restaurat în partid. Iar Churchill, din nou obţinuse marea placere de la băutura lui favorită. Ulterior, lui Sedrakian i s-a conferitit titlul de Erou al Muncii Socialiste.
Atunci când burniţa descurajării mă îngrozeşte, fă ca viaţa mea spirituală să înflorească.. fă să dispară ceaţa groasă care îmi învăluie fiinţa întreagă ! Fii Tu Soarele neprihănirii care să strălucească !
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 