Cultura… Vorbind de cultură, de remarcat că nu este vorba doar despre erudiție, cunoaștere a textelor, faptelor, tablourilor, lucrărilor muzicale etc… Cunosc mulți oameni citiți, dar există și ticăloși care lovesc în oameni, Doamne ferește. Capacitatea de a-ți trăi viața în mod rezonabil, fără a pedepsi pe cineva, fără a strica viața cuiva – asta e, cred eu, e cultura, baza personală a culturii. Nu am fost niciodată fără griji. Nu am trăit doar cu o zi, nici cu trecutul. Nu fac cheltuieli doar pentru mine. Nu eram niciodată fată neserioasă. De psihologi nu știam, azi ei sfătuiesc lumea cum să „scuipe” totul și… să se iubească frumos… pe sine. Fericiți sunt cei care reușesc, oare? Unii reușesc. Alții, nu, și nu e nevoie să te rupi, pentru că au spus-o psihologii. Majoritatea dintre ei au fost oameni profund traumatizați în trecut, așa că au mers la psihologi pentru a se ajuta, în primul rând. – Să avem încredere în noi înșine, fiecare dintre noi este unic. A te iubi, înseamnă – a fi tu însuți, a fi fidel valorilor, genelor tale, a trăi în armonie cu firea ta, a-ți dezvălui abilitățile și talentele. Și, a nu te compara cu nimeni. Calea către adevăratul Tu este uneori dificilă, mergi cu greu ca să reușești de-a lungul vieții, dar merită. Și nu e nevoie să scuipi pe toată lumea. Dacă nu te gândești la tine, nu te încarci cu emoții pozitive, atunci nu vei putea oferi nimic celor dragi. E minunat să fii copleșit de fericire și bunătate, ca apoi să te poți împărtăși. Iubește… nu doar pe tine însuți… Să iubești, în general, trebuie să înveți! Nu știam nici eu înainte… Când au apărut copiii… Da, am fost educați altfel… Părinții lucrau și pentru ei, și pentru noi, copiii lor. Apoi și pentru rude, prieteni și pentru nepoți… N-am realizat întotdeauna că eram fericită… Dacă vrei să trăiești bine, și rudele tale trebuie să fie bine… Să ai dragoste pentru toată lumea, se învață! Psihologii adevărați vorbesc despre dragostea de sine reală, care nu are nimic de-a face cu narcisismul, adică de îndrăgostirea de sine. Creștinismul spune același lucru „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, adică, trebuie să-ți iubești și aproapele și pe sine. Copiii sunt adulți, nepoții au crescut deja. Te-ai putea relaxa, dar nu! Niciodată nu vei scăpa de acel simț al responsabilității. Ești responsabil pentru cine te-ai dedicat. E ca și cum întreagă lume s-a lipit de mine și îi trag după sine. Dar nu e așa. Toți există și sunt independenți de mult timp! Cum să scuipi pe toate și să trăiești pentru tine? Dacă știi răspunsul, atunci șoptește-mi și mie! Fiecare are fericirea lui. Pentru mine, fericirea nu înseamnă doar să mă iubesc, dar și să-mi iubesc pe cei dragi, să am grijă de ei și să-i fac fericiți, atunci și eu sunt fericită. E puțin să mă iubesc. Am nevoie să fiu iubită de familia și prietenii mei. Reiese, dragoste pentru dragoste. Altfel, nicidecum, și nu există altă cale!Crede!Dumnezeu va schimba lucrurile pentru tine astăzi și va lăsa lucrurile să lucreze în favoarea ta. Dumnezeu închide uși pe care nimeni nu le poate deschide și Dumnezeu deschide uși pe care nimeni nu le poate închide…
O poveste – două cu tâlc, decideți voi:
Bună dimineața, doamna Teodora! -Bună dimineața. -De ce stai acolo? O să îngheți. -”Îl aștept pe fiul meu. A plecat la cumpărături acum ceva timp, dar se pare că a întârziat”, a adăugat bătrânica, uitându-se la ceas. -Nu-ți face griji, sunt sigur că nu va dura mult. Vă deranjează dacă vă țin companie? -Mulțumesc, nu vă deranjați. Sunt sigură că ai lucruri mai bune de făcut decât să ții companie unei femei bătrâne ca mine. O fată norocoasă te va aștepta… -Nu e nicio problemă, vă asigur. O să stăm pe banca asta și o să așteptăm…. Și Vasile, ca în fiecare dimineață, stătea lângă bătrâna lui mamă, așteptând un fiu care nu fusese niciodată atât de aproape. Dacă Alzheimer ar lovi inima și… nu mintea…
–Care e problema soției tale, întreabă medicul? -Surzenie, doctore. Nu aude aproape nimic. -Atunci, am sa te rog să faci urmatorul test, înainte să o aduci la mine: te îndepărtezi la o distanță, orice distanță vrei, față de locul în care se află soția ta și îi vorbesti pe un ton normal. Dacă nu te aude micșorezi distanța până ajungi la cea la care ea iți raspunde. Bine? -Da, doctore, perfect! Seara, în timp ce soția prepara cina, bărbatul decide să facă testul. Se îndepărtează de femeie, cam la vreo 15 metri. „Acesta-i momentul”, gândi omul, frecându-și palmele, mulțumit de sine. -Maria, ce avem la cină? Nu auzi niciun răspuns. Atunci, se apropie la 10 metri: -Maria, ce avem la cină? intreaba din nou. Tacere! La fel ca prima dată. Se apropie și mai mult. Era acum la mai puțin de 5 metri: -Maria, ce avem la cină, întreabă iarăși? Tăcere încă. Într-un final, ajunge chiar în spatele femeii, o atinge pe umăr și o mai întrebă o dată: -Maria, ce avem la cină? -Pui, iubitule, pui! E a patra oară când îți răspund. Morala: Înainte de a fi siguri că problema e la ceilalți, ar fi bine să verificăm dacă nu cumva problema e chiar la noi! Să fiți sănătoși! Și îngăduitori!
despre Bărbați ceva amuzant!
De ce Bărbații sunt atât de fericiți? Pentru că au o viață de invidiat: -Își păstrează numele de #familie toată viață. -Niciodată nu rămân însărcinați. -Mecanicii nu vorbesc cu ei în chineză -Ridurile le adaugă #caracter. -Părul alb le adaugă atracție. -Pantofii noi nu le fac praf picioarele. -Apelurile lor telefonice durează 30 de secunde. -Pentru o vacanță de 15 de zile au nevoie doar de o valiză și este pe jumătate goală. -Pot deschide toate sticlele și borcanele fără să ceară ajutor.
Dacă apare cineva la o petrecere cu aceleași haine ca și ei, devin prieteni. -Le vine fenomenal dacă poartă același costum în viitoarele 12 nunți. -Pot mânca o banană în locuri publice. -Se pot uita la televizor cu un prieten în liniște totală, ore întregi, fără să se gândească: este supărat pe mine, oare? -Chiloții lor costă 80 lei md, în pachet de șase. -Trei perechi de pantofi sunt mai mult decât suficienți pentru zece ani. -Aceeași coafură durează ani de zile, poate zeci de ani, dacă nu toată viața și dacă se plictisesc se tund zero fără regrete. -Pot avea jucării toată viața. -Pot purta costum de baie fără să conteze cum le arată picioarele sau dacă le atârnă burta. Lor le vine fenomenal, sunt fericiți în orice mod. -Nu-și fac griji niciodată: ce fac mâine de mâncare? -Se pot îngrășa cu cinci kilograme și nici măcar nu observă, iar dacă își dau seama, la fel… le vine fenomenal. -Cu burtă sau fără burtă continuă să aibă o grămadă de lipici. Și cel mai rau dintre toate…. Totul este cât se poate de adevărat! –Bravo, bărbate, ești fenomen!
Când gândește un bărbat, lucrează o sferă a creierului. Când gândește o femeie, lucrează ambele… Si, tot timpul, ele se luptă una cu alta… Despre sferele creierilor vorbesc ) Aveți grijă unul de altul, și nu vă divulgați intențiile negative, doar fapte pozitive! Mergeți cu dreptul! Poate mai împrumutați din unele exemple de viață, de mai jos, experimentate chiar de subsemnată, și ce, doar nu sunt de fier! )
Van_Gogh a vândut un singur tablou pe perioada vieţii lui. Şi acesta – fratelui lui, pe un preţ infim? Asta nu l-a oprit, însă, să picteze peste 800 de tablouri! -In 1954, Jimmy Denny, managerul lui Grand Ole Opry, l-a concediat pe Elvis_Presley după un singur concert? I-a spus: „Nu vei ajunge nicăieri, fiule. Mai bine te-ai întoarce la condus camioane”. Și Elvis înainte de a cânta chiar lucra la condus camioane… -Beethoven a fost considerat de către profesorii săi „fara nici o şansă de a fi compozitor”? Nu i-a ascultat însă, şi a compus cinci dintre cele mai frumoase simfonii ale sale fiind complet surd. –Albert_Einstein nu a vorbit până la 4 ani şi nu a citit până la șapte?.. Una dintre profesoare l-a descris ca fiind bolnav mintal – „încet la minte, nesociabil şi pierdut pentru totdeauna în vise prosteşti”. A fost exmatriculat de la şcoală şi a pierdut admiterea la Politehnica de la Zurich. Totuşi, a învăţat să vorbească, să citească şi chiar să facă puţină mate – nu? –Michael Jordan şi Bob Cousy au fost daţi afară din echipa de baschet a liceului? Jordan spunea: „Am eşuat de nenumărate ori în viaţă. De aceea am reuşit.” -Un expert spunea despre Vince Lombardi că: „Posedă cunoştinţe minime despre fotbal şi o totală lipsă de motivaţie.”? și doar a ajuns mai târziu printre cei mai buni fotbaliști?! -In 1944, Emmeline Snively, directoarea unei agenţii de modeling, i-a spus modelei aspirante Norma_Jean_Baker, „Mai bine – ai învăţa să fii secretară sau ţi-ai găsi un soţ”? Sunt sigură că ştiţi că Norma Jean a devenit Marilyn_Monroe. Acum cineva are habar cine e Emmeline Snively? –Winston Churchill a rămas repetent când era in clasa a 6-a? știe cineva? De fiecare dată când a candidat a fost înfrânt, până când a împlinit 62 de ani şi a devenit… Prim ministru. El a scris mai târziu: „Never give in, never give in, never, never, never, never – in nothing, great or small, large or petty – never give in except to convictions of honor and good sense. Never, Never, Never, Never give up.” -Sigmund Freud a fost huiduit pe scenă când şi-a prezentat pentru prima oară ideile comunităţii ştiinţifice din Europa? dar, S-a întors la biroul lui şi a continuat să scrie. -Charles Darwin a renunţat la cariera în medicină şi i-a fost spus, de către tatăl său: „Nu-ţi pasă de nimic în afară de prins câini şi şobolani.”? În biografia lui, Darwin a scris: „Am fost considerat de tatăl meu şi de toţi profesorii ca un băiat foarte obişnuit, de fapt, chiar mai jos decât standardul mediu de inteligenţă.” Cu siguranţă, a evoluat. -Profesorii lui Thomas Edison spuneau despre el că „e prea prost ca să înveţe ceva”? A fost concediat de la primele două joburi ale sale, fiind considerat neproductiv. Ca inventator, a făcut 1000 de invenţii lipsite de succes, înainte de a reuşi să inventeze becul. Întrebat de un reporter cum s-a simţit să eşueze de 1000 de ori, Edison a spus: „Nu am eşuat de 1000 de ori. Becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi!” Walt Disney a fost concediat de editorul unui ziar pe motiv că nu are imaginaţie şi idei bune. A dat faliment de mai multe ori până să construiască Disney Land-ul. Dealtfel, Propunerea parcului a fost refuzată pe motiv că nu ar atrage pe nimeni… -La 21 de ani, actriţei franceze Jeanne Moureau i s-a spus de către un director de casting că are capul prea curbat, că nu e destul de frumoasă şi că nu e îndeajuns de fotogenică pentru a face un film? și, A respirat adânc şi şi-a zis „În regulă. Atunci cred că trebuie să fac totul în felul meu”. După ce a făcut 100 de filme, în 1997 a primit premiul Academiei Europene de Film pentru Realizările de-a lungul Activităţii. –Charlie Chaplin a fost iniţial refuzat de către studiourile din Hollywood, pantomima sa fiind considerată un nonsens? -Profesoara lui Enrico Caruso i-a spus acestuia că n-are voce şi că nu poate să cânte deloc? Părinţii vroiau ca el să devină inginer. Dar a devenit un soprano celebru… -Când Pablo Casals a împlinit 95 de ani, un reporter l-a întrebat „Domnule Casals, aveţi 95 de ani şi sunteţi unul dintre cei mai mari violocenlişti din toate timpurile. De ce încă mai exersaţi 6 ore pe zi?” Domnul Casals i-a răspuns: „Pentru că încă cred că fac progrese.” AȘADAR, NU TE DA NICIODATĂ BĂTUT!!!
imagine Chișinău, Cosmos, Grand Hall
– Bună dimineața, doamna Teodora.
– Bună dimineața. – De ce stai acolo? O să îngheți.
– Îl aștept pe fiul meu. A plecat la cumpărături acum ceva timp, dar se pare că a întârziat”, a adăugat bătrâna, uitându-se la ceas.
– Nu-ți face griji, sunt sigur că nu va dura mult. Vă deranjează dacă vă țin companie?
– Mulțumesc, nu vă deranjați. Sunt sigură că ai lucruri mai bune de făcut decât să ții companie unei femei bătrâne ca mine. O fată norocoasă te va aștepta…
– Nu e nicio problemă, vă asigur. O să stăm pe banca asta și o să așteptăm…
Și Vasile, ca în fiecare dimineață, stătea lângă bătrâna lui mamă, așteptând un fiu care nu fusese niciodată atât de aproape.
-Dacă Alzheimer ar lovi inima și nu mintea…
Învățătoarea de la clasa întâi întâmpină dificultăți cu unul dintre elevii săi…
L-a intrebat: – Ce se întâmplă cu tine, băiețel? – Băiețelul răspunse: – Sunt mult prea inteligent, pentru clasa întâi! Sora mea e in clasa a III-a, iar eu știu mai multe decât ea! Consider că și eu trebuie să învăț în clasa a III-a! …Învățătoarea îl conduse pe băiețel la director, explicând acestuia situația… Directorul se gândi și spuse băiatului: – Te voi supune unui test, iar dacă nu vei ști să răspunzi corect măcar la una din întrebări, atunci vei merge înapoi în clasa întâi și te vei comporta bine! …Băiețelul căzu de acord. – Cât fac 3 x 3? – 9. – Cât fac 6 x 6? – 36. Și uite așa, răspundea elevul de clasa întâi, la fiecare întrebare ce, în opinia directorului, erau întrebări pentru clasa a III-a…. …Atunci directorul privi către învățătoare și zise: – Cred că acest elev poate trece, fără probleme, în clasa a III-a! Însă, învățătoarea: – Am si eu niște întrebări: Ce are vaca în număr de 4, iar eu în număr de 2? Băiețelul, după o pauză, răspunse: – Picioare! – Dar ce se găsește în pantalonii tăi, și nu se găsește într-ai mei? – Buzunarele! – Ce face bărbatul, stând în picioare, femeia așezată, iar câinele în trei labe? În acest moment, directorul făcu ochii mari cât cepele, dar, înainte să reușească să spună ceva, băiețelul răspunse: – Dă mâna! – Ce cuvânt din limba engleză începe cu F și se termina cu K, semnificând foc și pară și emoții? – Firetruck (Mașina pompierilor)! – Ce cuvânt începe cu F și se termină cu K, și dacă nu ai asta, atunci ești nevoit să te servești cu mâna? – Fork (Furculița)! – Ce îi dă barbatul femeii sale, după nuntă? – Numele! – Ce organ nu are oase, are mușchi și multe vene, pulsează și răspunde de manifestarea dragostei? – Inima! …Directorul răsuflă ușurat: – Trimiteti-l dracului, odată, la Harward! La ultimele 7 întrebări, până și eu aș fi răspuns greșit!
Un cetățean argentinian s-a dus să cumpere un „carton de ouă” și când l-a întrebat pe vânzător prețul, a constatat că prețul era peste cel obișnuit, așa că l-a întrebat pe vânzător „de ce”!? Mi-a răspuns că distribuitorii au ridicat prețul! Cetățeanul a luat tăcut „cutia de ouă” și a pus-o la loc spunând:
Nu am nevoie de ouă, pot trăi fără ouă. Așa au făcut toți cetățenii fără campanii și greve, dar asta a fost cultura_poporului! Poporul nu a acceptat companiile să-i șantajeze. În mai puțin de o săptămână, angajații companiei au venit să livreze ouă în magazine, dar proprietarii au refuzat să le colecteze pentru că nimeni nu a cumpărat stocul de ouă vechi! Companiile, cu toate acestea, au rămas încăpățânate și nu au corectat prețul, crezând că #protestele se vor încheia în câteva zile și că oamenii vor reveni la achizițiile obișnuite de ouă. Dar și oamenii s-au încăpățânat, au boicotat ouăle și companiile au început să piardă enorm! Stocurile s-au adunat pentru că producția nu s-a putut opri! Patronii firmelor de animale s-au reunit și au decis să restituie prețul ouălor la prețul anterior! Cu toate acestea, boicotul continuă Companiile aproape au declarat falimentul, așa că s-au reîntâlnit și au decis să trimită scuze oficiale poporului argentinian din toate #mass_media și fixând prețul la un sfert din #valoarea lor anterioară. Aceasta este o poveste_adevărată, nu fructul ficțiunii. Noi ca popor putem scădea sau crește prețul la orice bun. Doar cu voia noastră, fără campanii și greve. Tot ce avem nevoie este puțină voință, cultură și determinare. Doamne ajuta tuturor! Să cunoasteti pretul și valoarea!
În prima zi de curs, profesorul facultății de drept a intrat în clasă și primul lucru pe care l-a făcut a fost să ceară numele unui elev care stătea în primul rând:
-Cum te numești?-Numele meu este Nelson.-Ieși din clasa mea și nu te mai întoarce niciodată! – a strigat profesorul. Nelson era nedumerit, dar s-a ridicat repede, și-a adunat lucrurile și a părăsit clasa. Toată lumea era speriată și revoltată, dar nimeni nu vorbea. Foarte bine! – Să începem! a spus profesorul. Pentru ce sunt legile? i-a întrebat profesorul. Studenții erau încă speriați, dar încetul cu încetul au început să răspundă la întrebarea lui:-Să avem o ordine în societatea noastră. Nu! – A răspuns profesorul. -Pentru a le îndeplini.-Nu! -Pentru ca persoanele care greșesc să plătească pentru acțiunile lor. -Nu! Știe cineva răspunsul la această întrebare? -Pentru ca să se facă dreptate. – o fată a vorbit timid. -În sfârșit! Adică, pentru dreptate. Și acum: ce este dreptatea? Toată lumea a început să se enerveze de atitudinea ticăloasă a profesorului. Cu toate acestea, ei au continuat să răspundă: -Pentru a proteja drepturile oamenilor … -Bine! Ceva mai mult ? – a spus profesorul. -Pentru a diferenția binele de rău, pentru a-i răsplăti pe cei care fac binele … -Ok, nu-i rău! Dar răspundeți la această întrebare: „Am acționat corect când l-am dat afară pe Nelson din clasă?” Toată lumea a tăcut, nimeni nu a răspuns. -Vreau un răspuns în unanimitate!-Nu! au răspuns toți, într-un glas.
–Și de ce nu a făcut nimeni nimic în legătură cu asta? De ce vrem legi și reguli, dacă nu avem voința de a le practica? Fiecare dintre voi are obligația de a vorbi, atunci când asistă la o nedreptate! Du-te să-l cauți pe Nelson! ”, a spus el. Aflați că atunci când nu ne apărăm drepturile, demnitatea se pierde. Și că demnitatea nu poate fi negociată...
La țară, si astazi bronsita se trateaza cu supe bogate in usturoi. O alta versiune a acestui remediu: puneti doi catei de usturoi intr-o cana de lapte rece. Lasati-i sa fiarba 20 de minute, apoi beti lichidul cat mai cald. Reteta poate fi preparata si cu ceapa. Trei cepe se fierb in 500 ml de apa, se strecoara si lichidul se amesteca cu miere.
Inhalatie cu lamaie Puneti la fiert 750 ml de apa. Stingeti focul. Adaugati 5 picaturi de ulei esential de lamaie. Aplecati-va capul peste vas, acoperiti-va cu un prosop si inspirati. Se repeta de trei ori pe zi.
Frictionari si comprese pe piept …Cu untdelemn de masline cald, amestecat cu lamaie, usturoi sau ulei aromat de lavanda sau eucalipt.
Cataplasme cu otet de mere Inmuiati o compresa in apa fierbinte, stropiti-o cu otet de mere si aplicati-o pe piept, acoperita de o folie de plastic. Prin compozitia sa, otetul degaja caile respiratorii superioare – nas, gat, sinusuri, si inferioare: bronhiile si plamanii.
Dureri de gat Mesagere nedorite ale racelii sau gripei, durerile de gat pot anunta si o infectie virala sau bacteriana, o angina sau o laringita. Cert este ca fac mari probleme la inghitit si e bine sa scapam de ele rapid.
Cataplasme cu musetel Puneti o lingura de musetel intr-o cana cu apa clocotita si lasati sa se infuzeze cinci minute. Varsati lichidul pe o compresa, stoarceti-o putin, apoi aplicati-o direct pe gat. Acoperiti-o cu o bucata de plastic. Cand se raceste, operatia trebuie repetata. La fel de bune sunt compresele fierbinti cu ulei de masline si apa de colonie din lavanda.
Gargara cu salvie Planta cunoscuta din Antichitate, salvia da un ulei esential cu proprietati antiinflamatoare si antibacteriene foarte eficiente in caz de inflamatie a gatului si gurii. Doua-trei picaturi de ulei de salvie puse in 100 ml de apa calda sunt mult mai active decat infuzia de salvie, preparata dintr-o lingurita de planta, infuzata cu o jumatate de litru de apa fiarta. Se fac 2-3 gargare pe zi, vreme de 2-3 zile.
Gargara cu miere si suc de lamaie Diluati in apa fierbinte un praf de sare, sucul unei lamai si o lingurita de miere. Faceti gargara de trei ori pe zi.
Gargara cu apa sarata Un remediu simplu si cat se poate de eficace: amestecati 1 lingurita de sare de masa cu 500 ml de apa calduta si faceti gargara din ora in ora.
Cataplasme cu sare grunjoasa si suc de lamaie Luati un pumn de sare grunjoasa, stropiti-o cu suc de lamaie fierbinte, intindeti sarea umeda pe un tifon si aplicati-l pe gat, vreme de o ora. Inveliti bandajul cu un fular.
Gargara cu otet de mere Antiseptic si bactericid, otetul de mere este inainte de toate un fortifiant excelent, ideal pentru a spori rezistenta organismului impotriva neplacerilor iernii. E firesc, deci, sa usureze si durerile de gat. Amestecati o lingura de otet de mere cu o lingurita de miere. Diluati-le cu ceai de musetel si faceti gargara.
Sănătate, binecuvântări, tuturor! Și, Doamne ajută vouă!
Rețetele fericirii vin dintr-un mod sănătos de viață:
–Ascultă muzică bună în fiecare zi -Trăiește cu cei trei Eu-ri: energie, entuziasm și empatie -Citește o carte -Visează mai mult când ești treaz. -Încearcă să faci alți oameni să zâmbească -Șterge dezordinea din viața ta și lasă noua energie să curgă. -Nu-ți pierde timpul prețios cu critici, lucruri trecute, gânduri negative. Mai bine investește-ți energia în pozitivul prezentului. -Înțelege că viața este o școală și ești aici pentru a învăța Problemele sunt lecții care vin și pleacă; ceea ce înveți din ele durează toată viața -Nu rata ocazia de a îmbrățișa alți oameni -Renunță la judecățile_inutile -Nu te lua atât de în serios; nimeni altcineva nu o face -Nu trebuie să câștigi fiecare argument; acceptă să nu fii de acord și învață de la celălalt -Nu-ți compara viața cu a altora; -Nimeni nu se ocupă de fericirea ta, decât tu însuți -Amintește-ți că nu controlezi tot ce ți se întâmplă, ci ceea ce faci cu el
Învață ceva nou în fiecare zi. -Ce cred alții despre tine nu e treaba ta -Apreciază-ți corpul și ai grijă de el -Indiferent cât de bună sau rea este situația, va trece -Slujba ta nu va avea grijă de tine atunci când te îmbolnăvești; prietenii tăi o vor face. Păstrați legătura cu ei. -Scapă de tot ce nu este util, frumos sau distractiv -Invidia este o pierdere de timp; ai deja tot ce îți trebuie -Ce e mai bun abia acum urmează să vină -Sună-ți membrii familiei des și trimite-le mesaj spunând că te gândești la ei -În fiecare seară înainte de culcare mulțumește pentru ziua primită și realizată -Amintește-ți că ești prea binecuvântat ca să fii stresat -Bucurați-vă de călătorie. Ai o singură șansă, profită de ea.
Mergi 10 până la 30 de minute zilnic
Stai în tăcere cel puțin 10 minute pe zi…
Viața este frumoasă, deschide-te fiecărei clipe!
Arhivati-vă starea voastră de spirit în postari; unui medic îi va fi mai ușor să vă stabilească diagnoza Spune-ți-vă, în sinea sa, că vă iubiți, și vă veți iubi, într-adevăr și pe mine, tot… De la tăticul meu am învățat! ❤
În ajunul Paștelui, la bunici la țară în Săptămâna Mare începeau pregătirile. Se scutura toată casa, până la ultimul preș. Se închideau sobele, ce bine c-am scăpat de iarnă! Bunica era mereu preocupată de curățenie și de-ale gurii pentru toată lumea. Bunicul cosea curtea și mirosea a iarba tăiată, a copaci înfloriti și a pâine pe vatră. Exista ceva mai frumos de atât?! Pomii se vopseau cu var, în primul rând, și tot satul, întreaga țară – știau că vine Paștele! De fapt, pregătirile pentru Paște erau și pentru copiii mari de la orașe. Pentru noi. Cei pentru care totul părea ciudat… În prezent, alergăm în goana noastră nebună prin oraș, cumpărăm cozonaci în pungă și ne întrebam unde e mirosul vechi din copilărie…
Bunicile mele aveau mereu o grijă de Paști, – să le fie casa proaspăt văruită. Amestecau bine lutul cu bălegar, paie și apă și cu mânile lor bătătorite acopereau pereții acolo unde varul sărise sau se crăpase. Să mă credeți, că și eu umblam cu verii mei pe drumul lung din mahala în căutare de baligă. Chiar ne întreceam unul cu altul, cine aduna mai mult… O putoare duhnea, de Doamne-Doamne, dar nici gând să protestăm, mai ales că după muncă venea și o măliguță gustoasă și noi eram flămânzi și plini de energie. După ce buneii ori bunicile terminau de „lichit”, stingeau varul într-o găleată ce păstra urma unor grămezi de varuri, amestecau cu sineală luată din colhoz, până capătă culoarea cerului senin de primăvară. Se cățărau surorile mamei împreună cu bunică Maria pe taburete îndeletnicite cu mare drag de bunelu Teodor din Olișcani, si cu bidineaua de la stânga la dreapta – struneau pereții până curgea apă de pe ele. „Înmoaie țucă badanaua în găleată, scutur-o oleacă și dămi-o la mână: -imi spunea bunica fără a mai coborî de pe taburet. În colțuri dădea cu o pensulă făcută de bunelu din penele gâstilor fine. Spăla dușumeaua din zal /odaia mare/ cu petroxin, în restul camerelor la început rămânea lutul înșirat pe jos (la buneii Feodosia si Mihail Vizitiu din Varvareuca). Iar în Olișcani, în casa mare, bunelu a pus chiar podele din lemn, era meșter la toate, și tare bun. După ce terminau de lichit pe jos asteptam sa se usuce bine, puneau pe pereți carpete cusute de bunica, atârnau perdele pe sârma draperiei de lemn si terminau cu întinsul țoalelor de coade si cadrelelor pe jos. Ambele mele bunici țeseau covoare minunate. Apoi, de obicei, ieșeau cu spatele din camera pe care o terminau, se opreau în prag, scrutau cu privirea în jur și spuneau ușor oftând:”Bodaproste c-am terminat”. Dupa care repetam și noi, nepoții împreună cu ceilalți din neamuri… Bunica Feodosia mereu ne făcea cruce, pentru că părinții erau tineri și pe atunci nu se permitea să te rogi, în văzul tuturor… Totuși pășeam…. spre comunism ) Taina copilăriei mele mai stă în izvorul pârăului din vale de la casă bunicilor Maria și Teodor Sinchevici, părinții mamei mele Dora, în drum spre casa de cultură din Olișcani, pe care bunelul meu l-a făcut cu mâinile și sudorile frunții sale. Bunicii mei au iubit dintotdeauna ce-au făcut, munceau pe rupte, nu-i auzeam văicărindu-se, erau cuminți și blânzi, ne așteptau să vadă bucuria și mulțumirea din ochii noștri. Le era de ajuns și erau împăcați cu lumea. Mamele și bunicile ne fac Paștele și Crăciunul – sărbători tradiționale dăltuite în suflet pentru vecie . Asemenea acestor sărbători cu feminitatea iconografică, nimic n-ar fi fost fără ele. Biserică adevărata am prins-o la bunei, acasă. Fără lupta lor, fără jertfă și dăruire, fără permanentă grijă maternă care te însoțește în viață, n-ar fi… sărbătoare. Mi le amintesc pe bunicile mele în preajma Paștelui cum se trezeau cu noaptea-n cap și frământau kile de cozonac și pască. Încingeau cuptorul de lut primind în burta lui încinsă tăvi cu cozonaci țanțoși și păști mândre și pufoase. Le binecuvîntau cu câte o cruce făcută cu toate palmele trudite și le lăsau în voia focului din cuptor. Cu fiecare iarna cu Crăciun, cu fiecare primăvară în Paștele ce vine, viata mi se pare o binecuvântată poveste. Mai ales când trăiau și părinții mei. De Paști și de Crăciun, în mod tradițional noi toți, mergeam în ospeție la ei, dragii mei părinți… Acum s-a rupt tradiția fără ei în viață… Mergem la cimitir să vorbim cu ei, să ne amintim, să aprindem luminări… Eu nu pot fi ca ei pentru copiii și nepotul meu, spre marele meu regret, dar le pot oferi toată dragostea mea și ajutorul meu necondiționat… Sper că vor înțelege cu timpul… Trăiesc într-o permanentă mirare – cât de Bun e Dumnezeul nostru, totdeauna și zilnic, totul la locul său. Dar toate lucrurile devin clare după ani de zile prin care treci experiențe uneori grele, alteori fericite. Că totul a fost frumos și bine, realizăm abia la finele anilor noștri de viață, și nu vreau să fiu pesimistă… Avem speranțe și credem că totul va fi bine. În fiecare an vine aceeași primăvară, cu altceva nou și nemaitrăit cândva. Obiceiuri și tradiții noi înmulțite cu cele vechi, și cu care ne obișnuim mai greu… Asta e Viața, mergem înainte, doar copiii să ne fie sănătoși! Lanțul trofic își face cursul, natura ne desfată cu frumusețea mereu ofertantă si misterioasă. Fără a cere nimic în schimb ni se dăruie într-un soi de salvare a sufletului. Asta am simțit atunci când am mers la cimitir la părinți, și mi-am amintit cum veneam la ei în Florești la casa noastră dragă… Întrând pe poartă, mi se întindea la picioare o curte plină de iarbă verde proaspăt încolțită, cu florile atent sădite de mama, și copacii – sădiți de tata, toate înmugureau cu arome prin jur… Spre amintire de copilăria noastră… În drumul spre maturitate. Atunci am inteles de unde lua mama atâta putere; din grădina raiului pe care fiecare și-o face din ce are, pentru că înțelept a fost cel ce-a zis:„Fă rai din ce ai.” Părinții mei au inteles, de asta și au înfipt și mai tare rădăcinile în locul care ne salvează sufletul. În sufletul, mintea și amintirile mele… Mama s-a născut chiar în Ziua de Paști, pe 8 aprilie, vom sărbători și o vom pomeni și pe ea și pe tata, împreună cu familia… Plouă și afară de lipsa lor… A rămas imaginea cu întreaga familie Vizitiu și Sinchevici, un neam numeros și bun la inimă… Ce frumos era atunci, așteptăm cu o altfel de bucurie sărbătorile, păcat ca timpul trece peste noi, amintirile însă ne rămân în suflet. Există în viața noastră clipe care par că ne dezvăluie esența. Momentele pe care ni le amintim întotdeauna. Și cel mai important, că dragostea și înțelegerea reciprocă să domnească în inimile urmașilor noștri… Să cunoască – valorile… Despre mai multe tradiții din satul Varvareuca a scris și tatăl meu Vasile Vizitiu în cartea lui „Cu satul în suflet prin mări și oceane” – recomand s-o lecturați în bibliotecile BM B.P. Hasdeu, BNRM, Florești…
BunăVestirea – e apropierea Invierii… – O sărbătoare cu Paștele Domnului fericită, aveți grijă de voi și de cei dragi și alături de voi! Fiți optimiști! Bucurați-vă de viață, prieteni, împlinindu-vă Credința! Hristos a Inviat! Adevărat!
Svetlana Vizitiu, Impresii din viata si carti blog / Imagini cu bunica Feodosia si tata, casa Varvareuca
Imagini arhiva familiei: Casa bunicilor Sinchevici din Oliscani, copiii, nepotii si stranepotii; La masa matusa Alexandra Senkevici si bunelul Teodor din Oliscanu – eu cu dansii la masa din Floresti; Serafima Senkevici a copt cozonacul; Familia Vizitiu, anii 1945-50, Varvareuca
Suntem o GENERAȚIE care nu va mai reveni niciodată! ~O generație care a mers la școală pe jos și s-a întors singură ~O generație care și-a făcut temele singură pentru a ieși cât mai repede să se joace în stradă. ~O generație care își petrecea tot timpul liber pe stradă. ~O generație care s-a jucat de-a v-ați ascunselea când se întunecă. ~O generație care a făcut prăjituri din noroi și mânca fructe de pe jos . ~O generație care a făcut jucării de hârtie și carton cu mâinile goale. ~O generatie care nu a “obosit” sau s-a “plictisit” niciodată, aveam la dispozitie“ Mahalaua copiilor, unde puteam să petrecem zile în șir, gratis, practicând toate sporturile, dansurile etc . ~O generație care a strâns fotografii și albume cu decupaje. ~O generație crescută de părinți, nu de bunici sau de bone . ~O generație care nu a mai râs cu puțin timp înainte de culcare, astfel încât părinții să nu știe că suntem încă treji. ~O generație care citea cărți, cu lanterna sub plapumă. ~O generatie care a fost învățată să-și iubească țara. ~O generație care ofeream imediat locul celor în vârstă în autobuz și îi traversam strada, nu îi luăm la misto. ~O generație care trece și din păcate nu se va mai intoarce!.. ~O generație pentru care contau sentimentele, nu banii sau mașinile ~O generație care a fost liberă și nu a știut ~O generație care a crescut cu cheia la gât . ~O generație care a învățat să se descurce în toate timpurile și în orice condiții prin forțe proprii . ~O generație care nu mai poate fi manipulată asta fiind motivul pentru care le stăm în gât Impresii din viață și cărți
Un dar al destinului – nu e numai un dar. Iată ce trebuie să înțelegem. Și, să mânuiești acest dar – trebuie corect. Darul ți-a fost dat cu un motiv. Pentru un lucru important. Pentru fericirea pe care vrei s-o creezi. Pentru cineva Domnul e sus pe cer, pentru altcineva e Dumnezeul în suflet, Cel care nu ne va permite să coborâm mai jos de nivelul uman… Nu ne va permite să dăm cu piciorul într-un câine; să umilim bătrânii pe stradă, să-i alungam pe cei nevoiași cu pătrunjelul din piață; să jignești părinții; să trimiți tinerii să moară la război… Nu va permite să aduni banii pentru armament atunci când atâtea persoane bolnave de cancer așteaptă leacul lor vital… E Dumnezeul care nu bate cu bâta… Să fim recunoscători pentru ceea ce avem! Doamne ajută, și mulțumim!
M-am născut normală, peste câteva luni am devenit surdă, mută, apoi bâlbâită, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță!
Când m-au dozat cu streptomițină la câteva luni de la naștere, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă… Cică a fost o greșeală a medicilor… Dar am asurzit, nu deslușeam cuvintele spuse, nici acum nu pot pronunța corect consoanele surde )
Aveam un strabism foarte pronunţat /ochii încrucișați, purtam de mică ochelari groși și mari/, eram tare înapoiată mintal şi abia citeam în clasa 1, nu înțelegeam nicio boabă în „moldovenește”, pe atunci erau gradinițe sovietice cu vorbirea doar în limba rusă. Deoarece nu auzeam ce spune lumea din jur, eu trăiam într-o lumea a Mea, cu visuri, speranțe fericite… Toţi cei din jur râdeau de mine – copiii, colegii, eram numită „proasta, fâlfâita clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că sunt urâtă şi mă gonteau mereu cu pumnii în spate
Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt proastă, urâtă, şi că nu sunt bună de nimic! Atunci începu să clocotească în mine revolta!
Apoi, în clasa a 2-a, a venit o profesoară care mi-a văzut desenul cu o rândunică, şi mi-a spus că sunt talentată. Părinții, la fel, m-au înaripat și motivat cu laudele pentru că desenam frumos. Atunci chiar am inceput să desenez reușit, în urma acestor aprecieri… Cei dragi îmi spuneau:„Tu eşti un geniu”. Și eu am început… să fiu.
Da, mai întâi, în clasa a doua, m-am îndrăgostit de Haiu Oleg, era tare frumușel și nu se uita la mine. Fetele îl adorau. Că să-i atrag atenția, n-am făcut nimic decât să-i dau o palmă peste obraj, nu țin minte din care motiv… Oleg a decedat ulterior, la 26 ani, într-un accident… Am vrut să spun că la 9 ani, nu înțelegeam sentimentul, dar și asta ma înaripa împotriva buling-ului… Mă bucur că puteam simți și dragostea alături de tristețile mele… )
Am prins a citi cărți, o grămadă de cărți care m-au ajutat și m-am făcut ceea ce sunt azi ăn viață…
Poți fi salvat în momentul căderii tale de cineva mai slab decât tine, dar mai înțelept...
Sunt profesori buni, dar din păcate un profesor nu poate avea timp pentru un copil sau zece, dar pedagogia, acțiunile lui educative pot dirija mii de elevi. Dacă o face profesional / cu capul… Și, lăudați cât mai des copiii, cât mai mult…
Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trai intreaga viață crezând că este prost.”
Cam așa o istorioară cu mine. Bulling-ul există și va fi… Cert că mult depindem de mental, și nu știm cum sa luptăm cu stereotipurile...
Însă, bulling-ul în prezent e mult mai periculos decât ca pe vremuri...
Internetul are un rol mai puternic în educația a milioane de copii, decât părinții lor!
– Părinți, aveți grijă de copiii voștri, urmăriți comportamentul, stările și postărilelor.
SĂNĂTATE!
Eram trei clase primare într-o casă părăsită în centrul Florești, iar învățătoarea noastră Vera Vasilievna Savciuc ne preda toate obiectele generale. O sobă într-un colț făcea căldură, dar în sală era cald când plecam acasă. Răceam de câte 4-5 ori pe iarnă, căci erau ierni, nu ca acum și mama ne făcea bine cu ceai din flori de tei sau mușețel, prapure pus la gâlci, piramidon și frecție cu oțet cu apă. Când te ridica profesorul să reciți poezia pe care o aveai de învățat, toată clasa tăcea… Foarte rar era vreunul care să spună că nu o știe „pe de rost”. Din când în când mai luam câte o palmă cu rigla și ni se încerca rezistența perciunilor. Uneori ne bocănea cu capul de tablă… Primele două clase mergeam cinci km zilnic, dus-intors pe jos de la Școala Moldovenească din vale (cu mare frică), și iarna auzeam cânii urlând, iar uneori zăpada era mai înaltă ca unii dintre noi și nu ne văitam… Nu spuneam că mi-e frică, de rușine la părinți. Ne căleam și ne pregăteam pentru viață. Școala era atunci o datorie. Mulți dintre cei care au ajuns medici, profesori, ingineri academicieni au plecat în lume de pe băncile astea… fără meditații și suplimente. A fost greu, dar s-a făcut școală… Nu aveam nici măcar un calculator de buzunar, totul era din capul și mintea noastră, iar respectul pentru cadrul didactic era dascălul sfânt, respectat și prețuit. Adevărat acele vremuri le-am trăit și sunt mândră de asta! Important era și că cei care se pregăteau pentru orice profesie, aveau asigurat un loc de munca în profesia respectivă; nici atunci nu știau totul dupa absolvire, dar fiecare instituție, fabrică, uzină, le definitiva pregatirea la locul de munca și deveneau profesioniști responsabili; acum sunt o groază de absolvenți de orice profil, care ori nu lucrează, ori se angajează vanzatori, ca pentru profesiile pentru care s-au pregatit nu exista loc nicăieri în țară. – O scăpare și greșeală uriașă din partea Guvernului. Nici într-un caz nu pledez pentru uniunea sovietică. Mi-e dor de timpurile când eram sufletiști și ne ajutam unul pe alții. Azi, mai toți sunt cu nasurile bucsite in robotei… Asta a fost adevărata viață, așa te calesti, să devii un adevărat om, să fii puternic, să reușești în toate cele!
Oamenii frumoși, curați la suflet, vorbesc frumos despre alți oameni. Iar dacă nu au ce spune tac. Unii, sunt atât de frumoși, că văd lucruri frumoase acolo unde nu există. Alții, pe de altă parte, au sufletul atât de hain, încât urâțenia și răutatea nu le mai încap pe dinăuntru și dau pe dinafară. Omul de genul acesta, când se trezește dimineața se privește în oglindă, își spune:” Vai… că urât mai sunt !”. Și atunci, invidios și frustrat, nu mai suportă oamenii frumoși ori de calitate, și încearcă să-i urâțească, folosindu-se de imaginație, și ea la rândul ei afectată, precum restul ființei sale.. De ce atâtea războaie? Haideţi să cântăm ceva împreună, pentru a ne purifica şi a cere iertare! Haideţi să ne împăcăm! Oamenii nu se schimbă cu timpul, chiar timpul ne demonstrează cine sunt ei cu adevărat… Cât de trist, dar este adevărat! Cel mai obijduitor e, că dacă anterior ai încercat să nu observi, să ignori acest lucru, în speranţa că acea persoană se va îndrepta şi va realiza, că ţii la ea, atunci cu trecerea timpului rămâi total dezamăgit, şi pentru totdeauna rănit, cât de dureros nu este… Nu privi în urmă, acolo voi deja aţi fost şi aţi văzut totul. Mergeţi mai departe, – unde sunt lucruri mult mai interesante! Cuvinte de aur de la Bunica. – nu priviţi în oglindă, – veţi îmbătrâni! Nu învitaţi în casă oameni răi, – o să vă pară rău! Nu invidiaţi pe nimeni, – veţi îmbolnăvi! Şi, nu mâncaţi pe noapte, – veţi deveni obezi! Dragi prieteni, v-am amuzat nițel.. Istorii, povesti de viata din blog – au întrat în acest volum „Versete tomnatice: versuri si cugetari”…
Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, te lasă să creşti în continuare…
Cine te-a rănit, nu te va vindeca niciodată! Cine nu ți-a arătat respect, nu te va respecta niciodată! Cine a aruncat cu noroi în tine, nu te va curăța niciodată! Cine te-a făcut să plângi, nu-ți va şterge lacrimile! Cine te-a doborât, nu te va ridica niciodată; Când cineva e nepoliticos, pleacă! Când cineva vrea să te dezamăgească, rămâi ferm! Nu lăsa comportamentul urât al cuiva să-ți distrugă liniştea interioară! Uneori trebuie să renunți la oameni, nu pentru că nu-ți pasă, ci pentru că lor nu le pasă de tine. – #Iubește, dar nu spune pe cine. -Zâmbește, dar nu le spune de ce. – Fii fericit, dar nu le spune motivul. Oamenii obișnuiesc să strice lucrurile frumoase! Dar, numai #părinții vor ține cu tine, numai o mamă te va vindeca și îți va fi alături la toate nevoile tale… – spunea mama Au îmbătrânit frumos, s-au sprijinit alături unul pe altul aşa cum au făcut mereu. Ne-au învățat ce-i iubirea si ne-au dăruit-o, – noi, copiii lor le-am răspuns cu mult respect. Mama spunea că bătrânețea nu te apără de dragoste, dar dragostea te apără de ea. Ai avut dreptate, mămica mea! Cât timp ştim să iubim, nu îmbătrânim…
Mama spunea, draga mamei, draga bunicii: -Nu spatele te doare, ci povara pe care o porți; -Nu ochii te dor, doar nedreptatea/ ceea ce trebuie să vezi; -Nu capul te doare, ci gândurile care sunt în el; -Nu gâtul te doare, doar ceea ce nu exprimi sau ceea ce spui cu furie; -Nu stomacul este care te doare, doar ceea ce sufletul tău nu digeră; -Nu ficatul te doare, doar furia pe care o porți; -Nu Inima te doare, doar absența dragostei! Și, să știi că IUBIREA este cel mai puternic #medicament, dragii mei: fiică, fiule, nepoată, nepot… Sașe luni de la plecarea mamei mele #Teodora în ceruri, alături de tata Vasile Vizitiu… Dumnezeu să vă ierte! Impresii_viata_carti_blog in_memoriam
Legenda spune că un prunc, înainte de a se naște se întâlnește cu Dumnezeu: „Dumnezeul meu, eu merg în lume și nu știu ce voi face acolo. Sunt atât de micuț și de fragil”… „Pentru tine am pregătit acolo un înger…” „Doamne, dar nu știu limba oamenilor, cum o să mă înțeleg cu ei, cum o să mă adaptez?” „Îngerul pe care ți l-am pregătit te va învăța limba lor”. „Doamne, am auzit că în lume sunt multe rele. Cum o să le pot dovedi?” „Îngerul pe care ți l-am pregătit o să te apere de rele, fii fără grijă…” „Doamne și cum o să mă pot întoarce la tine!” „Îngerul pe care ți l-am pregătit o să-ti spună cum te vei putea întoarce la mine.” S-a lăsat liniștea în ceruri… A sosit timpul ca bebelușul să plece în lume… Dar a mai întrebat încet: „Doamne, cum se numește îngerul pe care mi l-ai pregătit?” „Numele nu e important…
Dar tu îi vei spune MAMA… Nimeni nu se compara cu familia, ei suntcei mai adevarati prieteni…
Aș vrea să cred că vom fi nemuritori cândva… Și atunci când se întunecă, din nou sunt răpusă de sentimentele zilnice de griji și responsabilitate pentru viitorul copiilor mei: cum se vor descurca ei în această societate fără de leac? Vine soluția:”Tu – poate nu, însă oamenii fără tine – precis se vor descurca!” Nu există oameni de neînlocuit? Să nu fim egoiști… Pentru fiul meu mai mult îmi fac griji… N-am reușit să-i ”călesc” caracterul, este un gen clasic, prea cuminte și sensibil pentru aceste vremuri moderne…
Privesc prin geam panorama orașului: în noapte – mașinuțele bâzzâie incontinuu ca niște brândușe, și luminițele dansează ca-n scântei, – ador să privesc și să mă rog la stele – la un Tatăl Nostru pentru toți…
Ploile au trecut, au venit ninsorile solide și orașul pare un munte de rai sclipitor, nu și spiritele noastre neîmpăcate… Stirile pe rețele de socializare tot mai mult alunecă în noroi și persoanele virtuale își dezgolesc fără rușine păcatele sufletelor sale… Soarele ba apune și răsare, lumea nu se oprește din rângete întotdeauna găsind un motiv de ceartă… De ce preferă această provocare, pare să fie clar, dar refuz să cred. Surprinzător, dar dacă un credincios îi va spune altui credincios că l-a văzut ieri pe Dumnezeu, acela nu-l va crede…
Ce înseamnă se Merg Înainte??? –
O tânără conducea cu tatăl ei alături, și… brusc o furtună a început. Tânăra l-a întrebat pe tatăl ei: Ce să fac? Tatăl i-a spus: „Continuă să conduci”. Mașinile au început să se oprească, furtuna se înrăutățea. Ce trebue să fac, tată? „Continuă să conduci”, a răspuns tatăl său. În față, o remorcă oprea și ea. Ea i-a spus: „Tată, ar trebui să mă opresc? E groaznic și toată lumea se oprește!” Tatăl i-a spus: „Nu, continuă să conduci!” Furtuna era mai puternică acum, dar ea și-a ascultat tatăl și în curând a putut vedea o poiană în față. După câțiva kilometri era din nou într-o zonă liniștită, calmă și însorită. Tatăl i-a spus: „Acum poți să te oprești.” Ea a spus: „Dar de ce acum?” El i-a răspuns: „Când pleci, uită-te înapoi, toți cei care au renunțat sunt încă în furtună, nu te-ai dat bătută și furtuna e în urma ta.” Dacă treci prin „timpuri grele” amintește-ți, chiar dacă toți ceilalți, chiar și cei mai puternici, se opresc sau renunță, tu să continui, pentru că în curând furtuna ta se va termina și Soarele va străluci din nou peste tine…
Ce înseamnă Omenie?
Un tânăr a vrut să cumpere un trandafir, de la o florărie din oraș, îi lipseau cinci lei, la care florăreasa i-a spus: „dacă nici pentru o floare nu ai bani, mai bine nu-i dăruieşti nimic, nu vei face nimic altceva decât s-o răneşti pe biata fată.” Băiatul a lăsat capul în jos și a lăsat și trandafirul…. Înțelegându-i neputința, am luat eu trei trandafiri, iar când am plătit i-am spus florăresei că intenția acestui băiat valorează mai mult decât trandafirul și comentariul ei. M-am îndreptat spre tânăr și i-am zis: – Dă-i asta, tu nu-ți face griji, azi pentru tine, mâine pentru mine… Du-te și cucerește-o, campionule, și fă-o să se simtă cea mai iubită și importantă persoană în viața ta! A primit florile cu uimire, s-a uitat la mine cu ochii lui limpezi și plini de umilință și mi-a spus: „Mulțumesc frumos, doamnă! Dumnezeu să vă binecuvânteze! … Nu sunt pentru o fată, sunt pentru Mama mea, azi e ziua ei de naştere!” Niciodată, dar absolut niciodată, nu ştim despre situațiile prin care trec alții, de aceea nu trebuie să-i judecăm. Ori îi ajutăm ori tăcem…Nu judeca… și nu vei fi judecat!
Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, te lasă să creşti în continuare… Blogul meu Impresii_din_viata_si_carti aniversează zece ani! Doamne ajută, în continuare… Mai multe articole, povești de viață, de dragoste… au întrat în volumul despre care scrie in Literatura si Arta, bunul nostru prieten din Romania, regretatul Alexandru Mihăilă … Prefață de Lucian Strochi. E cartea mea Versete tomnatice cu versuri și cugetări…
Dincolo de fapte, mult prea circumstanțiale, rămânem doar noi cu noi înșine…
Cea mai importantă victorie este când ai învățat să te stăpânești pe tine! …Într-o zi, un tânăr a urcat pe munte unde a întălnit o pustnică care medita în tăcere și a întrebat-o: – Ce faci aici în pustietate singură? La care ea a răspuns: – Muncesc. Am mult de muncă. – Cum poți avea atât de muncă? Văd că nu faci nimic pe aici … Femeia îl privi și îi răspunse: -Trebuie să antrenez doi șoimi și doi vulturi, să liniștesc doi iepuri, să disciplinez un șarpe, să motivez un măgar și să îmblânzesc un leu. – Și unde sunt toate animalele de care îmi vorbești căci nu le văd? -Sunt înăuntrul meu, a răspuns femeia. Șoimii se aruncă peste tot ce mi se arată, bine sau rău, trebuie să-i antrenez să vadă numai lucruri bune. Ei sunt ochii mei. Cei doi vulturi cu ghearele lor rănesc și distrug tot ce ating, trebuie să îi învăț să nu rănească. Ei sunt mâinile mele. Iepurii vor să meargă unde își doresc și nu vor să se confrunte cu situații dificile, trebuie să îi învăț să fie liniștiți, chiar dacă există suferință sau poticnire. Sunt picioarele mele. Măgarul este întotdeauna obosit, încăpățânat, nu vrea să-și poarte sarcina de multe ori. Este corpul meu. Cel mai dificil de îmblânzit este șarpele. Deși este închis într-o cușcă, este întotdeauna gata să muște și să otrăvească pe oricine din apropiere. Trebuie să îl disciplinez cel mai mult. Este #limba mea. Am și un leu. Oh… cât de mândru, degeaba crede că este regele. Trebuie să-l îmblânzesc. Este Ego-ul meu. -Cum vezi, prietene… Am mult de lucru?
Poezia vieții mele
Un fermier, obosit de rutina zilnică si de munca grea la câmp, a decis să-și vândă ferma… Nevoit să scrie afișul pentru vânzare, a decis să ceară ajutorul vecinului său care avea daruri poetice înnăscute… Romanticul vecin a fost de acord cu plăcere și i-a scris un afiș pe care scria: „Vând o bucățică de rai, împodobită cu flori frumoase și copaci verzi, cu un râu cu o apă atât de pură și de o culoare cristalină așa cum nu ați mai văzut niciodată…” Astfel, poetul a fost nevoit să lipsească o vreme, dar la întoarcere s-a hotărât să meargă să-și cunoască noul vecin. Surpriza lui a fost imensă când l-a văzut pe același fermier ocupat cu muncile sale agricole. Poetul a întrebat apoi: „Prietene, nu ți-ai părăsit ferma?” Fermierul a răspuns, zâmbind:”Nu, dragul meu vecin, după ce am citit afișul pe care l-ai scris, mi-am dat seama că dețin cea mai frumoasă bucată de pământ și că nu voi găsi alta mai bună.”
Morala poveștii: Nu aștepta ca un poet să vină și să-ți facă un afiș care să-ți spună cât de minunată este viața ta, casa ta, familia ta și tot ce ai…. Întotdeauna mulțumește-i lui Dumnezeu pentru #sănătatea pe care o ai, pentru viața pe care o trăiești, pentru încăpățânarea cu care te lupți pentru a merge mai departe… Dumnezeu să binecuvânteze această bucățică de rai care este VIAȚA ta.
Măgarul din noi… Într-o zi măgarul unui fermier a căzut într-o fântână. Animalul a plâns și s-a întristat ore în șir, în timp ce fermierul a încercat să facă ceva pentru a-l salva. În cele din urmă, fermierul a decis că măgarul era prea bătrân și fântâna era uscată de mult timp, așa că nu merita să scoată măgarul din fântână. Și-a chemat vecinii sa-l ajute și fiecare dintre ei a luat cate o lopată și au început să arunce pământ în fântână. Măgarul, dându-și seama de ce se întâmplă in jurul lui, a început să plângă și să urle și mai tare. La un moment dat, spre surprinderea tuturor, măgarul a încetat să se mai plângă după ce au aruncat câteva ore pământ. Fermierul s-a uitat la fundul fântânii și a fost uimit de ceea ce a văzut… Cu fiecare lopata de pământ, măgarul făcea ceva incredibil: se scutura de pământul aruncat asupra lui, după care cu copitele calcă pământul și făcea un pas deasupra pământului. Foarte curând, toți au văzut surprinși ca măgarul se apropia foarte aproape de gura fântânii, reușind sa se salveze singur! MORALĂ. Viața ne va încerca la fiecare pas, dar putem ieși din cele mai adânci gropi dacă nu renunțăm. Folosește pământul pe care îl aruncă alți asupra ta pentru a merge înainte. Iubește mai mult, luptă mai mult și lasă-i pe cei din jur să arunce cu pământ!
– Dacă începeţi să-l trataţi în mod special, totul merge nu aşa cum ar trebui. Este la fel ca toţi copiii. Place aceleaşi lucruri, jucării, pupici înainte de somn, – toate împreună, dar şi – aceleaşi probleme. Aruncă lucrurile, hainele, nu vrea să strângă jucăriile… E foarte necesar să acordăm atenţie nu particularităţilor deosebite, ci personalităţii individuale.
Familia a venit la restaurant pentru prânz. O chelneriță a luat comanda unui adult și apoi a apelat la fiul lor de șapte ani. – Ce vrei să comanzi? Băiatul s-a uitat timid la părinlți și a spus: – Aş vrea un hot dog. Chelnerița nu reuși să scrie comanda, atunci când imediat a intervenit mama: – Gata cu hot dog-ii! Adu-i o friptură cu piure de cartofi și morcovi. Chelnerița i-a ignorat cuvintele. – Vrei un hotdog cu muștar sau ketchup? – l-a întrebat pe băiat. – Cu ketchup. „Vin într-un minut”, a spus chelnerița și s-a dus la bucătărie. S-a stabilit o liniște uimitoare la masă. În sfârșit, băiatul s-a uitat la cei prezenți și a spus liniștit: -Ştiți ce? Ea crede că sunt adevărat! Real! Anthony_de_Mello, „Când_Dumnezeu_râde”
Pe patul de moarte, -spunea Mark Twain,- noi, toti ne vom plange de doua lucruri. Ca putin am iubit si putin am calatorit… Dar eu ma gandesc, ca e mai important, sa nu ne fie rusine noua insine, de anii traiti…
O adolescentă și-a cumpărat un telefon. Când tatăl ei l-a văzut, a întrebat-o: – Care a fost primul lucru pe care l-ai făcut când l-ai cumpărat? – Am pus o folie protectoare pentru ecran și o husă pentru telefon – a răspuns fiica.
Te-a obligat cineva să faci asta? – Nu, tată. – i-a răspuns ea.
Nu crezi că este o insultă la adresa producătorului?
Nu, tată! De fapt, chiar producătorul recomandă folosirea unei huse pentru telefon.
L-ai acoperit pentru că era ieftin și urât?
Nuuuu, tată, este cel mai scump din gamă, de fapt, l-am acoperit și protejat pentru că nu am vrut să se zgârie, să-i scadă calitatea ori să se urâțească.
Dar, când i-ai pus husa, aceasta nu a redus frumusețea și valoarea telefonului?
Nu, tată, cred că arată mai bine și toate acestea merită din plin pentru protecția pe care o oferă telefonului meu, în acest mod nu-i scade nici pe departe valoarea. Tatăl și-a privit cu dragoste fiica și a spus: – Totuși, dacă eu te-aș fi rugat să-ți acoperi corpul, care este mult mai prețios și mai valoros decât un simplu telefon, ai fi acceptat cu ușurință? –
Fiica a fost surprinsă și această discuție a făcut-o să înțeleagă ce tot încerca tatăl ei să o facă să înțeleagă de ceva timp…
Deci, fetele dragi, amintiți-vă întotdeauna că #îmbrăcatul_indecent și expunerea corpului (totuși) vă reduc #valoarea și #respectul pe care-l primiți în societate. Aveți grijă de viața voastră și a celor din jurul vostru!
Era un fiu căruia nu-i plăcea… să locuiască în casa tatălui său din cauza „iritației” constante care o simțea din partea tatălui.
Dacă nu îl foloseşti oprește ventilatorul -Televizorul este pornit în camera în care nu este nimeni dute şi opreşte-l.
Încuie ușa că se face curent.
Nu mai irosi atâta apă când faci dus. Fiului nu-i plăcea că tatăl său il deranja pentru chestiuni mici după părerea lui. Trebuie să le tolereze până într-o anumită zi când a decis să se ducă pentru un interviu de angajare. „De îndată ce obțin slujba, plec din oraș gândi el. Nu mai vreau să aud nici-o plângere de la tatăl meu.” Când mergea la interviu, tata l-a sfătuit: „Răspunde la întrebările puse fără ezitare.” Chiar dacă nu știi răspunsul, menționează-l cu încredere. „ *Fiul a ajuns la locul interviului și și-a dat seama că nu erau agenți de pază la ușă. Deși ușa era deschisă afară, probabil era o pacoste pentru oamenii care treceau sau intrau. A închis ușa și a intrat în birou. Pe ambele părți ale drumului vedea flori frumoase, dar grădinarul lăsase robinetul deschis și apa din furtun continua să curgă. Apa se revărsa pe drum. A ridicat furtunul și l-a pus lângă alte plante care aveau nevoie de apă. Nu era nimeni în zona de recepție, totuși, era un anunț care spunea că interviul va fi la etajul unu. A urcat încet scările. Lumina era încă aprinsă la 10 am, probabil din noaptea dinainte.. Și-a amintit avertismentul tatălui său:
De ce ieși din cameră fără să stingi lumina?
Părea că o poate auzi şi acum vocea tatălui. Chiar dacă s-a simțit enervat de acest gând, a căutat întrerupătorul și a stins lumina. Sus, într-o sală mare, a văzut mai mulți oameni stând, așteptându-și rândul. S-a uitat la numărul de oameni și s-a întrebat dacă are vreo șansă să obțină postul. A intrat pe hol cu niște nervi și a călcat pe covorașul de „Bun venit”, pus lângă ușă, dar și-a dat seama că era cu susul în jos. A îndreptat iritat covorașul. Obiceiurile sunt greu de uitat. El a văzut mulți bărbați intrând în sala de interviu și ieșind imediat pe altă ușă. Deci nu avea cum să ghicească cineva ce se întrebă în interviu. Când i-a venit rândul, s-a oprit în fața angajatorului cu oarecare îngrijorare. Responsabilul i-a luat actele și fără să se uite la ele, a întrebat:
Când poți începe munca? El s-a gândit: „O fi o întrebare capcană care mi se pune în interviu sau e dificil să mi se ofere postul?
La ce te gândești? l-a întrebat șefu. Nu punem intrebari nimanui aici, pentru că credem că prin ele nu putem evalua abilitațile cuiva. Prin urmare, testul nostru este de a evalua atitudinile unei persoane. Am făcut niște teste bazate pe comportamentul candidaților și i-am urmărit pe toți prin camerele de supraveghere. Niciunul dintre ei care a venit azi aici, nu a făcut nimic pentru a închide ușa, furtunul, covorașul de bun venit.
Tu ai fost singurul care a făcut-o, așa că am decis să te selectăm pentru post, – a spus șeful. Obișnuia mereu să se chinuie cu disciplina tatălui său, dar până atunci. Şi-a dat seama că datorită ei, a obținut primul loc de muncă. Iritația și furia lui pentru tatăl să au dispărut complet, a decis să-l ducă și pe tatăl lui la muncă și s-a întors acasă fericit. Tot ce ne spun părinții este doar spre binele nostru, dorindu-ne un viitor frumos! Pentru a deveni o ființă umană de valoare, trebuie să acceptăm mustrări, corecții și îndrumări, care elimină obiceiurile și comportamentele proaste. Așa fac părinții noștri când ne disciplinează. Tatăl nostru este învățătorul nostru când avem cinci ani; un „răuvoitor” când avem vreo douăzeci de ani dar tot odată este un ghid pe viață. Mamele pot merge la casa copiilor lor când îmbătrânesc, dar tatăl nu știe cum să facă asta. Nu are rost să-ți rănești #părinții când sunt în viață și să regreți când nu mai sunt. ÎNTOTDEAUNA TRATEAZA-I CUM TREBUIE, CU RESPECT! Și, să știti că IUBIREA este cel mai puternic medicament, dragii mei.. Iar un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, te lasă să creşti în continuare…
Scriitorii care au plecat la ceruri, dar au reușit și au vorbit mult în poemele lor: Despre viața ca o ploaie tristă cu ninsori de bucurii, de câte ori i-am ascultat și recitit, și ne umpleam cu melancolii sau speranțe… Scriitori care cu mare curaj ne-au redat propriile lor stări sufletești. Și, până ultimele clipe au fost cu noi… Cititorii și publicul lor drag… Aminte și binecuvântează!
”În acea zi, când oamenii se vor conduce de sinestătător în clasa întâi, iar cărțile vor fi încărcate în vagoane de marfă, se va anunța sfârțitul lumii” (”Un veac de singuratate” Gabriel Garcia Marquez)
Scriitoarea Doina Postolache /18 decembrie 1979 – 18 ianuarie 2023/ este autoarea mai multor cărți de poezie și proză, dintre care unul din romanele sale – „Un secret în Los Angeles” – a fost promovat în cadrul Programului de lectură „Chișinăul citește”, BM B.P.Hasdeu. S-a născut în Bălți, republica Moldova, într-o familie de intelectuali: mama, profesoară de limbă și literatura română, doctor în filologie, tatăl, inginer și colonel. Fratele mai mare, pictor, moare într-un accident de mașină, fratele mai mic –muzician. Ulterior, familia se stabilește la Chișinău, unde Doina a absolvit Liceul ”Mircea Eliade” în 1998. După două facultăți abandonate, Doina intră la a treia universitate, ”Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir” din București, unde absolvă facultatea de management Turistic și Comercial și un masterat în Administrarea și Negocierea Afacerilor. Din 2012, Doina Postolachi devine membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. În 2015, ia Marele Premiu pentru poezie la un concurs internațional de poezie din Italia, Trofeul de argint al camerei Deputaților din Italia. Din 2016, devine Membră a Uniunii Scrritoriilor din România. Ulterior, Doina Postolachi, trece la proză, publicând în 2011, romanele #601 sau #Valiza cu busole, Scrisul între vindecare și destin, #Maeștri din cotidian, etc. Dupa trei volume de proza, remarcabil primite de publicul cititor si critica profesionista (601 sau Valiza cu busole, Maestri din cotidian, Vicii 18+), Doina Postolachi revine, in forta, cu un nou roman, un bildungsroman, #Ambroise, o carte a formarii unei captivante personalitati. Ambroise, personajul central, este o ”selfmadewoman”, o femeie care se reconstruieste, si fizic si spiritual, dupa un teribil accident.
„Va reusi ea sa-si capete o noua identitate, va regasi ea o noua iubire, va strabate o noua aventura existentiala? Doar cititorii cartii pot afla raspunsul” – /Ioan Grosan/
În 2018, primește Premiul pentru romanul anului 2017, cu Ambroise, de la Uniunea Scriitorilor din Moldova.
Romanul #Un_secret_în_Los_Angeles conține 11 povestioare, care predispune spre înțelegerea insondabilului ființei ca mister și miracol, spre fantezie, contemplație și percepție poetică a vieții și, nu în ultimul rând, spre lectura antrenată a unei povești de succes. Cititorul poate fi sedus, cu măiestrie, prin strategii verificate în timp: miracole, obiecte magice, vrăjitorii, personaje de basm. Lectura și cartea își configurează mesajul c o invitație la visare și ca un îndemn la puterea de a ne urmări viele, de a accepta visl ca o dimensiune a vieții noastre. Astfel, romanul predispune spre înțelegerea insodabiblului ființei ca mister și miracol, spre fantezie, contemplației și percepției poetică a vieții și, nu în ultimul rând, spre lectura antrenantă a unei povești de succes. Impactul romanului asupra cititorilor filialelor Bibliotecii Municipale a fost unul considerabil, fiind organizate pe parcursul anului 107 activități, la care au participat 1.652 de tineri; au fost organizate întâlniri cu scriitoarea, ore de lectură, discuții și competiții (Ringul Intelectual). Dr. hab. Aliona Grati a subliniat că „Romanul Un secret în Los Angeles, semnat de Doina Postolachi, este în esență un rezultat al armonizării conștientului şi inconștientului autoarei prin dramatizarea unor aspirații şi obsesii cu limpezimea descriptivă a unui roman de aventuri. Dar mai întâi de toate, textul este o ficțiune scrisă după toate rigorile genului, orientată să placă. Subiectul se sprijină pe o mai veche schemă a basmului Cenușăresei.”
Despre romanul Doinei Postolachi „Un secret la Los-Angeles”, dar şi despre importanța lecturii a vorbit mama tinerei scriitoare, distinsa profesoară Veronica Postolachi. „Romanul Doinei „Un secret la Los-Angeles” va contribui la modelarea personalităţii celor tineri şi nu numai pentru că după cum spunea Zoe Buşulenga „Cititul îl face pe om-om”, cititul este cultură, or fără modelarea sufletului şi a personalității noastre, fără cultură şi erudiție nu vom obține nimic în alte sfere”, a declarat profesoara de Limbă Română, Veronica Postolache. La finele programului, au urmat întrebări şi răspunsuri pe marginea cărții, la toamnă va avea loc gala celor mai activi cititori ai campaniei „Chişinăul citeşte”.
„Doina Postolachi „îşi codifică necontenita căutare de sine prin prisma blestemului de a fi basarabeancă, însă uneori iese, involuntar, din cod şi atunci criza devine autentică, curăţată de zaţul identitar, iar romanul se transformă în adevărate poeme ale căutării identitare…”/Tamara Cărăuș/ în prefață romanul 601…
În ciuda aparenţelor, 601… nu este un „roman de citit cu o singură mână”, ci o naraţiune gravă, „dizolvând suferinţa identitară în scriitură” (Tamara Cărăuş), despre „blestemul de a fi basarabeancă”. Or, acesta se exprimă atât în plan social (de la neprimirea tinerei studente din RM depistate imediat după accent: „Aici, în România, îmi e ruşine că sunt moldovenească. Nu pentru ceea ce sunt. Dar pentru ceea ce am fost constrânsă să fiu” – la refuzul unei femei s-o accepte pe post de noră: „pentru o mamă, este compromiţător să fii soacra unei moldovence”), cât şi pe plan personal („Nu ştiu dacă voi fi vreodată soţia cuiva. Pentru că sunt moldoveancă. Dar cu siguranţă voi fi mereu amanta multora. Pentru că sunt #moldoveancă”
Scriitoarea Doina Postolachi a decedat în urma unei lupte grele cu boala: „Anii tăi de suferință s-au sfârșit” la 18 ianuarie 2023.
#Activitatea și distincții literare: Premii, Pubicații:
2020 – Prezentă în Antologia poeziei românești din mileniul trei, în curs de pregătire. Autori: acad. Mihai Cimpoi, Traian Vasilcău;
2019 – Prezentă în Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni, Editura Tipografia centrală, 2019, colecția Pasărea Phoenix. Autori: acad. Mihai Cimpoi, Traian Vasilcău;
2019 – Antologia Diagonale reflexive, Editura Amanda Edit, București;
2019 – Romanul Un secret în Los Angeles, selecționat pentru campania „Chișinăul citește“, secțiunea adolescenți;
2018 – Premiul pentru ROMAN pe anul 2017, cu romanul Ambroise, de la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova;
2018 – Volum de proză, roman, Un secret în Los Angeles, Editura Tracus Arte, București;
2017 – Volum de proză, roman, Ambroise, Editura Tracus Arte, București;
2017 – Prezentă în antologia de critică literară, proză, de Maria Șleahtițchi, Început de secol XXI. Literatura din Basarabia. Roman, în 2 volume, editurile Arc & Știința, Chișinău. În antologie, sunt prezentă cu volumele 601 sau valiza cu busole, Ed. Arc, Chișinău, 2011 și Vicii. 18+, Ed. Tracus Arte, București, 2016;
2016 – Prezentă în antologia de critică literară, CRONICI ÎN REȚEA. Metaliteratura.net, cu recenzii la cărțile de poezie. Autor: Aliona Grati, Editura Junimea, Colecția Efigii, Iași;
2016 – Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Secțiunea PROZĂ; 2016 – Volum de proză, roman, VICII.18+, Editura Tracus Arte, București;
2016 – Premiată în cadrul Concursului Internațional de Poezie CENTRO GIOVANI E POESIA, ediția a 25‑a, secțiunea D = poeți adulți; premiul special „Poesia dei Popoli – in memoria di Alfredo Pirola”, Triuggio, Italia;
2016 – Prezentă în antologia PREMIO INTERNAZIONALE CENTRO GIOVANI E POESIA – TRIUGGIO, ediția 25, Editura PROMETHEUS; Italia;
2015 – Premiată în cadrul Concursului Internațional de Poezie CENTRO GIOVANI E POESIA, ediția a 24‑a, Premio ex aequo con Menzione d’Onore nella sez.D, Triuggio, Italia;
2015 – Prezentă în antologia PREMIO INTERNAZIONALE CENTRO GIOVANI E POESIA – TRIUGGIO, ediția 24, Editura PROMETHEUS; Italia;
2015 – Volum de proză, roman, Maeștri din cotidian, Editura EIKON, București; 2014 – Triplu premiată în cadrul Concursului Intenațional de Poezie CENTRO GIOVANI E POESIA, ediția a 23‑a, Italia, Triuggio (cu un total de 182 autori, din 25 de țări);
– Grand Prix, Trofeul de Argint al Camerei Deputaților din Italia;
2014 – Prezentă în antologia PREMIO INTERNAZIONALE CENTRO GIOVANI E POESIA – TRIUGGIO, ediția 23, Editura PROMETHEUS; Italia; 2014 – Prezentă în antologia de poezie și eseuri Limba Română este patria mea, Tipografia Masterprint, București;
2014 – Prezentă cu poezie în antologia în trei volume Din lirica feminină a Basarabiei. Autor: Virgil Șerbu Cisteianu, Editura Gens latina, Alba Iulia;
2014 – Volum de proză, roman autobiografic, Scrisul, între vindecare și destin, Editura For You, București; 2013 – Premiantă a Concursului Internațional de Poezie Giovani e Poesia, Premiul Andrea Negratto Cambiaso, Triuggio, Italia;
2013 – Prezentă în Antologia Premiului Internațional CENTRO GIOVANI E POESIA, ediția a 22‑a, Editura Prometheus, Triuggio, Italia;
2013 – Prezentă în Antologia de poezie feminină Protocolul, a șaptea poartă – Poezie feminină contemporană (supliment al revistei Vama Literară);
2013 – Prezentă în Antologia ROMÂNII SUNT DEȘTEPȚI, TALENTAȚI ȘI ELEVAȚI, Editura Fortuna, Râmnicu‑Vâlcea;
2013 – Premiantă la concursul de poezie, Limba Română este patria mea, București; 2013 – Prezentă în antologia CARTEA POEZIEI 2013, Edtura ARC, Chișinău;
2013 – Volum de poezie, Nostalgia neîntoarcerii, Editura Pontos, Chișinău;
2012 – Membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, Secțiunea POEZIE;
2012 – Câștigătoare a trei concursuri de Poezie, Marea Britanie, Londra; prezentă în antologiile PASTURES NEW și ASPECTS OF LOVE; 2012 – Prezentă în Antologia CARTEA POEZIEI 2012, Ed. ARC, Chișinău;
2012 – Volum de poezie, Lumina de peste nopțile mele, Ed. Pontos, Chișinău;
2012 – Volumul Poeme cu Molii, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, pentru anul 2011;
2011 – Volum de poezie, Poeme cu Molii, Editura Prometeu, Chișinău;
2011 – Premiantă a concursului BIBLIOFAGIA, ed IV, secțiunea ROMAN, cu romanul 601 sau Valiza cu busole, București;
2011 – Concursul Național ION CREANGĂ, secțiunea POVEȘTI; ediția a XVIII‑a, Premiul Editurii Timpul, Iași;
2011 – Volum de proză, roman, 601 sau Valiza cu busole, Editura Arc, Chișinău;
2003 – Premiul pentru debut, de la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova;
2003 – Debut editorial, poezie, Galerie de gânduri, la Editura Prut Internațional, Chișinău;
1998 – Olimpiada Națională de Limbă și Literatură Română, Premiul I, Chișinău;
1997 – 1998 – Bursa Uniunii Scriitorilor din Moldova, pentru creație proprie;
1997 – Concursul Național de Poezie, Premiul Special al revistei „Symposion“, Iași, România; 1997 – Concurs de Poezie, Junimea. Premiul Special al revistei „Atheneu“, Bacău, România;
1997 – Conferință Științifică, Nivel Național, Grand Prix, Chișinău, Republica Moldova;
1997 – Concurs Național de Poezie, Grand Prix, Chișinău, Republica Moldova;
1995 – Conferință Științifică, Premiul I, Chișinău, Republica Moldova;
1994 – Concurs municipal de poezie, Grand Prix, Chișinău, Republica Moldova;
1993 – Concurs Municipal de Poezie, Premiul I. Debut absolut, Chișinău, Republica Moldova.
Scriitorul s-a născut la Cepeleuți, jud. Hotin (actualmente r. Briceni). În 1965, a absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova.
A activat în calitate de redactor la cotidianul „Moldova socialistă” (1964-1978), secretar responsabil al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova, redactor adjunct la săptămânalul „Viaţa satului” (1987-1997), redactor literar la săptămânalul „Dialog”.
De-a lungul anilor, Gheorghe Ciocoi a publicat mai multe volume de versuri: „Constelația dragostei” (1970), „Amforă” (1972), „Razele pâinii” (1976), „Arborii îndrăgostiți” (1977), „Suită bulgară” (1978), „Anotimpurile omului” (1979), „Cerul de la Cepeleuți” (1982), „Izvoarele lui august” (1984), „Peisaje în suflet” (1985), „Floarea păcii” (1987), „Steaua Eminescu” (1999). Semnează și cărţi pentru copii: „Troleibuz pentru un urs” (1980), „Ce pot face mâinile dibace sau Povestea lucrurilor” (1981) ș.a. A tipărit volumul de eseuri „Ferestrele pământului” (1980). A tradus din creaţia poeţilor A. Ahmatova, E. Mejelaitis, P. Neruda, G. Mistral, A. Voznesenski ș.a.
În anul 1992, i s-a conferit titlul onorific de Maestru Emerit în Artă, iar în 1999 – Medalia „Mihai Eminescu”.
Vasile Coroban: „Gheorghe Ciocoi e sensibil și receptiv pe tărâmul trăirilor intime, subiective și, totodată, din plin omenești… Cărţile sale de poezie confirmă un poet serios, echilibrat și îndrăgostit de tot ce e frumos în viaţă”.
Printul HARRY, „Rezerva” / „Spare”
Printul_Harry mereu obijduit si frustrat pentru lipsa de atentie din partea tatalui sau, in special, pentru mama lui Princesa Diana, cred ca inca din copilarie si-a spus ca o va razbuna si va scrie tot Adevarul. Personal, il inteleg. Tatal lui, actual rege, toata viata a schimbat-o pe mama lui cu Camilla, e firesc sa se simta prost, in special, ca azi, e gonita si familia – sotia si copiii lui. Nu-l condamn, daca prin scrierea povestii vietii sale, se va calma, ar fi bine. Bravo pentru curajul printului…
Cartea va fi citita, criticata, aplaudata. Printul va fi primi o suma uriasa de bani, care, cu siguranta, vor fi alocati pentru viitorul copiilor sai… Iar noi, publicul, vom scarpina limba in continuare de placerea criticului uman, si ne vom calma si noi. Totusi, e istorie. E Viata…
Preotul_Alexandru_LUNGU scrie ca „Cartea_momentulu” reuseste să stârnească atât aprecieri cât și controverse. Am citit câteva recenzii, am urmărit acest subiect și acestea sunt concluziile mele personale.
Am întâlnit copii din familii destrămate, care aveau un trecut furtunos. Capacitatea de a trece peste problemele trecutului constă fără îndoială în puterea de a sustrage din toată experiența respectivă ,lucrurile care pot fi folosite pentru a corecta viitorul propriei vieți, fără a repeta păcatele părinților sau a te folosi de ele ca argument al vulnerabilității personale.
Niciodată spălarea de conturi in mod public , aruncarea cu noroi înspre cei care ti-au dat educație, te-au crescut , îmbrăcat, nu este o atitudine bărbătească. Dacă este să vorbim din punct de vedere creștinesc, iertarea după răzbunare este o mare înșelare. Nu poți pretinde să fii acceptat după ce ti-ai aruncat veninul.asupra a tot ce înseamnă familie.
#Cartea este fără îndoială un mod de a atrage capital de imagine , a îmbogăți peste noapte buzunarele unui tânăr rebel și a căuta atenție cu orice preț, mai presus de rezolvarea elegantă a conflictelor în tăcerea casei personale, mai ales din postura de emblemă morală, asa cum este si trebuie să rămână monarhia. Publicul și societatea actuală trăiesc din astfel de povești, iar acest prinț a fost cea mai profitabilă sursă de cancan a momentului.
Concluzia finală; iertarea se obține prin acceptarea crucii date de Dumnezeu și prin unirea cu El printr-o relație personală, intimă, iar eliberarea se produce în scaunul spovedaniei ,loc de refulare și eliberare, nicidecum pe scena lumii.”
Volumul de memorii al prinţului Harry, intitulat „Spare” („Rezerva”), este cartea de non-ficţiune cea mai rapid vândută vreodată, a anunţat editorul, care a precizat că a înregistrat în câteva zile vânzări de 400.000 de exemplare din ediţiile hardcover, ebook şi audio. volumul de memorii al ducelui de Sussex „a depăşit chiar şi aşteptările noastre cele mai optimiste”, adăugând că singurele cărţi care s-au vândut mai mult în prima zi a lansării lor au fost romanele din seria Harry Potter.
Controversata autobiografie a prinţului Harry, a cărei ediţie în limba spaniolă a fost pusă din greşeală în vânzare mai devreme decât fusese planificat, a fost lansată în mod oficial marţi, numeroşi cititori aşteptând la coadă pentru a achiziţiona un exemplar din ediţia hardcover a volumului de memorii al ducelui de Sussex.
Cartea a atras atenţia în întreaga lume datorită dezvăluirilor sale privind acuzaţiile lansate de prinţul lui Harry la adresa tatălui său, regele Charles al III-lea, mamei sale vitrege, Camilla, şi fratelui său mai mare, prinţul William, Marea Britanie.
Cella_Delavrancea /15 decembrie 1887- 9 august 1991/ ”Talent precoce, cu o sensibilitate deosebită pentru muzică, Cella Delavrancea a început să cînte la pian încă de la vîrsta de 8 ani, beneficiind de o educație aleasă în familie. Licențiată în filosofie și matematică, Cella Delavrancea vorbea fluent în limbile franceză și germană. A crescut alături de fiii și fiica lui Caragiale, tatăl său fiind un apropiat al familiei Caragiale, pe care-i va evoca, mai târziu, în cărțile sale cu caracter memorialistic. În 1976 publică romanul intitulat „O vară ciudată,” iar în 1987 volumul „Dintr-un secol de viață”, ediție prefațată de Valeriu Râpeanu. A cîntat pe scenele lumii alături de George Enescu și a fost marea iubire a lui Nae Ionescu, filozoful și jurnalistul atît de controversat. În decembrie 1977 a fost sărbătorită de Uniunea Scriitorilor, cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani. Cuvîntul său de răspuns la Omagiul confraților de litere, reprezintă o adevărată profesiune de credință. Iată ce mărturisea scriitoarea și pianista Cella Delavrancea: MĂRTURISIRE „Mă gândesc că întîlnirea noastră de astăzi vrea să sublinieze vitejia cu care îmi port vîrsta, dar eu nu o numesc bătrînețe. Sunt de demult, bogată în anii adunați în desaga mea de viață, croită ca să încapă în ea încă multe primăveri. Însă, dumneavoastră îmi aduceți laude neașteptate, și nu găsesc cuvinte destul de elocvente care v-ar putea transmite expresia bucuriei mele. Dar o apreciere unanimă și optimistă încarcă cu un plus de vitalitate și pe cei care o exprimă, ca și pe cel care o primește, încît accept aprecierile dumneavoastră în mod natural – așa cum am fost întotdeauna, – dar foarte emoționată pentru că îmi luminați un drum dătător de energie binefăcătoare, ca un cer de vară. La cei 90 de ani ai mei, scrijeliți pe răbojul vieții, ați vrut să-mi întăriți încrederea în facultatea de a povesti în scris ce îmi șoptește gîndul mereu. Vă mulțumesc! Cred că nu am niciun merit pentru vioiciunea mea. Bunicii din partea tatălui meu au depășit vîrsta de o sută de ani. Poate că am moștenit de la ei o durată lungă, proiectată acum înspre un viitor de care nu mă speriu. Mi-l doresc generos în ani, cu atât mai mult cu cît eu închei un șir de vieți, neavând urmași. Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamități: gelozia, invidia și orgoliul. Am purtat în mine o vie curiozitate și simpatie pentru contemporanii mei, chiar cei necunoscuți, fiind sigură că, dacă le-aș fi vorbit, mi-ar fi surîs, gândindu-mă că suntem uniți în misteriosul ritm dătător de viață al țării. Pentru că, niciodată, chiar în tinerețe, nu am avut acest sentiment de legătură în contemporaneitate decât în patria mea. Numai aici, pămîntul românesc a dat ființei mele iluzia vivifiantă a perenității. În tot trecutul meu, mi-a fost de mare sprijin un optimism destul de cuminte, ca să accepte și lacrimile tristeții, simțind că ele adâncesc sensibilitatea, luminând adevărurile ascunse, iar bucuriile le-am împărțit întotdeauna, deși percepeam fîlfîitul aripilor lor, grăbite să mă părăsească. Formația mea spirituală este complexă. În locuința noastră modestă vibra dragostea pentru artă, în toate formele ei – literatura, muzica, pictura, iar flacăra patriotismului nu se stingea niciodată. Transilvania, pentru noi, era o zeiță tutelară. Mi-aduc aminte de scriitori, în jurul mesei rotunde, mama servind ceaiul obișnuit la aceste adunări, și de pesmeții cu anason, ronțăiți în timpul discuțiilor prelungite pînă în miezul nopții. Ce bogăție de idei se rostogoleau în aceste ședințe! Noi, fetițele, gata de culcare, prindeam de după ușă interjecții, protestări, și ne cutremuram de entuziasm, pricepînd parțial ce se rostea în camera aburită de fumul de tutun. Cînd eram de 15 ani, tata îmi spunea: „Taică, tu ai să scrii!” Îi plăceau scrisorile mele trimise de de la pensionul din Paris, cînd eram elevă la Conservatorul Național francez. Dar eu mă duceam la pian, ca mielul la iarbă, la vîrsta cînd nu pronunțam încă litera r. Și nu era de mirare. Mama, licențiată în filosofie și matematică, profesoară de liceu, era și o admirabilă pianistă. Am auzit, din fașă, compozițiile lui Bach, Beethoven, Chopin, Schuman, moștenire care mi-a facilitat impulsul către studiul pianului. Dar îmi era familiar și creionul. Mama păstrase teancuri de bilețele scrise între 5 și 11ani; le treceam pe sub ușă, cînd îi ceream cîte ceva, în loc s-o deschid și să-i spun cu viu grai ce doream. Am regăsit frînturi dintr-o scrisoare către o cusătoreasă care lucra cu ziua la noi acasă, rochițe pentru noi, cele trei fetițe. O chema Emiluța și era urîtă, dar eu o iubeam și căutăm echivalențe comparative ca să mă priceapă. Eram de 5 ani, și de pe atunci mijea în mintea mea darul de synestezie. Scriam: „Nu te iubesc ca pe mama, pentru că o singură mamă avem”, apoi urmau alte motivări, hîrtia veche se rupsese – am găsit sfîrşitul, intercalat de multe semne de exclamare… „ah! ah!, ah! am găsit, te iubesc cum iubesc macul roșu de pe pălăria mea de vară”. Nu găsiți că dreptul de a fi socotită colega dumneavoastră este pe deplin justificat?La o adunare mare de scriitori și poeți de care se mândrește țara, eu știu că am destul eclectism ca să-i apreciez, chiar în excesul lor de personalitate. Deseori, însă, am avut sentimentul că eram acceptată în „staccato”, nu în „legato”, adică interesul se oprea spre mine numai cît un fum de clipă, fără durată în gînd… Oare ar fi pentru că sunt bivalentă, mă exprim și la pian, cu degetele răsfirate pe clape, stau și la masa de lucru, cu trei degete strînse pe pixul cu bot de șoricel? Dar să știți că nimic nu dezvoltă suplețea cerebrală mai mult ca o fugă de Bach, și nimic nu trezeşte emotivitatea ca o nocturnă de Chopin, „drept care” – ca să vorbesc în stil gazetăresc, eu pricep și prețuiesc literatura de azi, și sînt bucuroasă să constat că talentele feminine pot sfida realizările bărbaților. Femeia, inferioară dim punct de vedere fizic, își apleacă gîndul mai adînc asupra nuanțelor sensibilității și, fiind mai șovăitoare, are mai multă răbdare pentru sondajele interioare. Vreau să termin scurta mea mărturisire citindu-vă cîteva rînduri dintr-un discurs al tatălui meu, rostit în Camera Deputaților în 1904 – minunat sfat pentru timpul nostru. „Debitor prin tot ce moștenește, direct sau indirect, din marele depozit de valori al poporului său, orice artist este dator față de sine și față de întreaga colectivitate să prelucreze artistic orice strop de energie națională și să sporească, prin valori noi, create de el, Tezaurul colectiv” După această mărturisire de #credință, Cella Delavrancea a mai adăugat în „desaga de viață” încă 14 primăveri, devenind și mai bogată în ani, așa cum și-a dorit. A murit pe 9 august 1991, la vîrsta de 104 ani.Sursa, imagini – internet – volumul „Scrieri” apărut în 1982, prefațat de Valeriu Râpeanu
Maria Cella Delavrancea-Lahovary a fost o pianistă, scriitoare și profesoară română de pian, fiica cea mare a scriitorului #Barbu_Ștefănescu Delavrancea, soră a arhitectei Henrieta Delavrancea, a Niculinei Delavrancea și a lui „Bebs” Delavrancea, membră a cenaclului lui Eugen Lovinescu.
ALEXANDRU VLAHUTA către fiica sa, MARGARETA: „Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea…al doilea…de! norocul şi celelalte “pere mălăieţe” care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită… A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi daca ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat! Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi:“Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta:Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi. Te îmbrăţişează cu drag, AL.VLAHUTA” Date_biografice si activitatea_literara Alexandru Vlahuţă s-a născut la data de 5 septembrie 1858, în comuna Pleşeşti (azi Alexandru Vlahuţă), judeţul Vaslui şi a murit pe 19 noiembrie 1919, la Bucureşti. Poet şi prozator. Fiu al unui mic proprietar de pământ. Şcoala elementară şi liceul la Bârlad (1867-1878); bacalaureatul la Bucureşti (1879). Înscris la Facultatea de drept, o părăseşte din lipsă de mijloace materiale; Institutor la Târgovişte; Din 1880 este profesor la Gimnaziul «Văcărescu» din aceeaşi localitate şi la Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealului. Incidental, practică şi avocatura. În toamna anului 1884 se stabileşte la Bucureşti. Este profesor timp de câteva luni la Şcoala Normală a «Societăţii pentru învăţătura poporului român»; obţine o catedră la Azilul «Elena Doamna» (1885). Din 1887 până în 1893 activează la Liceul «Sf. Gheorghe». Un timp a funcţionat ca revizor şcolar. Debutează în 1880, la revista Convorbiri literare. Este redactor la revista Armonia (Târgovişte). Colaborează la revista Unirea din Târgovişte, precum şi la revistele Convorbiri literare, România literară, Epoca, Lupta, Lupta literară, Românul, Revista nouă etc. Editează revista Vieaţa (1893-1896). Referendar la Casa Şcoalelor (1901) până la sfârşitul vieţii. În decembrie 1901, editează, împreună cu G. Coşbuc, revista Sămănătorul, de la a cărei direcţie se va retrage în 1902. Călătoreşte în Franţa, Italia şi Norvegia. Colaborează la Viaţa românească, Flacăra, Universul. În 1916 dirijează publicaţia săptămânală Scriitorii români. Anii de război îi petrece la Iaşi şi la Bârlad. În iarna şi primăvara anului 1918 se găseşte pe front. După război (1919) preia, pentru foarte scurt timp, conducerea cotidianului Dacia şi a revistei Lamura, întemeiate cu puţină vreme înainte de moarte. Graţie inuţină vreme înainte de moarte. Graţie inspiraţiei din actualitate, caracterului dinamic, mobilizator, şi simplităţii expresiei, opera lui Alexandru Vlahuţă s-a bucurat de un deosebit prestigiu în epocă.
Au îmbătrânit frumos alături, s-au sprijinit unul pe altul aşa cum au făcut mereu. Ne-au învățat ce-i iubirea si ne-au dăruit-o: noi, copiii lor le-am răspuns cu mult respect. Mama spunea că bătrânețea nu te apără de dragoste, dar dragostea te apără de ea. Ai avut dreptate, mămica mea! Cât timp ştim să iubim, nu îmbătrânim…
Cel mai înfricoșător moment este când observasem cum a „îmbătrânit” mama. Iat-o, tânără și frumoasă, alături de tata, te duce în clasa întâi. Iar nopțile spală, tricotează, coase, repară, calcă hainele și prepară de-ale gurii pentru a doua zi. Ziua lucrează. La amiază, vine acasă să ne hrănească cu un prânz cald, pe tata și pe noi, copii, după ce aleargă din nou la serviciu… Apoi mereu cu tata, își făceau griji, cum noi acolo, pe la universități în Chișinău: dacă avem ce mânca, dacă învățăm și avem grijă de sănătate… Tu, studentă în Chișinău, vii acasă la Florești, să te alimentezi, să-ți umpli sacoșele cu produse alimentare, și fugi repede la autobuz ca să te bucuri de tinerețe și viață studențească în capitală… Apoi, apare perestroika, și mama în tot acest timp muncește și are grijă în continuare, de casă fără să uite că are 40 de ani și… așa de mult dorește să rămână femeia pe care o adoră tata…
Primul păr cărunt al mamei, pe care tu, ca de obicei, observi prea târziu, pentru că în toți acești ani erai prea ocupată de sine și, cu siguramță, nu ți-a păsat de mama. Ție, în general, îți părea că părinții sunt veșnici. Sau, că nu-i mai iubești pentru că tot îți fac observații, și era de ajuns să spui „mămico” ca să te ierte. Iar mama râde și-ți spune: -viața abia începe… Tăticu, obosit de lucru zilnic, acasă te curpinde și întreabă dacă ai note bune. Niciodată nu ajuta la teme, avea încredere în copiii lui – că învațăm cu „soveste”. Noi învățam, – de frică să nu aducem note rele, și pentru a cunoaște, și pentru a nu ne face de rușine. Părinții ne-au învățat de responsabilitate și disciplină, doar că în veacul ’21, nu prea are cineva nevoie de asemenea calități…
Apoi, te confrunți cu tata referitor la ideologii politice sau sport; cu mama – la ceea cum… te îmbraci și te machiezi, sau, că mănânci nesănătos… Cu timpul, dintr-un motiv oarecare, aceste confruntări nu te mai irită,- dai din cap în tăcere sau fredonezi o melodie. Și îndată ce încerci să fugi cu treburile tale, mama te tot întreabă dacă nu ești flămândă, și dacă ai ce mânca acasă, și dacă ai prieteni care nu te supără, și dacă ai dat analize la medic și cauți de sănătatea ta… „De ce umbli cu capul gol, ia și îmbracă cușmă”; „Ai grijă cum treci drumul”, „Numaidecât să suni cum ajungi acasă”… Iar tu, desigur, ai uitat, și tot mama-tata te sună să vadă dacă ești bine… Ca de obicei, tu mereu bolnavă, știi că te vor îmbrățișa și ajuta, apoi vor trimite bani și medicamente, plus carne și miere de albini, ca să nu bolești… Aștepți un cuvânt bun și-l primești de la părinți. Grija lor de la tine a trecut la nepoți…
Cine te-a rănit, nu te va vindeca niciodată! Cine nu ți-a arătat respect, nu te va respecta niciodată! Cine a aruncat cu noroi în tine, nu te va curăța niciodată! Cine te-a făcut să plângi, nu-ți va şterge lacrimile! Cine te-a doborât, nu te va ridica niciodată; Când cineva e nepoliticos, pleacă! Când cineva vrea să te dezamăgească, rămâi ferm! Nu lăsa comportamentul urât al cuiva să-ți distrugă liniştea interioară! Uneori trebuie să renunți la oameni, nu pentru că nu-ți pasă, ci pentru că lor nu le pasă de tine. – Iubește, dar nu spune pe cine. -Zâmbește, dar nu le spune de ce. – Fii fericit, dar nu le spune motivul. Oamenii obișnuiesc să strice lucrurile frumoase! Dar, numai părinții vor ține cu tine, numai o mamă te va vindeca și îți va fi alături la toate nevoile tale… – spunea mama mea /Teodora_Vasile_Vizitiu/
…Treci cu degetele prin părul mamei și brusc observi că într-adevăr a încărunțit și au apărut riduri, și că demult își colorează părul, și își încleștează mâinile când o apucă durerile… Iar tu, n-o mai poți ajuta cu nimic. Un nod se ridică în gât, în interior ți se strange de amărăciune, însă te stărui să nu observe mama cât de tristă devii…
Tata a fost un model pentru mine și mi-am dorit întotdeauna să-l fac mândru. Nu știu dacă am reușit acest lucru, dar știu ca am încercat întotdeauna și poate voi continua să fac asta, chiar dacă nu mai este fizic lângă noi. Durerea pierderii lui pe 11.12.2020 nu a trecut și nu va trece niciodată, am învățat doar să trăiesc cu asta. Nu am mai pictat, nu am organizat evenimente la Clubul Impresii din viata si carti, de când l-am pierdut. Cu greu mă apuc să scriu ceva și în blog… Așa este! Cumva, activitățile care îmi aduceau atâta bucurie în suflet și de care se mândrea tata, îl asociez acum cu șocul avut la aflarea veștii pierderii mămicii mele Teodora /07.09.22. Vă iubesc și îmi este foarte dor de voi, părinți!
Acum ei sunt alături în pământ, au zburat la Domnul să se odihnească… Și tu, tot crezi că nu e real, că acum vei telefona și mama-tata îți vor răspunde: „Da, Svetlana…” Din nou vei dori să fii micuță lor alergând prin mahalaua ta acasă, în întâmpinarea părinților scumpi, zâmbind cu ochii, și pentru prima data să pronunți, nu în grabă sau tărăboi, ci din adâncul inimii tale: „Mamico, tăticule, vă iubesc atât de mult…”
Au trecut doi ani de când tata a dispărut de lângă noi și trei luni de când l-a urmat și mămica, și aproape în fiecare zi vreau să le sun să cer un sfat, o susținere, să vorbesc despre mine, despre familia mea și despre lumea asta nebună și transformările ei. Ne rămân amintirile, ne rămâne educația, ne rămâne dragostea pe care, acum, o dăm mai departe copiilor și nepoților noștri.
Mâina se întinde, din nou, spre telefon, și pe o clipă răsună fericirea care… brusc se scutură în tristețe… Am vrut să le dau o veste, să cer un sfat, să mă împărtăș cu nevoile mele, ca de obicei.., dar deja nu e posibil. Îi văd adesea pe părinți printre oameni, neamuri, colegi, imagini… Mereu erau sufletul evenimentelor, ale șezătoarelor de familie… Îi caut cu privirea dezamăgită, și tare mă bucur când îmi apar în vise. Recent, boceam la o durere de mea care n-are scăpare, și, la final, înspre dimineață – tata apăru brusc frumos și vesel, și-mi răsti dur: – Sveta!!! – Am înțeles și parcă mă calmasem… Credeam că aveam probleme sau nevoi, dar de unde puteam ști că eram, pur și simplu, fericiți!?
Slavă părinților noștri!
Svetlana Vizitiu, fiica
In amintirea parintilor Vasile si Teodora Vizitiu. Dumnezeu să-i odihnească în pace și lumină…
In imagine, parinții cu Sanda fiica mea si Timur, nepoțelul (revelion, 2017), a doua – eu micuță în brațele lor
„Dacă vrei să fii pomenit de bine, fii Om până la eternitate.”
Literatura unor scriitori cu timpul se pare că va deveni uitată, dar uneori chiar scriitorii care au fost foarte citiți, comentați și recitați întră într-un colț aparte care reînnoiește amintirea. Totul e în funcție de ideologia și gustul epocii. Cel mai bun agent literar al unui scriitor este el însuşi, pentru care realitatea, este inseparabilă de opera sa. Stilul scriitorului Anatolie Cărbune este obiectiv, violent, pătrunzător, cu provocare, în același timp, își aranjează metodic ideile, gândurile, opiniile, meditațiile. Abordează subiecte și teme care nu sunt neapărat confortabile cititorului, dar o face printr-o sumă de fraze pe care am putea foarte bine să ni le gravăm în spirit și în inimi. „Viața nu e ban și nici avere,/Nu e funcție și nici putere,/Viața este-un dar pe care omul/Nicicând nu-nțelege că și pomul/Cât de rezistent nu ar fi cade,/Veșnicia e doar în balade!”(din „Dumnezeu așa a vrut să fie”) -Te supune unui test emoțional și te îndeamnă să privești lumea cu alți ochi. Are un drum lung realizat până în prezent, dar pașii au fost făcuți, și, în continuare, pășește într-o dinamică pozitivă.
„Până a o face pe șeful încearcă să îți arăți calitățile omenești. Șefi sunt mulți, OAMENI mai puțini.” – O conștientizare a unei voci puternice, care are ceva de comunicat, și nu ezită să abordeze subiecte incomode, este una din sensurile prezente ale lui în viața literară și pe rețele sociale.
Lucrează la volume care sunt pe cale de apariție, își găsește timp să comunice și să discute cu oamenii online. În noiembrie 2008 a apărut prima carte de autor „Culegere de poezii politice „Acasă”. În 2015 – autor de text în volumul de poezii „80 de poeme”, Curând va apărea o antologie „Îmbrățișări stelare”, în care autorul va avea cinci pagini. La fel, în 2022 – volumul „Drumul trădărilor sau povestea vieții mele” / proză/.
„Drumul spre mine/Drumul spre casă/E drumul spre mine,Nu este farsă,/E drumul spre bine!/E unicul drum/Ce duce și vine,/E unicul drum/Ce duce spre mine!/Drumul spre casă /E cel mai din toate,/Drumul spre casă/Din drum nu te-abate!” – Tema călătoriei spre sine, în dubla ei semnificație, ca modalitate de cunoaștere spirituală și, respectiv, de evadare din „unicul drum“ al realității obiective, vehementul protest împotriva iraționalului activism prometeic al omenirii, revoltele de ordin metafizic, mustrarea de cuget provocată de semnarea pactului cu diavolul („Diavolul nu politic, ci dracul în adevăratul sens al cuvântului. Dracul e printre noi, în noi, și își face treaba bine, din care cauză și am ajuns unde am ajuns...”), descrierea tărâmului („Situat în calea drumului spre Izvoare…”) și a lumii floreștene văzută ca topos sumbru sau, dimpotrivă, ca spațiu paradisiac (vezi, din textul mai jos) au drept fundal un alt mod de a gândi rosturile actului poetic, opus celui actual, iar confecționarea unor replici creative la poezia sa, realizate prin revizuire, fie și una parodică a societății, întârzie. „I-am ajutat pe mulți,/Și oameni i-am făcut,/Dar au ajuns inculți,/Sau, zis, uman rebut./Firește că nu toți,/Unii parlamentari,/Alții escroci și hoți,/O parte „demnitari”./Regret, dar asta e,/I-am ajutat, cândva./Azi mă întreb, de ce?/Cu sănătatea mea!/Așa suntem noi cei/Ce ne dăm folosiți,/Ridicăm derbedei /Ca să fim umiliți!”. Clasic prin rigoarea formală a discursului poetic și prin limpezimea mesajului și modern, prin libertatea romantică a imaginației, scriitorul Anatol Cărbune impresionează fiind citit și comentat… „/Nimic nu-i a omului,/Tot e-n mâna Domnului,/Pământul și Soarele,/Cerul, Luna, stelele./Nimic nu-i a omului,/Și fauna, și flora,/Tot e-n mână Domnului,/Și briza, și-aurora!/Nimic nu-i a omului,/Tot e-n mâna Domnului!” /2022/
Prin paradigme adunate în rânduri concise, scriitorul Anatolie Cărbune pare să ne poarte prin trăirile propriului destin de 70 de ani, un loc în care durerea se distilează cu resemnare, patriotismul cu curățenie, iar amintirea cu penitența:
„Au trecut mulţi ani, dar şi astăzi îmi văd satul meu natal aşa cum era în anii cincizeci. Mic, că şi acum nu este mare, dar atunci casele erau în marea majoritate în vale de la şosea. Situat în calea drumului spre Izvoare /cândva r-nul Florești/, judeţul Soroca, primul sat, cu o lutărie la intrare din partea dreaptă a şoselei, destul de mare pe timpul cela, care servea ca principalul material de construcţie, aşezat pe malul râului „Căinarca”, un râu nu prea mare, dar şesul care se întindea de o parte şi de alta, cu dealul de la Trifăneşti, cariera de nisip, dar se scotea şi piatră, şi stufăria de pe mal de la marginea satului, îl făcea cu adevărat destul de pitoresc. Şoseaua din centrul satului era cel mai bun drum, dar şi el plin de gropi, iar în vale, dinspre satul Ivanovca, peste râpă, era o groapă mare, care se întindea până aproape de punctul medical, că aşa îi ziceau toţi, care după ploi se umplea cu apă şi nu puteai să treci decât pe o cărare îngustă de tot, de sub gardul de piatră care se întindea dea lungul a două gospodării. Noi, şarlatanii de copii, permanent mergeam pe gard, fiind ocărâţi de gospodari că-l dărâmăm. În partea de sus a satului se afla şcoala, nu prea mare, lângă ea o biserică din lemn, iar alături pereţii noii biserici începută până la război şi neterminată. Nu peste mulţi ani biserica din lemn fusese demolată, fiind într-una din nopţi furat tot din ea, găsind a doua zi dimineaţă doar o opalcă cu mâncare pentru cai, rămasă sub pereţii bisericii, ce însemna că toate lucrurile fusese transportate cu căruţa, iar în cea din piatră, făcuse depozit. Mare zarvă fusese a doua zi când venisem la şcoală, plângea lumea, îşi făceau cruce bătrânii şi se rugau la pereţii rămaşi, dar nimănui nu-i păsa, era clar că fusese bine organizat de activiştii comunişti împreună cu discipolii lor comsomolişti. Credeau că în aşa mod vor distanţa enoriaşii de la credinţă, dar cei care aveau în suflet adevărata credinţă nu se dăduse bătuţi şi mergeau să se roage la biserica din Căinarii Vechi, sat situat la o distanţă nu prea mare de Sevirova. Case vechi, mici, doar pe alocuri se mai vedea câte o casă mai măricică, a foştilor gospodari de până la 1940 sau ale unor demnitari deja sovietici, care din nimic devenise capi de sat şi colhoz. Cum spunea bunelul de pe mamă:
– Azi golanii şi nimicurile au ajuns „nacialnici” (şefi). Dar aşa le spunea el în bătaie de joc.
În centrul satului era un club mic, dar pentru vremurile celea destul de încăpător, într-o aripă a lui era biblioteca sătească, în care oricând găseai cărţi despre eroii revoluţiei şi marelui război pentru apărarea patriei (sovietice). Bibliotecară era Irina Petrovna, aşa îi ziceam, cu cerinţe foarte înalte faţă de cititori. Dacă luai o carte de la bibliotecă, te duceai, o povesteai şi numai după aceea primeai alta în schimb. La club lumea se aduna nu atât de des, doar când se difuzau filme indiene, sala era arhiplină, în rest, flăcăii şi fetele mari se adunau mai mult de sărbători, că mulţi organizau şezători (serate) pe la casele lor. La sărbători şi noi ştrengarii de copii alergam fără rost în jurul clubului, că înăuntru nu ne primeau. Era începutul anilor cincizeci când m-am născut, într-o dimineaţă de marţi, la 25 decembrie 1951, dar m-au scris părinţii în actele de identitate la 01 ianuarie 1952, motivând că aveau frică să nu fiu luat prea timpuriu în armată. De atâta chin şi amar cât îndurase sărmanii, ba cu ruşii, ba cu ţara-mamă, România, se temeau şi de umbra lor, de aceea făceau totul ca să-şi apere odraslele. Mai cu seamă în primii ani de după război când peste ei dăduse şi foamea impusă de regimul comunist şi sărmanii oameni erau bucuroşi să ajungă la ziua de mâine. Cu atât mai mult că erau timpuri grele staliniste, legate de deportări şi persecutări a celor care nu acceptau sau erau împotriva regimului comunist, de constituirea colhozurilor. De rând cu toţi ceilalţi săteni greu o începuseră şi părinţii mei. Tata, tânăr ostaş sovietic, născut după revoluţia din octombrie, adică după unirea Basarabiei cu Patria-mamă, România, la 07 ianuarie 1923, dar de fapt tot timpul spunea că s-a născut de crăciun, dar atunci crăciunul se sărbătorea pe 25 decembrie, adică reieşea că eu m-am născut într-o zi cu el, venind de la război în 1946 cu trenul, coborând la staţia din or. Mărculeşti, având careva merinde primite de la unitatea militară, le împrăştia celor care cerşeau, neştiind ce îl aşteptă acasă. Dar acasă era mare sărăcie şi foame. De rând cu alţi săteni şi părinţii lui cu fraţii mai mici îndurau foame. Din firea lui era liniştit, dar cu caracter. Îmi povestea cum nu vroia să plece în armata sovietică. De două ori fugise şi doar a treia oară fiind prins, ţinut vreo două luni închis, fusese luat şi dus la război. Erau îngrijoraţi şi părinţii lui, adică buneii, că deja aveau un fecior, mai marele, Victor, pierdut fără veste pe front şi nu vroiau să-şi mai piardă unul. Mare le fusese bucuria, când îl văzuseră viu şi nevătămat, dar îndeosebi se bucuraseră fraţii mai mici, care vedeau în el salvarea. Aşa şi fusese.” /A. Cărbune „Regimul comunist sau premisele dispariției imperiului”/
Expresii, citate de Anatolie Cărbune:
„Familia este o zidărie rezistența căreia depinde de rezistența lutului care o ține, cu cât mai închegat este lutul, cu atât mai rezistentă este zidăria. (Firește lutul suntem noi, membrii familiei.)”
„Funcția e trecătoare, omenia-i veșnică”
„Diferența dintre frumosul exterior și interior, în majoritatea cazurilor, e ca distanța de la cer la Pământ, exteriorul e cicea, iar interiorul e ducă-se pe pustii, adică e cuibărit diavolul în sufletele multora. Diavolul nu politic, ci dracul în adevăratul sens al cuvântului. Dracul e printre noi, în noi, și își face treaba bine, din care cauză și am ajuns unde am ajuns. Ar fi bine să ne îngrijim de sufletele noastre, de interior că prea multă atenție atragem exteriorului, iar interiorul îl lăsăm în voia Satanei.”
„Dacă vrei să fii om bun, omule, nu fi nebun!”
„Fericirea nu constă în bani și nici în funcții, fericirea omului constă în liniștea sufletească, libertatea de a gândi și face ceea ce îi provoacă satisfacție.”
„Schimbând hoți pe hoți or netoți pe netoți nu poți schimba situația, ea poate fi schimbată doar prin reunirea neamului românesc”
„Pe parcurs a 30 de ani am ridicat o mulțime de idioți în funcții ca să rămânem tot la poziția inițială, poate și mai rău!”
Versuri de autor A. Cărbune:
„Viața nu e ca la carte Bătrânețea este-o haină /Nu-ntr-atât de grea,/Ba chiar aș zice că-i faină /Dacă ea te vrea./Unii, nostalgici, cu jele,/Zic inadecvat:/- Bătrânețea-i haine grele!/Nu-i adevărat!/Eu, în prag de bătrânețe,/Sunt înaripat,/Nu e ca în tinerețe,/Dar e minunat!/Mulți ar vrea și-n greu s-ajungă,/Dar s-ajungă, zic,/Fără foc și bani în pungă,/Dar s-ajungă, zic!/Greu este, dar e și bine/Că suntem, zic, vii!/Mâine nu știi, om bun, cine/Va ajunge, știi!/Viața nu e ca la carte,/Nu-i poveste, știi,/Orice om cu a lui parte,/Sunt zori și chindii!”
„A căzut frunza de nuc/Și-așteptăm să dea în floare,/Nu se-aude cânt de cuc,/Nici cocori nu-s în cuibare. /Codrii dorm în somnul lor,/Trece toamna, încă una,/Sus se schimbă nor cu nor,/Altu-i Soarele și Luna./Trece toamna, nu-s cocori,/Rândunelele-s plecate,/Mai târziu noi dăm în zori,/Sub amiază-i înserate. /Zi de zi de neînvins
Iarna loc cu sila-și face,/La pământ, covor întins,/Toamna, ruginită, zace./Nu azi, mâine, alb covor/Iarna peste plai și-a-ntinde,/Și din cer, din orice nor,/Altă iarnă s-a desprinde!
„Nu bate în frate, frate! Din adâncuri depărtate,/De când, frate, erai frate,/De pe când strămoșii noștri/Nu erau ca și noi monștri,/Erau frate lângă frate/Și luptau pentru dreptate./Din adâncuri depărtate,/De pe vremea lui Socrate,/De pe când omul chiar dacă/Mai slăbuț era la moacă,/Știa că fratele-i frate/Și lupta pentru dreptate./Din adâncuri depărtate/Omu-a fost cu demnitate,/Nu ca azi, frate-meu, frate,/Frate pe frate îl bate,/Lumea s-a schimbat și tare,/Azi omul valoare n-are!/Frate, frate, rog, nu bate,/Nu bate în frate, frate,/Suntem ramuri pe-o tulpină,/Venim dintr-o rădăcină!„
„Omule, păgân nu fi!/Nu pune accent pe vreri,/Va trece și asta zi/Cum a trecut cea de ieri,/Fii om bun căci nu poți ști /De mâine vei spune „ieri”/Căci nu știi dacă vei fi!/Omule, azi, cât trăiești,/Fii om bun și nu călău,/Astăzi fii, cât, încă, ești,/Nu fi, omule, zic, rău!/Azi trăiește, omule,/Ai familie, copii…/Viața-i scurtă, omule,/Astăzi ești, mâine nu știi!”/2022
Referințe despre autor și opera lui A. Cărbune:
„Anatolie Cărbune este epigramist care locuiește în Florești. Fost profesor de fizică şi matematică, acum pensionar, și fost candidat ca independent la Primăria din Florești. Unionist, participant la marșul până la Prut pe jos și, ca orice unionist, om demn, curat, dornic de dreptate. De aceea Anatolie Cărbune e și protestatar autentic față de jaful din R. Moldova și a fost prezent săptămâni de zile (și de nopți!) în corturile din Piața Marii Adunări Naționale” /George Simion/
„Frumoase versuri, este drumul pe care îl parcurgem!” Livia Mihăescu
„Frumoase versuri,Triste și puțin cam reci,Și nadejde-ai,primăvara,Soare pe poteci!..” Preguza Stepan
„Pentru că, la fel ca Anatolie Cărbune, sunt mulți oameni buni, sufletiști, care pot fi motorul schimbării, vreau să răspund public demnului basarabean. Îl respect pe omul acesta și pe voi, restul, pentru că, până la urmă, înțelegeți. Ia uitați ce a scris, tot pe Facebook, acum două săptămâni:„A apărut o iniţiativă, din teritorii, să constituim un grup de iniţiativă în raion, în afara castelor politice, şi să pregătim o mare adunare a cetăţenilor în raionul Floreşti, să cerem socoteală moşierilor locali, de ce nu, să-i mai rărim că s-au plodit ca ciupercile după ploaie. S-o începem de jos în sus, că invers nu s-a reuşit. Poate e cazul să dăm start sezonului politic de la talpa ţării şi nu de prin palatele construite pe bani fura” /Timpul, 16 martie 2016/
Date biografice
Născut în 1951 în s. Sevirova, raionul Florești. A absolvit Institutul Pedagogic „Taras Șevcenko” din or. Tiraspol, facultatea de fizică și matematică, 1974; Universitatea de Studii Politice și Economice Europene Constantin Stere, facultatea politologie și instruire juridică, 2007. A activat ca profesor de fizică și matematică în satele Izbiște și Ohrincea din raionul Criuleni, 1974-1976; organizator pe lucrul extrașcolar în ȘM din s. Prajila, raionul Florești, 1976-1980; instructor la Comitetul Executiv raional Florești, 1980-1982; șef adjunct la Direcția Învățământ Florești, 1982-1989; instructor la Comitetul Executiv raional Florești, 1989-1993; director al Școlii Medii nr.1 din or. Florești, 1993-2000; președinte al ONG /Cetatea Sorocii/, 2000-2010; vicepreședinte al raionului Florești, 2010-2012; pensionar.
Anatol Cărbune. Născut la 25 decembrie 1951, dar scris în certificatul de naștere, de sovietici, 01 ianuarie 1952, în s. Sevirova, raionul Florești, într-o familie de ţărani cu șapte copii, patru frați și trei surori. În 1959 a păşit pragul şcolii din satul natal, pe care o absolvesc în anul 1967. /Autobiografie/
„Între anii 1967 şi 1969 continuu studiile la şcolile medii din s. Frumuşica şi or. Floreşti. În 1969 sunt înmatriculat la Institutul Pedagogic de Stat „Taras Şevcenko“ din Tiraspol, la facultatea fizică şi matematică, pe care o absolveesc în anul 1974. Din 1974 încep activitatea în calitate de profesor de fizică şi matematică la şcoala medie din s. Izbişte, raionul Criuleni. În 1976 revin la Floreşti, unde activeaz în diferite funcţii: director pentru lucrul educativ în şcoala medie din s. Prajila; maistru, apoi şef de depozit la întreprindere de construcţie; instructor la Executivul raional Floreşti; şef adjunct la Direcţia raională Învăţământ Floreşti; director al Școlii Medii nr. 1 Floreşti; şef al oficiului de consultanţă juridică în probleme funciare judeţul Soroca, 2010 vicepreședinte al raionului Florești. În 2007 absolvesc Universitatea de Studii Politice şi Economice Europene, devenind licenţiat în politologie, specializarea politologie şi instruire juridică.
Debutez politic din 1988, participând la toate manifestaţiile care au fost desfăşurate pe parcursul anilor. Din 1995 sunt membru al Partidului Renaşterii şi Concilierii, partid condus de primul Preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.
În 2002, în urma fuzionării mai multor partide, inclusiv al partidului respectiv, devin membru al Partidului Liberal.
După fuzionarea din 2003, devin membru al Partidului „Alianţa Moldova Noastră“, din care, în 2005, pentru că mă aflam în opoziţie dură faţă de preşedintele partidului, sunt exclus, constituind cu o parte impunătoare a membrilor de partid, în frunte cu unul din vicepreședinți, Partidul Democraţiei Sociale. În 2007, în urma fuzionării Partidului Democraţiei Sociale cu Partidul Social Democrat, devin membru al Partidului Social Democrat. După coalizarea PSD-ului cu PCRM la 6 iunie 2008, în CM Chişinău, părăsesc acest partid.
Activitatea literară: Primele publicaţii mi-au apărut în 1980 în ziarul raional „Drapelul Roşu“, ulterior in „Timpul“. Din 2000 colaborez fructuos cu ziarul independent „Observatorul de Nord“. Îmi public de asemenea materialele în ziarele: „Luceafărul“, „Timpul“, „Ziarul de Gradă“ şi „Jurnal de Chişinău“.
În noiembrie 2008 apare prima carte „Culegere de poezii politice „Acasă”, o carte apărută cu scârț, fiind tras pe sfoară de directorul editurii.
În 2015 autor de text în volumul de poezii „80 de poeme”, editată de Cenaclul „Grigore Vieru”, Toronto, Canada.
2015 – jurnalul săptămânii, Europa Liberă.
2016 – DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ, Japonia, concurs „POEZIE PATRIOTICĂ”.
2019 DIPLOMĂ – limba română 30 de ani în stânga Prutului, conferită de Academia Națiunii Române, președinte Valeriu Mocanu.
2020 – DIPLOMĂ OMUL ANULUI 2020, gala premiilor de excelență.
2022 – va apărea o ANTOLOGIE „ Îmbrățișări stelare” editată de către Cenaclul Internațional literar-artistic „STELE CĂZĂTOARE”, în care voi avea cinci pagini.”
„Toamna vieții mele/Iată că și toamna,/Toamna vieții mele,/A venit și toamna, /Toamna vieții mele!/Simt ca iarna vine,/Îmi e tot mai rece,/Dar a fost și bine,/Și toamna va trece./Au rămas în urmă/Primăvara, vara, /Și rămân de turmă,/Și cobor eu scara./Treaptă după treaptă /Încet scara vieții /Eu cobor m-așteaptă /Anii bătrâneții.Iată că și toamna,/Toamna mea, firește,/Iată că și toamna…/Simt că se răcește! /2022, A. Cărbune/
„Vizită la cardiolog
-Ce îți place să faci? Care lucru te abate de la gândurile bolii?
– Să scriu!
– Scrie, Dle, scrie cât mai mult, doar așa o să poți să treci peste dureri atăt trupești cât și sufletești.
Să vă spun sincer este o rețetă bună, deocamdată, dar și doza nu o măresc, încerc să o mențin constantă.” /Anatolie Cărbune, 2022, noiembrie/
Recenzie #Svetlana_Vizitiu_Impresii_blog
”…E la un alt cot din cărarea vieții mele, dar nici pe departe la ultimul. În drum spre mine este și a doua carte.’‘ #Pe_cararea_vietii_mele /A- Carbune/
La ce-i folosește omului toata știința lumii, dacă nu-i în stare să ierte un singur cuvânt supărător sau o privire care-l rănește? La ce bun o sută de sticle de ulei vărsat în candelă, dacă niciun strop nu este mărturia iertării unei singure jigniri? La nimic, totul este inzadar…
„Copilărie și parentalitate cu impact”/ Runcan Patriția, 2020
„Înainte de toate, vreau să știi: ești iubit și demn de iubire.”
O parte dintre copiii de astăzi nu se mai mulțumesc cu puțin. Își doresc tot mai mult. Dacă primesc nouă lucruri din zece, nu știu să se bucure de cele nouă, ci se întristează că nu l-au primit al zecelea. Materialul deține astăzi puterea. Astfel, se nasc neputința, frustrarea, egoismul, nemulțumirea. Suntem părinții care nu am avut atunci foarte multe opțiuni și credem că, oferindu-le copiilor noștri, poate mai mult decât au nevoie, acesta este binele. Avem noi, adulții, dorințe materiale tot mai mari și mai mari, iar copiii noștri ce pot înțelege? Care le vor fi reperele?..
În carte autoarea ne descoperă autencitatea, la fel dezvăluie importanța înțelegerii trecutului și importanța dezvoltării capacității de a-l analiza într-o manieră constructivă, pentru a crea o relație puternică și echilibrată cu copilul lor și pentru a nu se limita doar să reproducă același model parental, dacă acesta nu este sănătos. Este extrem de important ca mamele să beneficieze de terapie psihologică, pentru a fi capabile să își depășească traumele din trecut și pentru a-și însuși abilitățile specifice necesare construirii relației pe care și-o doresc cu copilul lor, într-un mod construirii relației pe care și-o doresc cu copilul lor, într-un mod conștient și voluntar.
Un volum cu multe informații utile despre educație și asistență psihologică, recomand în mod special, părinților.
„Cuvântul care mi-ar descrie cel mai bine copilăria este acasă. Acasă, lângă părinții mei, unde am trecut împreună prin bune și rele, unde am avut zile bune și zile mai puțin bune, unde am crescut, unde am fost educată și sunt mândră de educația primită, unde m-am jucat de dimineață până seară cu prietenii mei…”
„Bunătatea sufletească și respectul sunt două valori după care îmi ghidez viața. Îmi place să ajut pe cine pot, nu doar familia, îmi place să ofer bunătate și, totodată, să respect și, la rândul meu mi-aș dori să fiu la fel de respectată. Respectul joacă un rol important în viața de zi cu zi și ne ajută să clădim relații interumane bazate pe acest aspect.”
„Traumele din copilărie ale genitorilor, nerezolvate la vreme, reprezintă un teribil element perturbator pentru copilăria și viitoarea viață de adult a celor mici. Incidența tot mai accentuată a familiilor disfuncționale face tot mai rar valabil adevărul: „Din familii rele ies copii buni” (însă cu o dublă condiție, echilibrul și selectivitatea dovedite de copil). Desigur, teoreticienii și practicienii avertizează și „repară”, colaborează și se luptă cu varii ipostaze ale ignoranței și stricăciunilor avându-i ca autori pe părinți. Nu-i deajuns. Nu-i mereu la timp. Nu e pentru „toată lumea” copiilor afectați. Nu e cu asumarea și sprijinul tuturor părinților. Nu e, în toată clipa, cu toate resursele (profesioniști, instrumente, bani) trebuincioase celor mai bune terapii și rezultate. Din păcate, în lumea reală, atât de multe nu se pot!” Conf. univ. dr. Ștefania Bejan, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași
„Mind Power=Subconștientul poate totul”/Kenoe, John, 2021
Din carte poți învăța: Cum să-ți valorifici puterile minții; Cum să-ți sporești creativitatea; Cum să-ți interpretezi visele; Cum să folosești cu succes tehnici de vizualizare; Cum să-ți îmbunătățești imaginea de sine; Cum să-ți dezvolți conștiința prosperității; Cum să construiești și să menții relații împlinite…
„Relaxează-te și umple-ți mintea cu încredere și speranță că vei primi răspunsul corect. Amintește-ți, speranța și încrederea nu sunt doar atitudini, ci și vibrații de energie. Aceste vibrații vor atrage soluțiile și răspunsurile potrivite la fel cum un magnet atrage metalul. O minte care vibrează, crezând că răspunsurile se îndreaptă spre ea în mod natural, atrage acele răspunsuri…”
„…Când doctorii au administrat un placebo, având impresia că era morfină, efectul acestuia asupra pacienților a crescut. Când doctorii credeau că morfina pe care o administrau era un placebo, efectul ei asupra pacienților scădea. Evident ceea ce credeau doctorii a influențat rezultatele la fel de mult ca ceea ce credeau pacienții. Dar cum se poate una ca asta? Cum ceea ce crede un doctor poate influența asupra pacientului? Oare nu contează doar ceea ce gândește pacientul?”
„Vorbește-i subconștientului tău cu încredere, repetând mereu ceea ce îți dorești să facă acesta, dar formulează în așa fel, de parcă subconștientul deja face acel lucru. „Subconțtientul meu îmi oferă acum…” Repetă-ți asta de cel puțin 10 ori, simțind că procesul este deja în mișcare.”
Gândurile sunt semințe care sunt semănate în mod constant. Așa cum semințele de grâu produc grâu, conținutul gândurilor tale va avea un efect în viața ta. Vei culege ceea ce vei semăna. Mintea ta conștientă este precum grădinarul care are grijă de pământ. Este responsabilitatea ta să alegi cu înțelepciune ceea ce ajunge în grădina interioară – subconștientul tău. Pentru majoritatea, rolul nostru de grădinar nu a fost niciodată explicat. Neștiind acest rol, am permis semințelor de toate tipurile, și bune, și rele, să pătrundă în subconștientul nostru.
JOHN KEHOE, autor, profesor și filantrop. De peste 40 de ani îi învață pe oameni puterile uluitoare ale minții. El și-a dezvoltat pentru prima dată programul Mind Power în 1978, după un timp petrecut singur în pădurile din nord-vestul Pacificului. Pe parcursul carierei sale, a ținut seminare în fața a sute de mii de oameni din întreaga lume și a fost consultant pentru numeroase companii, printre care DeBeers și Mobil Oil.
„Noi ne creăm propria realitate. Odată ce înțelegi că subconștientul tău îți va aduce ceea ce dorești și începi să lucrezi zilnic pentru a proiecta gânduri și imagini despre ceea ce vrei, lucruri uluitoare vor începe să ți se întâmple. Și nu este vorba de noroc. Pur și simplu, subconștientul lucrează cu mintea ta conștientă și îți aduce oamenii și circumstanțele de care ai nevoie pentru a-ți atinge obiectivele.”
„Iluzia fericirii. O izbăvire terapeutică”/ Furtună, Dorian, 2020
Chiar dacă omul crede că fericirea e posibilă, cea mai impardonabilă greșeală e să o caute, să încerce să o dobândească prin acțiuni orientate spre fericire. Studiile de specialitate au dat un verdict clar: căutarea intenționată a fericirii poate fi autodistructivă pentru individ… Mai întâi, pentru că oamenii au o închipuire eronată despre ce este fericirea și adeseori urmează rețete și sfaturi inadecvate.
„Iluzia fericirii” – E o carte de filosofie, o filosofie de tip nou, impregnată cu studii științifice, cu referințe la cercetările sociologice, psihologice și antropologice. E o lucrare care invită la reflecții, iar tema fericirii e doar un prilej să ne implicăm într-un exercițiu filosofic și de gândire critică, să ne punem mintea în mișcare și să încercăm să privim dincolo de clișeele de care abundă lumea.
„Nu cumva fericirea unora constă în nefericirea altora? „E o lege a logicii: când cineva câstigă, un altcineva pierde. Orice câștig e pe contul cuiva, numai pierderea e pe cont propriu”, scria Victor Teleucă. Dar cu fericirea cum stau lucrurile?”
„Nu e nimic rău în proiectarea speranțelor pentru viitor, dar e mai bine când învățăm să tolerăm eșecul, când de mici suntem vaccinați psihologic, față de maladiile spiritului, față de rateurile sorții”
Tomas Hobbes:„Orice bucurie intimă și orice veselie provin din faptul că există oameni în comparație cu care ne putem simți plini de măreție”
Autorul: „Nu vă creați valori eronate și așteptări dezamăgitoare. Faptul că toată lumea aspiră la fericire dovedește că idealul fericirii e cel mai neîmplinit. De ce mai insistăm dar cu această isterie a fericirii, dacă rezultatul e defectuos? Răspândind iluzia fericirii, răspândim depresia, chiar dacă avem bune intenții. Noi trăim în secolul cu cele mai multe cărți despre fericire pe cap de depresiv; aceasta e cam tot ce a dobândit cultul fericirii deocamdată.”
„Uhu: Ghid de reeducare a părinților”/Hadârcă, Ionela, 2021
Educația cu blândețe a copiilor, dar și a părinților care au înțeles că se poate și altfel, fără abuzuri și umilințe, care caută să se vindece și să ofere generațiilor viitoare un început curat, bazat pe cooperare și respect, este motivul pentru care autoarea Ionela Hadârcă a realizat cărți care ne oferă soluții și idei care vor ajuta părinților să aibă o relație armonioasă cu copiii lor, cu partenerii și cu ceilalți adulți. Dar, și invers. Părinții care au înțeles cartea vor face și copiii lor să înțeleagă, doar să nu lipsească dorința… De a trăi și educa normal.
„…nu înțeleg de ce, la oameni, părinții îi întreabă pe copii ce vor, dacă, oricum, nu le respectă alegerile.”
„Noi, bufnițele, care suntem… știi tu… mai suntem și foarte serioase. Poate datorită faptului că am fost recunoscute drept simbol al înțelepciunii, nu ne maimuțărim niciodată în acest fel. Din ziua în care puii ies din ou, noi vorbim cu ei dela egal la egal. Fără a face mutre și a schimonosi cuvintele…”
„La bufnițe nu există cuvântul „alintat”. Poate din cauză că noi nu purtăm puii în burtă. La noi mama-buhnă clocește ouăle 28-35 de zile, duă care se îndepărtează de cuib doar pentru câteva minute, ca să le aducă micuților de-ale gurii. Cât sunt mici le aduce viermișori sau le rupe bucățele de carne. Când ies din ou, puii noștri au capul mare, ochii bulbucați, picioarele slabe și lungi, iar corpul – acoperit cu puf cenușiu. Ei șin ciocul mereu deschis în așteptarea hranei și scot niște sunete stridente. Sunt încredibil de frumoși, deși niciun animal din pădure nu este de acord cu aceasta. Ca să devină și mai frumoși, mama-bufniță îi cuprinde întruna, îi sărută și le repetă că sunt minunați. Cu timpul ei înșiși cred asta și se trasnformă în creaturile splendide (și modeste) pe care le cunoști.”
„De obicei, adulții consideră că au întotdeauna dreptate. Ei știu ce este mai bine pentru cei maici. Îi învață permanent câte ceva și le fac o sumedenie de observații. De asemenea, părinții mai întotdeauna întârzie undeva. Deseori merg înaintea copiilor, le spun întruna să grăbească pasul, să se îmbrace mai iute și să mănânce mai repede. Asta se întâmplă până când copiii cresc, apoi, brusc, toate grijile părinților dispar și acesștia se pun pe așteptat. Atunci copiii sunt deja mari și mereu grăbiți. Și iarăși nu au timp pentru alții.”
Uhu Ciuf-de-Pădure, o bufniță înțeleaptă (și foarte modestă), își petrece timpul comparând viața familiei sale – formată din soție, doi pui și bunicii – cu cea a familiei Tartinescu, care locuiește în blocul de lângă pădure și astfel trage cele mai înțelepte și neașteptate concluzii despre cum își educă părinții copiii. Dar cine a spus că doar părinții și bunicii sunt cei care îi pot educa pe copii? Uneori, e posibil (ba chiar trebuie) să fie invers! Savurați o lectură de seară, în timpul căreia veți afla și părerea celor mici despre lucrurile pe care credeți că nu le observă.
Autoarea: „Nu e o dizabilitate națională, e o trăsătură caracteristică a părinților de pretutindeni, care apelează la ipocrizie, neconsiderându-se vinovați (ca și în cazul mitei la care recurgem, liniștindu-ne că altfel nu era chip, și că noi, de fapt, nu suntem oameni răi). Sună înfricoșător, dar conținutul e destul de cruțător. Dar nu vreau să stric surpriza.”
„Copilul înțelept”/ Silvestru, Aurelian, 2022
Înțelepte expresii, cu lecții și învățăminte – povești de viață, majoritatea adaptate din operele clasice.
„Așa și a murit – o simplă orătanie. Pentru că asta se credea. Pentru că nimeni niciodată nu i-a spus că este vultur.”
„Adevărul trebuie să invingă, indiferent cine pierde”, glăsuiește un proverb oriental. Dar cine mai mult decât omul care dorește să facă bine și nu știe cum?”
Vă imaginați, ca Dumnezeu să întârzie la o întânire? Dar iată că în povestea „Călugării” – Creatorul „un pic transpirat și cu veșmintele stropite de noroi. – Iertați-Mă că am întârziat, le-a zis, dar am întânit în cale un țăran cu carul împotmolit, în glod și l-am ajutat să iasă din încurcătură…”
„Când Dumnezeu spune ceva, întregul Univers i se supune!”
Scrisă simplu, mai ales, pe înțelesul copiilor, volumul este recomandat, în special acestei categorii pentru dezvoltare personală!
„Ultimul cuvânt în istorie aparține copiilor. A investi în ei înseamnă a investi în viitor, în speranța că vom avea o bătrânețe liniștită și asigurată.” „Cel ce deschide o școală închide o temniță” – Voctor Hugo. Iar cel care adună copii orfani în ea închide și o parte din infern!
Moni Stănilă:„O carte extrem de utilă pentru orele de dirigenție sau pentru serile de lectură de acasă, care ar putea înlocui cu mult succes timpul pierdut la calculator su televizor”
„Muzica: Descifrarea tainei”/Gagim, Ion, 2021
Sunt știute efectele miraculoase pe care le are muzica asupra plantelor sau animalelor, iar în acest volum autorul este tot mai interesat de impactul pe care îl are ea asupra creierului uman. În mod surprinzător, specialiștii au descoperit că muzica ne ajută mult mai mult decât credem. Ion Gagim a realizat într-un format special interviuri cu personalități care ne dovedesc acest impact asupra noastră…
Autorul ne descoperă – Talentul de asculta; Tăcerea dintre sunete; Muzica vorbește despre …muzică?; Lumea în care ar trebui să trăim; Armonia spiritului; Viețuire fără muzică; Magia artei de a cânta; Dumnezeu ne vorbește în limbajul muzicii; Existență în Lumină; În fața eternității; etc.
Este cuprinsul volumului muzical, și avem rare cărți bune în acest domeniu. Personalități, mari muzicieni, operele lor, interviuri, impresii din viață, multă fiolzofie și psihologie totodată audiind muzica lor.. Muzica ne învață a trăi pe aripile ei melodioase și inspirătoare… Și autorul ne ghidează în lumea ei particulară inclusiv zborul ei spiritual.
De vorbă cu melomanul sub formă de dialog, între ghid sau îndrumător, iubitorii de muzică vor pătrunde în tainele ei. – Câteva fragmente care ne pun pe gânduri, ne insuflă importanța expresiilor ale personalităților pomeniți de autor:
„Vorbind despre necesitatea de a învăța să ascultăm și să înțelegem muzica, mă refer la muzica „clasică”… Bach, Mozart, Beethoven, Schubert, Chopin, Brahms, Ceaikovski, Rachmaninov, ș.a. … Muzica lor are multiple semnificații și fiecare din noi poate desluși în ea un sens anume. Pentru că muzica, adresându-se tuturor, se adresează, de fapt, sufletului fiecăruia dintre noi în parte.”
„În general, dacă e să vorbim despre ascultătorul de muzică, trebuie să spunem că acesta are un statut aparte. Există acest termen special pentru iubitorii de muzică – meloman. Dacă cineva n-a putut deveni, din anumite considerente, un talentat compozitor sau un talentat interpret de muzică… atunci poate deveni un talentat ascultător de muzică…”
„…există ceva comun, ceva care determină esența muzicii unui sau altui compozitor. Rahmaninov este un compozitor rus, și muzica sa exprimă spiritul acestui popor. Desigur, sub aspectul culturii, al gândirii, filosofiei și al spiritului rus, și nu sub aspecte cu totul străine muzicii – politic, ideologic etc… În același timp opera sa a devenit o muzică universală.”; „…Rahmaninov (discipolul lui Ceaicovski) este un îndepărtat strănepot al lui Ștefan cel Mare…”;
„Există vreo altă creație muzicală, oare, care ar zdruncina trăirea și conștiința noastră atât de puternic ca „Simfonia a cincea” sau o altă care ar pătrunde atât de profund în sufletul nostru, cum este „Sonata lunii”?”
Ca persoană cu deficiențe de auz din copilărie, nu sunt de acord cu autorul referitor la persoanele care nu aud muzica: „Copiii cu deficiențe de auz rămân mult mai mult în urmă în dezvoltarea lor intelectuală decât copiii cu deficiențe de văz.” De fapt, muzica și cititul m-au creat ca personalitate… cu intelect, – ascultând zilnic muzica, mi-am perfectat auzul prin melodii de suflet, chiar dacă nu aud sunetele cu litere sonore și nu deslușesc toate cuvintele în discuții, melodiile lente (nu Rock) sunt eficiente. Confirm că persoanele hipoacuzice sunt dansatori minunați pentru că simt ritmul muzical. O persoană care aude normal, cred că nu va înțelege și… nu are dreptul să răspândească ce au spus alți înțelepți cu auzul lor perfect despre cei care nu aud. Altceva e omul care aude, dar e orb, poate fi mai inteligent, dar nu poți insista că omul surd e mai prost dacă nu aude normal muzica: Totul se învață, la fel ca micuțul pășind primii lui pași… Ascultând timp îndelungat muzica, un surd poate și să o creeze, exemplu viu fiind clasicul Mozart… Ceea ce confirmă și fraza evidențiată mai jos /SV/
„Orice muzică, oricum am caracteriza-o, rămâne a fi… muzică, adică este mai mult decât ar putea mintea noastră să cuprindă și să exprime în cuvinte. Muzica depășește chiar genul în care este scrisă. Citim în cărțile de specialitate, și nu numai, despre creația unui sau altui compozitor care este definită, comentată, apreciată diferit, iar în multe cazuri discutată în contradictoriu chiar de specialiști...” Incluziunea socială și dezinstituționalizarea elevilor cu nevoi speciale presupune ca toți școlarii să locuiască și să studieze într-un mediu comun, unde să le fie respectate drepturile.
Practicarea muzicii clasice este recomandată tuturor categoriilor de vârstă, fiindcă are numeroase beneficii asupra corpului și creierului uman. Depresia, de exemplu, dincolo de tratamentul medicamentos sau terapeutic, care poate fi recomandat în anumite cazuri, există această terapie prin muzică, pe care o poți folosi pentru a ameliora simptomele sau pentru a preveni instalarea episoadelor depresive.
Recomand cartea pentru a acumula mai multă informație utilă și melomanilor.
„#Femeia de la poarta închisorii”/ Rusu, Ileana,2022
Romanul Ilenei Rusu este genul de carte care atinge subiecte cât se poate de serioase. Abundă în informaţii pretioase despre sufletul unei femei, despre multiplele straturi ale societăţii moldave, despre cauzele sociale, psihologice, sau despre femeile care îndeamnă în apărarea drepturilor omului. Este despre o femeie, care alege să trăiască o experiență destul de dură și se căsătorește cu un deținut. O altă linie de subiect sunt părinții eroinei Margo – tata care a făcut 10 ani de închisoare în regimul sovietic, și mama, care l-a așteptat, fiindu-i cea mai fidelă soție. Romanul conține scene erotice, contraversate de unii cititori. Alții se regăsesc în viaţa zbuciumată a eroinei care trece printr-o copilărie plină de tragism. Aluzii, pline de sens, autoironie, sarcasm, și din nou crimă…
„Toate discuțiile aveau menirea să umple golul unui eșalon de creieri spălați și clătiți în câteva ape tulburi. Una peste alta, oamenii din sat erau harnici, cu palmele bătătorite, uneori săritori la nevoie, altădată, în momente de luciditate spirituală, chiar darnici și blânzi. Însă cum una nu exclude pe alta, majoritatea se scălda într-o dedublare prozaică, stagnată din generații în gânduri plate și, scuzați tautologia, negândite chiar.”
Noul volum autobiografic, desigur, nu pentru toți e la înălţimea așteptărilor. De data aceasta, Ileana Rusu, care este și jurnaliastă, reușește să îmbine talentul de povestitoare, capacitatea de a crea un spaţiu securizant pentru cititorii ei. Este același spaţiu în care domnesc empatia și toleranţa și unde ar fi binevenite femeile să caute adăpost cu înțelegere…
„Romanul cu mențiunea 16+ are mai multe mesaje, dar cel mai important e că iertarea cheamă noi păcate. Și da, o oarecare doză de prostie are fiecare în viața sa, așa cum a avut și Margo și care a costat-o prea mult. Apoi, la pușcărie se ascund, deloc paradoxal, cele mai iscusite minți de escroci. Știți câte femei le-au căzut în plasă? Nici eu, dar cred că foarte multe. – spune autoarea despre cartea sa. – Recomand lectura tuturor femeilor rătăcite în iubiri oarbe, dar și celor care știu deja ce vor de la viață. Cartea se potrivește și bărbaților curajoși, care vor să pătrundă în lumea unei femei colorate, dezinvolte și dezinhibate.” Romanul autoarea l-a scris un an de zile, în pandemie, după ce a trecut prin Covid:„ Uneori nășteam cuvinte și plângeam, pentru că romanul este unul autobiografic, dar cu foarte multă ficțiune.”
#Top_carti, Recenzii de Svetlana Vizitiu,
Impresii din viata si carti blog. 2022, septembrie
Alte surse ca recomandare de carte din fondul BM B.P.Hasdeu:
La tine vin prin roua dimineții,/Sunt rugaciunea, tu îmi eşti altar/Sfințindu-ne-n mirajele din ceruri/Prin constelații fără de hotar… /din „Lumina din umbră”, Iurie Brașoveanu/
Iurie Brasoveanu, pictand icoana
Muza mea: Eu știu, a fost Război în Cer/Și muza mea e greu rănită./Cum să renasc eu din blestem/Când aripa mi-i doborâtă? / O, Doamne, vreau cu Pacea Ta/Să ungi aripa mea rănită,/Presoară liniștea din Cer/Pe fruntea mea cea obosită. / Și aud un glas:/“Fii liniștit,/Cel care-mi ceri azi îndurare,/Eu pun hotar între blestem/Și între a Cerului iertare. / În gândul tău înălțător/Cobor scântei de lumânare,/Iar muzei tale îi dau Eu/Un Cer întreg fără hotare…” Iurie Brașoveanu
Greu de spus cine-i Iurie Brașoveanu în „primul cap” – artist plastic sau poet? „Mama a fost toată viața profesoară de limba și literatura română, dar la începuturi a predat și ore de desen, ea mi-a fost prima îndrumătoare. Mulțumesc părinților pentru susținere, că nu mi-au interzis să pictez pe butoaiele din beci, pe poartă, pereții din casă și tot ce-mi stătea în cale. Voiam să devin pictor și pasiunea mea a pornit din casa părintească.”
Arta mereu a entuziasmat imaginația scriitorilor. Maestrul scrie inspirat de oameni si natură, dar mai ales, de Creatorul lor. Talentul său literar a ajuns să fie apreciat după pânzele sale faimoase / volumul cu poeme „Mai sus de umbra durerii”/. Ultimul timp, creează și în relief, portrete în tehnică specială, punctate cu tuș, peniță, dar și pigment japonez. Aplică această tehnică la ilustrații pentru Antologii și Enciclopedii (Gala Poeziei „Șapte inimiRomânia”) cu sute de scriitori autohtoni, și pentru volumele aparte ale autorilor de proză sau vers. Combinând grafica și poezia, creează o formă impresionantă de artă apreciată la justă valoare de experții în domeniu, dar Iurie creează în așa mod și pentru a fi înțeles de generații, nu doar de contemporanii lui. „Toate-s trecătoare, iar oamenii sunt obișnuiți să se arunce după modă.Aprecierile vin mereu la justa valoare de la generațiile următoare. Ce a fost actual acum 200 de ani, noi n-am știut. Ce va fi „actual” cu 200 după noi, va fi pentru timpurile lor, nu ale noastre. Generații noi în care vor fi și experți, dar și oamenii care vor aprecia lucrurile mult mai clar. Vor aprecia cu sufletul, nu cu invidia.”
Maestrul pictează cu ulei, acril, orice pentru a stăpâni destul de profesionist albumele cu icoane sau peisaje, e și portretist talentat. – „Mă inspir din mine însumi. Eu mereu îmi ilustrez stările sufletești.”
Îi plac, în special, momentele în care pictează sub sunetele de vânt, ale stropilor de ploaie, atunci și operele lui, crede el, sunt mai reușite. „Mi-i viața năpădită de ploaia tristă-a zării / Și cad din nori fiorii pe tâmplele visării...” (din „Mi-i viața”)
Pânzele și versurile create le adună în materialul care poate folosit la orice publicație. Nu a imbinat nimic întâmplător, poezia merge separat, la fel și pictura, și cu același succes combină grafica lui cu creațiile scriitorilor româno-basarabeni. Opera lui e influențată de univers în ansamblu. Nu reacționează la ce se discută pe internet; este rezervat, dar stăpân pe sine: „Nu se dau oamenilor din tainele sufletești”.
„Pasiunea pentru pictură vine din străbunei sau răstrăbunei... E genetic. O răstrăbunică de-a mea a fost pictoră bisericească, fiică de Preot. Ouăle pascale le picta cu o măiestrie deosebită. Altă mătușă e Pictoră Emerită în Ucraina, lectoră universitară (facultatea de pictură), o verișoară e ceramistă aici in Moldova, o altă verișoara – sculptoră în Rusia. Totul a început încă din frageda copilărie, de la poemele lui M. Eminescu. Uneori făceam culori din stoarcerea plantelor, pictam totul ce-mi stătea în cale, până și pereții în casă, si butoaiele în beci… dar sunt recunoscător și mulțumesc părinților care mereu m – au susținut. Datorită mamei si tatei, am devenit pictor, apa la rădăcini am avut-o de la ei. Mai mult inspirație e de la Cer, din aer, de la natură. Mă inspiră Opera lui Eminescu. Dar când pictez sau fac grafică eu, deseori, îmi vorbesc mie însumi… Îmi ilustrez sufletul, e totul ce vine din interior. Pun suflet în fiecare lucrare.”
Prin pânzele Maestrului Iurie Brașoveanu – realizezi brusc că viața este nesfârșită, și lumea noastră pare dreaptă și frumoasă. Imaginea artistului plastic se bazează în special pe icoanele cu îngerii sfinți, ale cărora chipuri bisericești le pictează cu atâta măiestrie. După ce aplică culorile, la fel de provocător… este îndemnul la credință. Ca și în poezie, înșiră nu predici, nu instrucțiuni, – o rugă la Bunul Dumnezeu. „O, toate-s trecătoare, și zâmbete, și ură,/ Tu crucea ta o du, căci e-o credință pură./ Durerea te-a ajuns, cu prăbușirea serii,/Dar tu n-ai lunecat în gropile căderii” („Mi-i viața”)
Si dragoste nemărginită pentru femeia iubită – „să aprind acea luminare de neuitare a chipului dispărut la neguri abisale”. Sunt creații ce înregistrează temerile și speranțele marelui artist plastic. Expune lumea interioară, dar nu toți înțeleg atitudinea, unii văd doar chip sau culoarea aplicată și mai mult nimic. Iar poezia maestrului este caracterizată de metafore îndrăznețe, limbaj simplu și structură figurativă, cu mesaj pătrunzător. Uneori nostalgic, trist… Iurie Brașoveanu scrie și pictează – de-a lungul întregii sale vieți creative. E foarte serios, și plin de întrebări metafizice. Teoretic poetul surprinde și fixează ceva evaziv, pentru că fiecare poet și pictor de icoane – simte și exprimă ceva mai flexibil ca gândul, dar când realizezi în ce ai pătruns, se dovedește a fi ea „Dragostea”. Nu puf, ci o saltea cu pernă grea de dureri pentru persoană pierdută în timp…
„Prea greu Pământu-și poartă suflarea sa de patimi,/ Doar Cerul are zborul pe-aripa sa de lacrimi/Și mă scufund în valuri de grele insomnii,/Ce rece îmi e fruntea în beznele pustii.” ( din „Insomnie”)
Personalitatea și creativitatea pictorului coincid în sensul că tot ceea ce Iurie Brașoveanu creează, – trece cumva prin el însuși, gândește și retrăiește, se implică în tot ce reprezentă imaginea vieții. Orice operă de artă poartă amprenta personalității creatorului ei. Prin natura și originalitatea operelor, deja se poate recunoaște autorul, pentru că arta lui a devenit nu doar o expresie a sufletului lui, ci și o reflectare a lumii obiective în versalitatea și relațiile sale diverse, un tablou amplu al vieții, modelul său în ansamblu.
„Părinții mei au fost cei care m-au marcat, dar am avut norocul să învăț în clasa profesorului Gheorghe Gorun, de la Școala de Arte din orașul Sângerei. Grație cunoștințelor acumulate în clasa experimentatului profesor și pictor, am învățat să iubesc natura, să iubesc oamenii, să-l iubesc pe Dumnezeu. Alături de el am reușit să-mi identific propria manieră de a lucra cu pensula, cum să așez culoarea pe pânză, cum să concep o nouă lucrare. Pornind de la o pată de culoare, păstrând gama, echilibrul, inventând compoziția lucrării, până la urmă am reușit să obțin realități artistice. Or, locul de proveniență este principalul „motor” al unei cariere artistice de succes. Am acumulat cunoștințe și o bună experiență de la distinsul profesor și pictor Gheorghe Gorun, pentru că el eliminase culorile de pe pământ și ajunsese să picteze spectral, cu culorile curcubeului, amplificând și exaltând fiecare culoare, care trebuia să fie curată și amplă. Îmi place opera lui Michelangelo, Rembrandt, Repin și Brâncuși. Averea pictorilor e sacrificiul în creație, iar profitul în meserie e mai mult satisfacția sufletească și urmele ce le lași după tine.”
Tângește după anii de studii, atunci când învăța la Colegiul Republican de Arte Plastice „I.E.Repin”/ actual, Alexandru Plămădeală/. Și-a apărat diploma în 1981. Primul său tablou a fost „Prima arătură a primului tractor în Republica Moldova”: „În prim plan un bătrân semi-aplecat ține în pumni pământul proaspăt arat, pentru a realiza acest personaj, mi-a pozat chiar bunelul meu Ion. Răscolesc amintirile și realizez că trecutul mai trăiește în prezentul meu.”
Creativitatea autentică a autorului Iurie Brașoveanu poartă adevăr și frumusețe, și mai multă bunătate. Experiența de viață l-a marcat și prin nedreptăți, nu-i întotdeauna doar pictor, este Om, și foarte inteligent. Trăiește printre oameni, absoarbe destine, le trece pe imagini, grafică, culori… Și, diferă de ei prin emoții închise. Nu admite implicarea cuiva în viața personală, de aceea prezintă interes nu doar prin creațiile sale plastice. Dacă voi scrie că scrie ingenios, se va supăra… Este și el vulnerabil ca toți oamenii de creație.
Semnificația operei unui artist plastic se dezvăluie pe parcursul timpului, pe deplin doar în istorie: – Are dreptate Maestrul. Este conștient de aceasta, și că treaba pictorilor, a poeților – e să creeze, supunând impulsurilor interioare ale sufletului, chiar dacă ei uneori creează la comandă. Inspirația n-o poți vinde, dar poți dărui un tablou frumos. Iurie Brașoveanu, pictor și scriitor – plin de demnitate personală și profesională, conștient de talentul său, nu se consideră mai sus decât oamenii obișnuiți. Oricât de complexe, contradictorii și dificile ar fi caracterele geniilor veritabili, întotdeauna pentru ei sunt mai importante munca și aprofundarea de sine în arta lor. „Sunt un artist care lucrează pentru libertatea sufletului. Lumea mea-i totul ce vedeți în lucrările mele. E o lume abstractă pe care o văd și o trăiesc doar eu. Mânile mele pictează ceea ce-mi dictează sufletul. Și când fac grafică, sau pictez icoane, trec într-o altă lume… Unde e Liniște și Lumină aparte… Unde sunt eu în crezul meu artistic… Prin artă se declanșează revoluția sublimului, al misterului inepuizabil.”
Artistul trăiește prin artă, iar creativitatea este dominantă a personalitații sale. Orice altceva ar fi fost secundar și tranzitoriu, dacă nu ar fi pierderea persoanelor dragi… Viața continuă.
Ca artist plastic, Maestrul Iurie Brașoveanu interacționează cu mai multe curente moderne, creând opere de artă unice, ce îmbină simbolismul și expresionismul până la experimente îndrăznețe cu diferite stiluri și tehnici, ulterior perfecționând și grafica portretistică învăluită cu fanteziile surprinzătoare caracteristice modelului din fața lui. Întrucât interesul lui pentru arte plastice s-a născut devreme, același lucru s-a întâmplat și cu picturile sale ulterior.
Din amintiri: La șase ani, mama l-a luat pe micul Iurie într-o excursie la Muzeul Național de Artă de pe Ștefan cel Mare, villa Herța. Au întrat, ținându-se de mână. Ghidul povestea ceva despre istoria artelor, brusc văzu copilul și voi să o facă pe înțeleptul: cică, un copil nu are ce căuta într-un grup pentru maturi, căci sunt tablouri serioase ale marilor maestri, pe care sunt redate nuduri, iar pentru copil se va găsi ceva mai util afară – floricele și fluturași. Atunci mama i-a spus că poate achita un alt bilet pentru maturi „numai, vă rog, să-l lăsați să vadă și el tablourile. Că l-am adus la muzeu să vadă opera de artă. Fluturașii și floricele le vede acasă.”
Excursia, desigur că l-a marcat pentru întreagă viață…
Se spune că Dumnezeu mișcă mâna pictorului de icoane. Opera pictorului Brașoveanu a treptat iconografia basarabeană în rândurile celor mai impresionante realizări ale culturii naționale, cât și mondiale. A pictat în biserici, în temple europene. Ce înseamnă a picta icoane? Fețele sfinților, trăsăturile biblice, culori mai moi, figuri măiestuoase, tenul cald apropiat culorii trupului. Maestrul a completat imaginile sfinte cu detalii individuale, conturând figurile și pliurile vestimentațiilor, a înseninat clar chipurile clasice și le-a făcut mai vii pe fundalul întunecat sau roșu-maro. Punct cu punct, linii de pensulă cu ulei pe icoanele pe care au apărut trăsături umane realiste. Pictarea catedralelor sunt cele mai monumentale lucrări ale pictorului.
Iurie Brașoveanu prin creația lui a dus faima moldovenilor departe de hotarele ei. Pictează și restaurează opere de artă în Franța, România, Moldova, dar și în Italia, țara în care e stabilit cu traiul de câțiva ani. Opera lui înfrumusețează prestigiosul Salon „Marlboro Classics” din Paris. Lucrări de restaurare precum Villa Rey din Torino, villa de reședință a regelui când Torino era capitala Italiei. Iconostasul bisericii „San Massimo” patriarhatul Moscovei din Torino, 30 de cărți ilustrate ale poeților din Moldova, România, Armenia, Brazilia, Italia, Israel și Cuba, 13 icoane, creație proprie, reproduse în 9 cărți de specialitate italienești, etc. „A te manifesta ca artist peste hotarele țării nu este greu dacă ai în preajmă valoarea creației tale ca călăuză. Urmele care le lași în umbra ta fac un pod de lumină, care te înalță și îți permit să înțelegi rostul aflării tale pe drumul provizoriu….”
El moaie peniţa în culorile trecutului, prezentului, universului, se inspiră din sentimentele de dragoste, din creaţia lui Eminescu. Culorile i se duc după vis. Râde ochiul, privirea ce lasă el în urma liniilor grafice înşirate cu gândul. Adâncul său sufletesc, flămând de frumos ia culoarea pe aripa inspiraţiei şi reuşeşte să creeze asemenea lucrări de grafică, ca acele treizeci – vernisate recent pentru publicul din Moldova. Le priveşti, le contemplezi şi simţi miracolul lor, lumina, culoarea – o revelaţie. Am apreciat că picturile sale sunt zigzaguri de stea. Parfumul timpului în desenul lor devine etern. Artistul recunoşte că este supus acestei meserii prin vis şi prin cuvânt artistic, poetic. Pe cât e mare grafician, asemenea şi poet… Creând, îşi potoleşte zvâcnetul sufletului, virtutea talentului. Când pictează şi crează forme, simte cum se consumă. Fiorul creaţiei îi alimentează trăirea. Rămâi devorat de acest talent, de arta lui – un echilibru perfect în fiecare lucrare. În acest dans al culorilor şi liniilor, el susţine că îl vede… –
„Simbolismul e o Taină. Prin acest miracol, îl oprești pe spectator în fața operei tale, impunându-l să gândească, să mediteze. Doar cine poate vedea Lumina Luceafărului, va simți zborul și arderea din Pasărea Măiastră, roua de lângă rădăcinile copacului împletită în scară, treptele căruia ating cerul, oul – enigmă, inelul fără început și fără sfârșit contopit din apă și pământ, aer și foc…; „Oprește-te, Omule… și privește la Cer, căci ești Simbol al Universului! Am trecut prin circumstanțe atenuante ale vieții care mi-au marcat popasul mai evident prin grafică. Deoarece ea poate conține o combinație de text, ilustrate și culoare, fapt care m-a îndreptat către premeditarea unei selecții. Realizez lucrări în acuarelă, ulei și pastel – pe pânză, lemn sau piatră, dar pe hârtia între alb și negru mă aflu în toate culorile Universului, în care distincția imaginară poate deveni ambiguă. În așa fel creez și combin simboluri, într-o formă reprezentativă de idei și imagini.”
Personalitatea lui Eminescu în picturile artistului plastic:„În toate expoziţiile mele de la Chişinău şi cele din străinătate am abordat în permanenţă tematica eminesciană. Am ilustrat Scrisorile lui Eminescu, poemul „Împărat şi proletar” şi alte lucrări. Nu m-am despărţit niciodată de creaţia eminesciană. Ea mă însoţeşte pretutindeni”; „Cu poezia lui Mihai Eminescu am crescut de mic. Cărțile fiind frumos ilustrate, lăsau impresii plăcute. Au format în subconștient, ca un tandem – colac împletit în două forme, egale ca lungime, greutate și mărime – poezia care pictează, și pictura care scrie. Când scriu poezia e ceea ce-mi dictează sufletul, iar când pictez e autoportretul lui. Arta e naștere, viață și moarte, toate frumos îmbinate cu o trecere dintr-o formă în alta. Conceptul de artă e conceptul de dragoste – un sentiment foarte emoțional în starea de fericire, unde simțul moral și estetic au contopire cu o altă persoană – O DĂRUIRE! Între mine și artă e o dăruire reciprocă. Să credem în Dumnezeu care a creat Universul. EL, care a existat înainte de veacuri și a dăruit frumusețea cosmică pentru oameni. Desenez pe hârtie un punct și o linie, dându-le viață, căci ele sunt mișcare și interval de timp ce merg împreună spre cele veșnice.” /Iurie Braşoveanu/
În aceste clipe, poetul Iurie Brașoveanu finișează un poem cu 101 strofe care va fi publicat ulterior!
Varia personalități despre Iurie Brașoveanu:
Nicolae DABIJA: „Magia artei. Iurie Brașoveanu își învață privitorii să vadă, ca și cum i-ar învăța să citească lumea. Graficele lui te descătușează, îți dau vedere, îți dăruiesc aripi, te fac liber.Pe el nu-l interesează zăpada decât dacă are câțiva corbi pe ea.Nu-l interesează muntele decât dacă vede cel puțin un fir de iarbă răsărind dintre pietre.Nu-l interesează cerul decât dacă are un Dumnezeu în el. O sală cu lucrări de-ale lui emană evlavie, ca o biserică a artei.El nu schimbă lumea, ci o re-inventează. Universul gândit de artist e plin de bunătate, de frumusețe, de echilibru, de perfecțiune.El rescrie cuvintele cu ajutorul liniilor. Care pot spune multe – totul vrea să creadă graficianul – pentru cel care știe să le citească.Încă o dovadă că scrisul și desenatul sunt lucruri diferite. Un exemplu ar fi Picasso din ultimii săi ani de viață, care picta genial, iar când ajungea să-și semneze lucrările, abia dacă găsea cele câteva litere ce-i alcătuiau numele.Literele artistului sunt desene care alcătuiesc concepte filozofice, lieduri muzicale, poeme întinse.În tot ce face Iurie Brașoveanu e un poet, unul care nu se aude, ci care se vede. Poemele lui grafice vorbesc ochilor. Ele se întâmplă sub privirile tale. Plasticianul evadează în propria lui ficțiune. Într-un proces de înzdrăvenire a valorilor, într-un act de reînrădăcinare a sensurilor.Lucrările sunt situate între granițe –, ca o altă Basarabie a spiritului, exilată între ceruri care au murit și bolți care abia se nasc – acestea, precum nisipurile mișcătoare, își schimbă locul, de la o clipă la alta, de la un spațiu la altul, de la un privitor la altul. I le poți vedea cu adevărat doar dacă le porți în tine, doar dacă le aveai în inima ta cu mult înainte de a te întâlni cu ele într-o sală de expoziție, unde încerci nu sentimentul că le vezi, ci acela că le revezi, nu bucuria că le cunoști, ci – că le recunoști.Diderot credea că arta supremă nu poate viețui fără a-și demonstra caracterul uimitor.Mirarea se transmite de la meșter la privitor, care dintr-o persoană care admiră devine o persoană care se miră. De atotputernicia artei, de lumea ei încăpătoare de sensuri, de visul acesteia de a schimba lumea, de a o face mai bună, mai frumoasă și, prin urmare, mai rezistentă.Iurie Brașoveanu – cel mai important grafician basarabean la ora actuală – cucerește sălile de expoziție ale Europei, fiind un călător care își poartă lumea cu sine, un cetățean al Universului imaginat chiar de arta sa.El seamănă cu magicianul Kircher, care, ni se spune, în prezența reginei Christinei a Suediei, ar fi recreat un trandafir, pe care inițial, dându-i foc, l-a prefăcut în cenușă). Iurie Brașoveanu recreează trandafirii noștri incendiați de intemperiile istoriei, redându-le culoarea proaspătă a petalelor, foșnetul blând al frunzelor, mireasma lor cerească.Asistăm la o magie care nu poate să aparțină decât marii arte, cea pe care o profesează Iurie Brașoveanu, acest grafician unic și artist plastic de excepție din Europa de azi.”
Maria Mardare – Fusu: „Aveți Ochiul care vede conținutul sufletului, dar și măiestria de al reda pe chip! Uimitor, nespus de frumos este Grigore Vieru! Admirație!”
Poeta Renata Verejanu:„Orice lucrare a pictorului Iurie Braşoveanu este o metaforă. Este un joc de simboluri cu trecerea unei forme în altă formă. Lucrările lui Iurie Braşoveanu vin din profunzimea poeziei lui Mihai Eminescu.”
Nour Gheorghe: „Pentru „Eminescu-Eternitatea”- Felicitari maestre Iurie Brasoveanu! si pentru cei care nu stiu , va fac cunoscut ca aceasta lucrare deosebita a fost premiata cu Trofeu la Concursul International ,,Univers Romanesc XXL ,,sectiunea Grafica-Pitesti.”
Victoria Rocaciuc: „Autorul recurge la diverse forme de simbol, abordat suprarealist, geometric, cu elemente de abstract. Constituită din mai multe puncte, transparența structurilor sale grafice se asociază cu pictura neoimpresionistă, realizată în tehnica pointelistă.”
Ion Birsanu: „Am fost întotdeauna coplesit de lucrarile, de maiestria, de omenia marelui nostru pictor Iurie Brasoveanu…M-am convins ca el este si un mare poet…Bravo…Va cuprind maiestre, ne mindrim!”
Ludmila Cotoman: „Mai presus de orice, omul poate fi cunoscut prin creaţia lui, în totalitatea ei sau în ce are mai valoros. În lucrarea omului stau – ca o comoară într-o zidire –gândurile lui. Graficianul IURIE BRAŞOVEANU trăieşte retras, dar munceşte pentru om, pentru universul său spiritual. Năzuinţa artistului înseamnă muncă, visarea artistului înseamnă muncă, iar obiectele facerii sunt rezultatul trăirilor sale în faţa vieţii…”
Victor Ciobanu: „Excelența Sa a binevoit să ilustreze și coperta volumului meu de poezii „Iubire împletită-n vers”, apărută în 2019 la tipografia „Tipocart Print”, pentru ce țin să-i mulțumesc frumos încă odată. O perioadă de timp a activat în Torino (Italia) în calitate de grafician, pictor, restaurator de icoane etc., dar niciodată maestrul n-a uitat de părintele său, având grijă de el, chiar aflându-se departe de hotarele Republicii Moldova. Însă, viața mai are și întorsăturile ei, când moartea ne fură persoanele dragi sufletului. Astfel, la 11 decembrie curent (2021), la orele 4 spre dimineață, într-un mesaj scurt bunul meu prieten îmi scrie „A murit tătunea”. Tătunea tot tătune rămâne, chiar dacă copii lui sunt la a doua tinerețe. Și acum, drag prieten, când încă lacrima nu s-a uscat și fumul de tămâie mai persistă în casa părintească, vreau să-mi exprim încă o dată condoleanțele și să-ți amintesc că viața nu s-a terminat, iar noi, în numele copiilor noștri și în amintirea părinților, trebuie s-o continuăm… ”
Date biografice, activități, premii
Iurie Brașoveanu – PROFESOR, ARTIST PLASTIC, POET – Membru Titular al Uniunii Artiștilor Plastici din Rebublica Moldova, Membru al Academiei Mondiale de Literatură, Membru de Onoare ,,Trofeu XXL,,(România), Membru de Onoare în Mişcarea Internatională ,,Poetas del Mundo”(Italia), Membru WAPA-(World Association of Performing Arts), (Organizația Mondială a Artelor Interpretative).
Iurie Brașoveanu s-a născut la: 7 noiembrie 1962, satul Copăceni, raionul Sângerei (județul Bălți) din Republica Moldova. Fiul lui Gheorghe (Ion,Vasile) și Lidia (Gheorghe,Alexei) Brașoveanu (Primul din cei 4 copii ai familiei). A studiat la Şcoala cu clasele I-VIII, (anii 1969-1977) din s.Copăceni. (Gimnaziul Adrian Păunescu). Școala de Arte Plastice pentru copii din or. Sângerei (1975-1977). Colegiul Republican de Arte Plastice „I.E.Repin” (A.Plămădeală).(1977-1981). Studiază la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” (Facultatea de Grafică și Pictură,1984-1989). Fiind profesor de gradul întâi, conducător al reuniunii metodice a profesorilor de arte plastice, timp de 20 de ani (1981-2001), a predat arte plastice la catedra școlilor din or. Sângerei.
În Italia se află din 2001 și activează ca liber profesionist. Face restaurări în renumita ,,VILLA REY”. Vila-reședința regilor, când orașul Torino era capitala Italiei. S-a ocupat în prevalență de pictura iconografică, tablouri religioase și portrete, restaurări de mobilă de anticariat, icoane și tablouri. Semnează cartea proprie de versuri „Mai sus de umbra durerii” în 1997, editura ,,Ruxanda” din Chișinău (Republica Moldova); Semnează volumul ,,TRECUT-AU ANII” 2020,Editura ,,Mușatinia”Roman, Neamț(România).
A editat albumul de portrete ”Oameni iluștri”, dedicat unor personalități ale culturii române. Albumul a apărut în versiune electronică și cuprinde 200 de pagini, în care a inclus 70 de portrete, grafică și versuri din creația sa. ”Este un album de grafică alb-negru, în care sunt toate culorile universului. Aceste două culori simbolizează nașterea și moartea și despart lumina de întuneric. Lucrarea vine ca un recviem pentru cei plecați în eternitate. Aici sunt portretele poeților Mihai Eminescu, Veronica Micle, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari ș.a. A realizat și multe lucrări de grafică, pictură de șevalet, restaurări și icoane. De asemenea, a restaurat două icoane datate din sec. XVI, care se află la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Moncalieri, Italia. În același timp, artistul a participat la toate expozițiile de grup de la Centrul Expozițional ”Constantin Brâncuși”, iar actualmente este prezent cu lucrări în trei expoziții din România. A fost președinte al juriului la secțiunea grafică, la Concursul Internațional de Arte „Trofeu XXL 2021”, ediția a V-a, din București.
AUTOR al lucrărilor de grafică, pentru ilustrarea a 30 cărți de poezie a unor autori din Moldova, România, Italia, Armenia, Brazilia, Izrael și Cuba. (2001-2022). Autor a 13 ICOANE (stil bizantin), PUBLICATE în cărți de specialitate italienești.(2008-2013). GRAFICIAN ,,ASCIOR,, – Asociația pentru Civilizația Ortodoxă (România). ILUSTRATOR la săptămânalul ,,LITERATURA ŞI ARTA”, (Rep.Moldova). MEMBRU și PREŞEDINTE AL JURIULUI la varia CONCURSURI NAȚIONALE și INTERNAȚIONALE. Prezintă numeroase expoziții personale și de grup în Republica Moidova, România, Italia, Turcia, etc. Premiat cu medalii, trofee, diplome și distincții la mai multe Concursuri și Festivaluri Naționale și Internaționale (POEZIE și GRAFICĂ)
Premii și distincții: Premii acordate de săptămânalul „Literatură și Artă” (pentru arte, 2008, 2015; pentru critică, 2013; pentru grafică, 2017); Decorat cu medalia jubiliară „Eparhia Chișinăului – 200 de ani” (acordată de Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove în semn de recunoștință pentu activitatea sârguincioasă spre binele și întru mărirea Bisericii Ortodoxe din Moldova, 2013); Premiului “Simpatia publicului” (acordat la Expoziția Internațională “Dumnezeu din inima mea”, organizat la mausoleul „Bela Rosin” din Torino, 2014); Diploma de onoare a Galeriei “Elle” (pentru operele expuse, contributul și prestigiul adus galeriei, făcând-o să-i crească faima pe plan cultural, Preganziol , Italia 2016); Diploma de excelență acordată de Biblioteca românească “Grigore Vieru” din Torino (pentru prezentarea critică a artistei Simona Liliana Cumpăratu la Expoziția Personală de Pictură și Grafică „Dincolo de Culori”, 2016); Diploma de excelență acordată de Muzeul Național de Artă al Moldovei (pentru Expoziția Personală de Grafică „Poduri de Dor”, 2017); Diploma de excelență acordată de revista „Orizonturile Bucuriei” (în semn de mulțumire pentru meritele deosebite în promovarea activitatii ASCIOR, pentru creșterea responsabilității naționale, a nivelului cultural și duhovnicesc al societății, 2017); Trofeul “Univers românesc XXL” (la secțiunea Grafică, acordat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Pitești, 2018); Diploma de excelență (sectiunea Grafică, acordat de Academia Olimpică Română, filiala Vâlcea, 2018); Premiul “Centenarul Marii Uniri” (acordat în cadrul Galei Premiilor Uniunii Internaționale a Oamenilor de Creație, ediția I, la secțiunea “Artiști plastici contemporani”, 2018); Premiul “Marele Eminescu” (acordat de Cenaclul “Grai Matern” pentru lucrările sale excepționale expuse la vernisajul expoziției “Eminescu în poezie, cântec și arte plastice”, organizată la Centrul Academic “Mihai Eminescu”, Chișinău, 2019);
Ordinul “Sf. Ierarh Simion Ștefan” (acordat de Biserica ortodoxă autocefală din Republica Moldova și Mitropolia ortodoxă română de stil vechi din Transilvania, pentru păstrarea și promovarea culturii românești, identității naționale și a credinței ortodoxe strămoșești, înmânat în reședința Mitropolotană din Câmpia Turzii de Petru, Mitropolit al Transilvaniei, 2019); Membru Titular UAP R.Moldova. În 2020 devine Laureat al PREMIULUI săptămânalului „Literatura și arta”, a obținut Titlul de merit „Premium”, la Concursul „Eleganța Iubirii” – Creații literare și Artă în imagini, din Montreal, Canada, premiul special la Concursul național „Uniti per la legalita” din Italia, premiul UNU la Concursul Internațional „Elogiul iubirii”, secțiunea grafica și pictura, din România, a fost desemnat „OMUL ANULUI 2020”, la Gala Premiilor de Excelență a Academiei Națiunii Române: „Este rezultatul muncii creative care semnifică recunoștința din partea unui consiliu de personalități de înaltă cultură spirituală, or puțini sunt acum care depășesc invidia și ura, punând pe piedestalul LUMINII – DRAGOSTEA, având curajul, puterea și dorința de a aprecia la justa valoare FRUMUSEȚEA din OM. Cu pietate pentru Excelența Sa, Domnul Valeriu Mocanu – Președintele Academiei Națiunii Române!”
În 2022 – Premiul „Tonitza” la Concursul Internațional „Elogiul Iubirii” (România); Premiul „MICHELANGELO BUONAROTTI”, ca Președinte de Juriu (secțiunea Pictură) la Concursul Internațional de Artă „LA FONTANA DELL AMORE” din Italia.
„Să n-ai încredere niciodată în puii de năpârcă, până la urmă tot te mușcă”. Precum spunea neuitatul Sherlock Holmes, „toate cele mai groaznice crime se comit tocmai în locuri liniștite și îndepărtate”… Și aici, într-un loc potrivit, sămânța unui maniac îndobitocit zace brusc în zeci de fecioare nevinovate! Tinere, care tremură de frică, încercând să prevină răul ce vine! Fete inocente dispar sau mor prin suicid, pentru că unii părinți sau mirii, le consideră târfe, alte intrigi mai sunt țesute, iar mafiotul misterios Jucatorul sau partenerii de poliție corupți apasă pe trăgaci, țintind propria lor cocardă de poliție!- „Nimănui nu-i place să-i între poliția în casă, pe neașteptate. Chiar dacă se crede om cinstit, cu frică de Dumnezeu și de legile pământești, pe care știe că le-a respectat cu sfințenie. Cei mai temători sunt oamenii cu o educație precară suspicioși pe felul cum își fac agenții de poliție treaba și temători că vor fi trași la răspundere pentru te miri ce. La urma urmei e bine că există poliția, atâta vreme cât stă la locul ei și te apără fără să se apropie de prea mult de tine, gândesc acei cetățeni simpli.” O poveste despre modul în care relațiile dintre rude și colegi pot schimba întreaga soartă și, în cazul personajului principal. Este dilema unei polițiste cu dragoste de neam. La un moment dat în viaţă nu te mai interesează pâinea bună sau rea nici la propriu, nici la figurat, ci te interesează viaţa sufletului – care nicăieri nu este mai bună decât acolo unde ai văzut pentru prima dată lumina zilei. „Patriotismul e unul dintre cele mai josnice motive invocate de care-și urmăresc propriile interese, iar acesta e cel mai murdar pe care l-am văzut…”;„Nu vezi ce vremuri trăim? Vin emigranții, ne ocupă pământurile, ne înlocuiesc limba și obiceiurile, ne iau fetele și le schimbă religia, după care toarnă o droaie de copii musulmani. Țiganii se inmulțesc și ei ca iepurii, iar românii migrează sau se retrag în cercul lor tot mai strâmt, în casele tot mai asaltate de violența fanaticilor, a răufăcătorilor. Ești tânără, sănătoasă, frumoasă și deșteaptă. Viitorul poporului nostru stă în oamenii ca tine și ca logodnicul tău. Am văzut ce se întâmplă în alte țări, deci știu ce vorbesc.” Magia judiciară este un lucru subtil și periculos. Ea necesită nu doar cunoaștere aprofundată de practici magice, ci și de curaj personal. Polițista Delia le cuprinde pe ambele. Ea își știe meseria. Nu se sfiește de dificultățile următoarei anchete, ba chiar cere să fie ea cea responsabilă. Nicio frică în fața amenințărilor și vrăjitoriilor ilegale. Și oricum s-ar învârti cazul, Delia, devenită comisar de poliție, nu se va putea lipsi de sfaturile infractorilor înșiși, pentru că în orașelul ei, unde slujește din voia sorții, se pregătește o adevărată naștere ale fecioarelor. Unele chiar s-au sinucis .. Și problema poliției, ca în toate timpurile – să găsească și să neutralizeze criminalii. – „În Justiție trebuie să ai răbdare și să calculezi fiecare pas, dacă vrei ca vinovatul să ajungă la condamnarea meritată.”; „Pe bună dreptate se spune că primul pas e cel mai important, dar și cel mai greu.Doar că trebuie să știi în ce direcție sa-l faci…Acel pas poate consta într-o prima atingere a unei persoane, o primă lacrimă prin care sufletul își dărâmă zidul de apărare, un prim cuvânt de înțelegere și încurajare.” Un roman care captivează cu o lume originală și atent lucrată, precum și cu atenția autorului la psihologia criminalilor și la cele mai mici detalii. De asemenea, este important ca cititorii să înțeleagă intriga detectivului neobișnuit. Anchetatoarea Delia investighează aparițiile bruște ale fecioarelor însărcinate. Ancheta o duce la descoperirea sarcinii nedorite la ea însăși, iar ulterior descoperă că acest caz are legătură cu rudele și chiar colegi ai tatălui decedat. Și ea, Delia, pornește pe urmele tatălui, va investiga și va câștiga, în cele din urmă…- „Era o fată mândră – la propriu și la figurat – și cu speranța că-și va găsi un bărbat care să pună dragostea mai presus de situația materială și un copil al altuia. Chipul ei luminos, ochii mari și inteligenți, părul bogat care-i cădea într-o cascadă pe umeri, fizicul încă perfect, dar, mai ales, convingerea că totul va fi bine erau motive suficiente să creadă că va răzbi, în cele din urmă. Chiar și de una singură.” Doar că dintr-o dată, ultima investigație este teribil de încurcată într-o minge strâns împletită. O crimă care a legat-o personal în același venin, făcând-o și pe ea însărcinată fără implicarea vreunui bărbat… – „În aceste momente, i-ar fi prins bine măcar o prietenă adevărată sau un coleg care să o susțină. Dar o polițistă devotată profesiei nu-și putea găsi uțor o persoană de încredere, nici între cei cu care lucra și nici în timpul liber, oricum prea puțin în ceea ce o privea…” „Zâmbea amar când a strecurat această percepție, pentru că nu era o femeie superstițioasă, fiind convinsă că soarta stă în mâna fiecăruia și numai accidentele o pot influența.” Nu lipsește tema dragostei, doar că voi lăsa cititorul singur să se alimenteze cu aceste sentimente din carte: „Se spune că o femeie, atunci când nu reușește să-și găsească un bărbat pe care să se bazeze și să-l iubească, și-l creează. Unele o fac doar în visuri, altele trec la treabă în realitate.” Sau „Iubirea nu vine ca furtuna și nu se dărâmă la primul cutremur. Dragostea la prima vedere e o pasiune care poate fi trecătoare. Ea trebuie construită în timp, cărămidă cu cărămidă, cimentată cu alte sentimente și gânduri comune…” Și, încă: „Adevărul, cât ar fi de periculos într-un început de relație, trebuie spus din start, altfel riscă să te oblige la un amalgam de minciuni din care nu mai poți ieși cu conștiința împăcată.”
Adică, ai grijă și pe cine iubești că poate fi el criminalul! Autorul scrie în așa fel încât să vrei să te dizolvi în textul lui, să te apuci de cuvinte cu mintea și să reușești să afli cine-i de vină. Aici fiecare cuvânt își are locul său și o propoziție poate înlocui câteva pagini de descrieri. Dar spre surpiză, afli criminalul doar la sfârșitul romanului, oricât n-ai bănui pe toți din start. – „E greu să te zbați o lungă perioadă să afli un secret, dar și mai dificil este după ce îl descoperi și nu știi ce să faci cu el. Dacă e ceva mai puțin important și ai niște prieteni cu care să-l împarți, poate deveni cel mult un subiect de bârfă sau amuzament. Dar când e vorba de un lucru foarte grav și nici nu ai cu cine să-l împărtășești, se transformă într-o piatră care-ți apasă inima și îți chinuie gândurile.” Ingeniozitatea creativă a lui Petru Racolta este de netăgăduit. Și, în același timp, el construiește o poveste intrigantă și integrală, adâncindu-te mult în care, este deja dificil să te desprinzi. Romanul repartizează varia genuri – detectiv, fantasy, misticism, realism magic – dar toate sunt unite de „ciudățenia” inerentă scriitorului, filosofie și fantezia lui fără margini. – „Se spune că omul devine mai înțelept la bătrânețe, dar cele mai condensate gânduri îl încearcă atunci când știe că i-a rămas foarte puțin de trăit. Fiecare după viața pe care a dus-o și realizările spirituale pe care le lasă în urma lui. Cei care au oferit și au dăruit iubire, dar sentimentele frumoase s-au transformat într-o moștenire sufletească pentru omenire, vor zâmbi împăcați în fața morții, mulțumiți că au rodit cu folos. Dar aceia care s-au luptat pentru sine, acumulând bunuri materiale și pierzând timpul prin petreceri numeroase, folsindu-le ca pe un drog pentru a-și colora viața, vor pleca din ea cu mare părere de rău. În acele ultime zile or să priceapă cât de prețioasă a fost fiecare zi irosită, cât de puțin au contat banii și petrecerile cu care se lăudau. Cât de mult ar fi putut dărui și cât de puțin au făcut-o, ce multe lucruri bune ar fi putut face, dar cât de puține au realizat!” Deci, linia detectivului din roman este combinată organic cu ficțiunea vizionară despre viitorul tehnologiilor de clonare prin transferul de conștiință. Pe lângă intrigă în sine, din amintiriile eroilor aflăm despre trecutul personajelor, și la urmă autorul divulgă în detaliu despre lumea viitorului și trăsăturile sociale și legislative prin mintea unui criminal teribil. În special, cititorii vor da de întuneric, sânge, împușcături, evenimente misterioase, descrieri ale problemelor existențiale de corupere în poliție, cu care personajele principale se confruntă în paralel. Iar Delia, elementul călătoriei în investigații, este obligată să dea de realități incredibile, observând conexiuni ciudate ale unor colegi și aparent imposibile și coincidențe care nu ar trebui să existe într-o lume adevărată. O jumătate din carte – se acumulează ritmul, intensitatea și emoția. Pe măsură ce crește gradul de murdărie, abominație și cruzime, revelat în sufletele umane. În unele momente, devine aproape neplăcut din punct de vedere fizic. Delia, fără să vrea, va trece de multe încercări. Și care va fi finalul romanului, să afle cititorul singur. Romanul este scris foarte autentic și realist. Nu te gândești deloc la fantezie, istoria poate fi reală, prinde și te face să empatizezi, să te obișnuiești cu imaginile relației dintre personajele principale, precum și cu imaginile celui de-al doilea plan (relativ vorbind). Anume studiul atent al acestora este motorul principal și demnitatea romanului, care depășește toată negativitatea. Cartea este ambiguă, nu poți conta pe o lectură ușoară, dar merită atenție. Ca urmare, ce-mi place mult de tot, este optimismul incurabil al autorului Petru Racolta: „Suntem încredințați că după orice furtună apare soarele, care liniștește natura și sufletele oamenilor, prin mângâierea razelor blânde… Dar rănile provocate de orice furtună nu se șterg cu buretele, ci au nevoie de timp pentru a se cicatriza, a revigora speranțe și a crea o noua stabilitate.”
Impresii_viata_carti_blog, #Recenzie de #Svetlana_Vizitiu, 2022
Alte surse despre autor și referințe literare: Radu Prodan:„Pe urmele tatălui, cel de-al doilea roman publicat de Petru Racolta la editura SIONO, conține o idee cu totul indeită, iar revelarea acesteia constituie o reală surpriză… Petru Racolta creează o problemă pornind de la o întrebare banală și, printr-o construcție realistă a evenimentelor, poartă cititorul prin meandrele unei intrigi stufoase și spumoase, din care nu lipsește umorul din colțul gurii, cu care ne-a obișnuit scriitorul maramureșean” „Petru Racolta este un autor cu ștate vechi, dacă putem spune asta, cărțile sale abordând o pleiadă de subiecte, de la povești pentru copii #Revolta_din_ogradă, science-fiction #Planeta_Paradis și, în fine romanul polițist combinat cu o fantezie debordantă, reprezentat de cele două producții menționate aici: #Fetița_care_visa_pentru_alții și #Pe_urmele_tatălui… #Povestirile_unui_maramureșean, autorul fiind originar din Seini, unde trăiește și în prezent. Regăsim aici un scriitor cu un umor mai degrabă intuit decât afișat, o ironie subtilă ce devine, uneori, auto-ironie, înveșmântată într-un limbaj care, fără a fi laconic, nu se pierde în mai multe direcții de odată, ci rămâne ancorat pe subiect, în tușe clare, fără echivocuri. Dacă ar fi să tregem o concluzie, cărțile lui Petru Racolta ar putea fi comparate cu o litografie extrem de detaliată, a cărei complexitate rezidă în redarea cu precizie a celor mai simple elemente și îmbinarea lor, iar rezultatul este un tot unitar cu o coerență și o coeziune remarcabile”
„Dacă cel de alături nu crede în ceea ce faci, e un păcat nu contra ta, ci contra lui. Dumnezeu care, dacă a pus în tine o sămânță de har, te va întreba, atunci când vei veni în fața Lui, ce-ai făcut cu ceea ce ți-a dat, – ție, mai mult decât altora – iar tu neglijându-l ai comis, așa cred, un păcat care poate fi comparat cu o omucidere a unui copil conceput, căruia nu i-ai dat voie să se nască.”/N. Dabija/
„M-am născut într-o bibliotecă, dar nu una obișnuită, ci una plină de icoane și cărți bisericești. Era biblioteca celui care mi-a fost un exemplu în toate, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi. Multe din discuțiile noastre mi-au fost învățături de mare folos în viață, mai cu seamă cele despre credința în Cel de Sus. Părintele este reprezentantul unei generații de sacrificați ai istoriei și cel care mi-a semănat germenele credinței.” A avut o copilărie fericită, pentru că a fost plină cu cărți. Generația lui a fost una foarte norocoasă, luând în considerare faptul că nu avea televizor, internet, dar aveam foarte multe cărți, care i-au ajutat să crească și să nu rătăcească prin istorie. Atunci când a deschis ochii, i-a deschis pe nişte cărţi: cărţi pe sub paturi, cărţi pe sub masă, cărţi, cărţi, cărţi în toată casa bunicilor lui– Ioan şi Ana Dabija – unde a văzut lumina zilei… Nicolae Dabija avea vreo 12 ani când, aflându-se pe o câmpie din preajma satului, o pană a căzut de undeva de sus, la un pas înaintea lui. A ridicat ochii spre cer, dar el era pustiu. Astfel n-a văzut nici o pasăre. S-a aplecat și a cules-o de jos. Și a crezut că e o pană de înger. A mers acasă, a introdus în ombilicul penei o mină de creion și a scris atunci prima lui poezie. Era despre rujă, numele basarabean al trandafirului, de care erau atunci pline grădinile satului: ,,Dintre toate florile pe lume/ numai ruja cel mai mult / o mângâi și-i spun pe nume, / o cuprind și o sărut.// Nu de-atâta că e floare, / mândră floare între flori, / dar că sfânta ei culoare / cea mai vie e în zori.” A fost cel mai fericit atunci când, elev fiind, i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu într-un vis, iar a doua zi a primit la țară, unde se afla, o scrisoare de la publicația „Tinerimea Moldovei” prin care poetul Nicu Stegaru îl anunța că poezia lui „Stele” va fi publicată în numărul următor al ziarului. „De-a lungul zilelor pe care le-am trăit, m-am străduit să fiu vrednic de lumina acelui vis de adolescent, care m-a făcut cel mai fericit.”
Scriitorul Nicolae Dabija a avut un rol important în lupta de renaștere națională din Republica Moldova, a susținut revenirea limbii române la grafia latină și decretarea ei ca limbă oficială în RSS Moldovenească! Aproape jumătate din călătoria lui pe culmile literare, a dedicat-o misiunii de redactor-șef la ziarul „Literatura și Arta”, publicație care a avut un rol important în lupta de renaștere națională la sfârșitul anilor ’80. În timpurile sale bune, săptămânalul depășea tirajul de 260.000 de exemplare. Volumul de debut „Ochiul_al_treilea”, a fost ca un fascicol de lumină intensă în literatură. Cartea a scris-o în 1970, când, fiind exclus din facultate pentru „acțiuni antisovietice” (citea cărți românești și scria pe „ici-acolo” conspectele de student cu alfabet latin), s-a aflat un an de zile în satul de baștină. Deși la apariția volumului din 1975, care a așteptat cinci ani de zile în sertarele editurii, a fost calificat cel mai reușit volum de debut, n-a putut să publice din el nici măcar un singur rând. Apariția lui, care a însemnat și anularea interdicției la semnătură din presă, Dabija a comparat-o cu o descătușare a luminii, ținută sub oboroc.
„Tata a fost un om modest şi n-a suferit niciodată de vedetism. Din contra, considera că fiecare dintre noi îşi are locul lui în viaţă, iar aprecierea trebuie să vină întotdeauna din altă parte. Aşa că nu-i plăcea să iasă în evidenţă, să-şi etaleze meritele (deşi avea multe), ori să adauge la numele lui: poet, academician, scriitor, ziarist, deputat etc. Semna simplu: Nicolae Dabija. Iar dacă se întâmpla să citească vreun articol cu laude la adresa lui, lua pixul şi tăia din el toate cuvintele care i se păreau exagerate, mărturisind că: „Mai bine e să te laude Dumnezeu, decât omul”. /fiica Doina Dabija/
După absolvirea școlii medii, în anul 1966, Nicolae Dabija a fost admis la Facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Chișinău, fiind exmatriculat în anul III pentru activitatea pro-românească: „Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi, înainte de a fi arestat în 1947 şi condamnat la ani grei de Siberie „pentru că a construit o mănăstire în scopuri antisovietice” (aşa scrie în sentinţă), a reuşit să salveze uriaşa bibliotecă mănăstirească. Când am venit la universitatea din Chişinău, am adus cu mine nişte volume din acea bibliotecă: Iorga, Eminescu, Stere, Russo. În ele scria altceva decât ne spuneau profesorii la ore. Nu ştiam pe atunci, copil sosit de la ţară, că există securitate, nici eu, nici grupul de la ziaristică: ne certam cu profesorii, lectorii se temeau de noi, decanul ne ruga să nu punem întrebări la seminare, ne îndemna chiar să nu frecventăm anumite obiecte (istorie, filozofie, ateism), la care se spuneau cele mai multe minciuni. În anul trei, când patru studenţi – subsemnatul, Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc şi Ion Vicol – au fost exmatriculaţi, toată grupa, caz unic în fosta URSS, a scris cerere să plece din universitate. A fost un scandal enorm. Până la urmă, din cei 25 de colegi, 21 au rămas. Azi toţi sunt scriitori, ziarişti, personalităţi binecunoscute în Basarabia. Dar acea lecţie a însemnat mult pentru fiecare dintre noi: am învăţat cum să fim solidari, ca astfel să rezistăm împreună. Am fost restabilit peste un an la facultate, nu la Ziaristică însă, ci la Litere. Dar în acel an, cât am lipsit de la Chişinău, izolat în satul de baştină Codreni, lângă Căinarii lui Mateevici, am scris cartea mea de debut „Ochiul al treilea” şi am citit saci de cărţi, pe care părintele Serafim Dabija mi-i trimitea de la Cernăuţi. Fără acel moment dramatic, biografia mea ar fi fost incompletă, iar experienţa mea de condeier ar fi întârziat. Până la urmă, am ajuns să cred că acea încercare a fost una norocoasă pentru destinul meu ulterior. Cred de atunci că, dacă în viaţă eşti umilit pe nedrept, Dumnezeu numaidecât îţi va trimite o aripă, ca să te ajute să te ridici.”
„Se schimbă doar înălțimile, nu și visurile”. Într-un poem intitulat „Rugă” Dabija afirma despre poezie următoarele:„ Rugă-cântec, rugă-plânset, rugă-blestem (naivă, credulă, nebună) /de aed care speră cu un poem / c-ar putea face lumea mai bună.”
,,Când ești umilit pe nedreptate, atunci Dumnezeu îți trimite o aripă ca să te ridice”
A avut o mare cumpănă, în vara anului 2007 Nicolae Dabija a căzut într-o prăpastie lângă Țâpova: „Această nenorocire s-a întâmplat în ziua de 7 iulie 2007, ora 19. Chiar dacă unii spun că cifra șapte este una norocoasă, pentru mine aceasta a însemnat prăbușirea la fundul unei prăpastii. Căzând de la înălțimea de 9 metri, pot spune că am rămas întâmplător în viață. Totul se datorează Celui de Sus care m-a ajutat să trec peste această încercare. Am simțit că Dumnezeu m-a binecuvântat, astfel după această încercare am publicat cartea ,,Tema pentru acasă”, o biblie a suferinței basarabiene, care este una din cele mai citite cărți. Succesul acestei cărți se datorează în mare parte faptului că am expus experiența unică prin care a trecut neamul nostru și nu am imitat literatura străină. Se spune că, înainte de a muri, omului i se arată filmul vieții sale în câteva fracțiuni de secundă. Eu am văzut acest roman, eroii săi, care parcă încercau să mă ajute în perioada internării mele în spital. Meritul acestei narațiuni este că am putut transforma suferința în fericire.”
Nicolae Dabija despre:
„Prieteniaînsăși e o lecție. De ce? Pentru că Dumnezeu îți dă rudele – bune, rele, pe care le ai – pentru toată viața, pe când prietenii ți-i dă pentru totdeauna. Prieteniile adevărate pot fi numite și transplant de suflet. Nu dorim nimic mai mult decât o revenire la firesc. Suntem o așchie de popor românesc ruptă cu o bucată de țară, în urma înțelegerii dintre cei doi mari tâlhari ai istoriei, Hitler și Stalin, și astfel trebuie să fim înțeleși și de comunitatea internațională, dar și de fiecare dintre noi.”
Despre omenie, omul și natura: „Dimineața e mereu un început, e o alegere de a fi și de a te simți tu… în orașul tău! Chișinăul pentru mine poate fi blând, iubitor și cuceritor doar dimineața, când lumina te cuprinde de la frunte la tălpi, un fel de dimineață permanentă…Căutăm să fim eroi, căutăm să fim vedete, căutăm să avem bunuri materiale, să le facem pe toate pentru a avea ceva în schimb, dar oare ce oferim noi că ni s-a dat viața?! Omul trebuie să poarte natura după el. Omul fără împăcare și dragoste e ca un copac fără ramuri. Cu fiecare ocazie încerc să mă întorc la natură și de fiecare dată când ajung să merg printre firele de iarbă și țărână înțeleg că îndepărtându-ne de noi pierdem ceva esențial, ceva foarte valoros, pierdem Omenia.”
Fericirea: „Predispoziția cuiva de a fi fericit se naște în familie: dacă părinții se iubesc, sunt fericiți, buni la suflet, se susțin reciproc, această energie se transmite și copiilor lor.”, A fi fericit într-un cuplu este simplu. Acolo fericirea vine din respectul pentru celălalt, care înseamnă, în viața de zi cu zi, a-l înțelege și a te face înțeles”.
„Personalitatea lui Nicolae Dabija este asociată, pe bună dreptate, cu prestanta revistă Literatura şi arta condusă de poet din 1986, adică treizeci şi cinci de ani, un adevărat bastion al luptei anticomuniste în ultimii treizeci de ani, cu atâtea merite în trezirea conştiinţei naţionale. Cel pe care-l aşezăm între sfinţii preacuraţi ai poeziei româneşti, Nicolae Dabija, era şi un om al acţiunii, al gesturilor clare şi sincere în social, era, aşa cum spunea cândva Grigore Vieru, ,,cea mai complexă personalitate din Basarabia şi o dovadă că Basarabia n-a murit şi n-are de gând să moară.” /Daniel Corbu/
„Nicolae Dabija este poetul cu cea mai mare popularitate în Basarabia şi unul dintre cei mai citiţi publicişti din Europa. Opera acestui poet circulă în peste 20 de limbi. În revista #Literatura_şi_Arta a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, al cărei arhitect este din anul 1986 i-a adus poetului Dabija o binemeritată reputaţie… Născut într-o cetate asediată, cum este Basarabia, acest poet cu nume de voievod pare să fi fost predestinat de a intui şi exprima în poezie şi publicistică – într-un fel nemaipomenit în cultura românească de după Eminescu – starea de spirit şi aspiraţiile românilor pe care îl reprezintă în scrisul său, într-un stil sofiani, încărcat de revelaţii, specific culturii ortodoxe…”(George Bajenaru, SUA, în „Cuvântul românesc”, Hamilton, Canada, noiembrie, 1998.)
Opere_literare – în luna mai 2020, i-a apărut o carte de proză, pe care a intitulat-o „Prima dragoste e totdeauna ultima”. Timp de o lună pandemică agențiile de difuzare ale cărții au vândut online peste 4000 de exemplare de carte. „Tema pentru acasă” e un roman de dragoste și moarte. În carte, eroii sunt puși în condiții-limită. Ei pierd aproape totul, dar nu-și pierd dragostea unuia pentru celălalt, care le ajută să recupereze totul. Celelalte cărți de proză „Nu vă îndrăgostiți primăvara”. „Te blestem să te îndrăgostești de mine!” și „Prima dragoste e totdeauna ultima” tratează și ele acest sentiment vechi de când lumea și pururi nou – dragostea.”-N.Dabija
Romanul Temă_pentru_acasă – o scriere despre regăsirea de sine, un roman percutant, profund, despre ființarea în timp și spațiu a unui personaj aflat într-o situație tragică, dar prin biografia căruia poate fi recuperată în istorie. „A spune cuiva te iubesc este o invitație la veșnicie.” Scriitorul Dabija reușește să ne transporte în trecutul sovietic prin această poveste de dragoste ce înflorește în acea perioadă dificilă pentru omenire. Mihai Ulmu, învățător în școala din Poiana, este arestat de către soldații sovietici. După arest, acesta este judecat și trimis în Siberia în lagărele de concentrare. Una dintre elevele sale, Maria Răzeșu, este îndrăgostită de Mihai și decide să plece în Rusia și să-l găsească… Pe lângă faptul că ne învaţă ce este dragostea adevărată, Maria şi Mihai reuşesc să ne dea şi o lecţie de viaţă, o lecţie de viaţă şi de moarte. Apropiat de profunzimea ideatică a unor autori precum Dostoievski, Borges sau Bulgakov, poartă marca originală a unui mare prozator de limba romană. „Nu-i înveți pe alții ceea ce vrei, nu-i înveți ceea ce știi, îi înveți ceea ce ești.”- Spune Dabija în roman, apoi: „Memoria e ca un ghem pe care nu mi-ar ajunge nici veșnicia ca să-l depăn până la capăt. Și, dacă m-aș trece eu, copilul meu ar vorbi mai departe ceea ce n-am reușit eu să rostesc într-o viață de om. Iar dacă n-ar reuși nici el- să fiți atenți la ce îngână ierbile din cimitire!”; ” – Pentru că deznădejdea e încă viață, la limita ei dinspre moarte, dincolo de care nu mai urmează nimic, dar e viață totuși, viață încă.” O carte care ne reamintește nouă, basarabenilor, cine suntem, care este istoria noastră ca popor și cui „datorăm” tragedia noastră…
Cartea a ajuns la a patra ediţie şi, conform datelor furnizate de Asociaţia Bibliotecarilor din republică, aceasta „a fost împrumutată de biblioteci de peste 100 000 de ori, find cea mai citită carte de beletristică naţională din ultimii zece ani.” Este o naraţiune despre intelectualitatea basarabeană de după 1940, în care e inclusă şi preoţimea, un roman despre dragoste şi despre deportări. ’’ − Părinte, îl mai întrebă poetul, de ce să ne omoare nişte indivizi doar pentru că nu suntem ca ei?! Mai răi sau mai buni, mai deştepţi sau mai proşti, dar suntem şi noi oameni, avem şi noi ca şi dânşii ochi, urechi, inimă, mâini, picioare, doruri, gânduri, speranţe, disperări.’’ Autorul ştie convingător cum să pună personajele sale să realizeze adevărate meditaţii pe marginea acestui subiect – credinţa în Cel de Sus. Aceste pagini sunt memorabile şi unele care dau romanului Tema pentru acasă o semnifcaţie spirituală unică.”
” – Aici la marginea lumii, între viață și moarte, oamenii nu atât sunt, cât devin alții. Așa cum ființele mușcate de vârcolaci se transformă în vârcolaci, la fel și oamenii slabi, fiind încolțiți de fiare, se transformă de multe ori, la rândul lor, în fiare. Suferința îi unește pe oameni, dar îi și învrăjbește. Dar nu-ți pierde deznădejdea!” /N. Dabija/
Cititorii despre „Temă pentru acasă” – „Mi-a plăcut frumusețea prin care sunt descrise personajele și locurile, dându-le astfel viață. Am sperat la un deznodământ mai fericit, însă precum a fost soarta a sute de mii de români moldoveni – sfârșitul a fost trist, dar demn. Recomand cu drag acest roman! /Ion Bargan/ ;
– „Dabija mi-a intrat în suflet de la prima pagină. Temă pentru acasă e un roman aparent simplu, fără a ieși în evidență prin narațiune, scurt, însă emoționant, mai ales pentru români. Suferințele basarabenilor din anul 1940, când URSS i-a invadat, situația intelectualilor, cărora Dabija le și dedică romanul, trimiși la muncă zilnică în lagăre în Siberia, precum și instalarea fricii într-o Basarabie săracă, însă plină de credință sunt câteva din temele pe care Dabija le abordează. Povestea profesorului de literatură Mihai Ulmu este povestea unui om cult, cu principii și credință, care ajunge în Siberia, unde realizează ce înseamnă cu adevărat să fii om. Aceasta e și tema pe care le-o dă elevilor săi înainte să fie luat de la oră de soldații URSS. Ce înseamnă să fii om cu adevărat? E o artă sau un destin? După mulți ani, profesorul și elevii lui se reîntâlnesc cu răspunsul la această întrebare. Maria Răzeșu este exact femeia basarabeancă care crede în Dumnezeu și în destin, care merge până la capătul lumii în căutarea a ceea ce îi e sortit, care îndură ce îi dă Dumnezeu și e fericită pentru soarta ei. E un personaj deosebit, frumos construit, care te face să te simți mândru de originea ta. Cu o femeie ca Maria până și taigaua siberiană pare un Rai. – Recomand această poveste scurtă, ce surprinde foarte bine esența neamului nostru, apropierea noastră de Dumnezeu și de natură, de artă și de viață. Nu are cum să nu te emoționeze scena în care soldații URSS iau portretul lui Eminescu și îl înlocuiesc cu cel al lui Stalin, iar elevii îl dau jos și îl pun după catedră, sau nunta lui Mihai și a Mariei în taiga, în mijlocul naturii, sau interogatoriul la care a fost supus Mihai în biserică, sau scena finală în care Mihai strigă din nou catalogul” /Ana Stanciu-Dumitrache/
„Romanul „Tema pentru acasă” este în primul rând o satiră a societăţii totalitare, o caricatură a regimului stalinist. Scenele uneori suprarealiste te îngrozesc, dar şi te amuză uneori, tocmai pentru că autorul intenţionat accentuează absurditatea comportamentului uman. Textul este presărat abundent cu expresii aforistice, meditaţii filosofice asupra condiţiei umane. Natura e descrisă într-un registru voit poetic. Cartea merită nota maximă.” /Valentin Eni/
„Te_blestem_să_te_îndrăgostești_de_mine” – un roman sublim, care, prin simpla narare a unei povești de dragoste (im)posibile, reliefează faptul că iubirea este o ciumă de care nu se moare, dar nici nu se trăiește. Un adevărat poem epic, opera lui Dabija dobândește, pe parcurs, un lirism extraordinar, în care visezi, te pierzi și, într-un final, te regăsești. Exact ca-n viață. În roman Nicolae Dabija abordează subiecte dificile și sensibile, lucru care îl obligă pe cititor să se îndrăgostească iremediabil de scriitura sa.
Total diferită de „Tema pentru acasă”, „Te blestem să te îndrăgostești de mine” este o lectură ceva mai ușoară, dar cu aceeași încărcătură emoțională; încapsulează povestea de iubire a cuplului primordial din Basarabia, poveste care este un soi de ac de siguranță, pilon de sprijin pentru ceea ce numim astăzi n-a fost să fie. „Neamul nostru e condamnat să iubească. El nu s-a raportat niciodată la lume, ci a raportat lumea la el.”; „Durerea e unica bucurie a vieții mele. Dacă mă mai doare ceva, înseamnă că încă n-am murit de tot. Voi trăi, Maria!” – din ‘„Te blestem să te îndrăgostești de mine” N. Dabija.
„Dragostea de țară eu aș compara-o cu dragostea de mamă. Vei întâlni de-a lungul vieții tale mame (ale altora) mult mai frumoase, mult mai tinere, mult mai bogate, dar o vei iubi mereu cel mai mult pe una – pe cea care ți-a dat viață.”… „Este foarte important ca unui copil să i se spună o rugăciune. Pe când eram copil, bunica mă învăța să îmi fac cruce, iar tata mă învăța să scriu. Eu am confundat aceste lucruri astfel țin pixul cu trei degete ca și cum m-aș ruga. În felul acesta scrisul pentru mine este ca o rugăciune. Este foarte important ca omul să-l descopere pe Dumnezeu cât mai devreme, pentru că până la urmă, cu toții îl căutăm pe Domnul. Copilul care știe Tatăl Nostru este un copil salvat, care va fi ajutat de Cel de Sus. Spun acest lucru, deoarece recent am ascultat o emisiune la radio în care un copil din România povestea că era în mijlocul mării și s-a scufundat vaporul pe care se afla. Deși nu putea să înoate, a început să spună Tatăl Nostru și în timp ce se zbătea în apă a văzut că a venit spre el o bârnă de care se agățase. Băiatul respectiv spunea că se simte foarte norocos că Cel de Sus i-a transmis o astfel de bârnă care i-a salvat viața.” -„Noțiunea de patriot în Republica Moldova trebuie reinventată. Or, la ora actuală, toți trădătorii de neam, toți vânzătorii de 30 de arginți ai idealurilor naționale, toți cei care conspiră contra poporului moșilor și strămoșilor lor, își zic „patrioți”, afirmând că trădările și lepădările de Neam le fac în numele convingerii lor de patrioți.”… „Patriei mele îi doresc să fie și patria mea și a copiilor copiilor mei, nu doar a celora care vociferează la mitinguri „Maia Maldova!… Republicii Moldova îi doresc să se regăsească în drumul ei către sine, să-și afle locul său pe hărțile lumii în contextul Țării de la care a fost ruptă în 1940, să se debaraseze de ideea marxistă că sărăcia ar fi o virtute, mai ales la nivel statal, să prospere copiii ei – fiicele și fii plecați în lume – revenind Acasă, ca împreună să-și poată clădi Viitorul, unul mai bun, pe care aceștia și-l merită cu prisosință.” – Nicolae Dabija/
Date biografice, referințe și activitatea literară:
Nicolae Dabija /n.15 iulie 1948- 12 martie 2021/ poet, academician, scriitor, ziarist, deputat, – este autor a peste 80 de volume de poezie, proză și eseuri. În ultimul deceniu, Nicolae Dabija a editat trei cărți de proză. Romanul lui „Tema pentru acasă” (2009) a ajuns la cea de-a opta ediție, cu peste 100.000 de exemplare vândute, fiind tradus în mai multe limbi, ceea ce constituie un record pentru o carte de proză românească și apreciat în Franța cu prestigiosul Premiu „Prix de l’ Autre Edition” și care a apărut și în Statele Unite ale Americii.
Nicolae Dabija s-a născut pe 15 iulie 1948 în satul Codreni, raionul Cimișlia. În perioada 1966 – 1972 a studiat în cadrul Universității de Stat din Moldova, Facultatea de Ziaristică. Pe parcursul activității sale profesionale a fost lector la catedra de literatură română a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, lector superior la catedra Știinţele comunicării a Universității Libere Internaționale din Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, preşedinte al Societăţii „Limba noastră cea română”, preşedinte al „Asociaţiei Oamenilor de știinţă, cultură şi artă din Republica Moldova”, vicepreşedinte al „Ligii culturale a românilor de pretutindeni”, preşedinte al „Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova” etc.
Numele lui Nicolae DABIJA este legat de istoria celor mai notorii publicații din țară cum ar fi: revista „Nistru” (ulterior „Basarabia”); revista „Orizontul”; săptămânalul „Literatura și Arta”.
A fost distins în anul 1988 cu Premiul de Stat al Republicii Moldova în domeniul literaturii şi artei, iar în 1995 cu Premiul Academiei Române „Mihai Eminescu”. Pentru remarcabila sa operă poetică şi pentru implicarea sa în redeşteptarea spiritualităţii româneşti i s-a acordat în anul 2000 Ordinul Steaua României în grad de Comandor. În anul 2010 Academia de Studii Înalte din România îi acordă titlul de „Honoris Causa” şi titlul onorific de Academician în semn de înaltă preţuire şi respect pentru întreaga activitate; în 2013 obține titlul onorific „Om emerit”, iar în anul 2014 în semn de înaltă preţuire pentru promovarea culturii, limbii şi spiritualității românești i se acordă Ordinul „Meritul cultural” în grad de Mare Ofiţer. Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Seul (Coreea de Sud) i-a fost acordat în 2020 poetului Nicolae Dabija, Nicolae Dabija este scriitorul român cu cele mai multe premii internaționale, între acestea enumerându-se: Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Trieste (Italia) în 2014, Marele Premiu „Dulce Maria Loynaz” la Festivalul Internațional de Poezie de la Havana (Cuba) în 2017, Premiile „Sceptrul Poeziei” (Macedonia) în 2015, „Danubius” (Ungaria) în 2018, „Bogdani” (Albania) în 2018, „Giacomo Leopardi” și Premiul pentru Poezie la Festivalul Internațional de Poezie de la Fontana i Liri (Italia) în 2015, Premiul „Lʼamour de la Liberté” (Franjța) în 2018, Premiul Internațional al Literaturii (Coreea de Sud) în 2019 ș.a. La acestea, în acest an se mai adaugă o înaltă distincție: Marele Premiu și medalia de aur ale Festivalului Internațional de Poezie de la Seul (Coreea de Sud), care s-a desfășurat on-line cu peste 300 de participanți din diferite țări ale lumii în perioada 26-27 septembrie 2020. Un juriu format din cinci poeți, profesori universitari de la diverse instituții din Coreea de Sud a decis să-i acorde acest cel mai înalt Premiu literar în valoare de 5000 de dolari pentru „sensurile profunde” ale creației sale, „pentru ineditul metaforei, care „deschide ferestre în zidul cotidianului” (trimitere la distihul poetului „Doru-mi-i de Dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră”, devenit cunoscut în lume. „Prin acordarea acestui Premiu, nu e apreciată doar creația mea, ci și cea a tuturor creatorilor de cultură din Republica Moldova, o țară mică cu istorie milenară”, a menționat în discursul de acceptare a acestui premiu poetul Nicolae Dabija. La ediția din 2019 a Festivalului de Poezie de la Seul, unde a fost prezent, poetului i se acordase Premiul Internațional pentru Literatură, susținând cu această ocazie la Universitatea din Seul conferința „România și Republica Moldova – cele două Corei ale Europei”. În 2020, în cadrul ceremoniei de premiere care s-a desfășurat în orașul Changwon, patria poetului Dal-jin Kim, clasic al literaturii coreene, Nicolae Dabija a rostit on-line un discurs la conferința „Schimburile culturale – ca niște transplanturi de vise”, transmisă și de televiziunile din Coreea de Sud și publicată în presa literară. Nicolae Dabija, PSALM „Nu am, Doamne, nimic, şi-s bogat. Sunt, Doamne, cel mai bogat, că te am. Cu fiece mugur ce iese din ram – Te-am aflat, cu cerul ce-mi intră în casă prin geam! Nu Te supăra, Doamne, că port roura-n gene, că cel mai fericit am fost, fără să ştiu: când sfâşiat eram de fiare în arene Tu mă strângeai la pieptu -Ţi, ca pe-un fiu… Şi ce uşoare-s lanţurile grele şi piatra de sub cap mi-e pernă moale – în locul unde lacrimile mele se întâlnesc cu râurile Tale!”
Este autorul cărților: „Ochiul al treilea”, Chişinău, 1975; „Apă neîncepută”, Chişinău, 1980; „Zugravul anonim”, Chişinău, 1985; „Maraton printre gloanţe”, Râmnicu-Sărat, 2008; „101 poeme”, Bucureşti, 2009; „Privighetori împăiate”, Iaşi, 2009; „Poeme pentru totdeauna. Opera poetică.”, Iaşi, 2011; „Tăceri tălmăcite-n cuvinte”, Botoşani, 2014; „Pe urmele lui Orfeu”, Chişinău, 1983; „Libertatea are chipul lui Dumnezeu”, Craiova, 1997; „Icoană spartă, Basarabia”, Craiova, 1998; „Drumul spre biserică”, Chişinău, 2013; „Urma sârmei ghimpate”, Râmnicul Sărat, 2013; „Manifest de Unire”, Bacău, 2013; romanul „Tema pentru acasă”, Iaşi, 2009; nuvele „Nu vă îndrăgostiţi primăvara!” , Chişinău: Editura pentru Literatura şi Arta, 2013, etc.
A părăsit această lume pe 12 martie 2021 în urma complicațiilor Covid-19, o personalitate, un om care și-a dăruit întreaga viață culturii și limbii române.
„În acea Zi Sfântă a Unirii, pe care sper s-o apuc, n-am să fac nimic altceva decât să mă bucur.”
#Impresii_viata_carti, #Svetlana_Vizitiu, sef sector BM
,,Nicolae Dabija în amintirile contemporanilor” este un dar al prietenilor, care adună aprecieri critice și mărturii despre viața și opera poetului, unul dintre sfinții preacurați ai poeziei, una dintre marile valori naționale românești.”/”NICOLAE DABIJA ÎN AMINTIRILE CONTEMPORANILOR”, o carte a mărturiilor despre viața și opera poetului orfic Nicolae Dabija. – Daniel Corbu/
Cea mai mare fericire e atunci când îți strigi părinții și ei îți răspund, în viață. Mă gândesc des la bătrânețe după ce a murit tata. Interesant, când voi fi și eu la 80, aș putea fi așa cum doresc? Văd mulți bătrâni, văd cât de greu le vine să rămână singuri. Cum suferă din cauza sinelui său, cum își creează dificultăți și probleme. Observ dorul lor, singurătatea… Cum voi fi eu la etate adâncă? Nu știu. Dar vreau să rămân o persoană bună, fără marasm și mofturi. Oamenii îmi spun că sunt bună; eu mă cunosc mai bine. Nu mă alintă nimeni, nici copiii, nici ceilalți… Mă alinta doar tata, și o făcea mereu, mămica era mai severă, dar tot ea se ruga la tata să ne jelească pe noi, copiii lor. Eu, însă eram copil special, nu dau detalii… Nu știu, nu știu cum voi fi. Fără aripi nu mă simt în siguranță. Iar aripii dintotdeauna mi le cream pentru că aveam sprijin… Acum stai și te gândești să nu te apuce vreo Deltă / Variolă… Mult depinde de ce boli te pot apuca, căci în dureri nervii te doboară imediat, și nu contează dacă ai caracter dur. Le spun copiilor să aibă grijă de sănătatea lor, atunci și eu mă voi simți mai bine. Sper ca ei să nu mă lepede la adânci bătrânețe, nu le pot „ruga” acest lucru. Realizez că în etate e bine să nu te lase lumea în pace. Și copii să nu mă lase în pace. Voi sta cuminte, fără dinți, voi mânca puțin, doar să-mi fie cei dragi alături sănătoși. În familie…
Simplu, e atunci când o femeie rămâne calmă pentru reputația ei, fiind alături de cel mai frumos, cel mai responsabil bărbat. – Genul masculin? Ce ar fi? E atunci când femeia știe: El – nu va trăda, nu va umili, și nu va fugi cu rușine. Asemenea bărbați, azi sunt puțini. Practic nu există. Nu există, pentru că nu sunt educați corect. Contează mult pentru un bărbat să nu pâlpâie ca un drapel… Azi, bărbații (nu toți, desigur), nu sunt capabili să răspundă pentru faptele sale, pentru cineva cu atât mai mult, pentru că părinții prea îi protejează și-i întrețin atâta timp cât sunt în viață. Și ce-i greu de conștientizat, e că crezi că îți educi corect fiii, și ulterior rezultă că ei sunt absolut diferiți prin comportamentul lor de parcă nici n-ar fi frați și n-au fost crescuți de aceeași mamă. Oamenii spun, societatea confirmă, cică sunt Cei 7 ani de acasă! – eu voi spune, sistemul e de vină, dar și genele moștenite… Nu-mi reproșați, știu ce spun.
Totul trebuie experimentat în această lume, testat și apreciat… Nenoricirea, boala, trădarea, durerea, ipocrizia – totul trecut prin inimă ca prin mașina de tocat. Și tuturor ceva nu le-ajunge. Ba ninsoarea se topește rapid, ba dimineața vine târziu, ba zile calde nu ne ajung. Da, tuturor mereu ceva lipsește… Dar trăind zilele rămase, brusc observi, nimic nu ne lipsește. Nimic, doar anii nu ne mai ajung, sau nu sunt suficienți pentru a mai fi supărat pe cineva. Și pentru viață, ca să te bucuri din plin de ea…
Criteriul dăruinței noastre? De suflet ceva? Un criteriu pentru talentul musical? Muzicalitatea și, de asemenea, știți, să ieși pe scenă cu curaj să-ncepi o „coală albă de hârtie”. Să fie ceva în timbru, în interpretare, în ochi… Ceea ce se numește. Farmec. Și trebuie să cucerești complet publicul. Și tot el să rămână îndrăgostit de tine, pentru trei minute, cel puțin…
La început credeam că Internetul a devenit brusc prietenul nostru. Că putem schimba informații veridice, să ne susținem reciproc. Și-apoi, am realizat că este o capcană. Noi scriem ceva, ne umflăm în pene, și avem impresia că Facem ceva, cu iluzia că e o treabă bună! Iar mașina strașnică pentru distrugerea umanității continuă să avanseze sistematic! Îm fiecare zi, de la noi știri mondiale, fiori pe spate, vreau să mă ciupesc și să-mi revin din această groază! Cum de am devenit brusc participanții acestui roman înfricoșător de „science fiction”?! Acum este clar, că nu a fost brusc, că nu demult timp, oamenii din întreagă lume au fost prostiți, transformați într-o turmă, și scopul principal a fost să mănânce delicios, să cumpere ceva din super-marcketuri strălucitoare și… să se „scufunde” în TV/ internet. „Societatea nu vede nimic, deoarece este ținută într-o stare de hipnoză profundă. Oamenii n-au fost niciodată atât de întunecați ca acum. Omului nu-i dau nicio șansă să se oprească și să înțeleagă ce se întâmplă. Seriale fără sfârșit, unul mai stupid ca altul, muzică pop vulgară, filme agresive și pofticioase, cu acuratețe care să afecteze subconștientul, astfel cultivând spiritul egoist și violent. O persoană normală, în scurt timp, se transformă într-un animal fără principii, ducând o viață absolut lipsită de sens. Acestea sunt valabile pentru toată lumea.
Ce să facem? Să realizezi că așa ca înainte nu va fi niciodată! Și nici nu e nevoie. Este momentul potrivit de conștientizare. Fie, să realizăm că întreagă lume în ultimul timp, cu toleranța sa, lipsa spiritualității, distrugerea unicității culturale a țărilor și popoarelor sub masca globalismului, psihologia consumătorului a mers complet în direcție greșită. Să ne spunem:„Stop!”, să nu ne fie frică. Să înțelegem că totul în această lume este stăpânit de Dumnezeu, numai El, și nu virușii, injecții, Conducători, organizații internaționale. Că în fiecare dintre noi există o părticică a Domnului, că suntem Oameni, suntem unici, spirituali… Nu trebuie să devenim o turmă numerotată! Și mai întâi de toate, aruncă ecranele cu persoanele provocătoare care ne nimicesc mințile prin știrile lor putrede!
La sfârșitul după-amiezii reci, primesc o vizită neașteptată de la cei doi copii ai mei. Unul este medic, celălalt inginer. Ambii au succes în profesiile lor.
În urmă cu mai puțin de o săptămână am suferit moartea iubitei mele soții. Încă mă simt abătut de pierderea care a schimbat direcția și sensul vieții pentru mine.
Stând la masa din sufrageria unei case simple, în care acum locuiesc singur…..am început să vorbim. Subiectul este despre viitorul meu. Un fior imi curge pe coloana vertebrala. În curând încearcă să mă convingă că cel mai bun lucru pentru mine este să locuiesc într-un azil de bătrâni.
Reacționez… susțin că umbra singurătății nu mă sperie pe mine și mai puțin bătrânețea. Dar copiii mei insistă „îngrijorați”? Regretă, între timp, că apartamentele lor spațioase sunt mari dar sunt ocupate și de aceea nu pot fi cu unul sau altul… așa spun ei. De asemenea, fiii și nurorile mele sunt foarte ocupați. Deci nu ar avea timp cum să mă vadă.
În favoarea mea, susțin fără prea multă convingere că, în acest caz, ar putea foarte bine să mă ajute să plătesc un îngrijitor. În fața mea, medicul și inginerul spun că, în realitate, ar fi necesari „trei îngrijitori în trei schimburi și toți cu contract de muncă”care ar fi, în vremurile noastre de criză, o mică avere la sfârșitul fiecărei luni.
Refuz să accept propunerea de a locui într-un azil. Și aici vine o altă sugestie: ei îmi cer să vând casa.
Banii vor fi folosiți pentru a plăti cheltuielile unde voi locui, unde voi merge pentru mult timp, ca să nu-și facă nimeni griji. Nici ei, nici eu.
Mă predau argumentelor pentru a nu avea mai multă putere să înfrunt atâta ingratitudine și răceală. Am închis buzele și nu vorbesc despre sacrificiul pe care l-am făcut de-a lungul vieții pentru a -i creste …..Nu am spus că am încetat să mai călătoresc cu familia …să frecventez restaurante bune, să merg la teatru sau să schimb mașina …ca să nu le lipsească nimic, etc. .,,,,la cîte am renunțat. . Ma ridic fără să scot un cuvânt, mă hotărăsc să-mi adun lucrurile….si in scurt timp, văd o viață întreagă rezumată în două valize. Cu ele mă îmbarc spre o altă realitate, mult mai grea….un cămin pentru bătrâni, departe de copii și nepoți.
Astăzi, în brațele singurătății, recunosc că am putut să-mi învăț copii mei valori morale..dar nu le-am putut transmite nici unuia dintre ei o virtute numită RECUNOȘTINȚĂ!
Vina este a noastră pentru că le dăm mereu ceea ce vor sau ce cer, când ar trebui să-i învățăm că trebuie să le „câștige”…cum ..?Lucrând cu efort, ajutând la curățarea casei, la gătit, la spălat vase etc., până la maturitate să știe că lucrurile se realizează cu mult efort și că sunt responsabili să își iubescă părinții pentru că i-au învățat să fie copii buni .
Tinerii de azi te caută atunci când vor ceva, când au nevoie de tine….dar bineînțeles că există și excepții.
Recunoștința trebuie învățată, nu este inclusă în inima omului, decât dacă dragostea și frica de Dumnezeu au fost insuflate mai întâi. Îmi cer scuze că am exprimat ceea ce cred, dar să știți că atunci când vor deveni „bătrâni” vor dori să fie bine tratați de copiii și nepoții lor și asta nu se realizează cu bani, ci cu bunătatea semănată în inimile lor
Îmi plac oamenii cărora nu le este rușine de sentimentele lor – nu se abțin de îmbrățișări, glume, zâmbete, afecțiune, iubire. Care sunt deschiși în dorințele lor, care sunt deschiși în acțiunile lor. Au ceva unic și rar – sinceritate… și curaj!
Am avut o viață lungă pentru a învăța să prind clipele de inspirație. Clipele care vin pe neașteptate în microbuz sau troleibuz, la o plimbare sau la bibliotecă; în socializare, în timpul lecturii, în timp ce ascult muzică bună; și atunci când privesc pe geam sau un film, și chiar când fac curat… Merg mult pe jos, ori la serviciu, și-mi place să fac planuri, îmi aranjez gândurile sau admir natura. Singură cu natura, acea stare care normalizează sentimentele, emoțiile ce îmi impun o stare de inspirație… Muzica, marea, blogul – totul mă inspiră și aduce rezultate, în comunicare cu oamenii, cu oameni normali, de la care vine o energie pozitivă. Mă inspir cu un serial reușit, mă gândesc la ceva frumos, fie și la un eventual text; o cafea delicioasă cu spumă, imagini de la mare, apusul sau răsăritul soarelui, peisaje montane, recunoștința unor colegi, discuțiile cu nepotul și copiii mei… Mă inspiră istoriile reale, poveștile de dragoste cu oamenii / bloguri, de succes, talentați și interesanți. Marea, aerul, departe de casă (uneori). Unde poți citi sau privi îndelung la orizont și corăbii… În tăcere, gândind în liniște. O romantică incurabilă. Fie, admir oamenii care sunt mai buni decât mine. Întotdeauna vor exista oameni mai buni, mai inteligenți și mai înțelepți! Ei sunt cei care mă inspiră. Clasica prin faptele sale este eternă, de câte ori apelăm la ea, descoperim ceva nou și surprinzător în percepția noastră asupra lumii. Unele persoane găsesc armonia în rând cu iubirile sale, cu care ajung la adânci bătrâneți. Iar cea mai colosală inspirație descopăr în mine, privind anii mei de experiență, și realizez calea petrecută din adolescență până cea de acum… Mă inspiră – onestitatea, decența, persoanele empatice!.. Ideile, proiectele și rezultatele muncii mele. Apare un stimulent pentru a continua drumul mai departe. Inspirațiile mele /repet/ vin de la copiii mei, au atâta energie, atâta dragoste și aceste emoții sunt neprețuite… Nu contează unde și datorită cui, ci anume inspirația – să o simți, s-o prinzi și să realizezi cât mai mult aceste clipe. Ador în acest timp să ascult saxofonul, pianul și chitară într-o melodie lină și bucurie tot mai inspirătoare… Nu se caută, – inspirația ades se așteaptă. Există Muza poeziei, a muzicii, a picturii… Cea care apare la oamenii creativi din voință proprie. Principalul lucru este să ai în apropiere un prieten care să-ți spună o cale de ieșire dintr-o situație dificilă… Uneori e foarte greu să prinzi inspirația, fiind, mai ales, într-o stare proastă de spirit, atunci crezi că te îneci în depresie. Eu, în acest caz îmi dau niște palme peste obragi, pentru a mă trezi la realitate: viața e scurtă de tot, ca pe aripile vântului – azi este și mâne nu e… Iar tu, vrei să-ți pierzi timpul plângând în depresii și să te distrugi cu antidepresive? Atunci când există atâtea lucruri și oameni frumoși împrejur, și tu te pierzi cu cei care te scurg de energie? – Nu te cufunda în gânduri lungi, trezește-te, și – fuguța la bucurii, clasică și oameni luminoși, – nu te vor lăsa chiar dacă au obosit de tine! Trebuie să Crezi!
Important, să te amintești de Dumnezeu și atunci când ți-e foarte bine!.. Mă inspir cu credință, speranță în tot ce-i bun se va întâmpla. Și când mă doare – mă rog și dedic dragostea Domnului. Dumnezeu e Creatorul nostru și dintr-un motiv oarecare, a creat tot ce avem și ne înconjoară, pentru a veni la El cu iubire absolută și armonie în suflet… Inspirația vine și pleacă. Un oftat ușor și brusc va dispărea, Și cât de dulce e această clipă: Pentru o cale nouă și dreptul de-a o avea… Iar tu, atât de mult aștepți momentul trecător, Prietenii, atenție, – să vezi, să speri.., Atât de sincer tulburând al sufletului zbor, Când inspirația revine înapoi din cer… Îți ordonezi și gândurile în minte, Ca inima să-ți cânte cu o vioară, Din nou – în căutare importantă de cuvinte, Și, Poezia ta – devine o primăvară!
Nu căuta locuri în viața cuiva.. Când trăiești în inima unei persoane, nu ai nevoie de un anumit loc – de un pat sau de un acoperiș… Tu ești în el… iar el este casa ta. Dacă omul este al tău, el va fi mereu cu tine. Indiferent de circumstanțe, momente din zi sau probleme. Te va alege pe tine, oricine îți este opus. Nu e vorba de noblețe. Știi, dacă o persoană este cu adevărat a ta, pur și simplu nu poate face nimic fără tine…
Alegerile ne aparțin. Consecințele le trăim… Pace să fie!
Și tu, omuleț drag! – Din ce te inspiri? Svetlana Vizitiu, 2022 februarie
Dacă credeți ca statul vă inșeală în mod constant, fără îndoială – nu doar vi se pare! Cu toate acestea, cei mai mulți oameni… oricum doresc Statul, și cât mai mult posibil, – în viața lor. ”Statul” – un grup de oameni, care și-au desemnat publice interesele… personale… 😉
Moldova stă acum pe același picior pentru că este condusă nu doar de cei rămași din Uniunea Sovietică cu o anumită mentalitate.
Este ceea ce împiedică moldovenii să conducă țara în condițiile realității moderne: ei pur și simplu nu știu cum să facă o facă. Aceasta este principala problemă a Moldovei de azi. Până nu se va produce schimbul de generații, până nu vor veni cei care nu au simțit și nici n-au experimentat timpurile celea din URSS, cei care cu totul diferit privesc la viață, nu se va schimba nimic. Nu există nimeni care să guverneze Moldova, și nu e vorba de lider, ci de ”starea generală a gândului”, a minții societății. Cu mentalitatea care, Moldova este condamnată să se dezvolte la fel de ”încet” în continuare, și cu asta nu se poate de făcut nimic. Revoluția sau războiul – nu este o soluție, pentru că ar însemna sânge… Ce este interesant, cu alte state sovietice nu s-a petrecut o asemenea experiență ca la noi. Persoanele cu altă mentalitate, pur și simplu, au fost date la o parte în cel mai real mod. Fie, în țările europene acest sistem a existat un timp foarte scurt decât în Moldova. Acolo, oamenii sunt absolut diferiți de noi. Avem ce împrumuta și învăța de la ei. Putem rămâne cu tradițiile noastre frumoase de sărbători, dar mentalul trebuie schimbat. Să lăsăm tinerii care au studiat și trăiesc acolo să ne conducă spre o altă cale, altă mentalitate, alte aprecieri… Alegerile ne aparțin. Consecințele le trăim…
Mai strașnic decât războiul – sunt oamenii care susțin, provoacă și îndeamnă la război!
Războiul din acea Ucraina invadată, cotropită cumplit de ruși (înc. 24 februarie 2022) – istoria a ajuns la punctul culminant și periculos pentru întreagă omenire. Durere fără margini, de nedescris… Iar unii „îi îndeamnă pe moldoveni „să se roage nu pentru încetarea războiului, ci pentru continuarea acestui război și victoria lui Putin (…) Prețurile speculative, puse ca să testeze reacția publică într-o zi in care prețul barilului a scăzut. Testul a ieșit pozitiv, deși prețul nu a crescut peste tot, cozile sunt doar parte a panicii pe care dușmanii vor să o vadă instăpânită în tarile europene, uneori prin cozile lor de topor. Și cum vine, de obicei, peste două zile vom vedea cum scad prețurile… Oameni, opriți-vă!
Refugiații prin Moldova, deja peste două milioane ucraineni… Ucraina vrea în UE și Nato, dar fără moldoveni și georgieni… Refugiații sărmanii de ei, mor împușcați direct pe drumuri, și nicio țară nu-i ajută la fel ca moldovenii noștri… Mai solidari, la nevoie, și să sară în ajutor la fel ca națiunea noastră – nu veți cunoaște!
Moldova vrea în Uniunea Europeană! Transnistria își arată colții, Apare pericolul unui alt război… Nimic nu se face pentru ca oamenii să înțeleagă adevărul real.
Doamne, de ce? – Ce vină are țara că o mână de oameni nu sunt demni de ea? Și cum să nu rămâi să o aperi? Chiar și de noi înșine trebuie apărată! Atunci când există oameni lași în societate, care sunt gata să-și vândă neamul, prietenii, gata să slujească satanei de dragul banului, societatea va deveni ca o turmă fără de stăpân!
Din cauza încăpățânari unor președinți suferă oameni nevinovați. Nu exista nici un scop, care ar putea indreptati razboiul! Dacă vor continua și nu vor ajunge la un consens va suferi toată lumea. Există atâta pământ, ce nu le ajunge unora nebuni? Atunci când liderii nu țin cont de viețile oamenilor și luptă între ei fără sfârșit, ei trebuie dați jos…
Vă rugăm, postati ceea ce ne ajută să rămânem o țară neutră, nu vrem război!!!
Mă doare inima de cea ce se întâmplă, și milioane de oameni nu reușesc să soluționeze decât prin ura, sfaturi inutile… Ar trebui în Constituție să se includă o lege specială că un președinte de stat care provoacă război, omucideri, victime fiind tinerii și copiii noștri… – acești ‘demnitari’ sa fie doborâți, eliminați, demiși din funcție automat și trași la răspundere imediat!!! Nu să așteptam istoria sa-i judece, să stie ei că prin Constitutie – să plece! Orice război se va termina. Politicienii vor ajunge la un acord, iar voi veți rămâne cu gunoaiele pe care le-ați turnat pe „adversarii voștri ideologici”. -Doamne iarta-ne, ne doare. Pace, va rog!
Așa privesc eu lucrurile… Fiecare persoană are acel lucru ”junk” drag inimii sale. Cartea preferată, melodie, tabloul sau o jucărie din trecut, imagine sau film. Nu reușești să le revizuiești pe toate, să le recitești sau să le urmărești din nou din lipsă de timp sau din alte motive, dar este suficient să atingi acel fragment scurt pentru a resimți impresia percepției acute și vechi, atât de dragă spiritului tău…
Sv.Vizitiu
Atunci când în viață ne lipsește lumina, Căutăm pe cineva care să ne-o dea. Doar cel ce ajută fără margini o lume, Din sfântă Dragoste – miracole va avea… Și dacă e trist acel, fără iubire, Sau, o viață fără ea a trăit. E ciudat, însă știu că o fire Fără iubire – nu ajunge la rasărit... /SV/
Din arhiva razboiului din Ucraina / Zelenskyi
Scriitor rus, despre ruși: ”Nu suntem un popor, ci vite, șobolani, hoardă sălbatică de ticăloși și ucigași”. Scriitorul român, Orlando Baraș, a făcut o listă cu importanți scriitori ai Rusiei care și-au exprimat părerile despre propriul lor popor:
Mihail Saltîkov-Șcedrin – ”Dacă aș adormi, trezindu-mă după o sută de ani, și m-ar întreba cineva ce se întâmplă în Rusia, aș răspunde fară sa clipesc: beție și jafuri”
Aleksei Tolstoi – ”Moscovia – Taiga ruso-mongolă, sălbatică, întinsoare a jafului”
F. M. Dostoievski – ”Nație ce cutreieră prin Europa și caută ce să mai distrugă, să facă praf, pur si simplu, totul. Din batjocură”
Mihail Bulgakov – ”Nu suntem un popor, ci vite, șobolani, hoardă sălbatică de ticăloși și ucigași”
Maxim Gorki – ”Cel mai important semn de izbândă al poporului rus este cruzimea sa plină de sadism”
Serghei Aksakov – ”Ah, cât de greu e să trăiești în Rusia, în acest centru plin de putoarea dezmățului trupesc și moral, loc al răutății, minciunii și ticăloșiilor”
Ivan S. Turgheniev – ”Rusul este cel mai mare și mai obraznic mincinos din întreaga lume”
Ivan C. Șmeliov (gânditor ortodox) – ”Un popor care urăște libertatea, adoră sclavia, iubește lanțurile la mâini și la picioare, întinat trupește și moralicește… pregătit în orice moment să murdarească totul și peste tot”
Aleksand Pușkin – ”Neam indiferent față de cea mai mică îndatorire a sa, la cea mai maruntă dreptate, la cel mai neînsemnat adevăr, popor care nu recunoaște demnitatea omului, nu recunoaște, în general, nici libertatea omenească, nici gândirea liberă… Vai, cât de scorțoasă este limba rusă!”
Vasili Rozanov – ”Nu suntem o națiune, ci un iad nebun”.
Alexandr Blok – ”Sufletul rus chinuit n-are putere să respire și nu trebuie să zboare”.
Zinaida Ghippius (poetă antibolșevică) – ”Rusia, un imens spital psihiatric”
– Konstantin Habensky a susținut poporul ucrainean și a condamnat acțiunile lui Putin.
Konstantin Habensky: „A meritat să vorbesc despre Ucraina, cum imediat mi-au răsărit criticile și insultele. Prieteni, opriți-vă până nu e prea târziu! – Da, sunt pentru Ucraina și nu văd nimic rău aici!
Prieteni, dacă tot sunteți atât de negativi în privința mea și a tuturor știrilor – voi șterge toate conturile în viitorul apropiat!
Doresc tuturor fericire și prosperitate, tuturor celor care mă iubesc și celor care nu mă iubesc!”
„Mirosul de carte se amesteca primăvara cu mirosul florii de tei, de după geamul deschis. Dacă există un Paradis al copilăriei, pentru mine acel Paradis s-a numit Biblioteca mamei Viorica.” Cărțile ei sunt foarte populare în rândurile scriitorilor. Care este secretul talentului ei? Simplu – o narațiune care se dezvoltă dinamic, îmbinând erudiția cu vocația scrisului, într-un limbaj antrenant și savuros. Conștientizarea de sine ca scriitor vine la un om după multă muncă asupra cărții. Și atunci când talentul, dragostea pentru literatură, dorința de cunoaștere și o capacitate uimitoare de muncă se împletesc minunat într-un scriitor, acesta ocupă un loc special printre semenii săi. Astfel este Nina Corcinschi, o scriitoare apreciată de cititori și „iubită de cărți”. De aceea și și-a întitulat un volum „Cărțile care mă iubesc”. În atenția ei se află o varietate de aspecte de istorie și critică literară, un loc aparte ocupând literature contemporană. Face critică literară de întâmpinare, dar este cunoscută în special prin cercetarea științifică, prin monografiile și studiile literare publicate în reviste importante. Cărțile ei se disting printr-un stil matur, viguros, printr-o îndelung exersată capacitate de analiză a literaturii, prin diagnostice clare și precise. Nina Corcinschi se impune ca o excelentă autoare și expert în domeniul său. Pentru cititori simpli, studiile autoarei merită timpul necesar pentru a fi înțelese… „Când îmi scriu textele, când sunt în arealul protector al literaturii și criticii literare, mă simt în largul meu”.
În prezent, Nina Corcinschi continuă să scrie critică literară. Coordonează proiectele de cercetare la Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”, unde este director. Coordonează și teze de doctorat, predă cursuri de literatură la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” etc. Mereu se informează în legătură cu noile apariții editoriale și scrie despre literatura din Basarabia în cadrul a două rubrici, în revistele Timpul (Iași) și Vatra (Târgu-Mureș). Face și emisiuni televizate, cum ar fi Cartea Basarabiei , la Axial TV, comentând cele mai reușite cărți scrise de basarabeni. Îi place să creeze singură, în liniște, rareori scrie în echipă, iar când ultimul capitol se termină, se dedică familiei, copiilor săi pe care îi adoră… Cu toate că este cercetător științific, pune cel mai mare preț pe valorile umane, nu atât pe inteligența minții, cât pe cea a inimii, pe bunătate, empatie, generozitate. „Marile mele lecții de frumusețe îmi sunt oamenii, sunt mereu uimită și pioasă în fața frumuseții umane, a bunătății. Mă simt bine când am în preajma mea oameni buni, în care umanitatea capătă cele mai senine forme. Oameni al cărui relief sufletesc este blând, calm, iubitor și odihnitor. E o mutare de accente, pe care mi-a adus-o timpul, cu decepțiile sale inerente, care nu ne scutesc pe nimeni dintre noi și se constituie în lecții ale vieții. Acum nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii. Pe înțelepciunea, care asigură nu cunoașterea, ci înțelegerea. În preajma oamenilor înțelepți, lecuiți de vanitate – cred că alte două calități esențiale, umorul și bunătatea, de acolo vin, din înțelepciune – mă simt în largul meu.”- Nina Corcinschi Nina de mică a fost singură. Nu a avut prin preajmă decât părinții, bunicii din ambele părți erau decedați. Unica bucurie îi erau cărțile și biblioteca din sat, la care mama lucra în calitate de bibliotecară. Nina trăia în paradisul ei literar și cele mai frumoase clipe ale vieții sale de copil s-au scurs acolo, în bibliotecă. Își amintește unde se aflau revistele Nistru, unde era amplasată literatura universală, revede și acum cum cădea lumina de la geam pe cotoarele prozei lui Sadoveanu. Amintirile o emoționează și acum: rafturile pline cu cărți, patefonul din care răsunau cântecele lui Ion Suruceanu, Toto Cutunio; mesele încărcate cu reviste și ziare, inconfundabilul miros de hârtie și tipar; totul întruchipa bucuria întânirii cu cartea. – „Niciun loc nu e atât de viu în amintirile mele de cândva”. – „Aud vocea blândă și caldă a mamei, văd aevea prezența ei zâmbitoare printre rafturile de cărți. Sunt doar două locuri unde mă visez mereu: în casa părintească și la bibliotecă.” Biblioteca publică din Orhei „este madlena mea”, scria Nina într-o postare. Și mărturisește că momentele de glorie ale copilăriei îi sunt strâns legate de acei pereți înalți, de sanctuar, plini de cărți, pe care le putea atinge. Atât de multe cărți adunate la un loc, copila din Dișcova nu mai văzuse altundeva. Nina o ruga pe mama s-o ia la biblioteca din Orhei și cât timp ea participa la seminare împreună cu celelalte bibliotecare, fata se plimba prin sălile cu expoziții și cărți, urca și cobora scările și apoi ieșea afară, unde „o izbea aerul proaspăt, tumultos de „altă” lume”… Din tihna Dișcovei și singurătatea ei de copil care hoinărea mai mult prin păduri decât printre oameni, se pomenea în plin vacarm al orașului, care o tulbura și o fascina. Nu avea voie să se îndepărteze, i se părea o aventură extraordinară să înconjoare monumentul lui Vasile Lupu, să se plimbe prin curte, să cerceteze împrejurimile… Astăzi, „Dișcova copilăriei mele, din care am plecat după clasa a IX-a, la Orhei, ca să revin mai apoi în vacanțe care s-au tot scurtat din an în an până au devenit vizite grăbite la casa părintească, și de la un timp – la cimitirele părinților mei, e tot mai mult un vis. E amintire, spațiu al regretelor, Vale a Plângerii… Reprezentările despre baștina mea nu sunt unitare, cât au fost vii părinții au avut un relief blând, luminos. După, spațiul s-a înnegurat, a devenit cețos, irespirabil. De parcă o cometă, un astru ostil, ca în filmele de sfârșit de lume, a despicat timpul în două. Lumea în două. De până și de după. Acum, când mă gândesc la Dișcova, văd alături cele două morminte ale părinților. Întâi mama Viorica, apoi tata Ion. Văd casa părintească, în care locuiesc niște tineri. Și vechea bibliotecă sătească, din care s-a păstrat o imagine palidă, diformă a bibliotecii de cândva. Și oameni în căruțe, care mă privesc curioși, pe care-i privesc cu jenă, pentru că nu-i mai recunosc.” În spatele bibliotecii era un copac uriaș de vișini, de atunci vișinele sunt fructele ei preferate. Se vede cățărată în copac, cu bucuria că poate urca atât de sus. Iar lângă bibliotecă, magazinul cu veșnica tentație – bomboanele. Se întâmpla să facă și spectacolele de copil alintat pentru a primi dulciurile dorite. Iar pentru bomboane cu vișină în rom a primit cea mai memorabilă bătaie cu urzica, de la mama. „Nimic nu mi-a făcut copilăria mai fericită decât cărțile. Să iau cheile în lipsa mamei, să pătrund în bibliotecă, să încui ușa pe dinăuntru și să mă bucur de cărți. Să le mângâi cotoarele, să le inhalez cu bucurie mirosul, să le răsfoiesc – toată numai curiozitate și plăcere. Visele mele de adult au miros de cărți, miros de bibliotecă. Visele mele se plimbă printre rafturi de cărți, au memoria locului exact unde se putea găsi Dostoievski și Tolstoi. Și în celălalt capăt, pe dreapta – literatura română. Dacă literatura universală era în colțul mai dosit-miraculos al bibliotecii, pe raftul cu literatura română mereu cădea soarele. Sus era literatura grea – Rebreanu, Camil Petrescu, Eliade, rafturile de jos erau cu literatura pentru copii – Emil Gârleanu, poveștile lui Creangă, povești populare moldovenești etc.” Nu ar mai putea să vadă prezentul satului natal, fără a simți firile invizibile care-l leagă de trecutul din memoria ei. De aceea, – spune Nina, – realitatea Dișcovei de acum e una glisantă, o imagine nu e niciodată statică și autarhică, un pârlaz, bunăoară, „mă duce cu gândul la mine mică sărindu-l, la oamenii care mă privesc, la ceilalți copii, vocea cărora o aud străpungând timpul”. Peretele din fața magazinului nu e doar un perete. Pe el erau cândva lipite afișele filmelor indiene. Era peretele reveriilor sale de copil, mergea acolo în fiecare zi să vadă dacă nu cumva e lipit pe el afișul fermecat. Era gardul Promisiunii. Gardul care anunța marele eveniment: în data cutare, seara, va rula un film indian celebru. Numai să nu se îmbete cei doi mecanici din satul vecin, Puțintei, și să uite să vină pe bicicleta lor zgomotoasă. Numai să nu fie presiunea electrică prea mare și să se stingă lumina în timpul filmului, cum se întâmpla adeseori. Și mai era ceva în acel spațiu din apropierea gardului. Acolo, în fața casei de cultură și a bibliotecii, de hram, pe 4 august, și de Paște, era joc în sat. Veneau muzicanți și cântau până dimineața. Curtea se umplea de lume, tineri și mai bătrâni, petrecăreți veseli, flăcăi care ocheau fete și le scoteau la joc, ca spre dimineață să le petreacă acasă. Aerul vibra de muzică, de mirosuri de pârjoale și sarmale, dar mai ales de emoții, în acele două zile de hram. Nicio sărbătoare nu avea o mai mare rezonanță socială ca hramul copilăriei mele. Nicio altă sărbătoare nu crea așa un vuiet și o forfotă înainte cu vreo lună de hram și vreo 2 luni după. Până la marele eveniment se făcea curățenia anuală, se spălau țolurile, se înșirau afară covoarele și în casă pereții se dădeau cu var și ușile cu vopsea. Afară, la fel, se vopseau casa, gardul și poarta. Meniul se pregătea cu câteva zile înainte. Răcituri, sarmale, legume, gogoașe cu brânză, pârjoale și sculătoarea – orez cu lapte. Totul copt în oale, în cuptorul din curte. În noaptea de dinaintea hramului, mama niciodată nu dormea, gătea mâncarea la cuptorul de afară. Dimineața devreme mă trezea și mă trimitea în beci să pun farfuriile cu răcituri. Beciul ținea loc de frigider, nu am avut frigider decât hăt, târziu, după anii 2000. Țăranii, cei mai mulți, își răceau mâncarea în beci. Cum mai pluteau mirosurile de pârjoale în aerul rele al dimineții! De hram aveam neapărat rochie nouă, cumpărată la piața din Orhei. O rochie albă, care-mi accentua frumos talia, am păstrat-o așa, din nostalgie, mult timp după ce am plecat din sat.” Ce mai e Dișcova Ninei în prezent? – „Un sat însingurat, părăsit de tineri, abandonat de săteni, risipiți prin lume după câștig. Un sat îmbătrânit subit. Golit de voci, de mișcarea de cândva… Acum, Dișcova îmi vorbește preponderent prin mirosuri. Acestea îmi reînvie realități dosite adânc în memorie. Mirosul de iarbă proaspăt tăiată, de colb, de fum toamna. Dar cel mai tulburător – mirosul de cărți. Nimic nu-mi poate altera mirosul cărților din biblioteca de cândva.” Studiile universitare Nina le-a făcut la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, la Filologie, specialitatea limba română-limba latină: „Au fost ani grei, anii post ‘90, de o sărăcie lucie. Biata mama nu avea bani nici pentru drum – 9 lei pe atunci. Veneam acasă o data la două săptămâni și eram încărcată de acasă cu ce mai găsea mama prin beci – borcane cu salată, pâine coaptă de acasă, cartofi și făină. Acestea trebuiau să-mi ajungă pentru 2 săptămâni.” Procesul literar modern necesită o critică literară modernă. Fiecare autor are propriul său drum spre critică, propria experiență literară acumulată de-a lungul anilor și care reprezintă, în primul rând, interes științific. Adevăratele studii ale Ninei au fost cele postuniversitare – de autodidact. Era deja măritată și cu fiica Cătălina în brațe, când ideea unui doctorat în literatură i s-a părut „soluția salvatoare a identității mele feminine”, care se reducea în acel moment la statutul de soție și mamă. Nu a fost un orgoliu profesionist, ci o necesitate vitală. Scrierea acelei teze de doctorat (despre publicistica lui Nicolae Dabija, sub coordonarea lui Ion Ciocanu – o altă paranteză e că nu ea a ales nici tema, nici conducătorul) a fost un supliciu, întrecut doar de procesul susținerii. Acesta a durat 2 ani, cu mari impedimente ideologice, era anul 2006, comunismul instituționalizat, în persoana politrucului H. Corbu, personaj-cheie la susținerile de teză, încă era în forță. Nina și-a luat revanșa cu al doilea doctorat, scriind despre romanul erotic… Pasiunile Ninei Corcinschi de maturitate sunt Spectacolele de Operă, parfumurile și recitirea cărților dragi. Și scrisul, desigur. Cugetări, expresii, aprecieri literare:
„Nina, vezi că ai acoperit toată cultura şi o bună bucată de educaţie. Mă bucură mult, mă însoreşte (chiar dacă nu se vede) colaborarea cu Institutul de Filologie Română „B. P. Hasdeu”, condus de tine, şi cu tine, în mod absolut special. Mulţumim” /Silvia Caloianu/
„Nina Corcinschi este în opinia mea un astfel de talent în critica literară de la noi, este omul cu un veritabil instinct al valorii și al talentului și cu o tot atât de remarcabilă ideosincrazie pentru tot ce înseamnă veleitarism și mediocritate. Am aplaudat în nenumărate rânduri diagnosticele atât de precise pe care le-a pus cărților și autorilor despre care a scris. O minte și o scriitură limpezi și pătrunzătoare, un dar analitic subtil dublat de un temperament de luptătoare, o voce puternică și delicată în același timp – sunt doar câteva din datele acestui condei inconfundabil. Mi se pare că orice autor își dorește ca Nina Corcinschi să scrie despre cartea lui, pentru că oricum ar face-o – elogios ori critic – ai de învățat lucruri pe care n-o să ți le spună nimeni altcineva. Iar dacă te laudă, dobândești imunitate la criticile oricui”. /Constantin Cheianu/
„Cartea Ninei Corcinschi „Arcul voltaic”. Textul ca lume (i)mediată e scrisă cu nerv, coerent, refuzând atât viciile criticii masculine enunţate mai sus dar şi pe cele (tradiţionale) ale unei anumite critici feminine autohtone: pelteaua divagaţiilor liricoide, în primul rând, şi ridicolele aproximări şi dezechilibre ale pasului critic atunci când comentariul încearcă a escalada nişte înălţimi mai anevoioase ale gândirii. „Imediatul” este mereu dublat de „mediat” în esenţialitatea unei prezenţe afective a „(i)mediatului” unei critici ardente şi detaşate totodată. De aici şi dubla natură a acestor articole critice: energie şi logică, formule concise scânteietoare şi bucle teoretizante, dexteritate şi rigoare. Comentariile aerisite, mizând pe colocvialitatea tonului, alternează ori se asociază cu riguroase analize de gramatică a sensurilor. Impresiile lecturilor imediate coexistă cu acribia şi decelarea minuţioasă în perspectiva unor metode consacrate de investigaţie critică. Sprinteneala condeiului e insesizabil înlocuită de un stil auster, grav, iar atitudinea ludică, pigmentată cu umor sau cu o uşoară ironie, se întâlneşte cu ceremonialuri meticuloase de cercetare literară” (Andrei Țurcanu).
„Narațiunile erosului”-„ O citesc pe Nina Corcinschi de multă vreme și de fiecare dată o fac cu încredere, dar și cu plăcere. Critica ei emană nu doar suplețe, inteligență, verticalitate, ci și o grație pe care eu unul nu mi-o permit. Spune ce are de spus, convinge, dar și seduce. Citești și îți dai seama că te-a cucerit în timp ce te-a câștigat de partea ei… Nina Corcinschi e o îndrăgostită de literatură, pe care nu și-a ales-o numai ca domeniu de cercetare, ci, am impresia, și ca azimut. Tema cărții de față, pentru care i-a trebuit curaj (nu doar social, profesional, ci și existențial), pornește din fascinație și din tensiunea de a înțelege viața prin intermediul culturii… Lectura Ninei Corcinschi este una care nu-și refuză voluptatea. Aici e aici: literatura e un obiect erotic sau, atunci când iese din medie, capătă corporalitate. Scriitura e trup, are ritm, provoacă reacții. Dintre cele mai elementare. Simple și atotcuprinzătoare adică. Erotismul e înscenare livrescă a unor senzații. A scrie despre erotism e un gest erotic… Autoarea pornește de la provocările pe care literatura însăși le ridică în fața cercetătorului: dacă în romanul clasic, tradițional eroticul era mai curând evitat sau obliga la strategii ale subversiunii, pentru a nu leza pudibonderia de fațadă a spiritului burghez, romanul modern și postmodern detabuizează imaginarul și intensifică intimitatea, pe care o extinde chiar și asupra fenomenelor cetății. Se contopesc, sub semnul ficțiunii, spațiul privat cu cel public. După cum remarcă autoarea, imaginarul erotic își întețește aspectul senzual, ca urmare a acceptării corporalității și a imaginarului plăcerii ca teme recurente în spațiul public. Romanul nu numai că se repliază în fața acestui fenomen, dar și reprezintă unul dintre factorii esențiali de schimbare a sensibilității, de emancipare a moravurilor…” /Bogdan Crețu/
„Liberă în opţiuni, Nina Corcinschi este de-a dreptul degajată în modul de tratare a materialului literar şi cu totul nestingherită în analize, aprecieri şi verdicte. Aici imediatul criticii se dublează, victorios, de nestânjeneala unei siguranţe a instrumentelor critice, cu ajutorul cărora simpla lectură, mediată, devine lectură şi comentariu critic. Nu mai e vorba, s-o spunem apăsat, de acea slobozenie impresionistă cu care ne-a cam plictisit o anumită critică a improvizărilor şi a afectelor dezgolite.Trecută prin lentilele groase ale teoriei, reacţia emotivă în faţa textului tinde întruna să fie subsumată reflecţiei şi analizei, se decantează şi se încheagă în fraze suculente şi în formule critic de sinteză nuanţate. Sunt formule pline de curaj, memorabile, dincolo de care se resimte libertatea de gândire, dar şi rigoarea abordării, chiar dacă uneori această rigoare mai poartă semnele unei obstinate tentaţii teoretizante. Cu siguranţă, viitorii cercetători ai autorilor şi ai textelor date nu vor mai putea trece fără să le ia în seamă” (Andrei Țurcanu).
Nina Corcinschi este și un om implicat civic, are mereu un cuvânt de spus despre probleme de limbă, de cultură, de politică.
„Limba română vorbită în Republica Moldova după 30 de ani de la declararea independenței este impurificată și maculată de elemente rusești, dar și de elemente din limba engleză, care au câștigat tot mai mult teren. Tot aud studenții în pauzele de la ore, vorbind un cuvânt în română, altul în rusă și un al treilea în engleză. Am ajuns să avem o limbă română pestriță, foarte diversă în elemente împrumutate din alte limbi” /N. Corcinschi/
Referitor la Războiul rus împotriva Ucrainei /24 februarie 2022/ :„Ucraina acum e o rană vie. Oameni care trăiau ca și noi, cu bunele și relele lor, s-au pomenit bombardați, scoși din case de un asasin. Niște copii cărora abia le-a mijit musteața devin carne de tun, într-un război pe care nu ei l-au provocat. Un agresor cu năluciri imperialiste dispune cum vrea de viețile lor! Dacă nu puteți ajuta, nu vă obligă nimeni. Dacă nu puteți empatiza cu suferința aproapelui, cel puțin, demonstrați decență. Orice comentariu de genul „românii din Ucraina erau considerați… Insula șerpilor nu era a lor… erau prea cu nasul pe sus etc.”, în acest context al suferinței, al proximității morții este OBSCEN! Și spune multe despre cât de (ne)oameni sunteți! Ce putem face pentru ucrainenii care s-au pomenit scoși din case, bombardați, asediați, în pericol de moarte? Cel puțin să le respectăm suferința și doliul! Nu suntem naivi. Dacă Ucraina cade, imediat cade și Republica Moldova! Mulțumim pentru solidaritate, frați români!” /Nina Corcinschi/ Iată și un fragment în care criticul literar lasă loc scriitoarei:
„Acum 2 zile am revenit la Dișcova mea. Am mers direct spre cimitir, la părinți. Eram toropită de căldură, obosită de drumul rău al satului care făcea mașina să scârțâie din toate încheieturile. În praful drumului, de undeva a apărut o bătrână. Mergea greu, părea că vrea să treacă podețul spre cimitir, așa că am oprit cu gând s-o iau cu mașina. Bătrâna s-a oprit și atunci am văzut-o mai bine. Era înfofolită în multe haine, avea basma de lână pe cap, deși era o căldură sufocantă. Un ochi îi era sec, orbit, celălalt abia mijit. Din gură îi curgea un firicel de salivă. Nu părea însă dizgrațioasă, nu inspira oroare. Doar milă. Mă duc la Dișcova, eu îs din Dișcova a explicat bătrâna. Și unde te duci, mătușă?. Mă duc la mama mea, mama mă așteaptă, că e măritată aici, în Dișcova. Atunci am înțeles că bătrâna delira și am vrut să pornim din loc. Dar tu cine ești, de-a cui ești, mă întrebă ea. Eu sunt fiica lui Vanea și a Vioricăi Maler. Îi cunoști pe părinții mei? Da, îi cunosc, buni oameni, dar au murit amândoi. Vorbele ei m-au tulburat, bătrâna nu era dementă cu totul, știa că părinții mei nu mai sunt în viață. Mama ta, Viorica era o femeie cumsecade, dar s-a prăpădit. Buni oameni, buni oameni. Dar eu sunt săracă și mă duc la mama, că mă așteaptă. Vorbea repede, mult, repetând aceleași vorbe. Avea clipe de luciditate, așa cum avea și rătăciri de memorie. În avalanșa ei de amintiri nu distingea prezentul de trecut. Am întrebat-o cine este, cum o cheamă. Ileana Herea mă cheamă. Și mă duc la mama. Că mă așteaptă, că e măritată în Dișcova. Nicolae, colegul de drum, a scos 50 de lei și i-a dat. Bătrâna a mulțumit apăsat, Dumnezeu să vă apere, Dumnezeu să vă păzească! O clipă m-am gândit să-i mai dau și eu niște bani, dar ceva m-a oprit. Părea că nu de bani avea nevoie bătrâna, chit că se bucurase de acei 50 de lei. Părea ruptă de materialitatea lumii, vorbele ei fără șir, privirea ei abia mijită cu singurul ochi care-i rămăsese viu, îmi amorți cumva instinctul de-a o ajuta, așa cum preconizasem inițial, când oprisem mașina. M-a străbătut atunci intuiția că mai degrabă ea are ceva pentru mine, decât eu pentru ea. M-am întrebat cine o fi fiind Elena Herea, avusesem o colegă cu numele Herea, poate era o rudă de-a ei? I-am urat bătrânei sănătate și am plecat mai departe, dar imaginea ei m-a urmărit mult timp după. Bătrâna părea provenită din liniștea și singurătatea marqueziană a Dișcovei, din alcătuirea mistică a satului vechi, adusă de firul amintirilor, răsărită din colbul drumului, din memoria acestuia, ca să îngâne viața cu moartea, trecutul cu prezentul. O bătrână-oracol, care-mi spunea că o așteaptă mama ei, mie, care mergeam la mama mea din cimitir. O imagine cronotopică a Dișcovei, bătrână, ofilită, mutilată de timp, dar încă vie, dureros de vie. Oare nu asta a rămas din Dișcova mea – un sat situat între lumea veche și cea nouă, între memorie, reverie, vis și realitatea care încă-și caută un nume? /Nina Corcinschi/
Sarcina Ninei Corcinschi este să atragă atenția asupra unei lucrări importante, să provoace cititorul la un dialog cu cartea, să-l ajute să distingă între literatură bună și literatura proastă, să-i dea repere de lectură.
„Nina Corcinschi cred că singurul, deocamdată, reprezentant al noului val al criticii universitar-academice ce a vădit, e drept că doar într-un singur volum din cele publicate până acum, Arcul voltaic, apetența pentru examenul critic propriu-zis, curajos și nemotivat de nimic altceva decât de propriile sale gusturi (ultragiate sau măgulite)”, scrie Adrian Ciubotaru.
Date biografice si activitatea literară: Nina Corcinschi s-a născut la 20 septembrie 1979 în satul Dișcova, raionul Orhei. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău. Este doctor habilitat în filologie, conferențiar universitar, director al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al Ministerului Educației și Cercetării. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și din România. A publicat volumele ”Poezie și Publicistică. Interferenţa limbajelor”, ”Arcul voltaic. Textul ca realitate (i)mediată”, ”Publicistica literară din Republica Moldova (în colab.), ”Cărțile care mă iubesc”, ”Cartea din mâna lui Hamlet. Andrei Țurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi (în colab.), ”Narațiunile erosului”,„ Realitatea ca hologramă” ș.a. A îngrijit edițiile Alexandru Robot. Scrieri. Poezie. Proză. Publicistică. Eseu (2018), Alexandru Robot. Scrieri. Eseu. Publicistică. Cronici. Interviuri (2019) și a pregătit (selecție și prefață) antologia Rost, de Andrei Țurcanu (2018) și ediția Andrei Țurcanu, un destin asumat (2020). A fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (2008, 2013), Premiul Academiei de Ştiințe a Moldovei pentru critică literară (2010, 2012), Premiul Academiei de Științe a Moldovei în domeniul literaturii „Grigore Vieru” (2018), Premiul „Ion Creangă” al Muzeului Național al Literaturii Române, Iași (2019), Premiul „Ioan Strat” pentru management cultural, acordat de Revista „Convorbiri literare”, Iași (2019) și cu Premiul Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova (2018, 2020).
Are și ea cititorii ei, – sunt salvarea ei. Carolina zilnic „mâzgălește” câte puțin pe rețele sociale pentru o carte viitoare. Ei bine, când termină paginile, îi arată soțului. Chiar dacă el nu incurajează postarile ei prea sincere despre familie: ,,De ce scrii așa de sincer? Ești ca o carte deschisa”; ea are încredere în gustul lui, el este o persoană citită, erudită, curios, deși este muzician clasic la Operă. Așa că se simte binecuvântată și e fericită cu soțul său… Oricum, Carolina decide în cele din urmă, ce să facă sau să scrie… ,,Scriu, pentru că atât timp cât există oameni care vor să citească, am ce să le spun. Scriu pentru că lumea caută adevărul, iar eu nu am învățat să îl ,,înfloresc”. Dacă voi vedea că nu mai primesc nici un Like, nici un comentariu, voi înțelege că e timpul să nu mai scriu”. Reacțiile denotă interes, iar interesul celor ce citesc îmi dau stimul să scriu.”
Aprobarea celor de acasă – e bine, dar mai important e ce gândește toată lumea, – sunt criticii ei reali. De mulți ani a reușit să vorbească atât de consecvent și cu atâta subtilitate despre drepturile omului – violență, inegalitatea de gen și rasială, despre probleme sociale, diaspora, etc., arătându-le nu doar ca „probleme ale mediului”, ci ca parte a vieții interioare a individului, și, în consecință, ca problemele de stat.
Adoră întâlnirile cu oameni de la care are ce învăța, care o motivează și o inspiră… – „Și voi meritați daruri, rasfățați-vă uneori. – spune ea. – Nu pierdeți timpul așteptând să vă răsfețe alții. Viața e prea scurtă!”
Amuzantă istorie cu soțul ei, despre care Carolina ar scrie zilnic. El născut dintr-o mamă moldoveancă și un tată rus, cu studiile școlare, colegiu și universitate în limba rusă, într-o zi îi spune: ,,Da scrie și în rusă, să te citească rușii”. – ,,Adică tu? Uite, postările mele sunt un prilej bun pentru tine de a învăța mai bine limba română. Citește și spune-mi părerea ta” . – ,,O, nu. Nu mă chinui. Îmi va lua mult timp să citesc”. ,,Nu-i nimic. Nu te grăbesc”. – Apoi urmează: ,,Ce înseamnă cuvântul…?”, ,,Ce e asta ,,…”? Astfel eu acord lecții de română.”
Textele ei sunt construite în așa fel încât prin multiplele perspective ale eroilor din viața reală să fie refractă reflecția autorului asupra demnității umane, a diverselor tipuri de opresiune, mit și iubire. Interesante expresii, idei si evocări, – atrag atenția utilizatorilor dornici să cunoască sau să se împărtășească și ei cu adevărul vieții. Carolina nu este o scriitoare profesionistă, mai degrabă – o pepiță, dar modul ei de a scrie este mai impresionant decât scrierile unor profesioniști… Apar ades momente dificile în viață, îi este greu la suflet, pentru că Carolina, de fapt, este o luptătoare pentru adevăr și caută să rezolve nedreptățile sociale, și, în Moldova e cam greu la acest capitol… „Aș vrea să avem o societate de oameni onești, sinceri, cu verticalitate, care luptă pentru dreptate și corectitudine. O societate unde legile nu sunt imperfecte, pline de ambiguități, unde fiecare își îndeplinește la servicuu funcțiile conștiincios, unde nu există corupție, salariu în plic, cumătrism, preferați și ,,oi negre”. O societate unde să fie mai multe căsătorii, mai puține divorțuri, mai mulți copii născuți, mai puțini tineri plecați peste hotare. Vreau o Moldovă frumoasă, cu vise și planuri, cu speranță și realizări, cu dragoste de Dumnezeu și de aproape.” – recunoaște Carolina.
Este o femeie simplă, modestă, dar îndrăzneață și cu mult curaj la nevoie…
Zice că nu și-a făcut o carieră strălucită, nu are realizări cu care ar putea să se mândrescă părinții ei, dar duce o viață deloc plictisitoare. În fiecare zi întalnește oameni noi, interesanți, de la care are ce învăța și ea. Viața ei este una obișnuită, formată din griji, probleme, soluții, succese, pierderi, vise și iluzii.
Un lucru îl regretă: că nu s-au păstrat relații strânse cu colegii de școală, liceu și facultate: „Cu unii mă mai intersectez pe tărâmul Facebook-lui, dar nu ne întâlnim”. Prieteni are puțini și speră că sunt într-adevăr cei adevărați. Nu îi deranjează cu problemele personale „sau să le testeze fidelitatea”. Cei mai buni prieteni îi sunt – Dumnezeu, părinții mei și soțul ei.
Migrația, distanța, problemele personale răcesc relațiile, din păcate și multe prietenii se destramă.
Astăzi, Carolina Eremia lucrează la Directia de Asistență Socială. Și pentru că salariile sunt prea mici, uneori reușește să dea doritorlor lecții de limba italiană și română. Are studii superioare în economie, deși nu crede că, în prezent, anume studiile superioare pot defini un om. Nu e ce a dorit, de fapt, „a fost, pur și simplu, o fiica ascultătoare”. A mai lucrat în diverse locuri (ajutor de contabil, colaboratoare de oficiu, depozitar la farmacie, casieră, traducătoare). Trei ani ca badanță în Italia și jumătate de an în SUA! Citește mult, scrie, îi place să călătorească, să comunice cu oamenii interesanți, să fie utilă. Apreciază sinceritatea, cumsecădenia, cuvântul ținut, oamenii empatici. Detestă fățărnicia, vorbă goală, minciunoșii cronici.
În timpul liber, luptătoarea noastră compune poezie, proză, scrie amintiri din anii munciți peste hotare, – cu limbajul ei precis și complet lipsit de manierisme, uneori cu atâta umor că te bucuri să râzi. „Poezia a intrat în viața mea odată cu apariția scânteii primei iubiri în inima mea. Nu i le-am citit niciodată. Nu avea rost, iubirea lui nu putea fi cucerită prin poezii. Mai târziu am început să scriu și despre alte lucruri: viață, Dumnezeu, oameni, suflet. În ultimul timp îmi place să scriu proză – istorii din viață, impresii, trăiri, mesaje de suflet. Am un vis, de fapt trei – o carte cu poezii, alta cu istorii scurte, a treia cu citate. Sper să mă ajute bunul Dumnezeu să le realizez.”
Carolina Eremia s-a născut la țară, într-un sătuc din nordul Moldovei, Lencăuți.
„M-am născut într-o zi de iarnă, pe 22 februarie. Mama ar fi vrut să mai aștept în burtă, să vin pe lume pe 23 (Ziua Armatei Naționale pe timpul URSS), ca să nu-mi lipsească in viața curajul. Nu am vrut să aștept și de atunci am un neajuns – sunt cam nerăbdătoare. Dar curajul nu-mi lipsește. Am și alte calități și defecte și sper că ultimele sunt mai puține decît primele.Nopțile eram tare plângăcioasă și tare îl mai deranjam pe bunel. El mă dojenea și totuși, cînd am început să stau în picioare și când îi auzeam vocea seara, mă țineam de marginea patului și săream în sus de bucurie. Ardeam de dorința de a-l vedea. Pentru tătuca Mișa eram cea mai iubită nepoată (prima) și așa am și rămas. Am avut un raport frumos cu el, îl admiram mereu pentru caracterul puternic, firea cumpătată, ințelepciune și dreptate.
Cand s-a terminat concediul de maternitate al mamei, (pe atunci era foarte scurt, nu aveam nici un an), m-a luat pe mine, un pui de om, mai multe genți și cutii și am plecat noi în două (tata era la armată) la Nisporeni, iar peste câțiva ani la Chișinău. Așa am devenit eu fată de oraș.
Mai târziu, când veneam verile în vacanță, se așeza cu mine pe prispă și discutam ca doi oameni maturi, îmi spunea din viața sa, îmi spunea și niște probleme de logică (cum de și le amintea?), îmi cerea sfatul în anumite situații.
Bunica era mai ocupată, nu prea avea timp să stea cu mine pe prispă, dar mă iubea și ea. Iubirea ei era în turtițele pe care le cocea când veneam, în untul pe care îl bătea din smântâna văcuței, în faptul că mă lăsa să dorm mai mult dimineața în timp ce ea trebăluia ca furnica pe afară.
Primii ani de școală i-am făcut la școala nr.19, astăzi gimnaziul ,,Miguel de Servantes”. Acolo am reușit să fac un singur an de limbă spaniolă, după care a trebuit să trec, din cauza schimbării geografice a casei noastre, la liceul româno-italian ,,Dante Alighieri”. Acolo s-a format iubirea mea pentru limba italiană. Poate datorită prezenței profesoarei de italiană – Ludmila Kojușko, care a întruchipat (Dumnezeu s-o ierte) inteligența, educația, noblețea, dragostea pentru limbă, grija pentru elevi, etc.
Am avut norocul de a avea mentori la liceu mulți profesori buni, pe care nu ii pot uita: Eudochia Ghedea (mi-a transmis dragostea pentru slova românească și dorința de a da frâu liber la gânduri), Angela Grati (cu ea pluteam imaginar în Franța și descopeream o lume nouă), Raisa Petrovna (profesoara de matematica, care la balul de absolvire a convins-o pe mama că sunt bravo în cifre și trbuie să aleg economia), Elena Usatîi (profesoara de isotrie și prima dirigintă la liceu), Liuba Munteanu (dirijoarea de cor), etc.”
„Mă mândresc cu conaționalii mei care se remarcă prin succese frumoase, merite, victorii la concursuri, festivaluri, competiții internaționale, care reușesc să devină profesioniști de valoare în firme și instituții străine. Asta denotă că avem un patrimoniu intelectual de mare valoare, că țara noastră are cu ce se mândri și că putem fi cunoscuți în lume nu doar datorită sărăciei noastre sau cantității de vin băut pe cap de locuitor. – Moldova, țara mea dragă, verde, solară! Ai atâtea lucruri frumoase și interesante, oameni buni și inteligenți, mă bucur să îi descopăr în tine! Te iubesc!”
Și, vedeți ce frumos scrie despre dragoste și culori: Dragostea colorată
„Îmi plac hainele de culoare albă, pentru că albul simbolizează puritatea, inocența, iau eu nu le-am pierdut. Din fericire…ori din nefericire (din perspectiva ultimului eveniment neplăcut din viața mea).
Uneori îmi plac și cele negre, pentru că se zice că oferă siluetei eleganță.
Îmi place să port roz, îmi amintește de copilărie și viața fără griji, când poți zbura prin vise și nu-ți pasă de ce sa pui pe masă și cu ce să plătești facturile.
În aceeași măsură îmi plac hainele albastre, de toate nuanțele, dar mai ales de un albastru deschis, pentru că îmi amintește de Cer, de Dumnezeu.
Verdele îmbrac când vreau să fiu mai aproape de natură, de copaci, de iarbă, iar galben – când mi-e dor de căldura soarelui.
Roșul e culoarea iubirii. Totuși haine de roșu aprins nu am – am auzit că el ,,îngrașă”. Pot să îmbrac însă un roșu închis, neinvaziv.
Uneori îmbrac ceva de culoare violet, în imaginația mea violetul poartă în sine ceva enigmatic.
Oranjul mi se asociază cu vestimentația unui clovn, așa că, deși am simțul umorului, nu risc să mă îmbrac în oranj.
Nu prea agreez cenușiul și cafeniul. Sunt culori demoralizante. Mă induc in depresie. Am un singur pulover de culoare gri, primit cadou și cojocica mea cafenie, tot cadou.
Nu mă dau în vânt după bej, dar îl îmbrac câteodată.
Voi în ce culori vă îmbrăcați? Ce vă face să vă simțiți bine?”
Cărțile recomandate de Carolina:
„Nu îmi imaginez viața fără de cărți. Ori de câte ori am timp liber, iau în mâini o carte. Ce am citit și pot să vă recomand cu încredere?” –
,,Straniera” de Claudia Partole este o carte despre experiența unui migrant departe de casă, despre suferința morală suportată când ești nevoit să te ,,ciocnești” de caractere diferite de al tău, despre sacrificiu, luptă, răbdare și putere. Claudia Portole e o mare cunoscătoare a artei, e o enciclopedie vie, care oferă o descriere detaliată a locurilor frumoase din Italia.
,,Istorii din străinătate” de Iurie Cojocaru, publicată în română, italiană și engleză e un mănunchi din 50 de istorii de viață, scrise de mame și tați plecați departe, dar și de unii copii pe atunci lăsați acasă, astăzi deveniți adulți. Ea ar trebui să devină cartea de căpătâi a oricărui moldovean, pentru că noi toți am făcut parte din cele două tabere: cei plecați și cei ce au/au avut pe cineva plecat. Durere, sacrificiu, disperare, frică, trădare, iubire, luptă, prietenie…de toate veți găsi în aceste mărturisiri…și nici un gram de minciună.
,,Versete tomnatice – versuri și cugetări” de Svetlana Vizitiu. E o culegere frumoasă de poezii, cugetări și citate, prin care autoarea transmite toată esența ei de femeie, mamă, fiică, profesionistă, cetățean. E o carte scrisă cu sinceritate și curaj, ce pune în evidență o analiză minuțioasă a vieții, a oamenilor, a sufletului uman.
,,Amintiri” de Anna Timotin. Fiecare amintire a autoarei trezește și amintirile noastre, ale cititorilor, răscolește emoții, trăiri, drame ascubse, istorii nespuse, ascunse în colțurile adânci ale sufletului. Toate istoriile sunt cusute cu același fir roșu – dorul. De casa părintească, de satul natal, de apropiați, de copilărie, de anii de șccoală, de ea de atunci. Dorul de ce ne este scump nu moare niciodată, în pofida timpului trecut și a distanței parcurse.
,,Crucea singurătății” de Pășuța Gonța, care te cuceresște din primele rânduri prin înțelepciune, adevăr și profunzime, e cartea mamelor, soțiilor, surorilor, fiicelor care au ales să ducă (vorba autoarei) ,,crucea celor trei S: străinătate, singurătate, suferință” (eu aș adăuga un al patrulea S: sacrificiu.
,,Petale de veșnicie” de Ludmila Sandu e o lucrare prin care autoarea își ,,dezgolește” sufletul, relatând amintiri din copilărie, adolescență și maturitate, oferă lecții frumoase de viață, născute datorită experiențelor personale, eșecurilor și victoriilor sale, precum și sfaturi, îndemnuri minunate care să ne facă existența mai frunmoasă, iar sufetul mai liniștit, mai armonios.
Poeziile Carolinei Eremia:
Nu râde de mine că sunt o badantă,/Munca mi-e grea şi pierd sănătate,/Departe de ţară, de fiu şi de fată,/De aer moldav, de scumpele sate.
Nu crede că banul îmi vine uşor!/Înghit umilinţă şi drepturi nu cer,/Mă roade continuu puternicul dor:/De casă, de-ai mei, de vremuri de ieri.
Sarcastic nu zice amicilor noştri/Că funduri bătrâne să spăl am ales!/E-o muncă onestă şi poate doar proştii/Că suntem de preţ, încă, n-au înţeles.
Nu mă bârfi pe la spate cu alţii!/Găsește curaj, întreabă-mă franc;/Nu am venit să caut relaţii,/Prea mare e prețul la ceea ce fac.
Nu-mi spune că sunt o trădătoare,/Că ţara lăsat-am pentru bani mulţi!/Eu vărs ani la rând lacrimi amare,/Muncind pentru casă, şcoală şi nunţi.
Nu fi de invidie plin şi de ură,/Încearcă şi gustă din pâinea-mi amară!/Vei vedea ce greu e-a păstra o inimă pură,/Când eşti îmbrâncit, când fac să te doară.
Nu râde de mine că sunt o badantă,/Nu crede că altceva să fac n-aş putea!/Eu nu am pierdut a mea demnitate/Pe calea cu spini (ce-ți pare cu roze!), căci nu e a ta.
Bunica (fragment)
Cum mă simt? Nu prea văd bine,/Ma dor oasele bătrîne,/Dar tu ai grijă de tine,/Spune dacă n-ai de pîine./Cine-mi vine? Mai că nimeni,/Mulți s-au dus în lumea-amară,/Dar vorbesc cu al meu cîine/Cînd pe prispă stau eu seara./Doar la radiola mică/Mai aud glasuri de oameni./Greu îmi este singurică/Și m-apuc-adesea teama”.
Iubesc (fragment)
Iubesc primăvara în haina-i de mireasă,/când totu-i plin de farmec, de vals și poezie,/Iubesc când ninge-afară și-i albă feerie/și un miros de brad e emanat în casă./Iubesc pe mal s-admir cum soarele apune,/Când cerul arde-n flăcări, iar marea e inertă./Iubesc tăcerea nopții când zilnica alertă/Ca-n paralici adoarme și înc-un basm se spune.
Citate: Daca nu găsim timp pentru alții, nu avem dreptul să ne supărăm când ei nu găsesc timp pentru noi.
Durerile și necazurile lasă răni adâțnci în sufletul nostru. Bucuriile și succesele sunt alifia care le tămăduiește.
Nu te stresa că ceva nu ai, bucură0te de ce ai. Alții nu au nici atât.
Nu căuta oamenii frumoși, caută frumosul în orice om.
Unora le ești recunoscător pentru simplul motiv că tac.
Proză:(fragmente)
,,Înainte brazi erau mai mulți, mai falnici, mai înalți (în unii ani tata aducea brazi înalți aproape până în pod), dar cu fiecare an văd că au devenit tot mai piperniciți. Și cu fiecare an mă doare tot mai mult sufletul: se taie tot mai mulți brazi, dar oare se pun alții în loc? Oare nu va rămâne Moldova complet fără ei? Oare se merită să oprești viața unui brad, să îl scoți din sânul naturii-mamă de dragul de a-l avea în casa ta câteva săptămâni? De dragul mirosului neobișnuit care nu se asemăna cu nimic altceva? De dragul pozelor frumoase în care să te fudulești că ai un brad în casă? ” (Bradul)
,,Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru că astfel învață ce este o familie integră în care sunt prezente iubirea, respectul, compromisul, iertarea, suportul.
Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru a spune cuvintele ,,mamă” și ,,tată” la fel de des, pentru a le putea declara că îi iubește în egală măsură.
Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru a deveni o personalitate puternică, fără frustrări, slăbiciuni, dureri purtate din copilărie.
Un copil are nevoie și de mamă, și de tată – pentru a nu fi luat în derâdere de cei de seama lui și a nu purta stigmatul ,,fără tată” sau ,,fără mamă”. (Un copil are nevoie și de mamă, și de tată)
,, M-am convins de mai multe ori că oamenii buni există în jur. Trebuie doar să crezi în puterea lor de a face bine. Și să faci și tu bine, ori de câte ori poți. Pentru că binele nu trebuie să se oprească, el trebui înmulțit, promovat, extins.
Dostoievski a spus: ,,Frumusețea va salva lumea”. Eu aș dezvolta ideea: frumusețea interioară, bunătatea sufletului, dragostea pentru aproapele său va salva lumea.
Aveam șaisprezece ani, prima dată în Chișinău, eu, abiturientă cu actele depuse la USM, mergeam într-un troleibuz fără bilet atunci când au întrat controlorii. Ca o fată timidă, cinstită și corectă, eram previzibil confuză și gata să izbucnesc în plâns, și dintr-o dată un tânăr necunoscut care aparent mi-a observat panica, fără să scoată un cuvânt, mi-a pus un tichet în mâini și a coborât. Ușile s-au închis, nu am avut timp să-l mulțumesc. Pur și simplu, am capsat tichetul, și ani de zile l-am păstrat într-un carnețel ca o amintire a zilei în care un om absolut străin mi-a demonstrat valoarea bunătății. De atunci, am întâlnit o mulțime de persoane diferite. Cei sfinți, neprihăniți, postind și bătând pocloane în biserici, dar gata să te lovească cu piciorul în spate, pentru că ai zăbovit la masa cu luminări. Păcătoșii care beau vodcă pe scări, cerșind pomeni la biserici, cimitire și pisând în pragurile lor. Ieri din nou am văzut un bărbat ce-și făcea nevoile în spatele sediului BM B. P. Hasdeu. Unii beau alcool dimineața și se pisează în curți, dar… leagă cu grijă mestecenii strâmbi cu cârpe moi ca să crească mai bine și dau ultima bucată de pâine unui câine fără stăpân. Oameni foarte deștepți care vorbesc prostii sau reproșează proștilor, unii atât de răi și dezgustători, încât cu greu te poți abține ca să nu închizi gura lor cu mâna și să le reamintești că otrava și înțelepciunea sunt ceva absolut incompatibile, altfel de ce ai renega omul care te-a salvat cândva, sau la ce mai ai nevoie de minte, dacă tot te scufunzi în starea unui animal iritat în goană după carieră sau funcții de doi bani, ei, gata pentru orice război în care trimit oameni nevinovați să moare pe câmpuri… pentru patria care n-are nevoie de tine.
„Sărbătorim” 33 de ani afgani, dar dacă oamenii ar fi avut atunci puterea să renege acel guvern care i-a trimis să ucidă murind în acel război, dacă mamele atunci toate protestau și-și apărau fii de nebunii ce-i guvernau… Dacă, dacă… Toți cei pentru care plângem pe morminte ar fi trăit acum crescând nepoții lor cu bucurie… Așa cred… Întotdeauna, mă dezgustă omul rău care vorbește frumos, se afișează frumos pe ecrane dându-se drept un intelectual înțelept citind de pe hârtie, și fanii orbi, favoriții lui, care-l urmează obsedat fără să între în esența unei probleme…
Oamenii nu foarte alfabetizați, cu minte îngustă, care nu au călătorit mai departe de satul lor uitat de guvern, dar strălucesc cu atâta bunătate și înțelepciune necondiționată încât voiești să îngenunchezi la picioarele lor, să-i cuprinzi de umeri, la haina ce miroase a cartofi decojiți și slănină cu usturoi; să vorbești și să împărtășești nevoile tale, să te căiești și să-i rogi până te alungă: Învățați-mă, învățați-mă cum să trăiesc mai departe…
Învățați-mă să rămân om în țara asta, în care naiba ce se întâmplă! Învățați să nu fim răi, să nu căutăm funcții și beneficii, să nu dăm oamenii la o parte pentru niște opțiuni si condiții în desfășurarea evenimentelor. Învățați-ne să iubim și să acceptăm adevărul. Nu să încercăm să corectăm, reparăm, să îmbunătățim, să completăm, doar să ne bucurăm de ceea ce avem!
Un dar al destinului – nu e numai un dar. Iată ce trebuie să înțelegem. Și, să mânuiești acest dar – trebuie corect. Darul ți-a fost dat cu un motiv. Pentru un lucru important. Pentru fericirea pe care vrei s-o creezi. Soarta ți-a dat darul – este o recompensă, cât și semințele fericirii, și… materiale de construcție. Darul poți să-l risipești, să-l cheltuiești, să-l arunci la gunoi. Și, mai poți fi o persoană importantă și fericită. De aceea, ni se dă darul de Cel de sus, este mulțumire în drum spre scopul tău de viață. Spre destinul tău. Pentru cineva Domnul e sus pe cer, pentru altcineva e Dumnezeul în suflet, Cel care nu ne va permite să coborâm mai jos de nivelul uman… Nu ne va permite să dăm cu piciorul într-un câine; să umilim bătrânii pe stradă, să-i alungam pe cei nevoiași cu pătrunjelul din piață; să jignești părinții; să trimiți tinerii să moară la război… Nu va permite să aduni banii pentru armament atunci când atâtea persoane bolnave de cancer așteaptă leacul lor vital… E Dumnezeul care nu bate cu bâta…
Să fim recunoscători pentru ceea ce avem! Doamne ajută, și mulțumim!
Un zâmbet nu întotdeauna înseamnă că omul este fericit, uneori aceasta indică că omul este … puternic! asa-s eu…
Doamne, dacă eu mănânc prea mult, fă-mi un semn! Poate și gazul va ieftini atunci…
Adevărul n-are termen de valabilitate! Oricum n-ar fi el alb sau negru, ăsta-i… adevărul pur!
Indiferent cât de stresant ți-e viitorul, principalul e că privind în urmă tu să fii calm…
Moldovenilor noștri li s-au promis deja atât de multe, dar lor la fel nu le este suficient…
Experții zic că viața a devenit mai bună. – Da, dar oamenii spun că a devenit mai greu. – Da, dar oamenii nu sunt experți…
Cel care te urăște, nu-ți respectă opinia și te blamează pentru că spui adevărul, – nu-l deranja pe el… Lasă-l să se chinuie cu ura lui… 🙂 Timpul le șterge pe toate…
Adună opiniile altor patru-cinci persoane și obține dreptul liber de a nu gândi!
Reiese că Codul Penal… este doar o listă de prețuri!
Noi am uitat cu desăvârșire că înainte de inventarea internetului, oamenii uneori „luau la bot” pentru cuvintele lor.
O persoană care nu știe să-și gestioneze viața, după o sticlă de coniac știe deja cum să gestioneze statul
Anterior, din străinătate se aduceau haine de import, echipamente, discuri muzicale, și astăzi – doar virusuri…
Știrile acum trebuie urmărite în fiecare zi. În caz contrar, poți afla brusc ce s-a întâmplat în două săptămâni și… să înnebunești…
O următoare luptă între politicieni în emisiune directă. De data aceasta, operatorii au fost primii care au început-o
Dacă credeți ca statul vă inșeală în mod constant, fără îndoială – nu doar vi se pare! Cu toate acestea, cei mai mulți oameni… oricum doresc Statul, și cât mai mult posibil, – în viața lor.
”Statul” – un grup de oameni, care și-au desemnat publice interesele… personale… 😉
Toată ziua TV-ul prezintă dezastre, crime, nudități, hoți, discriminări și violență. Și filmele despre avocații umani care acordă apărare și sansă la viață nouă, acum le puteți viziona abia după ora 23:00. Împreună cu „Nu, pogodi”! Acolo fumează lupul!
Sunteți arestat sub acuzația apelurilor publice pentru răsturnarea guvernului existent! – Dar… Miluiți-mă, ce fel de apeluri publice? Toate acestea au fost într-o corespondență personală, privată în facebook! – Suspectule, angajații a cinci departamente de la trei servicii speciale îți citesc corespondența – și tu numești această corespondență personală?..
Atât de des ni se impun vise străine, încât uităm de cele reale…
Creativitatea nu se limitează la titluri / funcții/!
Poate cineva să explice de ce cei trei mușchetari în frunte cu D’Artagnan, cei care au contribuit în orice fel la trădarea reginei lor, l-au apărat pe primul ministru al puterii ostile, care l-a ucis pe cel mai bun agent al prim-ministrului lor și a dezertat de pe câmpul de luptă – pentru asta eroii sunt buni, iar patrioții Franței, în frunte cu Richelieu – negativi?
Fiecare al doilea moldovean e psihopat, fiecare al treilea suferă de șizofrenie, și doar zece din 100 își pot controla pornirile! Ultimii au caracter și puterea de a combate răutățile interioare.
În Moldova principalul e să fii acuzat! Strivit, eliminat, extirpat din societate. Iar motive, acuze – se vor găsi imediat, și fără comandă. Și scuipă lumea pe demnitate, chiar și prietenii, și colegii tăi
Nu mai căutați minuni! apropiați-vă, de oglinda, zâmbiți-vă larg… Sunteți, cea mai mare minune din lume!
Medicul a spus că sportul îmi va adăuga câțiva ani de viață și este adevărat. Am făcut 10 flotări și mă simt de 90 de ani
Există minuni, care schimbă în cel mai serios mod viaţa, şi uneori se petrece ceva neobservat de alţii, o mică şi banală magie cotidiană, dar şi ea va aduce fericire, poate nu atât de globală, dar totuşi la fel de palpabilă în sufletul tău.
Dragă Moș Crăciun. Nu am nevoie de cadouri de la tine, dimpotrivă, vreau eu să-ți fac un cadou, doar vino, și te rog să ridici tu singur cele trei capre de la serviciul meu. Sunt vaccinate și instruite să meargă la veceu…
Noi suferim şi depăşim suferinţa prin durere – Împreună Şi durerea a devenit o parte ca şi o necesitate a vieţii noastre suferinde. Răsplata nu e singură, ea poate acapara persoane dragi şi nevinovate, e mai mare durerea atunci. O vorbă rea, – o durere în plus. Nu blestema, nu viola, nu bate… – Nu lăsa durere în urma ta!
Trotuarul alunecos ucide complet cultura vorbirii…
Patriotismul nu se termină dacă n-ai un mandat!- Intr-un partid nu trebuie sa sezi cuminte și să-ți asculți liderii. Deputații se adună pentru sfaturi concrete pentru inițierea unei misiunî in SLUJBA POPORULUI si nu al unui lider sau deputat oricare care visează să creeze cultul personalității! – O greseala enormă a liderilor politici, a celor ce ‘stau ca marionetele’ în scaunul parlamentului. ”Tu mie – eu ție, al treilea de rezervă, adică, „scuip pe popor în cazul când un coleg nu e de partea mea”!!!
Din păcate, în Moldova există un analfabetism general. Citești unele comentarii, și începi să te îndoiești, dar ei, în general, au mers la școală, au citit vreo carte, sau au primit cei șapte ani de acasă?Generația care a cumpărat diplome, cu siguranță, a trecut deja la muncă…)
Nu întreba ce poate face țara ta pentru tine. Doar nu ești funcționar și nici deputat…
Trebuie să fii părinte pentru a înțelege că o baterie descărcată poate nu doar să deranjeze, ci și să te bucure…
Etatea – nu e un motiv pentru a uita de sentimente. Mai ales de Dragoste… Și – Demnitate.
Oamenii sunt pictorii propriului lor tablou al vieții, doar că la fiecare pânza e pictată cu culori diferite.
Vrei să Trăiești în această lume? – atunci trăiește și bucură-te, și nu umbla cu o mutră strâmbă și nemulțumită, ca și cum Lumea ar fi invizibilă. LUMEA o concepi Tu… în creierul tău
În ciuda faptului că sunt genială și perfectă, autocritica este la fel punctul meu forte. 🙂
Mândria ia gloria ce i se cuvine lui Dumnezeu şi o dă omului. Mândria este în esenţă închinare la propria persoană. Orice am realiza în această lume nu ar fi posibil dacă Dumnezeu nu ne-ar permite sau nu ne-ar susţine. „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”(1 Corinteni 4:7). De aceea Îi dăm lui Dumnezeu slava, gloria…. Amin.
Perle_Cugetari chiar si amuzante de Svetlana Vizitiu! – aveti grija, drepturile imi apartin!
Portret S. Vizitiu in ulei de #EduardStahi
Zdob si Zdup@fratii Advahov merg la Eurovision! Uraaale!
Venim cu cărți și istorii foarte interesante din viața și activitatea literară a autorilor:
Singurul copil al lui Ion Creangă a fost trimis în armată„Şcoala militară din Iaşi îi răpise orice ingenuitate, dându-i fumuri şi nu-i dăduse nimic în schimb, nicio cultură serioasă. Era tocmai unul din acei semidocţi de care vorbea Eminescu, un cioflingar de târg care se cam ruşina de tata şi avea gusturi măreţe”, în caracteriza mai târziu criticul George Călinescu pe Constantin Creangă. Dar, Ion Creangă, nu a fost un tată iubit. Fiul său, Constantin, a trăit în umbra personalităţii ilustrului său tată. Scriitorul Ion Creangă ne-a lăsat opere nemuritoare care au îmbogăţit literatura română. Însă despre viața lui personală se cunosc prea puține amănunte. Criticul George Călinescu şi contemporanii lui Ion Creangă îl descriu pe Constantin ca pe un adolescent mediocru, care nu călca pe urmele tatălui său. Încrezut, dar incapabil să-şi găsească o cale în viaţă, Constantin apela în permanenţă la tatăl său şi la influenţa pe care acesta o avea în rândul junimiştilor bogaţi. FIUL LUI ION CREANGĂ A FOST LENEȘ, ÎNFUMURAT ȘI FĂRĂ CULTURĂ./continuare aici:
Mihai Eminescu – „Cred că sunt oameni care îl consideră pe însuși Eminescu, un mit. Întrucât a fost o personalitate boemă, melancolică, un „geniu nemuritor și rece”, s-au creat diverse controverse în jurul îmbolnăvirii sale și sfârșitul său timpuriu. Un alt mit cred că este și universalitatea creației sale.Există traduceri ale operelor, dar din nefericire, acestea nu pot reproduce exact muzicalitatea versurilor, acea joacă creativă cu sensurile cuvintelor românești. Trecând de toate aceste critici, poate ar trebui să vedem dincolo de acest senzațional și să îl apreciem pe Mihai Eminescu prin prisma romantismului său literar, a creațiilor sale desăvârșite și a multitudinii de semnificații pe care vocea_literară a insuflat-o culturii românești” /continuare aici:
James Joyce se naște într-o familie catolică din clasa mijlocie a societății irlandeze, în cartierul Rathgar din Dublin. Este fiul cel mai mare al lui Mary Jane Joyce (născută Murray) și al lui John Stanislaus Joyce. Înainte de nașterea sa, părinții mai avuseseră un fiu, care nu a supraviețuit. Tatăl său era moștenitorul unei familii prospere din Cork, iar mama era fiica unui comerciant de vinuri din Dublin. Deși a mai avut încă nouă frați, James a fost răsfățatul familiei. In1888–1891- Urmează primii ani de școală la Clongowes Wood College, un prestigios colegiu iezuit din Kildare County, ale cărui taxe nu vor mai putea fi suportate de familie după 1891, astfel încât viitorul scriitor este nevoit să părăsească instituția respectivă. Influențată și de anumite schimbări politice ale momentului (căderea lui Charles Stewart Parnell, patronul familiei Joyce, de la putere), starea materială a familiei intră în declin, astfel încât cu toții trec printr-o perioadă tumultuoasă, cu nenumărate schimbări de domiciliu și cu lipsuri din ce în ce mai mari generate de nașterea altor copii. 1893 – Familia se mută din nou, iar James și fratele său, Stanislaus, sunt trimiși la școala Christian Brothers din North Richmond Street, zonă care va deveni ulterior cadrul din incipitul povestirii „Arabia“, inclusă în volumul Oameni din Dublin. Biografii lui Joyce consideră această schimbare ca fiind catalizatorul unor experiențe noi, /140 de ani de la nastere/ continuare aici:
O nouă apariţie editorială la ed. Pontos – volumul de versuri a dnei Elena_Mihăeş, profesoară a zeci de promoţii de elevi şi un bun sprijin a tinerilor profesori. Lansarea volumului a avut loc la Casa de Cultură din Cimişlia cu sprijinul fiului autoarei, cunoscutul comentator politic Mihăeș Roman / D. Maxim/Cartea Elenei Mihăeș „Eu lumii zâmbesc” a apărut post-mortem. Risipite prin caiete și mape, scrise cu diverse ocazii, versurile, diferite ca tematică, unele luminoase și pline de candoare, altele relevând clipe de tristețe, durere și suferinţă, au fost adunate cu mult drag de fiul Roman Mihăeș. Regăsim chipul autoarei în emoțiile și frământările, zbuciumul sufletesc, visele și speranțele ce și-au găsit oglindire în poeziile inserate în placheta „Eu lumii zâmbesc”.Profesoara de limbă română Elena Mihăeș a educat mai multe generaţii de copii în spiritul demnităţii, al dragostei de ţară, de neam şi grai. A ştiut să se apropie de copii cu sufletul, trezindu-le curiozitatea și interesul, stimulându-le căutările creative. Pasionată de metaforele verbului matern, ea își găsea refugiu în lumea poeziei. Era un om onest, deschis, îi plăcea adevărul și lupta pentru el, atât prin cuvântul rostit, cât și prin cel scris. Scriitoarea Claudia Partole a scris o frumoasă și emoționantă prefațăCărțile editate vor fi dăruite în cadrul lansărilor de carte participanților prezenți la aceste evenimente. Parte din cărți va fi oferită bibliotecilor publice. Doritorii de peste hotare – rude, prieteni, cunoscuți de-ai autoarei – vor putea să citească versurile semnate de Elena Mihăeș în PDF-ul, expediat la cerere de către Editura Pontos.Să păstrăm o clipă de reculegere pentru liniștea și împăcarea sufletului Elenei Mihăeș care nu mai este printre noi, dar care a lăsat urme frumoase pe Pământul care i-a fost nespus de drag./Marcela Mardare/ /continuare aici:
Ion Vieru ( 07.XII.1041- 19.01.2022), poetul, deținător al titlului onorific „Maestru al Literaturii” s-a stins din viață, la vârsta de 80 de ani. ”Doamne, cât e de frumos / Satu-acesta dintr-o parte, / Parcă-ai spune că aici / Nu e nici un fel de moarte. / parcă-ai spune că aici, / Doamne, nu-i nici o durere / Să te bată cu putere: / Nici o lacrimo ă, nimic… / Doamne, Doamne… / Vai, ce zic?” #Doamne din volumul #101poeme de Ion Vieru Ion Vieru s-a născut pe 7 decembrie 1941 în satul Pelinia, jud. Bălți. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie (1965). A activat în calitate de redactor la editura Literatura Artistică (1972-1983), redactor și șef de sector la Comitetul de Stat pentru Edituri, Poligrafie și Comerțul cu Cărți, director la Biroul de propagare a literaturii, consilier la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Maestru al literaturii (1999). Laureat al Ligii culturale a românilor de pretutindeni (pentru volumul „Aici pe pământ”, 1999). A debutat editorial cu placheta „O palmă de cer” (1969), urmată de „Ploile dorului” (1972) și de alte cărți în care dominantă este tematica satului, poetul rămânând un fiu fidel al „țărânilor de acasă”: „Doamne, cât e de frumos/ Satu-acesta dintr-o parte,/ Parcă-ai spune că aici/ Nu e nici un fel de moarte./ Parcă-ai spune că aici,/ Doamne, nu-i nici o durere/ Să te bată cu putere:/ Nici o lacrimă, nimic…/ Doamne, Doamne…/ Vai, ce zic?” („Doamne”). A publicat și cărți pentru copii: „Pomul” (1978), „Cântă-mi, ciocârlie” (1979), „Soneria” (1985).„Prin dispariția lui Ion Vieru, am pierdut un scriitor talentat și un coleg de breaslă de mare cultură și sensibilitate umană…”/Uniunea Scriitorilor Md/ – ”Valuri, valuri, vălurele / Trec pe Nistru și pe Prut, / Și îmi poartă-n larg cu ele / Floarea dorului / Durut. // Valuri,Valuri,vălurele, / Câte valuri?… / Câte-s ele?” din #Floarea_dorului /continuare aici:
”Poteci_spre_ziua_a_șaptea”- Carte apărută în timpul în care oamenii se înstrăinează din ce în ce mai mult de religie, înlocuind-o cu diverse surogate, Ieromonahul_Vasilisc_Donică în volumul de faţă încearcă să-i readucă pe cei pierduți la credinţă: ,,Ai un Tată și o Mamă în cer, foarte iubitori. În calitate de copil al lor, te poți ruga și le poți cere ajutorul și îndrumarea. Poți folosi puterea de care te umpli în urma rugăciunii pentru a găsi soluții la încercările din viața ta.” sau „Dar nu noi alegem când și de ce ne naștem, ci Dumnezeu, El are cu fiecare un plan, pe care îl împlinește vrei, nu vrei. Ca Dumnezeu să-și împlinească planul divin cu el, trebuia să se sacrifice și să se prăbușească un neam întreg, ștergându-se astfel păcatul, și un nou neam din neamul lor să se nască și să trăiască, făcând parcă un fel de «restart». ”Volumul cuprinde în sine ceea ce este mai folositor pentru umanitate. Nuvelele proorocesc cele viitoare, fac „aluzii” istorice la #Biblie, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ce să spunem, într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune prin exemple din viață, punând la îndemana fiecăruia, după sârguinţa lui, ceea ce este o binecuvântare.„Ce Bun e Dumnezeu cu noi…”
Nina_Corcinschi”Am scos-o, în sfârșit, la capăt cu rapoartele Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”. Deși am muncit cu toții în condiții de pandemie și n-a fost ușor, sunt mândră de rezultatele colegilor mei și le mulțumesc tuturor pentru efortul depus! La Institut, în anul acesta s-au organizat (inclusiv în parteneriat cu alte institute (inter)naționale) 24 de #evenimente on-line (conferințe, simpozioane etc.), s-au publicat 200 de lucrări științifice (monografii, dicționare, culegeri de lucrări ale conferințelor (inter)naționale, articole în reviste de profil), 3 nr. de revistă Philologia și 2 nr. de revistă Limbă, Literatură, Folclor. Un rezultat nou-nouț este și site-ul LogosPlus (logosplus.ifr.md), un portal de resurse filologice, destinat publicului larg, care cuprinde tablete de cultivare a limbii, dicționare on line. Mă bucură enorm cărțile și articolele semnate de colegii mei și cred că trebuie să ajungă rapid în biblioteci, librării și școli. Pozele atașate reprezintă doar câteva titluri dintre cele publicate.
Simfonie_muta” deNichita_DANILOV:”O zi mult așteptată! Azi, dl Silviu Lupescu, mi-a înmânat primele 20 de exemplare ale volumului meu de nuvele si povestiri, Simfonia muta! Cu aceasta ocazie am lăsat autografe pe un număr de 52 de „simfonii” care vor putea fi achiziționate online de pe siteul editurii, la preț promoțional. Multumesc echipei Polirom, doamnelor Oana Roiu si Raluca Tolcev, Carmen Parii (coperta) care au facut posibila aparitia cartii in stare exceptionala! Sunt fericit!”
Carolina Eremia despre #Versete_tomnatice de Svetlana_Vizitiu. – ”Mi pare câteodată Că nu mai am cui Să-i povestesc totul: De la obișnuitele istorii, Până la cele mai tainice povesti”; cu gingășie despre mama – omul care mereu o așteaptă:,,Mâinile mamei, aripi în ger, Ne încălzesc, ne protejează De suferințe, pierderi și negi, De pericole și de dureri”; cu mândrie despre copiii săi – bogăția ei adevarată: ,,Ați înțeles pe cine atât de mult eu iubesc? Nu este o taină, ba chiar o șansă… Eu vă destăinui: e acel bărbat dintre bărbați – cel mai bun… E al meu, cel mai iubit… E Fiul meu”. Cu câtă dragoste vorbește despre #Bibliotecă – locul ei de muncă, a doua ei casă: ,,Și totuși ne place, Pentru că ne adunaPe cei singuratici/La o Carte/Și comunicare”. Aduce profesia ,,#bibliotecar” la un rang foarte înalt, ce merită respect și prețuire:,,BIbliotecarul e o specie rară, Poate fi psihologȘi părinte,Și frate, Și blogger. Sociabil de la natura, Zambet larg, Atenție maximă, Cu blândețe și spor Ajuta sa zbori”. / Carolina Eremia / continuare aici:
Alexandru_Ioan_Cuza– Popularitatea Domnitorului Cuza_Vodă a fost imensă, principalul motiv fiind larga difuzare în popor, în toate straturile sociale, a numeroase povestiri și legende, menite să reliefeze câteva calități pe care omul de rând le descoperise în personalitatea acestuia: spiritul de dreptate exercitat mai ales în funcția supremă în stat și simbolizat de „ocaua lui Cuza”, punerea mai presus de orice a intereselor țării, apropierea de popor, arată Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe de la București, potrivit sursei citate.Sursa citată adaugă: „Se poate afirma că tradiția despre Domnul Unirii de la 1859 a pătruns mai adânc în mentalitatea populară decât în cazul altor figuri istorice, fiind probabil strâns legată de epoca de înfăptuiri sociale și naționale din timpul domniei sale. Astfel, importantele reforme, ca cea agrară și secularizarea averilor mănăstirești, organizarea pe baze noi a armatei și a sistemului administrativ și juridic și-au găsit o admirabila reflectare în conștiința colectivă.”Astfel, folclorul românesc a creat imaginea domnitorului care aduce dreptate oamenilor simpli și care străbate drumurile țării, îmbrăcat modest, pentru a nu fi recunoscut, declinându-și identitatea doar în final, când pune capăt unor nedreptăți sau unor nereguli (sociale, administrative, comerciale etc.).Folcloristul Constantin Rădulescu-Codin a adunat în volumul „Legende, tradiții și amintiri_istorice adunate din Oltenia și Muscel” din 1910 câteva opinii ale românilor de la acea vreme despre Alexandru Ioan Cuza:- „Cuza-Vodă nu era fudul. Umbla așa ca noi și, de multe ori, ca să prinză pe mulți slujbași cu ocaua mică, își schimba fața și hainele, să nu-l cunoască nimeni”;- „Tot Cuza-Vodă a unit țărișoarele noastre, pe Valahia cu Țara Moldovenească, de a făcut țara noastră strașnic de mare și puternică, cum e azi. Strașnic domn a mai fost Cuza-Vodă”;- „El a făcut școalele, el ne-a dat pământ și tot el a surpat pătulele împărătești. Și bine a făcut. Că băga acolo fitece român treisprezece banițe de porumb în tot anul și, când să-și ia și el agonisita, tot ce răgăduise acolo, tocmai după trei ani, i se dădeau numai trei banițe din tot ce pusese. Ziceau cârmuitorii că l-au mâncat șoarecii, și porumbul era mâncat de cioclii satului”;- /Continuare aici:
Aron_Pumnul, cărturar român, ziarist, pedagog, lingvist, filolog, participant la evenimentele Revoluţiei de la 1848 din Transilvania. A fost profesor de limba şi literatura română şi un animator cultural de prestigiu, avînd o deosebită vocaţie pedagogică. Printre elevii lui s-a numarat Eminescu, care i-a dedicat prima sa poezie publicată – „La mormîntul lui Arune Pumnul”. A alcătuit prima antologie de texte literare româneşti, „Lepturariul românesc” (vol. I-VI, Viena, 1862-1865), lucrare valoroasă din punct de vedere documentar (n. 27.11.1818 – dec. 24 ianuarie 1866). Marele Mihai Eminescu, elevul (ardeleanului de la Cuciulata) glăsuia cu multă mândrie despre profesorul său: „a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritorul slab, muritorul plin de defecte pământești. El e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistență și conștiință națională maselor și a făcut din ele o națiune”. Aron Pumnul s-a născut la 27 noiembrie 1818, în localitatea transilvăneană Cuciulata, de lângă Făgăraș, într-o familie de țărani iobagi. Nașterea sa a avut loc într-un an năpăstuit de o secetă cumplită, care a adus pagubă și foamete în rândul țărănimii. Familia a fost numeroasă ca toate familiile țăranilor noastre pe vremuri. Părinții săi erau neștiutori de carte, tatăl era analfabet. Scrisorile pe care le trimitea Aron de la Viena, le citea altcineva, poate dascălul ori preotul. Aron Pumnul de mic copil a rămas orfan de mamă. Avea un frate mai mic, Moise, căruia îi promitea daruri dacă va merge la școală și va învăța bine, precum și o soră măritată în Șercaia. Din cauza bolii de inimă, frecventează școala târziu, la 14 ani. Se spune că groful ungur Mikes … /continuare mai jos/
Așa cum se știe, la moartea lui Aron Pumnul a fost tipărită și difuzată, în chiar ziua înmormântării, broșura: „Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști den Cernăuți la mormântul prea iubitorului lor profesor Arune Pumnul, răpăusat într-a 12 (24) ianuarie 1866”. Broșura conține debutul poetic (cunoscut sub titlul La mormântul lui Aron Pumnul) al elevului Mihai Eminoviciu care exclama, regretând: „Pumnul nu mai este…” Și părăsește gimnaziul pentru totdeauna.În inimile noastre, Aron Pumnul va rămâne mereu un apărător al #limbii_române.
Winston Churchill (30.11.1874 – dec. 24 ianuarie 1965, prim-ministru al Marii Britanii, scriitor, laureat al Premiului_Nobel pentru Literatură în anul 1953.Sir Winston Leonard Spencer Churchill a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în al Doilea Război Mondial.Deseori apreciat ca fiind unul din cei mai mari #lideri de război ai secolului, a servit ca prim-ministru în două mandate (1940-1945) și (1951-1955). A fost ofițer în Armata Britanică, politician, istoric, scriitor și artist. Este singurul prim-ministru britanic laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în 1953) și a fost prima persoană care a primit titlul onorific de Cetățean de Onoare al Statelor Unite.- Winston_Churchill
Anii_tineretii_mele – Autobiografia – volum autobiografic parcursul timpuriu si anii formatori ai unuia dintre cei mai influenti politicieni europeni ai secolului XX.Parcurgand acest text pasionant, intelegem cu usurinta de ce Winston Churchill a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatura in 1953. Ironia sa fina, fluenta limbajului, talentul descriptiv si acuratetea cu care ilustreaza scene de razboi sau situatii politice sunt de neegalat. In Anii tineretii mele, veti avea placerea de a va familiariza cu Anglia epocii victoriene, veti cunoaste contextul social si politic al Imperiului Britanic de dinaintea devastatoarelor Razboaie Mondiale si veti fi martori indirecti la evenimente care si-au lasat amprenta asupra autorului, influentandu-i cursul vietii si gandirea.”Si iata ce doresc sa le spun parintilor, mai ales celor instariti: nu-i dati fiului vostru bani; in masura in care va puteti permite, dati-i cai. Nimeni nu a dat niciodata de necaz calarind cai – cu exceptia necazurilor onorabile. Nicio ora petrecuta in sa nu este irosita. Tinerii s-au ruinat adesea pentru ca aveau cai, pentru ca au pariat pe cai, dar niciodata pentru ca i-au calarit; fireste, cu exceptia cazurilor in care si‑au rupt gatul – ceea ce, daca se intampla in timpul unui galop, este o modalitate cat se poate de buna de a muri.””Razboiul, candva crud si magnific, a devenit crud si murdar. De fapt, a fost complet stricat. De vina sunt Democratia si Stiinta. Cand acestor doi bagaciosi si incurca-lume li s-a permis sa ia parte la luptele reale, soarta razboiului a fost pecetluita. In locul unui numar mic de profesionisti bine pregatiti, care apara cauza tarii lor cu vechile arme si cu frumoasa complexitate a manevrelor stravechi, sustinuti in fiecare clipa de aplauzele natiunii lor, acum populatii intregi, inclusiv femei si copii, se arunca unii impotriva altora intr-o exterminare brutala, si numai o echipa de functionari cu ochi aposi fac factura pentru macelar.””Cei mai multi dintre baieti erau multumiti si multi dintre ei au gasit in salile de clasa si pe terenurile de sport cea mai mare distinctie pe care au cunoscut-o vreodata in viata. Nu pot decat sa consemnez faptul ca eu eram o exceptie – fara indoiala, din cauza defectelor mele. As fi fost mult mai bun ca ucenic de zidar, m-as fi descurcat mult mai bine daca as fi fost trimis sa fac comisioane sau sa-l ajut pe tata sa aranjeze vitrina unei bacanii. Ar fi fost ceva palpabil; ar fi fost ceva firesc; as fi invatat mai mult; m-as fi descurcat mult mai bine. Si as fi putut sa-l cunosc mai bine pe tata, ceea ce ar fi fost o mare bucurie pentru mine.””In mod sigur, #educatia prelungita, indispensabila pentru progresul societatii, nu este fireasca pentru omenire. Este impotriva firii. Baiatul doreste sa-si urmeze tatal in cautarea hranei sau a prazii. Ar vrea sa faca lucruri folositoare, atat cat ii permit puterile. Ar dori sa castige o leafa, oricat de mica, pentru a-i putea ajuta pe cei de acasa. Ar dori sa aiba un timp numai al lui, pe care sa-l foloseasca sau sa-l iroseasca dupa plac. Nu cere decat dreptul de a munci sau de a muri de foame.”Winston Spencer Churchill-
Tanarul_titan – Cartea lui Shelden urmăreşte biografia lui Winston Churchill începând din 1901, anul debutului său ca parlamentar, şi până în 1915, când, după dezastrul militar de la Gallipoli, este nevoit să demisioneze din funcţia de Prim Lord al Amiralităţii. Este răstimpul în care se formează uriaşa sa personalitate politică, este vremea ascensiunii sale fulminante ca om politic: primul discurs în Camera Comunelor, în calitate de conservator, trecerea în tabăra liberalilor, apariţia în Cabinetul britanic, mai întâi ca subsecretar de stat la Ministerul Coloniilor, mai apoi ca preşedinte al Consiliului Comerţului şi ministru de interne, până la prima poziţie în Amiralitate. Este povestea unui Winston Churchill animat de un avânt romantic surprinzător, dacă ne raportăm la imaginea, mult mai prezentă în conştiinţa noastră, a personajului politic decisiv din anii celui de al Doilea_Război_Mondial. În paralel cu viaţa_politică, Shelden prezintă şi evoluţia vieţii sale private, cu iubirile sale neîmpărtăşite, căsătoria cu Clementine Hozier, naşterea copiilor.
– Al_Doilea_Război_Mondial” – Winston Churchill – ”Trebuie să privesc aceste volume ca o continuare la Istoria primului război mondial, pe care am descris-o în Criza mondială, Frontul de est şi în Urmarea. Împreună, acestea acoperă relatarea unui alt război de treizeci de ani. Ca şi în volumele anterioare, am urmat, atât cât sunt în stare, metoda lui Defoe, în care autorul leagă cronica şi comentarea marilor evenimente militare şi politice de firul experienţei personale a unui individ. Eu sunt poate singurul bărbat care a trecut prin ambele cataclisme supreme ale istoriei, fiind in funcţii importante. În timp ce, în primul război mondial, am avut posturi de răspundere dar subordonate, in cea de a doua luptă cu Germania am fost timp de peste cinci ani şeful Guvernului Majestăţii Sale. Scriu deci din altă poziţie şi cu mai multă autoritate decât era posibil în primele mele cărţi. Nu-l descriu ca o istorie, deoarece asta este sarcina altei generaţii. Dar afirm cu încredere că este o contribuţie la istorie care va servi in viitor. Aceşti treizeci de ani de acţiune şi pledoarie cuprind şi exprimă efortul meu de o viaţă şi sunt mulţumit dacă sunt judecat după ei. Am aderat la regula mea de a nu critica o măsură privind războiul sau politica după eveniment, decât dacă mi-am exprimat mai înainte, public sau oficial, părerea mea sau am avertizat în legătură cu aceasta. Într-adevăr, într-o lumină ulterioară, s-au netezit multe dintre asperităţile controversei contemporane. M-a durut să înregistrez aceste neînţelegeri cu atâţia oameni pe care i-am simpatizat şi respectat, dar ar fi greşit să nu ţinem seama de învăţăturile trecutului în faţa viitorului. Nimeni să nu-i desconsidere pe aceşti oameni ale căror acţiuni sunt descrise în aceste pagini fără să-şi analizeze propriul suflet, fără să-şi revadă activitatea publică şi să aplice lecţiile trecutului la viitoarea lor comportare. Nu trebuie să se presupună că mă aştept ca toată lumea să fie de acord cu ceea ce spun şi cu atât mai puţin că scriu doar pentru a fi popular. Îmi depun mărturia conform ideilor care mă călăuzesc: am avut toată grija să verific faptele, dar multe apar azi la lumină în urma cunoaşterii unor documente capturate sau a altor dezvăluiri care pot oferi un alt aspect concluziilor trase de mine. Într-o zi, preşedintele Roosevelt mi-a spus că …/Continuare mai jos/:
Virginia Woolf / 140 de ani de la naștere/ cunoscută drept una dintre figurile moderniste literare de frunte ale secolului al XX-lea. Este o scriitoarea britanică recunoscută drept o inovatoare încă din timpul vieții. Nenumăratele aspecte ale personalității acestei scriitoare au o forță imaginativă incomparabilă: feminismul, fascinația ei pentru Londra, dorința ei necontenită de a experimenta (fiecare roman a fost scris cu intenția de a încerca ceva nou), nevoia de a se exprima liber și de a fi independentă, vulnerabilitatea.
Virginia Woolf, nascuta Adeline Virginia Stephen, a fost o scriitoare engleza, eseista, feminista, editoare si scriitoare de povesti, cunoscuta drept una dintre figurile moderniste literare de frunte ale secolului al XX-lea.In perioada interbelica, Virginia Woolf a fost o personalitate marcanta in societatea literara din Londra si membru al Grupului Bloomsbury. Operele ei cele mai renumite includ: Doamna_Dalloway (1925), Spre_far (1927), Orlando (1928) si eseul de dimensiunea unei carti A_Room_of_One‘s Own (1929), cu faimosul sau dicton: „O femeie trebuie sa dispuna de bani si de o camera separata, daca vrea sa scrie fictiune”.Virginia Woolf a inceput sa scrie ca profesionist in 1905, initial pentru Times Literary Supplement, cu un articol despre Haworth, casa familiei Bronte «Primul ei roman, The_Voyage_Out, a fost publicat in 1915 de catre tipografia fratelui ei vitreg, Gerald Duckworth and Company Ltd. Acest roman a fost initial numit Melymbrosia, dar Woolf a schimbat titlul in repetate randuri. Versiunea anterioara a romanului a fost reconstruita de catre Louise DeSalvo si acum este accesibila publicului larg cu titlul planuit. DeSalvo sustine ca multe din schimbarile pe care Woolf le-a facut in text se datoreaza schimbarilor din viata ei.Woolf a continuat sa publice romane si eseuri cu un caracter intelectual, bucurandu-se de succes atat din partea criticilor cat si a publicului. Multe dintre operele ei au fost publicate pe bani proprii la Hogarth Press. Ea a fost considerata ca fiind una din cele mai mari romanciere a secolului al XX-lea si unul dintre cei mai insemnati modernisti. Dupa terminarea manuscrisului ultimului ei roman (publicat postmortum) Between_the_Acts, Woolf a cazut victima depresiei asemanatoare cu cea pe care o mai avusese. Inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial, distrugerea casei ei din Londra in timpul atacului prin surprindere, si primirea rece a biografiei sale de catre un prieten- Roger Fly, au agravat starea ei intr-atat incat nu a mai putut sa lucreze.Pe data de 28 martie 1941, Woolf s-a sinucis. Ea si-a imbracat paltonul, i-a umplut buzunarele cu pietre si a intrat in raul Ouse din apropierea casei sale, unde s-a innecat. Trupul lui Woolf a fost gasit abia pe 18 aprilie. Sotul ei a inmormantat ramasitele ei icinerate sub un copac in gradina din Monk’s House, casa lor din Rodmell, Sussex. Operele ei au fost traduse in mai mult de 50 de limbi, de scriitori de talia lui Jorge Luis Borges si Marguerite Yourcenar.
Pierre_BEAUMARCHAIS– 290 de ani de la nastere! 24 ianuarie 1732 – S-a născut Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (dec. 18 mai 1799)- autorul francez al unor texte de teatru, dintre care două au cucerit o mare popularitate: „Bărbierul_din_Sevilla” şi „Nunta_lui_Figaro”. Sub paravanul peripeţiilor ilare, el pune în discuţie un întreg sistem_social, contestând privilegiile_aristocraţiei. Piesele lui Beaumarchais din seria Figaro cuprind Le Barbier de Séville (Bărbierul din Sevilla), Le Mariage de Figaro (Nunta lui Figaro), și La Mère coupable. Figaro și Contele Almaviva, cele două personaje ale lui Beaumarchais, cel mai probabil create în călătoriile lui în Spania, au fost (împreună cu Rosine, și mai târziu Contesa Almaviva) singurele prezente în toate cele trei părți. Ele reflectă schimbărea atitudinilor sociale înainte, după, și în timpul revoluției franceze. Figaro și Almaviva au apărut pentru prima dată în Le Sacristan, pe care a scris-o prin 1765 și a redenumit-o ” un interludiu, imitând stilul spaniol „. Faima lui a început, totuși, cu prima piesă dramatică (drame bourgeois), Eugénie, care a avut premiera la Comédie Française în 1767. Aceasta a fost urmată de o altă dramă, Les Deux amis ou Le Négociant de Lyon (Cei doi prieteni sau Negustorul din Lyon), cu premiera pe 13 ianuarie 1770, tot la Comedia Franceză.Privind dintr-un alt unghi, piesele Figaro sunt semi-autobiografice . Don Guzman Brid’oison (Le Mariage) și Bégearss (La Mère) au fost caricaturile celor doi adversari reali ai lui Beaumarchais, Goëzman și Bergasse. Pajul Chérubin (Le Mariage) seamănă cu tânărul Beaumarchais, care medita la sinucidere când a aflat că iubita lui urma să se căsătorească cu altul. Suzanne, eroina din Le Mariage și La Mère, a avut ca sursă de inspirație cea de-a treia soție a lui Beaumarchais, Marie-Thérèse de Willer-Mawlaz. Între timp, câteva dintre monologurile contelui reflectă remușcările dramaturgului pentru numeroasele lui experiențe sexuale.Le Barbier a debutat în 1775. Continuarea Le Mariage a trecut inițial de cenzori în 1781, dar reprezentația a fost imediat interzisă de Ludovic al XVI-lea, după ce a citit-o personal. Regele nu a fost mulțumit de felul cum piesa satiriza aristocrația. În următorii trei ani, Beaumarchais a revizuit-o de mai multe ori, pentru a putea să treacă de cenzor. Regele a ridicat interdicția în 1784. Piesa a debutat în acel an și a fost extrem de populară și în rândul aristocraților. Opera lui Mozart a avut premiera cu doi ani mai târziu. Ultima piesă a lui Beaumarchais, La mère… a avut premiera în 1792 la Paris.Pentru a-i aduce un omagiu marelui dramaturg francez Molière, care a scris titlul original al piesei, Beaumarchais a redenumit La Mère coupable în L’autre Tartuffe. Toate cele trei piese Figaro s-au bucurat de un mare succes, și sunt jucate și astăzi în teatre și săli de operă. /Continuare aici:
Recent am revenit dintr-o călătorie din Africa, și din avion:
La sosirea Acasă Inima a tremurat, tremurat… Iată, sub aripa Chișinăului… Săracă, dragă Patrie, în vise mă purta… Acoperișuri cu concavitatea gri. Vualul țevilor împrăștiat rigid, Un verde palid cu culori râzând De-un soare roșu, grâu pârlit… Elemente create de om. Ocazional, doar în scurte călătorii, Iată, văd Floreștii acum, Nu mi-am luat rămas bun de la speranțe. Că există o ușă către altă viață. Plină de recunoștință, Abecedar fără de experiență În timpuri triste, Miere cu viespe… Patria mea! Viata, cât de puțin, Dată acestui pământ, Nu mă întristează. Și, mă voi crede pe cuvânt. Totuși eu sunt ea, pentru totdeauna, Nu-mi poți lua viața de la tine… În diasporă nu m-am integrat, Nici în Uniune Europeană… Stropi din valurile unui Răut liniştit În amintirea suprafeței line. Eu am plecat pentru totdeauna, Dar în Moldova rămân… Am îmbrățișat-o, I-am zis „Așteaptă”! Oricare muritor are nevoie De-un loc în mormânt… Nu este totul pierdut, Și-aici e colțul meu, L-am ales din timp… Alerg mereu la el… La mormântul tatălui meu… ( ”Patria mea”, S.Vizitiu, ianuarie 2022)
Un an în urmă, într-o zi de 11 decembrie 2020, m-am trezit cu un sentiment ciudat de frică și anxietate (cu toate că trăiam cu ele toate viața). M-am ridicat din pat, am băut un ceai din flori de tei, și am mers la policlinică, aveam bronșită, testul la covid negativ. Trezindu-mă din rândul la medic, am văzut câteva apeluri nepreluate de la sora mea, cu mesaje. Apoi, a telefonat, și ezitând, a scris… ”vezi, că tata nu mai este”.
Mai departe, îmi amintesc strigătul meu, medicul care era peste mine și telefonul spulberat. Apoi, au început fiorii groaznici… Dar, în cele din urmă, eu întindeam timpul… ca să nu-mi văd mama plângând… Și pe tata în sicriu… Mi se părea, că atâta timp cât nu îl voi vedea, e undeva pe-acolo, dar… viu. Groaza m-a posedat. Groaza! Iar la ora nouă au venit mama și frații și am plecat la tata, la Ritus, apoi la biserica de la porțile Sf. Lazăr. Aveam o frică să întru in salon. Eu negam, refuzam realitatea. Nu este posibil așa ceva, poate medicii au încurcat ceva și e în comă? Au întrat copiii mei, pentru ei această pierdere a fost una prima din viață – una conștientizată.
Tată, iartă-mă! este atât de teribil, că nu poți să mă susții și să ai milă de mine. Cum să-mi revin din această pierdere de tine? Cum mă vei liniști și vei calma durerea mea, cum vei împrăștia temerile mele? Dar fratele, sora, cum și ei fără de tine? Funeraliile fără lume, condoleanțe și cuvinte frumoase la adresa ta online (ți-ar fi plăcut să le auzi), și ca urmare – pustietatea.
Și pocăință, remușcările, din nou pocăință… Ce-i important e că timpul nu șterge nimic, cu trecerea lui se face și mai dureros pe suflet. Ne lipsești, tată! ❤
„Feciorii cei buni adaugă şi cresc numele părinţilor lor şi-l fac fără de moarte, iar feciorii cei răi ocărăsc şi sting numele părinţilor buni”./Miron Costin/
Toată viața am așteptat că atunci când copiii mei vor crește, eu voi fi liberă. Și nu constă în faptul, că eu vreau să-mi schimb radical modul de viață sau că… nu-mi iubesc copiii, pur și simplu, doresc să scăp un pic de povara responsabilității, să-mi îndrept, în sfârșit, umerii. Gândul, că nu te mai reține nimic, deja îmbată. Dar, nu este normal, iubirea neagă asemenea visuri, mereu vei simți responsabilitatea pentru cei dragi…
Acum voi spune, vă rog, nu mă lăsați în pace…
Ce regret, e că dacă am reușit ceva sau nu, fie nu voi face niciodată, nu e pentru că în jur toți sunt monștri sau sunt eu o scorpie, – e doar din cauza că în interiorul meu nu mai am putere…
Anii de experiență se simt totuși, și înțeleg că nu aș dori să întorc ai mei 20 – da, atunci ești tânără, atrăgătoare, dar nu și în măsură să te descurci cu aceste resurse din prezent. Cineva e cu capul în afaceri, cineva naște copii unul după altul, cineva încearcă să le reușească pe toate și la 30 de ani, în fine se epuizează… Și, într-adevăr, noi nu ne simțim în această goană inutilă. Și doar este foarte important să-ți Auzi sinele, și necesitățile tale. E trist să realizezi, că trăiești viața altor persoane, impuse de scenarii străine, ca la serviciu, de exemplu, sau de regulile ciudate impuse de guvern… Trebuie doar să TRĂIEȘTI. Acum regret că rar am mers la mare, la munte, la natură, cu prietenii și cei dragi… Mă ajutați să recuperez timpul? 😀
Scenariul meu real a fost dintotdeauna: să fiu sinceră și cu mine și cu alții. Nu accept minciuna, în special, cea distructivă în relația cu sine. În viața noastră e foarte multă mașinărie, suntem ca automatele, și noi deja suntem ca roboții. Și fiecare cu gândacii lui în cap. Cu mobile și căști la urechi, nu vedem nimic în jurul nostru, nu ne ascultăm copii, cei dragi, prietenii, colegii… Să te oprești, să te pui pe gânduri și să te asculți – este sincer! ”Sufletul doare – e bine!” Oamenii au nevoie să se dezvolte. Merită să te privești cât mai adânc, în interiorul tău. Crizele sunt necesare în viața noastră uneori, pentru că prin ele noi ajungem la noi oportunități. O persoană celebră a fost întrebată, ”ați devenit popular, cum ați reușit?”. Și el a răspuns:”eu m-am pregătit bine pentru a obține victoria. Am mers spre ea 10 ani muncind”. Subiectul discutat era despre afaceri și despre ceea ce este deja tarziu să realizezi. Dar, oricum, trebuie să răspândești aripile și să acționezi! Nimeni – pe nimeni nu l-a deranjat să deschidă afaceri noi și căi de succes!
Eu (nu) regret că n-am întâlnit un om cu care s-ar fi putut trăi toată viața, și care ar fi putut trăi o viață cu mine. Au fost zeci de oportunități, posibilități, dar nu și ”acea” persoană… Nu ca tatăl meu… După 50 – viața unei femei doar începe! Ce tristețe, sau dorințe pentru un umăr ”puternic”? Este un mit. Visați la ceva mai productiv. Pentru început, calmați-vă, prindeți un alt gust de viață. Experiența este acumulată. Tinerețea nu a dispărut, în special, cea din interior. E șuperb! Este tocmai timpul – să faceți planuri noi și să le aplicați metodic… Să rămâneți mereu ceea ce sunteți. Important, e să nu dispară dorința de viață, să schimbați ceva, să realizați, chiar dacă nu întotdeauna funcționează…
Atunci când începeți să regretați vă distrugeți tot începutul feminin, timpul zboară, pleacă anii și puterile. Să fiți sănătoși și fericiți, o viață lungă să-aveți și în dragoste noroc și în tot ce vă înconjoară… Baftă!
Să fim umani! Oameni să fim, întotdeauna oameni! Cât de greu nu ar fi în viață, indiferent de provocări și problemele ivite pe capul nostru, niciodată să nu renunțați și să nu pierdeți fața umană, – nici o putere și niciun ban nu merită acest lucru. Bucurați-vă de fiecare zi, și de fapt, în viață sunt puține lucruri ne-ar deranja să fim fericiți… Goniți indiferența care bantuie molipsitor!
Despre memorie! Amintirea despre strămoșii (părinții) noștri constituie principala bogăție a sufletului nostru. La urma urmei, pentru nivelul de trai la care am ajuns în prezent, au luptat generații de oameni, cei care au creat și au dezvoltat societatea noastră. Și noi înșine – suntem o continuare directă a valorilor morale, istorico-culturale ale buneilor și străbuneilor. Memoria rudelor decedate, de asemenea, poate fi mult mai sacră decât memoria demnitarilor proeminenți din trecut. ”Sub fiecare piatră funerară există – o istorie mondială”, spunea Heine. Și, desigur, fiecare om este unic prin individualitatea lui, fiecare lasând amprenta lui în viață, o amintire a faptelor, gândurilor, aspirațiilor sale de viață. Anume generațiile trecute ne-au creat pe noi, cei prezenți, ne-au înălțat gândurile și sentimentele pân-la vârfurile înțelepciunii umane. De aceea, noi întotdeauna trebuie să păstrăm în amintire… amprentele frumuseții și înțelepciunii omenești, acea flacără care lumina viața celor plecați și care ne-au lăsat-o ca moștenire, iar noi o vom oferi urmașilor noștri. Omul se incadrează în această lume nu doar ca o ființă gânditoare și simțitoare, dar și ca o legătură într-un lanț dur etern care leagă trecutul și viitorul. Cu cât mai mult prețuiește omul memoria părinților, buneilor și străbunilor lui, cu atât mai mult el este conștient de locul său în această lume, cu atât mai mult simte responsabilitatea lui pentru viitor. În strămoșii noștri e rădăcina existenței noastre de azi, originile noastre de onoare, ale conștiinței, demnității și idealurilor noastre…
Dacă omului nu-i place, cel puțin ocazional, să privească imaginile vechi ale părinților lui, și nu pune preț pe amintirea lor, e clar, că nu-i iubește sau nu a ținut la ei. Dacă omul nu iubește casele și străzile vechi ale orașului în care locuiește, fie și cu ”lacunele” istorice, e de înțeles, că nu are dragoste nici pentru satul sau orașul lui. Dacă omului îi sunt indiferente monumentele din istoria țării, bineînțeles, că el este indiferent și față de țara lui… Astfel eu înțeleg dragostea de Patrie…
Vă doresc, ca toate dorinţele să se îndeplinească. Și-acest an a fost greu, nu mai suportabil ca cele două recente, și cele cu miliarde dispărute etc. Mai departe, totul va depinde de noi. Dorinţa mea principală tuturor prietenilor în An Nou – să dispară Covid-ul, să deveniţi mai bogaţi şi să nu vă îmbolnăviţi! Zâmbiţi, distraţi-vă, şi goniţi la fund toate gândurile rele. Gustul fericirei dulci de mandarine şi spirit vesel şi magic ALĂTURI DE CEI DRAGI să fie cu voi mereu! Prieteni buni si mult noroc! LA MULŢI ANI!
Despre casa noastră. În istoria tării noastre sunt multe exemple de negare ale trecutului. Noi deja nu o dată am distrus lumea veche, cu intenția de a crea alta nouă. Uneori chiar distrugând monumentele create de concurenții care nu se incadrează în ideologiile noastre politice… Și care este rezultatul? Poate e timpul să ne punem pe gânduri dacă este posibil să construim o casă de calitate bună fără un fundament dur? În opinia mea, răspunsul principal constă în atitudinea noastră personală față de o problemă. Cred că dacă în inimile noastre ar fi mai mult respect pentru persoanele în etate, pentru tradiții, atunci și viața noastră ar fi mai ușoară. În cele din urmă, atunci când simți sprijinul generațiilor, – începi să percepi obiectiv realitatea și… să mergi înainte devine mult mai ușor!
Mi-e dor de voi, parinți! 😥
❤ SVizitiu
Pe măsură ce îmbătrânim, lista dorinţelor noastre devine tot mai mică şi mai mică, şi ceea ce ne dorim cu adevărat de Crăciun sau de Revelion, – nu poţi cumpăra nici cu oricare bani.
Comemorez amintirea persoanelor dragi care au decedat în urma covid în acesti an /2020-21-22/: tăticul meu Vasile Vizitiu, Mihail Ionașcu, Nicolae Sinchevici, Victor Sinchevici, Eudochia Taricaev, Serafima Senkevici, Ecaterina Cudreașov… Dumnezeu sa-i ierte, să-i odihnească în Dreapta Lui!
SVETLANA VIZITIU. Un nume cunoscut în Moldova și România, probabil și peste hotare, căci ai noștri sunt oriunde. O aveam în prieteni pe Facebook de câțiva ani, urmăream ce scria pe pagina ei personală, dar și pe blogul ,,Clubul ,,Impresii din viață și cărți”. Acolo are atâtea istorii, confesiuni, gânduri, încât poți să îi citești doar blogul și nimic altceva pe Facebook. Recunosc că încă nu i-am ,,devorat” toate postărle. Vara aceasta am avut ocazia să fiu prezentă la lansarea cărții sale – ,,Versete tomnatice- versuri di cugetări„. Am ascultat cât de frumos au vorbit cei care o cunosc de ani de zile, ca om, prietenă, scriitoare, și m-am umplut de o bucurie imensă pentru ea. Svetlana cucerește prin toate: zâmbet larg, ochi jucăuși, aspect îngrijit, interes sincer față de interlocutor, vorbire înțeleaptă, dragoste de oameni, de Dumnezeu, de viață. Svetlana mi-a dăruit ceea ce e cel mai de preț pentru un om care scrie – cartea. De fapt, două cărți, a ei personala și cea scrisă împreună cu răposatul ei tată. ,,Versete tomnatice” e o culegere frumoasă de poezii, cugetări și citate. Poeta Svetlana Vizitiu transmite prin versuri toată esența ei de femeie, mamă, fiică, profesionistă, cetățean. Versurile ei, deși cu puțină rimă, se citesc ușor și pătrund adânc în suflet:,,Admir oamenii/Care trăiesc:/Nu se impun,/Înțelepți,/Nu sunt falși”.,,Există Fapte/Ce nu pot fi iertate,/Cuvinte/Ce nu pot fi uitate,/Momente /Când un om,/Cândva apropiat,/Devine la fel de îndepărtat”. Svetlana scrie despre iubire în culori, transmițând emoțiile, sentimentele trăite. E o iubire care a cunoscut toate etapele: gingășie, extaz, pasiune, durere, dezamăgire, singurătate, amintiri. ,,Te-ai înecat vreodată-n om?/Nu pentru o oră sau moment -/Pleoapele închizând,/Să pierzi a timpului noțiune”. Sau: ,,Nu-ți face griji, /o noapte mai avem,/Îți voi șopti că ești al meu,/Te voi privi a câtă oară/Ca pentru prima dată”. Autoarea impresionează prin sinceritatea ei extraordinară, calitate rar întâlnită în zilele noastre. În poezii e așa cum e și un viață, nu joacă teatru, nu încearcă să pară mai bună, recunoaște greșelile, eșecurile, pierderile: ,,Noi nu prețuim Viața/În mod corespunzător,/Cheltuim darul lui Dumnezeu/Fără tâlc – de zeci de ori”, dar, în același timp, se bucură ca un copil de lucrurile frumoase și atât de simple: ,,Cât de mult contează cuvântul bun, /la timp/Și nu un ins pustiu bucșit cu bani…” sau ,,Acolo unde ești iubit/Și cineva te așteaptă,/Devii diferit”.
În poeziile sale Svetlana Vizitiu pune deseori accentul pe valorile frumoase, sănătoase, importante în societatea noastră: prietenia adevărată, puterea de a ierta, dragostea necondiționată, sinceritatea. Puțini scriitori o fac.,,Există trei cuvinte,/Trei mari competente:/Să ceri, /să ierți, /să mulțumești”.,,Nu mai avem și alte vieți,/Deci, aruncam obida-n fum…/Dar, luptă-te pentru înțelepciune, /Mereu s-o faci, fără minciună! Autoarea are curajul de a-și face chiar și autoportretul: ,,Sunt demodată, /îmi plac rochii de seară, /și tocuri,/Modestie din onoare, /medicină fără mită, /pe-alocuri,/Să fac daruri, /să cânt piese vechi,/Cununie la altar și, /desigur sentimente – pe veci”. Cu reverență, admirație vorbește despre tatăl său, care a fost pentru ea cel mai bun prieten și învățător: ,,Doamne, tată, ce dor mi-e de tine…/Îmi pare câteodată/Că nu mai am cui/Să-i povestesc totul:/De la obișnuitele istorii,/Până la cele mai tainice povesti”, cu gingășie despre mama – omul care mereu o așteaptă:,,Mâinile mamei, /aripi în ger,/Ne încălzesc, /ne protejează/De suferințe, pierderi și negi,/De pericole și de dureri”; cu mândrie despre copiii săi – bogăția ei adevarată: ,,Ați înțeles pe cine atât de mult eu iubesc?/Nu este o taină, ba chiar o șansă…/Eu vă destăinui: e acel bărbat dintre bărbați – cel mai bun… /E al meu, cel mai iubit…/E Fiul meu”. Cu câtă dragoste vorbește despre Bibliotecă – locul ei de muncă, a doua ei casă: ,,Și totuși ne place,/Pentru că ne aduna/Pe cei singuratici/La o Carte/ Și comunicare”. Aduce profesia ,,bibliotecar” la un rang foarte înalt, ce merită respect și prețuire:,,BIbliotecarul e o specie rară, /Poate fi psiholog/Și părinte,/Și frate, /Și blogger. /Sociabil de la natura, /Zambet larg,/ Atenție maximă, /Cu blândețe și spor /Ajuta sa zbori”. Are dedicații minunate pentru oamenii de valoare: Victor Cobzac, Elvira Cemortan-Voloșin, Ana Podaru, Dina Ciocanu. Iubirea ei de viață, de orice clipă trăită se simte intens în poeziile ei – ,,Să râzi și să visezi din nou/Și, fără teamă, să iubesti… /Doar atunci vei realiza /Ce înseamnă să Trăiești!” Sunt valoroase sfaturile sale, îndemnurile utile:,,Nu-l insulta/Pe cel mai inferior ca tine./El are propriul destin. /Și dacă va trebui să-l rogi ceva?”Sau: ,,Formula fericirii e una foarte simplă: Dăruiește-te în fiecare clipă /Celui care atât de mult/Are nevoie de tine”. Reflecțiile personale din partea a doua a cărții pun în evidență un om corect, onest, cu verticalitate, care rămâne ,,Eu” în orice situație și care nu se îndoaie ca trestia după direcția vântului. În multe situații descrise am rezonat cu ea, m-am regăsit, am gândit la fel, am simțit la fel. Ce interesant și plăcut e să te intersectezi în viață cu oameni ce, deși nu îți sunt rude, se înrudesc cu tine datorită viziunilor comune, a percepției similare a lucrurilor. Svetlana a pus pe foaie cugetări profunde, care ne pun pe gânduri, pildele ei sunt lecții de preț, ne ajută să privim în interiorul nostru și să vrem să facem acolo curat. Iată una din ele: ,,L-am rugat pe Dumnezeu să-l pedepsească pe dușmanul meu. /Și Domnul mi-a răspuns: ,,Nu. El este destinat să-ți fie cel mai bun prieten”./L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare. Și El mi-a spus: ,,Nu. Răbdarea este rezultatul testelor îndurate. Ea nu se dăruie, ea se învață!” /L-am rugat pe Dumnezeu să mă lipsească de mândrie, de acest orgoliu sălbatic. Și El mi-a spus: ,,Nu. Mândria nu se ia înapoi, nu se oferă, nici nu se lipsește. Ea se refuză, pur și simplu!”/L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericire. Și Domnul mi-a răspuns: ,,Eu îți dau binecuvântarea, iar Fericirea depinde numai de tine!”/L-am rugat pe Dumnezeu să mă protejeze pe mine și pe cei dragi mie de durere. Și Dumnezeu a răspuns: ,,Nu. Noi suferim și depășim suferința prin durere – doar Împreună”./I-am cerut lui Dumnezeu să pot creste spiritual. Dar Domnul mi-a spus: ,,Nu. Spiritul trebuie să se dezvolte și să crească singur, iar Eu îți voi șopti Cum”. M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să-i iubesc pe alții la fel cum mă iubește El. Și Dumnezeu a spus: ,,Cu mare bucurie! În sfârșit! În cele din urmă, ai înțeles Ce este necesar să Ceri…”Cât de înțelept!!! Citatele create de Svetlana Vizitiu – ,,Perlele înaripate” – sunt rodul unei analize minuțioase a vieții, a lumii înconjurătoare: ,,Vârsta este doar un număr: el nu definește mintea omului și concepțiile lui asupra vieții”, ,,Nu priviți în urmă, acolo voi deja ați fost și ați văzut totul. Mergeți mai departe, unde sunt lucruri mult mai interesante!” Autoarea spune lucrurilor pe nume, folosind deseori ironia: ,,Medicii șmecheri se tot întreabă unde te doare, ca apoi să te împungă în acel loc!”, ,,Dacă șeful tău a început să fie politicos cu tine, înseamnă că cineva dintre voi va fi în curând demis”, dar și autoironia: ,,Nu sunt deșteaptă, sunt …cu experiență. Dacă aș fi fost înțeleaptă, nu as fi acumulat o asemenea experiență”.
Svetlana Vizitiu e un fenomen, ascunde în sine și copilul, și maturul în același timp, e pornită pe pozne, joacă, glume, dar e gata în orice moment să manifeste responsabilitate și seriozitate. Despre Svetlana Vizitiu aș putea încă multe să vorbesc, dar vă las să îi descoperiți lumea interioară citindu-i cartea și urmărindu-i blogul. Vă asigur că o să vă placă. Și ea, și el.
Carolina Eremia
– Dragă Svetlana, sincere și calde felicitări pentru ,,Versete tomnatice”, e un testament frumos pentru societatea noastră, un suflu de aer proaspăt, un dialog de suflet cu cititorii. – Bravo! La mai mult și la mai mare! /Carolina Eremia /
23 Decembrie, 2021
Iți multumesc din suflet, Carolina! Este surpiză pentru mine. Mă bucur că cartea place cuiva și trezește emoții. Doamne ajută! ❤
Ieromonah Vasilisk Donica, „Poteci spre ziua a șaptea”
Orice persoană poate avea un cuvânt de spus asupra unei credințe și poate adopta o atitudine, pro sau contra. Important este să fii tu o persoană mai bună, cu o atitudine corectă, pentru a demonstra clar de ce ai ales să crezi. Demersul se dorește a fi și o reconstituire a propriei sale biografii exemplare, urmărind avatarurile de natură psihologică și culturală survenite pe parcursul anilor în care, autorul „Incert, dar cu o dorință efervescentă de a făuri destine, dar totodată și de a spune mereu tuturor ,,cuvântul”, am cugetat mult, iar dilema de a deveni preot sau învățător m-a făcut să-mi continui studiile…” O carte interesantă într-o formă artistică, care merită citită și care deschide totodată ochii cititorilor asupra unor aspecte esențiale ale umanității. Apărută în timpul în care oamenii se înstrăinează din ce în ce mai mult de religie, înlocuind-o cu diverse surogate, Ieromonahul Vasilisc Donică în volumul de faţă încearcă să-i readucă pe cei pierduți la credinţă: ,,Ai un Tată și o Mamă în cer, foarte iubitori. În calitate de copil al lor, te poți ruga și le poți cere ajutorul și îndrumarea. Poți folosi puterea de care te umpli în urma rugăciunii pentru a găsi soluții la încercările din viața ta.” sau „Dar nu noi alegem când și de ce ne naștem, ci Dumnezeu, El are cu fiecare un plan, pe care îl împlinește vrei, nu vrei. Ca Dumnezeu să-și împlinească planul divin cu el, trebuia să se sacrifice și să se prăbușească un neam întreg, ștergându-se astfel păcatul, și un nou neam din neamul lor să se nască și să trăiască, făcând parcă un fel de «restart». ” Volumul cuprinde în sine ceea ce este mai folositor pentru umanitate. Nuvelele proorocesc cele viitoare, fac „aluzii” istorice la Biblie, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ce să spunem, într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune prin exemple din viață, punând la îndemana fiecăruia, după sârguinţa lui, ceea ce este o binecuvântare. Nuvelele se constituie într-un posibil punct de pornire pentru reconcilierea dintre cultură și teologie, în așa fel încât Hristos să între din nou în inimi, iar Omul să-și reia călătoria către Dumnezeu:„În biserică încă nu începuse slujba, dar el sta neclintit, cu ochii umeziți de lacrimile ce îi curgeau șiroaie. Icoana din fața lui era la fel ca cea pe care o purta la el, doar că aici Maica Domnului și Pruncul erau mai vii și de dimensiunile reale pentru o mamă cu pruncul în brațe. Biserica era așa cum o văzuse de multe ori în visele sale, când privea cerul, iar norii îl conduceau pe acolo pe unde nu a fost niciodată, dar mai apoi avea să meargă.” Parintele scrie despre puterea rugăciunii simple, însă esențiale pentru a depăși perioadele de cumpănă, zilele mai grele și încercările vieții de zi cu zi. A ne ruga înseamnă că suntem chemați să întrăm într-o relație cu cineva care ne aude atunci când vorbim în tăcere. Convingerea este că atunci când spui adevărul ești mai aproape de Dumnezeu: „Știa din istorioarele povestite de Mama că rugăciunea a stins puterea focului, gurile leilor le-a încuiat, războaie a potolit, lupte a curmat, vifore a domolit, porțile cerului le-a deschis, bolile le-a vindecat, supărările a depărtat, pe vrăjmași i-a alungat, cetăți clătinate a întărit, molimele și rănile cele trimise de Sus le-a îndepărtat. Acestea și multe altele a făcut și va face rugăciunea.” Vasilisc Donică încheie cartea într-un mod optimist„Cât de frumos este să răspândești iubire! Este ca și cum toată plăcerea lumii ai aduna-o în aroma iubirii, ca un sculptor plămădind lutul, ca un pictor pregătind pe paleta sa nuanțele de culori, ca un poet frământând poezia de geniu, ca Însuși Dumnezeu cugetând opera cea mai de preț din ziua a șasea, dinspre seară. Din miliarde de plăceri ale vieții, trebuie să reușim să le adunăm pe toate în clipe ca acestea, iubind, reușind astfel să cuprindem nemurirea într-o clipă.” – Așa să fie! În momentele acestea avem nevoie! Cartea de faţă oferă tinerilor și celorlalte categorii de cititori argumentele necesare pentru a demonstra că adevărata înțelepciune stă în dragostea pentru Dumnezeu și în ascultarea față de El.
Referințe despre autor:
Foto de S.Vizitiu. Catedrala
• „Poezia lui Vasilisk Donica este un dialog cu Dumnezeu și un drum direct spre Dumnezeu, aceasta dezvăluie misterele dumnezeiești și ne leagă de lumea divinului” – au menționat cei de la Revista Timpul. • „Ai un mare har în ceea ce scrii, continuă!” – m-a îndemnat telefonic regretatul academician, scriitor, poet și redactor Nicolae Dabija • din Prefață: ”„Omul modern” rămâne singur în fața „binelui” și a „răului” pentru a defini, a trăi și a înțelege cum vrea el aceș termeni fundamentali. Altfel spus, fără Dumnezeu rămânem orfani de lumina harului și de înțelepciunea divină, căci marele paradox al existenței noastre constă în capacitatea omului de a folosi libertatea dată de Creator ca mijloc de mântuire sau iluzia unei libertăți aparente, ce ne ține sclavi în captivitatea patimilor și a păcatului. E cutremurător de trist faptul că marea majoritate a oamenilor își trăiesc viața ghidați de latura ”umană” a unei libertăți false, ce promovează cu vehemență idealul bunei stări materiale, dar și psihologice, care exclude toate legile dumnezeiești și universale. „Nimic nu-l face pe om așa de nerușinat, cum conștiința stricată”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Astfel, spre marele nostru regret, conștiința noastră degradează fără binecuvântarea lui Dumnezeu, devenind străină de propria noastră fire.” + IOAN, Episcop de Soroca, vicar al Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldovei.
Svetlana Vizitiu, recenzie
Uniunea Scriitorilor de Limba Română invită cititorii la lansare de carte, autor Ieromonah Vasilisc Donica – Joi, 23 decembrie, ora 15.00, în incinta Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, Sediul Central, str. Stefan cel Mare, 148. Sloganul evenimentului: „Ce Bun e Dumnezeu cu noi…”
Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru tot ce a făcut pentru noi! A fost un barometru și omul exemplu pentru mine. Căutările mele ulterioare pentru bărbatul drag, de fapt, au fost căutarea idealului pe care l-a întruchipat tatăl meu. Dar n-am mai găsit ceva asemănător… ca Vasile Vizitiu. Este o pierdere enormă pentru mine și apropiații mei… Tata avea un caracter principial, un mentor înțelept cu suflet de țăran, muncitor și mereu pus pe treburi. Realizez cam târziu că întotdeauna mă uimea prin adâncimea gândurilor, o calitate minunată: să calculezi totul până la cel mai mic detaliu în avans și să cunoști pe cel cu care discuți în profunzime. Observam că și cei care l-au cunoscut, erau onorați să stea de vorbă cu el, și tata prin firea lui, era foarte apropiat cu cei mai simpli, nevoiași sau de la țară… Nu mai sunt tânără nici eu deja, pot spune că copilăria mea se asocia cu tata: o personalitate unică: Decentă, principială, emoționantă și fără compromisuri, cel care alege partea adevărului și a bunătății. A fost un om foarte autoritar, și pricepea bine abilitățile și potențialul omului, avea propriul punct de vedere necontestat, și serviciul tatei avea doar de câștigat din acest motiv, întotdeauna luau locuri de frunte prin uniune, până și după anii ’90… Iar serile după lucru ades obosit, tata se închina mamei și ne asculta pe noi, copiii lui, tare ne iubea și mereu ne alinta cu daruri.
Tata înseamnă foarte mult, indiferent ce vârstă ar avea. Nu iei în serios viața, atât timp cât tata trăiește. După ce nu mai este în viața, ești în derivă o perioadă, și după aceea realizezi că ești tu cu tine, în fața a orice. Nu mai vorbesc de mamă. După moartea ei, simți ca ceva din Interiorul tău… se rupe… Avem o tendință în țara noastră: noi foarte iubim să primim. Iar lui Vasile Vizitiu îi plăcea mult să dăruiască. Îmi spunea:„Sveta, tu să dai mai mult, și vei primi de zece ori mai mult.” „Nu căuta pe cineva avut sau cu pile, Prieten să-ți fie!” – am memorizat cuvintele tatei și am fost surprinsă, câtă dreptate avea…
Mi-aș dori să mă întorc în trecut măcar pentru câteva clipe. La părinții mei, copilărie. Nu pentru a schimba ceva, ci pentru a retrăi acele momente în care am fost fericită și nici măcar nu știam… Atunci cand omull se ţine de o Speranţă, disperarea nu se agaţă de el nici în clipele cele mai dificile… Eu îmi doresc să fiu înconjurată de oamenii care știu să atingă inimile celorlați, pentru că așa era și tata. Omul care prin loviturile vieții a învățat să crească și a păstrat duioșie în suflet. Pas cu pas, prin amintiri am adunat cuvintele spuse de omul meu drag… În continuare voiesc să țin de sfaturile lui tata și voi realiza pe cât e posibil în țara mea instabilă, dar la care ținea enorm tăticul meu: Mă grăbesc să trăiesc cu intensitatea pe care doar maturitatea o poate da. Doresc să fiu împreună cu oamenii de omenie. Cei onești care pot râde de greșelile lor, cei care și-au atins succesele și au rămas la fel de simpli în comunicare. Oamenii care realizează chemarea sa și nu fug de responsabilități. Care apără demnitatea fără a o călca la alții. Care vor să fie de partea adevărului, dreptății și nu să se ascundă de nevoile celor care i-au ajutat cândva… Sunt cele ce-ar merita o viață trăită. „Eu nu pot tolera manipulatorii și oportuniștii. Mă îngrijorează invidioșii care încearcă să-i discrediteze pe cei mai capabili, pentru a-și atribui funcțiile, talentele și realizările..” Ferește-te, de astfel de persoane. „Nu vreau să discut despre titluri. Mi-a rămas puțin timp, să nu plângi. Să mergi la biserică, să te rogi pentru toți… Sufletul nostru mereu se grăbește, să ai grijă orice să faci cu cap!” Și eu, fiica tatălui meu, urmez poruncile tatei, realizând totodată cât este de greu să o faci „cu cap” la noi… Deja nu mai am timp pentru activități absurde la care nu doar din cauza pandemiei oamenii nu se grăbesc. Nu-mi mai fac timp pentru persoane absurde care nu se comportă conform minții și visurilor sale.
Cineva pleacă, cineva vine… Se pierde, se găsește… În ultimul an mi-am pierdut multe persoane dragi, prieteni și cunoștințe. În sfârșit, am realizat că părinții noștri făceau tot ce puteau pentru noi. Chiar dacă aparent nu au făcut ceva măreț. Acum cu siguranță am înțeles că „cool” nu înseamnă cluburi de noapte sau să stai zile întregi la calculator, nu, viskey sau kola în pahare, ci un ten sănătos, somn normal și oamenii dragi alături de tine. Noi pictam pe câmpurile caietelor, concuram pentru cine e mai eminent, luptând „pana la prima picătură de sânge”, și spre regret, pe mulți deja i-am înmormântat. Rămânem cea mai experimentată și, fără supărare pentru ceilalți, cea mai progresistă generație. Am avut norocul să ne naștem până perioada în care copiii au fost lipsiți de libertate și dreptul de a alege. Ne-am obișnuit să nu ascultăm pe nimeni, să nu ne bazăm pe cineva și să nu așteptăm nimic de la nimeni. Noi, copiii anilor 60-70-80 suntem deprinși să facem totul singuri spre deosebire de cei de azi. Pentru că mai bine ca noi nu o vor face nimeni…
„Nu te grăbi, nu te grăbi, fii mai calmă!”, repeta tata.
Nu mai doresc să mă supun celor care știu bine că nu se va realiza scopul lor decât pe raporturi și planuri de hârtie. Nu am timp pentru a lupta cu mediocritatea, le permit unora să creadă că sunt eu mediocră… Nu vreau la ședințe nu pentru că nu aud, nu vreau la întâlnirile în care ego-urile sunt pompate. Nici la adunări nesfârșite despre statut, legi, proceduri sau reguli interne, știind că totul e o fațadă pentru un trust cu oameni obsedați, și nu e ceea ce într-adevăr ar dori să învețe urmașii noștri…
De ce plâng? Nu e din cauza amintirilor, cuvintelor adunate. Eu plâng pentru oamenii dragi ce se pierd unul pe altul. Pentru copilărie zdrobită a copilașilor fără de părinți. Pentru bătrâneii ce mormăiesc în unison și care nu vor ajunge la etate. Fără de „dar” și „indiferent ce ar fi”. Dintr-un exemplu de încredere, o familie puternică care nu va exista pentru copii și nepoți. Din cauza celor care au încolțit unul în altul fraze cu glumele și poveștile lor, triste sau fericite. Dintr-o dragoste ruptă.
De ce mai plâng. Nu din cauza sentimentelor stupide împachetate în mine. Eu plâng la înmormântarea familiei noastre… Eu plâng pentru tânărul întâlnit dimineața în drum spre serviciu. Cu ochii umflați și o glugă pe cap. Neprihănit și neîngrijit. Afumat și drogat… Și ducea un pachet cu lapte și un baton de pâine acasă. Pentru că nu mai are unde pleca decât să continuă să fie leneș, pentru că un loc de muncă nu va găsi în Moldova, motivul ar fi lipsa de experiență… Alți tineri vin și dorm, pur și simplu, pe banca bibliotecii. Bine că cu câteva clipe înainte a citit ceva din versuri, sau din proză, fie s-a bucurat de societatea bibliotecarilor discutând o temă oricare. Și cred că nu le-a trecut prin cap să le bruscheze că lucrează „doar bibliotecare”, precum în această săptămână au făcut-o la adresa mea doi funcționari publici. Probabil că nu există întâmplări accidentale-n viață. Întâlnim exact oamenii de care avem nevoie pentru ca să le deschidem ușile. Pentru ca și ei să ne poată salva într-o zi de cumpănă. Cu toate acestea, de multe ori acest lucru nu se face imediat, nici pe departe… Îmi număr anii după moartea tatei și constatez că mai avem puțin timp pentru a trăi decât am trăit… Am încă mult de învățat de la tine, tăticule, ceea ce am uitat, îmi voi aminti numaidecât… Ne lipsești enorm, tăticule… Întreaga familie îți duce mult dorul, să știi… ❤
Mare onoare am avut să-mi fii Tată! Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în liniște. Te iubesc!
Svetlana Vizitiu, fiica ta
In Memoriam Vasile VIZITIU (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020) ❤
Era neplăcut atunci când părinții își luau odraslele de lângă mine. Să judeci modul în care ceilalți tratează copiii cu varia dizabilități prin ceea cum reacționau copiii lor la persoana mea, desigur, nu este obiectiv. A fost de câteva ori, atunci când pe terenul de joacă copiii vecini nu doreau să se „joace” cu mine, pentru că eu vorbeam de parcă aveam gumă în gură. În acel moment îmi era dureros, și părinților mei – neplăcut, pentru că părinții acelor copii au susținut acest comportament de negare a personalității mele. În loc să le explice că Sveta este un copil la fel ca ei, îi luau repejor de mâini și plecau mai departe… Era obijduitor, cum credeți. Și, este înfricoșător să-ți imaginezi, cum alți părinți ai copiilor cu alte dizabilități mai grave – oameni nemediatizați, obișnuiți, zilnic retrăiesc asemenea clipe…
M-am născut normală, peste câteva luni am devenit surdă, mută, apoi bâlbâită, cu toate componentele unui eșec enorm, și faptul că sunt aici este o performanță!
Când m-au dozat cu streptomițină la câteva luni de la naștere, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viaţă… Cică a fost o greșeală a medicilor… Dar am asurzit, nu deslușeam cuvintele spuse, nici acum nu pot pronunța corect consoanele surde )
Aveam un strabism foarte pronunţat /ochii încrucișați, purtam de mică ochelari groși și mari/, eram tare înapoiată mintal şi abia citeam în clasa 1, nu înțelegeam nicio boabă în „moldovenește”, pe atunci erau gradinițe sovietice cu vorbirea doar în limba rusă. Deoarece nu auzeam ce spune lumea din jur, eu trăiam într-o lumea a Mea, cu visuri, speranțe fericite… Toţi cei din jur râdeau de mine – copiii, colegii, eram numită „proasta, fâlfâita clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că sunt urâtă şi mă gonteau mereu cu pumnii în spate
Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt proastă, urâtă, şi că nu sunt bună de nimic! Atunci începu să clocotească în mine revolta!
Apoi, în clasa a 2-a, a venit o profesoară care mi-a văzut desenul cu o rândunică, şi mi-a spus că sunt talentată. Părinții, la fel, m-au înaripat și motivat cu laudele pentru că desenam frumos. Atunci chiar am inceput să desenez reușit, în urma acestor aprecieri… Cei dragi îmi spuneau:„Tu eşti un geniu”. Și eu am început… să fiu.
Da, mai întâi, în clasa a doua, m-am îndrăgostit de Haiu Oleg, era tare frumușel și nu se uita la mine. Fetele îl adorau. Că să-i atrag atenția, n-am făcut nimic decât să-i dau o palmă peste obraj, nu țin minte din care motiv… Oleg a decedat ulterior, la 26 ani, într-un accident… Am vrut să spun că la 9 ani, nu înțelegeam sentimentul, dar și asta ma înaripa împotriva buling-ului… Mă bucur că puteam simți și dragostea alături de tristețile mele…
Am prins a citi cărți, o grămadă de cărți care m-au ajutat și m-am făcut ceea ce sunt azi în viață…
Poți fi salvat în momentul căderii tale de cineva mai slab decât tine, dar mai înțelept…
Sunt profesori buni, dar din păcate un profesor nu poate avea timp pentru un copil sau zece, dar pedagogia, acțiunile lui educative pot dirija mii de elevi. Dacă o face profesional / cu capul… Și, lăudați cât mai des copiii, cât mai mult…
Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar daca vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trai intreaga viață crezând că este prost.”
Cam așa o istorioară cu mine. Buling-ul există și va fi… Cert că mult depindem de mental, și nu știm cum sa luptăm cu stereotipurile…
Însă, bulling-ul în prezent e mult mai periculos decât ca pe vremuri…
Am reușit să mă „descurc” singură, cu capul pe umeri, cu pumnii strânși… uneori gata de bătaie în apărarea mea, și nu numai. Nu mă puteam plânge des la părinți, îmi era rușine, dar nici nu puteam formula corect gandurile și emoțiile mele. Nu conștiențizam că există nedreptatea… Dacă le explicam ceva în felul meu, uneori nici ei nu reușeau să mă înețeleagă. Odată, am spus arătând la cap: „Tanti, bok-bok, lojka (lingură)!”, adică am primit câteva – pocnituri la cap cu o lingură de la educătoarea de la grădiniță, mă lovise tare, plângeam, și ea tot mai mult se înrăia, ca să-mi astupe gura. Trăiam mai mult cu frică de lumea înconjurătoare pe care n-o auzeam atât de perfect ca alții, – o eroare a medicilor la câteva luni ai mei de la naștere, atunci când mi-au întrodus supradoze de antibiotice (Streptomițină). Pare că mi-ar fi calicit pentru toată viața dacă nu moșteneam de la părinții mei dragi un caracter dur, ambițios și… chiar bun din fire! Realizez ca este așa… Doar că cu încrederea… stau prost în continuare.
Am reușit să fac față singură cu ambiția mea nemărginită, și părinții la fel mi-au fost de mare ajutor. Câte certuri din cauza mea au avut ei cu vecinii, și la școală pentru că cineva a suferit o urmă de la bombardamentele mele pe corp, după ce mă făcea „fâlfâită”, „handicapă” etc. „Posmotrim, kuda ona doidet” (Vom vedea unde va ajunge ea) – spunea o rusoaică cu trei copii care nu mă lasau sa mă joc la nisip, și eu, înghițându-mi lacrimile, de ciudă (aveam 4-5 ani) am împroșcat-o cu nisip. Ce credeți că puteam realiza eu la acești ani? Eu mereu țineam pumnii strânși în contratac, încordată și neliniștită… Părinții nu imediat au observat surditatea mea, abia după 4-5 ani, și eu am început a vorbi abia atunci… Părinții mei dragi, ei mă duceau la toți experții care să-mi trateze hipoacuzia / auzul, și dacă nu puteam desluși sunetele, în special, consoanele surde, atunci cum le puteam exprima corect? Tata încerca să mă facă să înțeleg sunetele, eu repetam la fel, dar nu era „cum trebuie”: unde să pun limba în gură? Așa? Și, așa? O puneam cum trebuie, și totuși nu era corect. Hai, că mergeam la surdolog, apoi la logopedă… Uneori mă prefăceam că aud, doar să ca scăp mai repede de medici. Și azi, continui să o fac, unele persoane oricum spun că eu mă prefac…
Cu anii, am realizat că cel mai bun tratament este experiența! Am început a înțelege oamenii și fără să-i aud bine (azi, nici atâta nu aud fără proteză, sau căști la TV). Caracterul și studiile au mare importanță! M-au salvat cărțile pe care am început a le citi de la 9-10 ani. În viața mea am citit zeci de mii, la școală și acasă citeam una după alta, și pe ascuns uneori, sub ogheal cu o lanternă: după ce am început să port ochelari, părinții îmi interziceau să citesc mult… Prima carte care m-a impresionat pe viață a fost de Elena Ilina „Înalțimea a patra” despre Gulea Koroleva, eroină în războiul hitlerist. Am fost atât de impresionată că o tot reciteam și mi-am făcut-o model. Nu neapărat să fie Gulea, astăzi veți găsi mii de modele mult mai interesante, dar atunci erau alte timpuri și citeam în chiriliță… Este o carte foarte interesantă, o poți citi de la zece ani, nu veți regreta să oferiți copiilor s-o citească în întregime și să aflați detaliile. E bine să ai modele de viață, de la care poți lua exemplu bun și să te inspiri la fapte mărețe. Eu atât de mult doream să fiu ca Gulea, că am început să mă înscriu la toate secțiile de perfecționare sau dezvoltare personală. Astfel, am finișat școala de pictură în clasa a 9, tot odată școala sportivă profil Gimnastică artistică (șpagat pot face și acum); făceam atletică ușoară, la competiții raionale o zbugheam la fugă, mai ales la estafete, și luam premii, desigur. Ce n-am mai făcut?
Eu cu fratii mei
După „pandemia” de filme indiene care acopereau toate casele cinematografice în URSS, am decis că nici eu nu dansez rău și… am început chiar a cânta într-o limbă hindi „rastălmăcită” de nimeni, dar cântam și dansam! – așa că luam premiile la toate carnavalurile de la Școala ruso-moldovenească din Florești până clasa a X. Colegii mă invidiau pentru că doar eu din clasă nimeream la aceste evenimente de revelion, iar mama mă chițea așa de frumos, mă înfășura în mătăsuri și podoabe aduse de tăticu meu din Arabia Saudită unde a fost el pe timpuri în deplasare. Eu, fâlfâită, daaa dansam extraordinar dând din fund ușurel, aici practica gimnasticii artistice era la nivel, mi-am făcut și o silueta frumoasă de model. Altceva? Am prins arta fotografiatului. Mergeam săptămânal la Secția de Fotografi mai la vale de casa noastră și învățam cum se fac imaginile, din care unghi și ce lumină sa punctez pe aparatul „Smena 8”, cum se prelucrează, cum se developează etc. Acum mă miră faptul că atât de clar îmi amintesc unele lucruri. Studiile foto mi-au prins bine și în prezent, atunci când filmez la varia evenimente culturale, precum a fost Clubul Impresii din viață și cărți în cadrul Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, proiectul meu reușit. Am aflat despre atâtea personalități, nu mi-am făcut nicidecum relații precum cred alții, dar comunic cu câtiva dintre ei în continuare. Altceva, muzica – adorata sufletului meu, o ascultam de pe un magnetofon enorm cu o bandă rulantă care se tot rotea până se rupea uneori de atâta învârtitură. Eu puneam sunetul la maxim că se speriau vecinii de pe strada Pușkin, 24 (azi, Florilor) din Florești, baștina mea dragă… Vreau să spun că veți crește copii înțelepți dacă îi veți învăța arta cititului… Sportul, dansul, prelucrarea imaginilor și darul culorilor prin desene sau picturi…
Dar, m-am abătut de la… tema principală…
Ziua Mondiala a persoanelor cu dizabilitați – despre care oamenii cu greu își amintesc, doar cei care trec prin asemena dureri, doar cei care trăiesc alături de ei… E la 3 decembrie, atunci când demnitarii își mai amintesc uneori prin mici donații pentru a-i uita pe timp de un an. Drepturile nu merg ca pe roată, cât n-ai turna apă din gură, e mai „util” să vorbească mult. Statul nu oferă tratamente sănătoase, statul n-are nevoie! Legile funcționează prost, mai mult pe hârtie, și suferă milioane de oameni în viață… Și după covid, câți invalizi vor rămâne, dar toți sunt siguri că anume vaccina e leacul… De carte, studii, cultură au uitat toți… Și gata, ești astupat la gură… Internetul are un rol mai puternic în educația a milioane de copii, decât părinții lor!
Părinți, aveți grijă de copiii voștri, urmăriți comportamentul, stările și postările lor. Sănătate!
Într-o dimineață însorită sau într-o ploioasă seară târzie, în creierașul tău se va furișa gândul că în această întreagă lume, tot ce se întâmplă, nu merită nici o picătură din nervii tăi. Vei realiza brusc că totul se face atunci când trebuie să se întâmple. Că oamenii care sunt alături nu sunt veșnici, că nici tu nu ești veșnic. Vei înțelege că totul este inutil, fără sens, că îți pierzi timpul într-un mod greșit. Visezi la ceva ce nu se va întâmpla. Te întristezi pentru ceea ce nu poți repara. Îți umpli capul cu gînduri inutile, pustii. Vei înțelege câte cuvinte ai aruncat în vânt și câte prostii ai pus prea aproape de inimă. Vei înțelege câți străini ai lăsat să treacă prin viața ta, ca printr-un antreu, și câte suflete pereche ai alungat din prostia ta. Veți înțelege că trebuie să te schimbi. Nu, să pui totul la inimă, să aștepți ceva sau să regreti enorm. Ceea ce trebuie, se va întâmpla. Ce s-a întâmplat – este invariabil. Nu te impune, și vei realiza când omul, într-adevar, are nevoie de tine; Nu crede cuvintelor – in prezent, ele nu valorează nimic fără fapte; la dorință, omul face și imposibilul, în orice împrejurări; Prețuieste pe-acei, care te prețuiesc pe tine… Nu judeca oamenii după sine, – ei nu sunt în stare, să facă pentru tine ceea, ce ai face tu pentru ei… Există situații fericite, dar astăzi lumea noastră este atât de crudă încât orice situație – pozitivă sau fericită – poate avea un efect negativ. De fapt, Viața umană este atât de simplă. Cu toții suferim de durere, ne păstrăm și ne ținem de speranțe, ne încălzim cu așteptările noastre sau suntem bântuiți de temeri și oportunități ratate. Fericirea e un dar, iar smecheria constă nu ca să te aștepți la ea, ci să te bucuri de ea atunci când vine. Iar Fericirea este să Trăiești. Pur și simplu, Trăiește și Iubește Viața. Regret că conștientizarea a tot ce se petrece – vine în a doua jumătate a vieții. Întotdeauna am fost atrasă de oamenii care m-ar putea îmbogăți spiritual. Chiar dacă a fost un nenorocit(ă). E imposibil în viață să nu dai peste asemenea persoane. Nu te poți feri de ei, dar înveți experiență… Cu trecerea anilor, nu mai dorești certuri și confruntări… „O cafea să bei în tihnă… Cu omul drag, de care nu ți-e totuna, Pe care să tot iubești, Necondiționat, și nimic înapoi să aștepți… Nu să-i numeri deficiențe, Sau să vii cu ale tale metehne… Pe nimeni nu poți schimba după tine. Să fie dulce- și-n zile cu ploi, în fine… E cel ce te-acoperă iubind… La bucurii și necazuri – nu-i indiferent, Ajută mereu și împarte cu tine, Principalul lucru – alături să Fie!”
Fiecare dintre noi are propriul adevăr după care ne ghidăm în scurta noastră călătorie pe Pământ și propria noastră cale. Dacă nu rezonăm cu adevărul persoanei de lângă noi, nu înseamnă că e unul greșit. Toți ne căutăm liniștea și o însemnătate în ceea ce ne înconjoară. Atât timp cât ne trăim viața în iubire și împărtășim iubire, de ce să căutăm cine are dreptate?
Indiferent despre ce vorbesc femeile, ele au mereu gândul: războiul este în primul rând crimă, durere fără margini, iar apoi muncă grea. Și apoi – și doar o viață obișnuită: au cântat, s-au îndrăgostit, au răsucit valuri în păr … În centru este întotdeauna ceva insuportabil și nu vrei să mori. Și cu atât mai insuportabil și mai reticent în a ucide, pentru că o femeie dă viață. Dă. Naște. Multă vreme o poartă în ea însăși, o alăptează. Mi-am dat seama că femeilor le este mai greu să omoare. Bărbații greu înțeleg, dar femeile niciodată nu vor dori război. Pace!
Oamenii sunt absorbiți de răutate, ură și invidie. Mă îndoiesc că totul provine de la viață bună. Omul fericit nu va provoca și nu va dori niciodată rău cuiva, nu va răspândi zvonuri ridicole și nu va încerca să se certe cu cineva. Doar oamenii bolnavi fac asta și, din păcate, sunt mulți bolnavi, la suflet, minte, inimă… Fiecare dintre noi are propriul adevăr după care ne ghidăm în scurta noastră călătorie pe Pământ și propria noastră cale. Dacă nu rezonăm cu adevărul persoanei de lângă noi, nu înseamnă că e unul greșit. Toți ne căutăm liniștea și o însemnătate în ceea ce ne înconjoară. Atât timp cât ne trăim viața în iubire și împărtășim iubire, de ce să căutăm cine are dreptate?
…Există femei care nu se mai tem. Pentru care deja e târziu să le fie frică. – Să nu placă. Să nu se potrivească. Să nu știe sau să nu cunoască ceva. Să nu reușească. Să nu prepare un borș. Să coacă plăcinte. Să scrie corect. Lor nu le este frică să întrebe de zeci de ori. Să arăte ridicol în fața cuiva. Ele mereu au ce purta vara sau toamna și ușor se împart cu ce au. Nu asta e problema. În viața lor apar tot mai multe griji sau lacrimi. Și mai puține lacune. Deja nu e atât de groaznic în direct. Se pot strâmba fără jenă. Ele știu că frumusețea este cea interioară. Și astfel trăiesc adânc, la final… Nu se vor sfii să plângă. De fericire și amarăciune. Să râdă în hohote, la fel. Deja e târziu să se teamă de părul cărunt. De riduri pe față. Nu sunt primele, nici ultimile cute. Și acum, ele vin de la zâmbete. Este prea târziu ce vor gândi alții. Colegii. Soacra. Oamenii… Nu le pasă dacă a fost spălat cu mult timp în urmă. Mănâncă ce vor. Nu le mai este frică să o facă noaptea. Și nu li-e rușine deloc. Ele știu că fumatul și alcoolul sunt dăunătoare. Și mai dăunător este să nu respiri. Nu le pasă. A venit la 18 sau 22.00. Dacă iubește, se va grăbi. Principalul e că trăiește. Nu le mai este frică să rămână singure. Reușesc să nu vadă pe cineva care nu observă. Să se îndepărteze de cel care respinge. Au ce spune. Au despre ce să tacă. Au pentru cine să se roage. La ele – e din tot sufletul. Ele – sunt preferințele cuiva. Nu se vor sfii să fie grase, slabe, proaste… Au încetat demult să pară. Și – să înceapă a trăi! Să facă ce doresc. Să iubească pe cine vor… Să vorbească direct, fără vârcolaci. Dar, să țină coloana dreaptă. Să asculte liniștea. Să închidă ochii la cei proști. Ele știu să prețuiască timpul și valorile. Anotimpurile și fiecare zi din viață. Dacă mai continuă să-i instruiască pe copiii lor maturi, apoi cedează – caracterele native nu mai poți schimba. Acum ciocolata amăruie le este dulce. Ele sunt preocupate de sine și de pasiunile sale. Au învățat să rămână cu sine înșiși. De una singură… Nu mai au frică de moarte. Pentru că – trăiesc. Există femei, pentru care e târziu să se teamă…
O adaptare cu lista femeilor la care mă alătur…
Dacă e să ne gândim și să reflectăm, în mod normal, problema nu e în oamenii care să conducă și să guverneze: calități specifice tuturor întelepților, care știu cum să prindă experiența în a conduce un stat ca Republica Moldova. Problema e în lipsă de persoane inteligente și în gestionarea lor a legilor, hotărârilor guvernului, a le aplica, precum celelalte state. Ne lipsesc științele a unui stat civilizat: de a trăi dupa legi; responsabilitatea, ce parvine din credibilitate, și de care cu toții ducem lipsă…
…Fiecare dintre noi are propriul adevăr după care ne ghidăm în scurta noastră călătorie pe Pământ și propria noastră cale. Dacă nu rezonăm cu adevărul persoanei de lângă noi, nu înseamnă că e unul greșit. Și în trădare, uneori sunt de vină nu oamenii, ci circumstanțele… Toți ne căutăm liniștea și o însemnătate în ceea ce ne înconjoară. Atât timp cât ne trăim viața în iubire și împărtășim iubire, de ce să căutăm cine are dreptate?
Trebuie să aducem un omagiu talentului poetei Emilia Plugaru, care nu se limitează la tema iubirii nefericite. Fiecare poezie conține detalii precise și vii de descriere ale naturii, anotimpurilor. Sunt poezii de dor, de mamă, casă părintească, de satul drag și de copilărie… Sunt descrieri figurative în concordanță cu sentimentele pe care le trăiește eroina lirică în aceste clipe.
Emilia Plugaru la Clubul IVC (foto de S. Vizitiu)
Astfel, în poezia „Poate că Noi”, „această casă unde lemnul de la fereastră e înnegrit de atâtea ploi?Trandafirii se strecoară prin geam să ne zâmbească” este atât de asemănătoare cu fostul iubit: aceeași bucurie, festivă, naturală în impermanența sa. Ca și cum cele mai triste experiențe rămân în urmă, prin urmare amintirile devin ușoare, nu mai există durere – doar o tristețe senină.
O trăsătură stilistică distinctivă a poetei este abilitatea ei de a picta imagini colorate prin cuvinte, citind poeziile ei, îți imaginezi lumea în toate varietățile de culori: indigo cerului sau argintiu al soarelui, lemnul înnegrit, griul ploii, verdele ierbii care își scutură pleata, totul strălucește, miroase a flori și a fum – culorii si cenusiul fumului…
Poate că noi...
Dar ce poate fi mai frumos ca această casă
unde lemnul de la fereastră e înnegrit de atâtea ploi?
Trandafirii se strecoară prin geam să ne zâmbească, iar
noi
Nu vrem altă bogăție decât să ne avem unul pe celălalt,
Să mergem alături pe
drum…
Vino să vezi, ploaia a-încetat, iarba își scutură pleata,
Emilia Plugaru scrie poezii amabile, liniștite, discrete, ele redau interiorul modest al firii sale. Sunt poezii predominante cu sunete foarte independente. Nu le inventează, scrie despre cum trăiește, ce vede, aude, simte, retrăiește.
Prin urmare,versul ei se caracterizează printr-o fiabilitate completă. Iată un exemplu:„iar noi/Nu vrem altă bogăție decât să ne avem unul pe celălalt,/Să mergem alături pe drum…/Vino să vezi, ploaia a-încetat, iarba își scutură…/
Judecând după aceste rânduri, poeta are cu siguranță un dar liric. Indiferent de ceea ce scrie (și scrie în principal despre natură, despre dragoste, despre patrie și oameni) – aproape întotdeauna poeziile ei sunt impregnate de o stare tristă și tandră.
O altă trăsătură distinctivă a poemului Plugaru este imediatitatea în transmiterea impresiilor, de exemplu: „Eh, ce poate fi mai frumos ca lemnul acestei case înnegrite de atâtea ploi?”
În ceea ce privește forma, poeziile ei au, de asemenea, anumită atitudine precum imaginea „lemnul înnegrit, miroase a flori și a fum”, ușurința exprimării „Trandafirii se strecoară prin geam să ne zâmbească”, rimă ușoară și ritmul melodios, se pot găsi și alte exemple… Poemul Emiliei Plugaru merită cu siguranță atenție. Dar și mulți cititori sunt deja atrași de poeziile ei.
Ochii verzi...
Ochii verzi… ca frunza de arțar,
Ca și iarba crudă-n primăvară…
Unde esti?, când mă trezesc din vis,
Verdele începe să mă doară…
Ochii verzi… dar uneori albaștri,
Ca și cerul limpezit de nori…
Cât de mult aș vrea să te întreb,
De ce ochi-ți sunt atât de schimbători…
Nu mai vii, eu știu, o să te pierd
Într-o zi prin iarba mătăsoasă,
Nu-o să-ti caut vină, nu o să te cert,
Iarba când e crudă-i prea frumoasă…
Dar să vii când frunza o să cadă…
Dar să vii când iarba se va stinge,
Tu să vii când cerul o să ningă,
Tu să vii când ochii îți vor plânge…
Versuri Emilia Plugaru (p.68 din Cer de sineală)
Genul poeziei „Ochii verzi” este într-adevăr o lirică tristă. Scriitoarea imită epoca clasică, versul creează o impresie profundă, romantică și ușor dramatică. Poeta alege o rimă pereche, și caracterizează povestea prin „explozii” de sunete, originalitate ritmică. Intonația joacă un rol important în percepția poeziei. O caracteristică separată a versului este bogăția sa ritmică.
În fiecare al doilea rând, propoziția este tăiată, poeta pune trei puncte, sugerează incompletitudinea, discontinuitatea gândirii. Acest pasaj poate fi comparat cu scurtimea telegrafică. Lucrarea întruchipează sentimente profunde, o paletă bogată de emoții ale autorului: anxietate, admirație, dragoste, frică, pasiune. Accentul principal se pune pe simbolismul verde. Verdele este în mod tradițional asociat cu iarbă și frunze. Iar în cultura popoarelor lumii, verdele este asociat cu tinerețea, viață, renașterea naturii și distracția. Tristețea iubirii este urmată de o umbră de speranța și boală. Eroina versului, vrăjită de ochi verzi, suferă de dragoste trecută. Lucrarea dezvăluie puterea unei femei care dă viață și speranță, dar și le ia. O femeie este capabilă să înzestreze un bărbat cu dragoste și fericire, dar iubirea neîmpărtășită e ca o răsturnare instantanee adâncă, în abis.
Azi e ziua ta, iubite
Stăm pe scara gri a vieții,
Azi e ziua ta, iubite,
Așezăm la umbra lunii
Visele de răni umbrite…
Stelele sclipesc sfioase,
Licurici albi la picioare,
Ne lipim spate de spate
Și privim în depărtare.
Eu te caut, tu mă cauți,
Unde ești și unde sunt ?
Am rămas frumoși și tineri
Doar în gând, doar în cuvânt…
Să luăm casa cu noi,
Tu de-o toartă, eu de alta,
Să o smulgem din țâțână,
Să luăm cu noi și poarta,
Să plecăm in lumea largă…
Casa are rădăcină,
Lângă poarta ruginită
A-nflorit iar o gheorghină…
Casa, poarta, eu și tu,
Parcă întrăm în pământ,
Nu putem pleca, rămânem…
Frunze curg și cad, plângând…
Noapte e, luna e tristă,
Visele-s de răni umbrite,
Stăm pe scara gri a vieții,
Azi e ziua ta, iubite…
Versuri Emilia Plugaru, (p.72 din Cer de sineală)
Prin tristețea inerentă a versurilor, aceste rânduri sunt ușoare și strălucitoare. Imaginea eroinei lirice este imaginea unei femei puternice și decisive, capabilă la atât de mari sentimente, cât și pentru renunțare completă la persoana care a trădat-o. Dar, ea mereu îl iartă, și în continuare leagă visul, speranțele de sentimente pentru el, amintindu-și clipele cele mai luminate pe care le-au trăit împreună și pentru care îi este recunoscătoare până în prezent:
Fiecare apreciere ne bucură, ne inspiră, ca pe un copil. Visele noastre sunt la fel de reale în continuare. Și de ce să nu ne bucurăm dacă sufletul o cere? Cea mai mare surpriză, Bucuria de a trăi și să vezi că oamenii sunt sinceri. În această zi de lansare a cărții mele Versete tomnatice, a fost cel mai important – Convingător! M-au făcut să simt inima lor deschisă, sinceritatea prin cuvintele ce le-au exprimat la evenimentul de debut al Poeziei mele. Și că orice n-ar fi și n-ar conta, trebuie să mergi mai departe!- în special, eu fiind în doliu după cel mai drag om – tatăl meu care atât de mult dorea să fie cu noi la lansare, dar pandemia covid ne-a stricat planurile… Am avut mai multe momente de ezitare, și-atunci când nu ai încredere în sine: A fost o lecție de Omenie! Sunt cei care țin la tine și – alături în orice clipă, cu spiritul și inima. Pentru că e foarte greu să rămâi calmă, mulțumită de viață, într-o societate în care trăim, cu un aspect cât de frumos, sau dacă ai dizabilitate, unele persoane te vor devora pentru că le eclipsezi și la inteligență. Mai mare pedeapsa să nu te poți bucura împreună cu toți… Timpul pentru mine este o rețetă a mulțumirii. În fiecare zi voi uita mai mult pentru că o cere Etatea. E bine că și Erorile întră în trecut, pentru că Experiența și este Viitorul.
Si, cei înțelepți pleacă atunci când se guvernează prost… Din păcate, toate acestea poți înțelege cu trecerea anilor…
Iar Cartea mereu are ceva ce te face să-o iubești și să o recitești de infinit de ori. Nu vreau să-mi laud cartea, versurile și cugetele – au fost la început ceva personal pentru mine. Și dacă a dorit Domnul… Și dacă m-a „împins” să le adun toate într-un volum – Dina Ciocanu care l-a și redactat…Și dacă a considerat editorul Editurii PapirusMedia din România și scriitorul Alexandru Mihăilă că carte merită să fie tipărită, rămâne sa mulțumesc de mii de ori! Mă bucur că va rămâne în Bibliotecă. Unde o poți frunzări și să cauți emoții asemeni sieși. O bibliotecă trebuie să fie un centru a tuturor posibilităților, în perspectiva de a promova și activitățile persoanelor obișnuiți, sau cu nevoi sociale, nu doar elite.
Ce în viață nu se întoarce niciodată? – Cuvântul, Timpul și posibilitatea!
Ce în viață nu trebuie să pierzi? – Credința, Liniștea, Speranța și Onestitatea!
Ce în viață este mai valoros? – Convingerea, Prietenia, și, desigur, Dragostea!
Toate acestea mi-am dorit să vă spun, dragi prieteni și cititori! Vor urma imagini de la eveniment și aprecierile, cu versuri și recenzii, – a fost o lansare de carte pe cinste, cu zâmbete, și bucurii de suflet, cu Portul tradițional din Ie ”Etnopera” oferit de măieștrița Elena EȚCU, recitaluri, cântece de inimi de la Gabriela Știrbu, Vasile Hariton, Vlad Codreanu; Mulțumesc în mod special, moderatoarei fenomenale care mi-a făcut ziua mai fericită – Galina Codreanu! Țin să mulțumesc tuturor care au reușit să vină alături de mine în aceste clipe speciale, cu o vorbă bună: Dina Ciocanu,preotul IurieHemei, Radmila Popovici, Veronica Pirlea-Conovali, Natalia Mazilu-Miron, Diana Zlatan, Valentina Stratan, Elena Savciuc, Lilia Șaragov, Anatolie Lupu, la fel și copiilor mei Alexandra și Iulian care m-au ajutat enorm… Tuturor care au contribuit la apariția volumul Versete tomnatice prin recenzii și critică literară: Alexandru Mihăilă, Lucian Strochi, Cornel Paiu, Dan-Gabriel Arvătescu, Emilia Plugaru, Augustin Jianu etc.
Svetlana Vizitiu, iulie 2021
Mai jos – Filme, imagini, aprecieri, recenzii literare, poezii închinate autoarei volumul Versete tomnatice. (Mulțumesc din suflet!)
Portret (Svetlana Vizitiu) de Lidia Vrabie, Spania
În ochii tăi se-ascunde primăvara
Cu iarba verde și floare de cais.
Zâmbetul duios îți luminează fața,
Iar fruntea este toată numai vis.
Pe chipul tău se-așterne toamna aurie
Cu care stai la șoapte multă vreme
Și care nu ar vrea să plece nicicând de la tine.
În locul ei să vină frigul iernii.
Te simți înconjurată de prieteni
Cu care ai mereu o vorbă de a spune
Dar sunt și clipe când ți-e greu pe suflet
Și când îți pierzi speranța în ziua cea de mâine.
Ai trăit momente de înălțare
Cu duhul pân-la cer te-ai ridicat.
Ai trecut și grele și ușoare,
Dar să fii OM nicicând nu ai uitat.
Numele pe care-l porți este Lumină,
Și – unde e lumină – întunericul dispare,
Ești pentru oamenii din viața ta
Exemplu de urmat, ești raza cea de soare!
Iulie, 2021
Natalia Mazilu_Miron, 8 iulie, 2021
Din voia Bunului Dumnezeu –
În această zi caldă de vară,
În incinta Bibliotecii Bogdan Petriceicu Hasdeu,
Cel mai frumos eveniment se desfășoară.
În al cărții locaș sfânt
Mic și Mare s-au adunat.
Toți iubitorii de cuvânt.
Azi, o carte au botezat.
Cu buchete mari de flori
Și cu mesaje alese
Au venit susținătorii –
Scumpei noastre Poezie!
Draga noastră autoare!
În aceste zile văratice
Ați ales să faceți sărbătoare
Cărții Dumneavoastră: Versete tomnatice.
De azi, va zbura spre bolta albastră
Ca o păsărică-n zbor.
Și-i dorim s-o îndrăgească
Fiecare cititor!
Iar, Dvoastră, multă sănătate
Să vă dea Domnul în continuare.
Și, în an de an, la câte o carte
Să ne invitați la lansare!
La Mai mult și la mai mare,
Scumpă, iubită și dragă a noastră autoare,
Vă apreciez, vă stimez și vă iubesc enorm,
Eu, Natalia Mazilu_Miron.
Iulie, 2021
”Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste. Svetlana Vizitiu scrie și ea poezii, iar poeziile ei ne arată un suflet foarte sensibil, însetat de frumusețe și lumină. La mulți ani, scumpa noastră Svetlana Vizitiu!!! LA MULȚI ANI BINECUVÂNTAȚI ȘI VOIOȘI!!! Întâlnirile cu tine sunt mereu un prilej de-a te bucura de viață!!! LA MULȚI ANI FERICIȚI!!!” – Dumitru Crudu
Spune-ți-vă, în sinea sa, că vă iubiți, și vă veți iubi, într-adevăr 
și pe mine, tot… De la tăticul meu am învățat! ❤ 
RECUNOȘTINȚĂ!
Svetlana Vizitiu, Impresii 2022
