Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


2 comentarii

Dragi parinti, copii… Patria mea


Părinții mei, Vasile și Teodora VIZITIU

           Pe măsură ce îmbătrânim, lista dorinţelor noastre devine tot mai mică şi mai mică, şi ceea ce ne dorim cu adevărat de Crăciun sau de Revelion, – nu poţi cumpăra nici cu oricare bani.

Vă doresc, ca toate dorinţele să se îndeplinească. Și-acest an a fost greu, nu mai suportabil ca cele două recente, și cele cu miliarde dispărute etc. Mai departe, totul va depinde de noi. Dorinţa mea principală tuturor prietenilor în An Nou – să dispară Covid-ul, să deveniţi mai bogaţi şi să nu vă îmbolnăviţi! Zâmbiţi, distraţi-vă, şi goniţi la fund toate gândurile rele. Gustul fericirei dulci de mandarine şi spirit vesel şi magic ALĂTURI DE CEI DRAGI să fie cu voi mereu! Prieteni buni si mult noroc! LA MULŢI ANI! ❤

  • Recent am revenit dintr-o călătorie africană, și din avion:

La sosirea Acasă                                                                              
Inima a tremurat, tremurat…
Iată, sub aripa Chișinăului…
Săracă, dragă Patrie, în vise mă purta…
Acoperișuri cu concavitatea gri.
Vualul țevilor împrăștiat rigid,
Un verde palid cu culori râzând
De-un soare roșu, grâu pârlit…
Elemente create de om.
Ocazional, doar în scurte călătorii,
Iată, văd Floreștii acum,
Nu mi-am luat rămas bun de la speranțe.
Că există o ușă către altă viață.
Plină de recunoștință,
Abecedar fără de experiență
În timpuri triste,
Miere cu viespe…
Patria mea! Viata, cât de puțin,
Dată acestui pământ,
Nu mă întristează.
Și, mă voi crede pe cuvânt.
Totuși eu sunt ea, pentru totdeauna,
Nu-mi poți lua viața de la tine…
În diasporă nu m-am integrat,
Nici în Uniune Europeană…
Stropi din valurile unui Răut liniştit
În amintirea suprafeței line.
Eu am plecat pentru totdeauna,
Dar în Moldova rămân…
Am îmbrățișat-o,
I-am zis „Așteaptă”!
Oricare muritor are nevoie
De-un loc în mormânt…
Nu este totul pierdut,
Și-aici e colțul meu,
L-am ales din timp…
Alerg mereu la el…
La mormântul tatălui meu…
( ”Patria mea”, S.Vizitiu, ianuarie 2022) 

Feciorii cei buni adaugă şi cresc numele părinţilor lor şi-l fac fără de moarte, iar feciorii cei răi ocărăsc şi sting numele părinţilor buni”./Miron Costin/

  • Un an în urmă, într-o zi de 11 decembrie 2020, m-am trezit cu un sentiment ciudat de frică și anxietate (cu toate că trăiam cu ele toate viața). M-am ridicat din pat, am băut un ceai din flori de tei, și am mers la policlinică, aveam bronșită, testul la covid negativ. Trezindu-mă din rândul la medic, am văzut câteva apeluri nepreluate de la sora mea, cu mesaje. Apoi, a telefonat, și ezitând, a scris… ”vezi, că tata nu mai este”.

Mai departe, îmi amintesc strigătul meu, medicul care era peste mine și telefonul spulberat. Apoi, au început fiorii groaznici… Dar, în cele din urmă, eu întindeam timpul… ca să nu-mi văd mama plângând… Și pe tata în sicriu… Mi se părea, că atâta timp cât nu îl voi vedea, e undeva pe-acolo, dar… viu. Groaza m-a posedat. Groaza! Iar la ora nouă au venit mama și frații și am plecat la tata, la Ritus, apoi la biserica de la porțile Sf. Lazăr. Aveam o frică să întru in salon. Eu negam, refuzam realitatea. Nu este posibil așa ceva, poate medicii au încurcat ceva și e în comă? Au întrat copiii mei, pentru ei această pierdere a fost una prima din viață – una conștientizată.

Tată, iartă-mă! este atât de teribil, că nu poți să mă susții și să ai milă de mine. Cum să-mi revin din această pierdere de tine? Cum mă vei liniști și vei calma durerea mea, cum vei împrăștia temerile mele? Dar fratele, sora, cum și ei fără de tine? Funeraliile fără lume, condoleanțe și cuvinte frumoase la adresa ta online (ți-ar fi plăcut să le auzi), și ca urmare – pustietatea.

Și pocăință, remușcările, din nou pocăință… Ce-i important e că timpul nu șterge nimic, cu trecerea lui se face și mai dureros pe suflet. Ne lipsești, tată! ❤ 

     Toată viața am așteptat că atunci când copiii mei vor crește, eu voi fi liberă. Și nu constă în faptul, că eu vreau să-mi schimb radical modul de viață sau că… nu-mi iubesc copiii, pur și simplu, doresc să scăp un pic de povara responsabilității, să-mi îndrept, în sfârșit, umerii. Gândul, că nu te mai reține nimic, deja îmbată. Dar, nu este normal, iubirea neagă asemenea visuri, mereu vei simți responsabilitatea pentru cei dragi…

Acum voi spune, vă rog, nu mă lăsați în pace…

Ce regret, e că dacă am reușit ceva sau nu, fie nu voi face niciodată, nu e pentru că în jur toți sunt monștri sau sunt eu o scorpie, – e doar din cauza că în interiorul meu nu mai am putere…

  • Anii de experiență se simt totuși, și înțeleg că nu aș dori să întorc ai mei 20 – da, atunci ești tânără, atrăgătoare, dar nu și în măsură să te descurci cu aceste resurse din prezent. Cineva e cu capul în afaceri, cineva naște copii unul după altul, cineva încearcă să le reușească pe toate și la 30 de ani, în fine se epuizează… Și, într-adevăr, noi nu ne simțim în această goană inutilă. Și doar este foarte important să-ți Auzi sinele, și necesitățile tale. E trist să realizezi, că trăiești viața altor persoane, impuse de scenarii străine, ca la serviciu, de exemplu, sau de regulile ciudate impuse de guvern… Trebuie doar să TRĂIEȘTI. Acum regret că rar am mers la mare, la munte, la natură, cu prietenii și cei dragi… Mă ajutați să recuperez timpul? 😀

Scenariul meu real a fost dintotdeauna: să fiu sinceră și cu mine și cu alții. Nu accept minciuna, în special, cea distructivă în relația cu sine. În viața noastră e foarte multă mașinărie, suntem ca automatele, și noi deja suntem ca roboții. Și fiecare cu gândacii lui în cap. Cu mobile și căști la urechi, nu vedem nimic în jurul nostru, nu ne ascultăm copii, cei dragi, prietenii, colegii… Să te oprești, să te pui pe gânduri și să te asculți – este sincer! ”Sufletul doare – e bine!” Oamenii au nevoie să se dezvolte. Merită să te privești cât mai adânc, în interiorul tău. Crizele sunt necesare în viața noastră uneori, pentru că prin ele noi ajungem la noi oportunități. O persoană celebră a fost întrebată, ”ați devenit popular, cum ați reușit?”. Și el a răspuns:”eu m-am pregătit bine pentru a obține victoria. Am mers spre ea 10 ani muncind”. Subiectul discutat era despre afaceri și despre ceea ce este deja tarziu să realizezi. Dar, oricum, trebuie să răspândești aripile și să acționezi! Nimeni – pe nimeni nu l-a deranjat să deschidă afaceri noi și căi de succes!

  • Eu (nu) regret că n-am întâlnit un om cu care s-ar fi putut trăi toată viața, și care ar fi putut trăi o viață cu mine. Au fost zeci de oportunități, posibilități, dar nu și ”acea” persoană… Nu ca tatăl meu…  După 50 – viața unei femei doar începe!  Ce tristețe, sau dorințe pentru un umăr ”puternic”? Este un mit. Visați la ceva mai productiv. Pentru început, calmați-vă, prindeți un alt gust de viață. Experiența este acumulată. Tinerețea nu a dispărut, în special, cea din interior. E șuperb! Este tocmai timpul – să faceți planuri noi și să le aplicați metodic… Să rămâneți mereu ceea ce sunteți. Important, e să nu dispară dorința de viață, să schimbați ceva, să realizați, chiar dacă nu întotdeauna funcționează…

Atunci când începeți să regretați vă distrugeți tot începutul feminin, timpul zboară, pleacă anii și puterile. Să fiți sănătoși și fericiți, o viață lungă să-aveți și în dragoste noroc și în tot ce vă înconjoară… Baftă!

Să fim umani! Oameni să fim, întotdeauna oameni! Cât de greu nu ar fi în viață, indiferent de provocări și problemele ivite pe capul nostru, niciodată să nu renunțați și să nu pierdeți fața umană, – nici o putere și niciun ban nu merită acest lucru. Bucurați-vă de fiecare zi, și de fapt, în viață sunt puține lucruri ne-ar deranja să fim fericiți… Goniți indiferența care bantuie molipsitor!

  • Despre memorie! Amintirea despre strămoșii (părinții) noștri constituie principala bogăție a sufletului nostru. La urma urmei, pentru nivelul de trai la care am ajuns în prezent, au luptat generații de oameni, cei care au creat și au dezvoltat societatea noastră. Și noi înșine – suntem o continuare directă a valorilor morale, istorico-culturale ale buneilor și străbuneilor. Memoria rudelor decedate, de asemenea, poate fi mult mai sacră decât memoria demnitarilor proeminenți din trecut. ”Sub fiecare piatră funerară există – o istorie mondială”, spunea Heine. Și, desigur, fiecare om este unic prin individualitatea lui, fiecare lasând amprenta lui în viață, o amintire a faptelor, gândurilor, aspirațiilor sale de viață. Anume generațiile trecute ne-au creat pe noi, cei prezenți, ne-au înălțat gândurile și sentimentele pân-la vârfurile înțelepciunii umane. De aceea, noi întotdeauna trebuie să păstrăm în amintire… amprentele frumuseții și înțelepciunii omenești, acea flacără care lumina viața celor plecați și care ne-au lăsat-o ca moștenire, iar noi o vom oferi urmașilor noștri. Omul se incadrează în această lume nu doar ca o ființă gânditoare și simțitoare, dar și ca o legătură într-un lanț dur etern care leagă trecutul și viitorul. Cu cât mai mult prețuiește omul memoria părinților, buneilor și străbunilor lui, cu atât mai mult el este conștient de locul său în această lume, cu atât mai mult simte responsabilitatea lui pentru viitor. În strămoșii noștri e rădăcina existenței noastre de azi, originile noastre de onoare, ale conștiinței, demnității și idealurilor noastre… 

Comemorez amintirea persoanelor dragi care au decedat în urma covid în acest an /2020-21/: tăticul meu Vasile Vizitiu, Mihail Ionașcu, Victor Sinchevici, Eudochia Taricaev, Serafima Senkevici, Ecaterina Cudreașov… Dumnezeu sa-i ierte, să-i odihnească în Dreapta Lui!

  • Dacă omului nu-i place, cel puțin ocazional, să privească imaginile vechi ale părinților lui, și nu pune preț pe amintirea lor, e clar, că nu-i iubește sau nu a ținut la ei. Dacă omul nu iubește casele și străzile vechi ale orașului în care locuiește, fie și cu ”lacunele” istorice, e de înțeles, că nu are dragoste nici pentru satul sau orașul lui. Dacă omului îi sunt indiferente monumentele din istoria țării, bineînțeles, că el este indiferent și față de țara lui… Astfel eu înțeleg dragostea de Patrie…

Despre casa noastră. În istoria tării noastre sunt multe exemple de negare ale trecutului. Noi deja nu o dată am distrus lumea veche, cu intenția de a crea alta nouă. Uneori chiar distrugând monumentele create de concurenții care nu se incadrează în ideologiile noastre politice… Și care este rezultatul? Poate e timpul să ne punem pe gânduri dacă este posibil să construim o casă de calitate bună fără un fundament dur? În opinia mea, răspunsul principal constă în atitudinea noastră personală față de o problemă. Cred că dacă în inimile noastre ar fi mai mult respect pentru persoanele în etate, pentru tradiții, atunci și viața noastră ar fi mai ușoară. În cele din urmă, atunci când simți sprijinul generațiilor, – începi să percepi obiectiv realitatea și… să mergi înainte devine mult mai ușor!

  • Mi-e dor de voi, parinți! 😥 

❤ SV


2 comentarii

Carolina Eremia despre „Versete tomnatice”/S.Vizitiu/


SVETLANA VIZITIU. Un nume cunoscut în Moldova și România, probabil și peste hotare, căci ai noștri sunt oriunde. O aveam în prieteni pe Facebook de câțiva ani, urmăream ce scria pe pagina ei personală, dar și pe blogul ,,Clubul ,,Impresii din viață și cărți”. Acolo are atâtea istorii, confesiuni, gânduri, încât poți să îi citești doar blogul și nimic altceva pe Facebook. Recunosc că încă nu i-am ,,devorat” toate postărle. Vara aceasta am avut ocazia să fiu prezentă la lansarea cărții sale – ,,Versete tomnatice- versuri di cugetări„. Am ascultat cât de frumos au vorbit cei care o cunosc de ani de zile, ca om, prietenă, scriitoare, și m-am umplut de o bucurie imensă pentru ea. Svetlana cucerește prin toate: zâmbet larg, ochi jucăuși, aspect îngrijit, interes sincer față de interlocutor, vorbire înțeleaptă, dragoste de oameni, de Dumnezeu, de viață. Svetlana mi-a dăruit ceea ce e cel mai de preț pentru un om care scrie – cartea. De fapt, două cărți, a ei personala și cea scrisă împreună cu răposatul ei tată. ,,Versete tomnatice” e o culegere frumoasă de poezii, cugetări și citate. Poeta Svetlana Vizitiu transmite prin versuri toată esența ei de femeie, mamă, fiică, profesionistă, cetățean. Versurile ei, deși cu puțină rimă, se citesc ușor și pătrund adânc în suflet:,,Admir oamenii/Care trăiesc:/Nu se impun,/Înțelepți,/Nu sunt falși”.,,Există Fapte/Ce nu pot fi iertate,/Cuvinte/Ce nu pot fi uitate,/Momente /Când un om,/Cândva apropiat,/Devine la fel de îndepărtat”. Svetlana scrie despre iubire în culori, transmițând emoțiile, sentimentele trăite. E o iubire care a cunoscut toate etapele: gingășie, extaz, pasiune, durere, dezamăgire, singurătate, amintiri. ,,Te-ai înecat vreodată-n om?/Nu pentru o oră sau moment -/Pleoapele închizând,/Să pierzi a timpului noțiune”. Sau: ,,Nu-ți face griji, /o noapte mai avem,/Îți voi șopti că ești al meu,/Te voi privi a câtă oară/Ca pentru prima dată”. Autoarea impresionează prin sinceritatea ei extraordinară, calitate rar întâlnită în zilele noastre. În poezii e așa cum e și un viață, nu joacă teatru, nu încearcă să pară mai bună, recunoaște greșelile, eșecurile, pierderile: ,,Noi nu prețuim Viața/În mod corespunzător,/Cheltuim darul lui Dumnezeu/Fără tâlc – de zeci de ori”, dar, în același timp, se bucură ca un copil de lucrurile frumoase și atât de simple: ,,Cât de mult contează cuvântul bun, /la timp/Și nu un ins pustiu bucșit cu bani…” sau ,,Acolo unde ești iubit/Și cineva te așteaptă,/Devii diferit”.

În poeziile sale Svetlana Vizitiu pune deseori accentul pe valorile frumoase, sănătoase, importante în societatea noastră: prietenia adevărată, puterea de a ierta, dragostea necondiționată, sinceritatea. Puțini scriitori o fac.,,Există trei cuvinte,/Trei mari competente:/Să ceri, /să ierți, /să mulțumești”.,,Nu mai avem și alte vieți,/Deci, aruncam obida-n fum…/Dar, luptă-te pentru înțelepciune, /Mereu s-o faci, fără minciună! Autoarea are curajul de a-și face chiar și autoportretul: ,,Sunt demodată, /îmi plac rochii de seară, /și tocuri,/Modestie din onoare, /medicină fără mită, /pe-alocuri,/Să fac daruri, /să cânt piese vechi,/Cununie la altar și, /desigur sentimente – pe veci”. Cu reverență, admirație vorbește despre tatăl său, care a fost pentru ea cel mai bun prieten și învățător: ,,Doamne, tată, ce dor mi-e de tine…/Îmi pare câteodată/Că nu mai am cui/Să-i povestesc totul:/De la obișnuitele istorii,/Până la cele mai tainice povesti”, cu gingășie despre mama – omul care mereu o așteaptă:,,Mâinile mamei, /aripi în ger,/Ne încălzesc, /ne protejează/De suferințe, pierderi și negi,/De pericole și de dureri”; cu mândrie despre copiii săi – bogăția ei adevarată: ,,Ați înțeles pe cine atât de mult eu iubesc?/Nu este o taină, ba chiar o șansă…/Eu vă destăinui: e acel bărbat dintre bărbați – cel mai bun… /E al meu, cel mai iubit…/E Fiul meu”. Cu câtă dragoste vorbește despre Bibliotecă – locul ei de muncă, a doua ei casă: ,,Și totuși ne place,/Pentru că ne aduna/Pe cei singuratici/La o Carte/ Și comunicare”. Aduce profesia ,,bibliotecar” la un rang foarte înalt, ce merită respect și prețuire:,,BIbliotecarul e o specie rară, /Poate fi psiholog/Și părinte,/Și frate, /Și blogger. /Sociabil de la natura, /Zambet larg,/ Atenție maximă, /Cu blândețe și spor /Ajuta sa zbori”. Are dedicații minunate pentru oamenii de valoare: Victor Cobzac, Elvira Cemortan-Voloșin, Ana Podaru, Dina Ciocanu. Iubirea ei de viață, de orice clipă trăită se simte intens în poeziile ei – ,,Să râzi și să visezi din nou/Și, fără teamă, să iubesti… /Doar atunci vei realiza /Ce înseamnă să Trăiești!” Sunt valoroase sfaturile sale, îndemnurile utile:,,Nu-l insulta/Pe cel mai inferior ca tine./El are propriul destin. /Și dacă va trebui să-l rogi ceva?”Sau: ,,Formula fericirii e una foarte simplă: Dăruiește-te în fiecare clipă /Celui care atât de mult/Are nevoie de tine”. Reflecțiile personale din partea a doua a cărții pun în evidență un om corect, onest, cu verticalitate, care rămâne ,,Eu” în orice situație și care nu se îndoaie ca trestia după direcția vântului. În multe situații descrise am rezonat cu ea, m-am regăsit, am gândit la fel, am simțit la fel. Ce interesant și plăcut e să te intersectezi în viață cu oameni ce, deși nu îți sunt rude, se înrudesc cu tine datorită viziunilor comune, a percepției similare a lucrurilor. Svetlana a pus pe foaie cugetări profunde, care ne pun pe gânduri, pildele ei sunt lecții de preț, ne ajută să privim în interiorul nostru și să vrem să facem acolo curat. Iată una din ele: ,,L-am rugat pe Dumnezeu să-l pedepsească pe dușmanul meu. /Și Domnul mi-a răspuns: ,,Nu. El este destinat să-ți fie cel mai bun prieten”./L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare. Și El mi-a spus: ,,Nu. Răbdarea este rezultatul testelor îndurate. Ea nu se dăruie, ea se învață!” /L-am rugat pe Dumnezeu să mă lipsească de mândrie, de acest orgoliu sălbatic. Și El mi-a spus: ,,Nu. Mândria nu se ia înapoi, nu se oferă, nici nu se lipsește. Ea se refuză, pur și simplu!”/L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericire. Și Domnul mi-a răspuns: ,,Eu îți dau binecuvântarea, iar Fericirea depinde numai de tine!”/L-am rugat pe Dumnezeu să mă protejeze pe mine și pe cei dragi mie de durere. Și Dumnezeu a răspuns: ,,Nu. Noi suferim și depășim suferința prin durere – doar Împreună”./I-am cerut lui Dumnezeu să pot creste spiritual. Dar Domnul mi-a spus: ,,Nu. Spiritul trebuie să se dezvolte și să crească singur, iar Eu îți voi șopti Cum”. M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să-i iubesc pe alții la fel cum mă iubește El. Și Dumnezeu a spus: ,,Cu mare bucurie! În sfârșit! În cele din urmă, ai înțeles Ce este necesar să Ceri…”Cât de înțelept!!! Citatele create de Svetlana Vizitiu – ,,Perlele înaripate” – sunt rodul unei analize minuțioase a vieții, a lumii înconjurătoare: ,,Vârsta este doar un număr: el nu definește mintea omului și concepțiile lui asupra vieții”, ,,Nu priviți în urmă, acolo voi deja ați fost și ați văzut totul. Mergeți mai departe, unde sunt lucruri mult mai interesante!” Autoarea spune lucrurilor pe nume, folosind deseori ironia: ,,Medicii șmecheri se tot întreabă unde te doare, ca apoi să te împungă în acel loc!”, ,,Dacă șeful tău a început să fie politicos cu tine, înseamnă că cineva dintre voi va fi în curând demis”, dar și autoironia: ,,Nu sunt deșteaptă, sunt …cu experiență. Dacă aș fi fost înțeleaptă, nu as fi acumulat o asemenea experiență”.

Svetlana Vizitiu e un fenomen, ascunde în sine și copilul, și maturul în același timp, e pornită pe pozne, joacă, glume, dar e gata în orice moment să manifeste responsabilitate și seriozitate. Despre Svetlana Vizitiu aș putea încă multe să vorbesc, dar vă las să îi descoperiți lumea interioară citindu-i cartea și urmărindu-i blogul. Vă asigur că o să vă placă. Și ea, și el.

Carolina Eremia

– Dragă Svetlana, sincere și calde felicitări pentru ,,Versete tomnatice”, e un testament frumos pentru societatea noastră, un suflu de aer proaspăt, un dialog de suflet cu cititorii. – Bravo! La mai mult și la mai mare! /Carolina Eremia /

23 Decembrie, 2021

Iți multumesc din suflet, Carolina! Este surpiză pentru mine. Mă bucur că cartea place cuiva și trezește emoții. Doamne ajută!

#Svetlana_Vizitiu


4 comentarii

Ieromonah Vasilisk Donica, „Poteci spre ziua a șaptea”


Ieromonah Vasilisk Donica, „Poteci spre ziua a șaptea”

Orice persoană poate avea un cuvânt de spus asupra unei credințe și poate adopta o atitudine, pro sau contra. Important este să fii tu o persoană mai bună, cu o atitudine corectă, pentru a demonstra clar de ce ai ales să crezi. Demersul se dorește a fi și o reconstituire a propriei sale biografii exemplare, urmărind avatarurile de natură psihologică și culturală survenite pe parcursul anilor în care, autorul „Incert, dar cu o dorință efervescentă de a făuri destine, dar totodată și de a spune mereu tuturor ,,cuvântul”, am cugetat mult, iar dilema de a deveni preot sau învățător m-a făcut să-mi continui studiile…
O carte interesantă într-o formă artistică, care merită citită și care deschide totodată ochii cititorilor asupra unor aspecte esențiale ale umanității. Apărută în timpul în care oamenii se înstrăinează din ce în ce mai mult de religie, înlocuind-o cu diverse surogate, Ieromonahul Vasilisc Donică în volumul de faţă încearcă să-i readucă pe cei pierduți la credinţă: ,,Ai un Tată și o Mamă în cer, foarte iubitori. În calitate de copil al lor, te poți ruga și le poți cere ajutorul și îndrumarea. Poți folosi puterea de care te umpli în urma rugăciunii pentru a găsi soluții la încercările din viața ta.” sau „Dar nu noi alegem când și de ce ne naștem, ci Dumnezeu, El are cu fiecare un plan, pe care îl împlinește vrei, nu vrei. Ca Dumnezeu să-și împlinească planul divin cu el, trebuia să se sacrifice și să se prăbușească un neam întreg, ștergându-se astfel păcatul, și un nou neam din neamul lor să se nască și să trăiască, făcând parcă un fel de «restart». ”
Volumul cuprinde în sine ceea ce este mai folositor pentru umanitate. Nuvelele proorocesc cele viitoare, fac „aluzii” istorice la Biblie, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ce să spunem, într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune prin exemple din viață, punând la îndemana fiecăruia, după sârguinţa lui, ceea ce este o binecuvântare.
Nuvelele se constituie într-un posibil punct de pornire pentru reconcilierea dintre cultură și teologie, în așa fel încât Hristos să între din nou în inimi, iar Omul să-și reia călătoria către Dumnezeu:„În biserică încă nu începuse slujba, dar el sta neclintit, cu ochii umeziți de lacrimile ce îi curgeau șiroaie. Icoana din fața lui era la fel ca cea pe care o purta la el, doar că aici Maica Domnului și Pruncul erau mai vii și de dimensiunile reale pentru o mamă cu pruncul în brațe. Biserica era așa cum o văzuse de multe ori în visele sale, când privea cerul, iar norii îl conduceau pe acolo pe unde nu a fost niciodată, dar mai apoi avea să meargă.
Parintele scrie despre puterea rugăciunii simple, însă esențiale pentru a depăși perioadele de cumpănă, zilele mai grele și încercările vieții de zi cu zi. A ne ruga înseamnă că suntem chemați să întrăm într-o relație cu cineva care ne aude atunci când vorbim în tăcere. Convingerea este că atunci când spui adevărul ești mai aproape de Dumnezeu: „Știa din istorioarele povestite de Mama că rugăciunea a stins puterea focului, gurile leilor le-a încuiat, războaie a potolit, lupte a curmat, vifore a domolit, porțile cerului le-a deschis, bolile le-a vindecat, supărările a depărtat, pe vrăjmași i-a alungat, cetăți clătinate a întărit, molimele și rănile cele trimise de Sus le-a îndepărtat. Acestea și multe altele a făcut și va face rugăciunea.”
Vasilisc Donică încheie cartea într-un mod optimist„Cât de frumos este să răspândești iubire! Este ca și cum toată plăcerea lumii ai aduna-o în aroma iubirii, ca un sculptor plămădind lutul, ca un pictor pregătind pe paleta sa nuanțele de culori, ca un poet frământând poezia de geniu, ca Însuși Dumnezeu cugetând opera cea mai de preț din ziua a șasea, dinspre seară. Din miliarde de plăceri ale vieții, trebuie să reușim să le adunăm pe toate în clipe ca acestea, iubind, reușind astfel să cuprindem nemurirea într-o clipă.” – Așa să fie! În momentele acestea avem nevoie!
Cartea de faţă oferă tinerilor și celorlalte categorii de cititori argumentele necesare pentru a demonstra că adevărata înțelepciune stă în dragostea pentru Dumnezeu și în ascultarea față de El.

Referințe despre autor:

Foto de S.Vizitiu. Catedrala

• „Poezia lui Vasilisk Donica este un dialog cu Dumnezeu și un drum direct spre Dumnezeu, aceasta dezvăluie misterele dumnezeiești și ne leagă de lumea divinului” – au menționat cei de la Revista Timpul.
„Ai un mare har în ceea ce scrii, continuă!” – m-a îndemnat telefonic regretatul academician, scriitor, poet și redactor Nicolae Dabija
• din Prefață: ”„Omul modern” rămâne singur în fața „binelui” și a „răului” pentru a defini, a trăi și a înțelege cum vrea el aceș termeni fundamentali. Altfel spus, fără Dumnezeu rămânem orfani de lumina harului și de înțelepciunea divină, căci marele paradox al existenței noastre constă în capacitatea omului de a folosi libertatea dată de Creator ca mijloc de mântuire sau iluzia unei libertăți aparente, ce ne ține sclavi în captivitatea patimilor și a păcatului.
E cutremurător de trist faptul că marea majoritate a oamenilor își trăiesc viața ghidați de latura ”umană” a unei libertăți false, ce promovează cu vehemență idealul bunei stări materiale, dar și psihologice, care exclude toate legile dumnezeiești și universale.
„Nimic nu-l face pe om așa de nerușinat, cum conștiința stricată”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Astfel, spre marele nostru regret, conștiința noastră degradează fără binecuvântarea lui Dumnezeu, devenind străină de propria noastră fire.
” + IOAN, Episcop de Soroca, vicar al Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldovei.

     Svetlana Vizitiu, recenzie

Uniunea Scriitorilor de Limba Română invită cititorii la lansare de carte, autor Ieromonah Vasilisc Donica – Joi, 23 decembrie, ora 15.00, în incinta Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, Sediul Central, str. Stefan cel Mare, 148. Sloganul evenimentului: „Ce Bun e Dumnezeu cu noi…”


4 comentarii

Nu căuta avut, sărac, Prieten să-ți fie!-tata-Vasile Vizitiu în memoriam


Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru tot ce a făcut pentru noi! A fost un barometru și omul exemplu pentru mine. Căutările mele ulterioare pentru bărbatul drag, de fapt, au fost căutarea idealului pe care l-a întruchipat tatăl meu. Dar n-am mai găsit ceva asemănător… ca Vasile Vizitiu. Este o pierdere enormă pentru mine și apropiații mei…
Tata avea un caracter principial, un mentor înțelept cu suflet de țăran, muncitor și mereu pus pe treburi. Realizez cam târziu că întotdeauna mă uimea prin adâncimea gândurilor, o calitate minunată: să calculezi totul până la cel mai mic detaliu în avans și să cunoști pe cel cu care discuți în profunzime. Observam că și cei care l-au cunoscut, erau onorați să stea de vorbă cu el, și tata prin firea lui, era foarte apropiat cu cei mai simpli, nevoiași sau de la țară…
Nu mai sunt tânără nici eu deja, pot spune că copilăria mea se asocia cu tata: o personalitate unică: Decentă, principială, emoționantă și fără compromisuri, cel care alege partea adevărului și a bunătății. A fost un om foarte autoritar, și pricepea bine abilitățile și potențialul omului, avea propriul punct de vedere necontestat, și serviciul tatei avea doar de câștigat din acest motiv, întotdeauna luau locuri de frunte prin uniune, până și după anii ’90… Iar serile după lucru ades obosit, tata se închina mamei și ne asculta pe noi, copiii lui, tare ne iubea și mereu ne alinta cu daruri.
Avem o tendință în țara noastră: noi foarte iubim să primim. Iar lui Vasile Vizitiu îi plăcea mult să dăruiască. Îmi spunea:„Sveta, tu să dai mai mult, și vei primi de zece ori mai mult.
Nu căuta pe cineva avut sau cu pile, Prieten să-ți fie!” – am memorizat cuvintele tatei și am fost surprinsă, câtă dreptate avea…

Mi-aș dori să mă întorc în trecut măcar pentru câteva clipe. La părinții mei, copilărie. Nu pentru a schimba ceva, ci pentru a retrăi acele momente în care am fost fericită și nici măcar nu știam…
Atunci cand omull se ţine de o Speranţă, disperarea nu se agaţă de el nici în clipele cele mai dificile…
Eu îmi doresc să fiu înconjurată de oamenii care știu să atingă inimile celorlați, pentru că așa era și tata. Omul care prin loviturile vieții a învățat să crească și a păstrat duioșie în suflet. Pas cu pas, prin amintiri am adunat cuvintele spuse de omul meu drag… În continuare voiesc să țin de sfaturile lui tata și voi realiza pe cât e posibil în țara mea instabilă, dar la care ținea enorm tăticul meu:
Mă grăbesc să trăiesc cu intensitatea pe care doar maturitatea o poate da. Doresc să fiu împreună cu oamenii de omenie. Cei onești care pot râde de greșelile lor, cei care și-au atins succesele și au rămas la fel de simpli în comunicare. Oamenii care realizează chemarea sa și nu fug de responsabilități. Care apără demnitatea fără a o călca la alții. Care vor să fie de partea adevărului, dreptății și nu să se ascundă de nevoile celor care i-au ajutat cândva…
Sunt cele ce-ar merita o viață trăită. „Eu nu pot tolera manipulatorii și oportuniștii. Mă îngrijorează invidioșii care încearcă să-i discrediteze pe cei mai capabili, pentru a-și atribui funcțiile, talentele și realizările..” Ferește-te, de astfel de persoane.
Nu vreau să discut despre titluri. Mi-a rămas puțin timp, să nu plângi. Să mergi la biserică, să te rogi pentru toți… Sufletul nostru mereu se grăbește, să ai grijă orice să faci cu cap!”
Și eu, fiica tatălui meu, urmez poruncile tatei, realizând totodată cât este de greu să o faci „cu cap” la noi… Deja nu mai am timp pentru activități absurde la care nu doar din cauza pandemiei oamenii nu se grăbesc. Nu-mi mai fac timp pentru persoane absurde care nu se comportă conform minții și visurilor sale.

Cineva pleacă, cineva vine… Se pierde, se găsește… În ultimul an mi-am pierdut multe persoane dragi, prieteni și cunoștințe. În sfârșit, am realizat că părinții noștri făceau tot ce puteau pentru noi. Chiar dacă aparent nu au făcut ceva măreț. Acum cu siguranță am înțeles că „cool” nu înseamnă cluburi de noapte sau să stai zile întregi la calculator, nu, viskey sau kola în pahare, ci un ten sănătos, somn normal și oamenii dragi alături de tine. Noi pictam pe câmpurile caietelor, concuram pentru cine e mai eminent, luptând „pana la prima picătură de sânge”, și spre regret, pe mulți deja i-am înmormântat. Rămânem cea mai experimentată și, fără supărare pentru ceilalți, cea mai progresistă generație. Am avut norocul să ne naștem până perioada în care copiii au fost lipsiți de libertate și dreptul de a alege. Ne-am obișnuit să nu ascultăm pe nimeni, să nu ne bazăm pe cineva și să nu așteptăm nimic de la nimeni. Noi, copiii anilor 60-70-80 suntem deprinși să facem totul singuri spre deosebire de cei de azi. Pentru că mai bine ca noi nu o vor face nimeni…

Nu te grăbi, nu te grăbi, fii mai calmă!”, repeta tata.

Nu mai doresc să mă supun celor care știu bine că nu se va realiza scopul lor decât pe raporturi și planuri de hârtie. Nu am timp pentru a lupta cu mediocritatea, le permit unora să creadă că sunt eu mediocră… Nu vreau la ședințe nu pentru că nu aud, nu vreau la întâlnirile în care ego-urile sunt pompate. Nici la adunări nesfârșite despre statut, legi, proceduri sau reguli interne, știind că totul e o fațadă pentru un trust cu oameni obsedați, și nu e ceea ce într-adevăr ar dori să învețe urmașii noștri…

De ce plâng? Nu e din cauza amintirilor, cuvintelor adunate. Eu plâng pentru oamenii dragi ce se pierd unul pe altul. Pentru copilărie zdrobită a copilașilor fără de părinți. Pentru bătrâneii ce mormăiesc în unison și care nu vor ajunge la etate. Fără de „dar” și „indiferent ce ar fi”. Dintr-un exemplu de încredere, o familie puternică care nu va exista pentru copii și nepoți. Din cauza celor care au încolțit unul în altul fraze cu glumele și poveștile lor, triste sau fericite. Dintr-o dragoste ruptă.

De ce mai plâng. Nu din cauza sentimentelor stupide împachetate în mine. Eu plâng la înmormântarea familiei noastre…
Eu plâng pentru tânărul întâlnit dimineața în drum spre serviciu. Cu ochii umflați și o glugă pe cap. Neprihănit și neîngrijit. Afumat și drogat… Și ducea un pachet cu lapte și un baton de pâine acasă. Pentru că nu mai are unde pleca decât să continuă să fie leneș, pentru că un loc de muncă nu va găsi în Moldova, motivul ar fi lipsa de experiență… Alți tineri vin și dorm, pur și simplu, pe banca bibliotecii. Bine că cu câteva clipe înainte a citit ceva din versuri, sau din proză, fie s-a bucurat de societatea bibliotecarilor discutând o temă oricare. Și cred că nu le-a trecut prin cap să le bruscheze că lucrează „doar bibliotecare”, precum în această săptămână au făcut-o la adresa mea doi funcționari publici.
Probabil că nu există întâmplări accidentale-n viață. Întâlnim exact oamenii de care avem nevoie pentru ca să le deschidem ușile. Pentru ca și ei să ne poată salva într-o zi de cumpănă. Cu toate acestea, de multe ori acest lucru nu se face imediat, nici pe departe…
Îmi număr anii după moartea tatei și constatez că mai avem puțin timp pentru a trăi decât am trăit…
Am încă mult de învățat de la tine, tăticule, ceea ce am uitat, îmi voi aminti numaidecât…
Ne lipsești enorm, tăticule… Întreaga familie îți duce mult dorul, să știi… ❤

Mare onoare am avut să-mi fii Tată!
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în liniște. Te iubesc!

Svetlana Vizitiu, fiica ta

In Memoriam Vasile VIZITIU (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020)

Vasile si Teodora Vizitiu
Parintii mei scumpi
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/28/nu-fi-trist-tata-voi-veni-in-ospetie/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/04/11/onoare-si-amintire-binecuvantata-tata/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/13/tata-cuvinte-in-tacere/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/05/08/oamenii-nu-invata-cum-sa-moara/
Alte surse cu tata in viata:
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/01/30/taticule-iti-multumesc-pentru-dragostea-ta/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/01/30/izvor-unic-parintii-la-multi-ani-taticule/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/09/04/cu-satul-in-suflet-prin-mari-si-oceane-autor-vasile-vizitiu/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/11/04/la-multi-ani-teodora-si-vasile-vizitiu/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/02/03/vasile-vizitiu-omagiat-de-prieteni-si-colegi/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/26/vasile-vizitiu-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/17/vasile-vizitiu-cu-satul-in-suflet/


4 comentarii

Copilărie dulce amintire


Era neplăcut atunci când părinții își luau odraslele de lângă mine. Să judeci modul în care ceilalți tratează copiii cu varia dizabilități prin ceea cum reacționau copiii lor la persoana mea, desigur, nu este obiectiv. A fost de câteva ori, atunci când pe terenul de joacă copiii vecini nu doreau să se „joace” cu mine, pentru că eu vorbeam de parcă aveam gumă în gură. În acel moment îmi era dureros, și părinților mei – neplăcut, pentru că părinții acelor copii au susținut acest comportament de negare a personalității mele. În loc să le explice că Sveta este un copil la fel ca ei, îi luau repejor de mâini și plecau mai departe… Era obijduitor, cum credeți. Și, este înfricoșător să-ți imaginezi, cum alți părinți ai copiilor cu alte dizabilități mai grave – oameni nemediatizați, obișnuiți, zilnic retrăiesc asemenea clipe…

Am reușit să mă „descurc” singură, cu capul pe umeri, cu pumnii strânși… uneori gata de bătaie în apărarea mea, și nu numai. Nu mă puteam plânge des la părinți, îmi era rușine, dar nici nu puteam formula corect gandurile și emoțiile mele. Nu conștiențizam că există nedreptatea… Dacă le explicam ceva în felul meu, uneori nici ei nu reușeau să mă înețeleagă. Odată, am spus arătând la cap: „Tanti, bok-bok, lojka (lingură)!”, adică am primit câteva – pocnituri la cap cu o lingură de la educătoarea de la grădiniță, mă lovise tare, plângeam, și ea tot mai mult se înrăia, ca să-mi astupe gura. Trăiam mai mult cu frică de lumea înconjurătoare pe care n-o auzeam atât de perfect ca alții, – o eroare a medicilor la câteva luni ai mei de la naștere, atunci când mi-au întrodus supradoze de antibiotice (Streptomițină). Pare că mi-ar fi calicit pentru toată viața dacă nu moșteneam de la părinții mei dragi un caracter dur, ambițios și… chiar bun din fire! Realizez ca este așa… Doar că cu încrederea… stau prost în continuare.

Am reușit să fac față singură cu ambiția mea nemărginită, și părinții la fel mi-au fost de mare ajutor. Câte certuri din cauza mea au avut ei cu vecinii, și la școală pentru că cineva a suferit o urmă de la bombardamentele mele pe corp, după ce mă făcea „fâlfâită”, „handicapă” etc. „Posmotrim, kuda ona doidet” (Vom vedea unde va ajunge ea) – spunea o rusoaică cu trei copii care nu mă lasau sa mă joc la nisip, și eu, înghițându-mi lacrimile, de ciudă (aveam 4-5 ani) am împroșcat-o cu nisip. Ce credeți că puteam realiza eu la acești ani? Eu mereu țineam pumnii strânși în contratac, încordată și neliniștită… Părinții nu imediat au observat surditatea mea, abia după 4-5 ani, și eu am început a vorbi abia atunci… Părinții mei dragi, ei mă duceau la toți experții care să-mi trateze hipoacuzia / auzul, și dacă nu puteam desluși sunetele, în special, consoanele surde, atunci cum le puteam exprima corect? Tata încerca să mă facă să înțeleg sunetele, eu repetam la fel, dar nu era „cum trebuie”: unde să pun limba în gură? Așa? Și, așa? O puneam cum trebuie, și totuși nu era corect. Hai, că mergeam la surdolog, apoi la logopedă… Uneori mă prefăceam că aud, doar să ca scăp mai repede de medici. Și azi, continui să o fac, unele persoane oricum spun că eu mă prefac…

Cu anii, am realizat că cel mai bun tratament este experiența! Am început a înțelege oamenii și fără să-i aud bine (azi, nici atâta nu aud fără proteză, sau căști la TV). Caracterul și studiile au mare importanță! M-au salvat cărțile pe care am început a le citi de la 9-10 ani. În viața mea am citit zeci de mii, la școală și acasă citeam una după alta, și pe ascuns uneori, sub ogheal cu o lanternă: după ce am început să port ochelari, părinții îmi interziceau să citesc mult… Prima carte care m-a impresionat pe viață a fost de Elena IlinaÎnalțimea a patra” despre Gulea Koroleva, eroină în războiul hitlerist. Am fost atât de impresionată că o tot reciteam și mi-am făcut-o model. Nu neapărat să fie Gulea, astăzi veți găsi mii de modele mult mai interesante, dar atunci erau alte timpuri și citeam în chiriliță… Este o carte foarte interesantă, o poți citi de la zece ani, nu veți regreta să oferiți copiilor s-o citească în întregime și să aflați detaliile. E bine să ai modele de viață, de la care poți lua exemplu bun și să te inspiri la fapte mărețe. Eu atât de mult doream să fiu ca Gulea, că am început să mă înscriu la toate secțiile de perfecționare sau dezvoltare personală. Astfel, am finișat școala de pictură în clasa a 9, tot odată școala sportivă profil Gimnastică artistică (șpagat pot face și acum); făceam atletică ușoară, la competiții raionale o zbugheam la fugă, mai ales la estafete, și luam premii, desigur. Ce n-am mai făcut?

                       Eu cu fratii mei

După „pandemia” de filme indiene care acopereau toate casele cinematografice în URSS, am decis că nici eu nu dansez rău și… am început chiar a cânta într-o limbă hindi „rastălmăcită” de nimeni, dar cântam și dansam! – așa că luam premiile la toate carnavalurile de la Școala ruso-moldovenească din Florești până clasa a X. Colegii mă invidiau pentru că doar eu din clasă nimeream la aceste evenimente de revelion, iar mama mă chițea așa de frumos, mă înfășura în mătăsuri și podoabe aduse de tăticu meu din Arabia Saudită unde a fost el pe timpuri în deplasare. Eu, fâlfâită, daaa dansam extraordinar dând din fund ușurel, aici practica gimnasticii artistice era la nivel, mi-am făcut și o silueta frumoasă de model. Altceva? Am prins arta fotografiatului. Mergeam săptămânal la Secția de Fotografi mai la vale de casa noastră și învățam cum se fac imaginile, din care unghi și ce lumină sa punctez pe aparatul „Smena 8”, cum se prelucrează, cum se developează etc. Acum mă miră faptul că atât de clar îmi amintesc unele lucruri. Studiile foto mi-au prins bine și în prezent, atunci când filmez la varia evenimente culturale, precum a fost Clubul Impresii din viață și cărți în cadrul Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, proiectul meu reușit. Am aflat despre atâtea personalități, nu mi-am făcut nicidecum relații precum cred alții, dar comunic cu câtiva dintre ei în continuare. Altceva, muzica – adorata sufletului meu, o ascultam de pe un magnetofon enorm cu o bandă rulantă care se tot rotea până se rupea uneori de atâta învârtitură. Eu puneam sunetul la maxim că se speriau vecinii de pe strada Pușkin, 24 (azi, Florilor) din Florești, baștina mea dragă… Vreau să spun că veți crește copii înțelepți dacă îi veți învăța arta cititului… Sportul, dansul, prelucrarea imaginilor și darul culorilor prin desene sau picturi…

Dar m-am abătut de la tema mea principală…

Ziua Mondiala a persoanelor cu dizabilitați – despre care oamenii cu greu își amintesc, doar cei care trec prin asemena dureri, doar cei care trăiesc alături de ei… E la 3 noiembrie, atunci când demnitarii își mai amintesc uneori prin mici donații pentru a-i uita pe timp de un an. Drepturile nu merg ca pe roată, cât n-ai turna apă din gură, e mai „util” să vorbească mult. Statul nu oferă tratamente sănătoase, statul n-are nevoie! Legile funcționează prost, mai mult pe hârtie, și suferă milioane de oameni în viață… Și după covid, câți invalizi vor rămâne, dar toți sunt siguri că anume vaccina e leacul… De carte, studii, cultură au uitat toți… Și gata, ești astupat la gură…

Dumnezeu să ne ierte și să ne binecuvânteze! ❤

#Svetlana_Vizitiu #Impresii_viata_carti_blog


4 comentarii

O cafea să bei în tihnă


Hurghada, Egipt, 2021

Într-o dimineață însorită sau într-o ploioasă seară târzie, în creierașul tău se va furișa gândul că în această întreagă lume, tot ce se întâmplă, nu merită nici o picătură din nervii tăi. Vei realiza brusc că totul se face atunci când trebuie să se întâmple. Că oamenii care sunt alături nu sunt veșnici, că nici tu nu ești veșnic. Vei înțelege că totul este inutil, fără sens, că îți pierzi timpul într-un mod greșit. Visezi la ceva ce nu se va întâmpla. Te întristezi pentru ceea ce nu poți repara. Îți umpli capul cu gînduri inutile, pustii. Vei înțelege câte cuvinte ai aruncat în vânt și câte prostii ai pus prea aproape de inimă. Vei înțelege câți străini ai lăsat să treacă prin viața ta, ca printr-un antreu, și câte suflete pereche ai alungat din prostia ta. Veți înțelege că trebuie să te schimbi. Nu, să pui totul la inimă, să aștepți ceva sau să regreti enorm. Ceea ce trebuie, se va întâmpla. Ce s-a întâmplat – este invariabil.
Nu te impune, și vei realiza când omul, într-adevar, are nevoie de tine; Nu crede cuvintelor – in prezent, ele nu valorează nimic fără fapte; la dorință, omul face și imposibilul, în orice împrejurări; Prețuieste pe-acei, care te prețuiesc pe tine… Nu judeca oamenii după sine, – ei nu sunt în stare, să facă pentru tine ceea, ce ai face tu pentru ei… Există situații fericite, dar astăzi lumea noastră este atât de crudă încât orice situație – pozitivă sau fericită – poate avea un efect negativ.
De fapt, Viața umană este atât de simplă. Cu toții suferim de durere, ne păstrăm și ne ținem de speranțe, ne încălzim cu așteptările noastre sau suntem bântuiți de temeri și oportunități ratate. Fericirea e un dar, iar smecheria constă nu ca să te aștepți la ea, ci să te bucuri de ea atunci când vine. Iar Fericirea este să Trăiești. Pur și simplu, Trăiește și Iubește Viața. Regret că conștientizarea a tot ce se petrece – vine în a doua jumătate a vieții.
Întotdeauna am fost atrasă de oamenii care m-ar putea îmbogăți spiritual. Chiar dacă a fost un nenorocit(ă). E imposibil în viață să nu dai peste asemenea persoane. Nu te poți feri de ei, dar înveți experiență… Cu trecerea anilor, nu mai dorești certuri și confruntări…

„O cafea să bei în tihnă… Cu omul drag, de care nu ți-e totuna, Pe care să tot iubești, Necondiționat, și nimic înapoi să aștepți…
Nu să-i numeri deficiențe, Sau să vii cu ale tale metehne… Pe nimeni nu poți schimba după tine. Să fie dulce- și-n zile cu ploi, în fine…
E cel ce te-acoperă iubind… La bucurii și necazuri – nu-i indiferent, Ajută mereu și împarte cu tine, Principalul lucru – alături să Fie!”

#Svetlana_Vizitiu_impresii_viata_carti_blog

27 Octombrie, 2021


6 comentarii

Există Femei


Fiecare dintre noi are propriul adevăr după care ne ghidăm în scurta noastră călătorie pe Pământ și propria noastră cale. Dacă nu rezonăm cu adevărul persoanei de lângă noi, nu înseamnă că e unul greșit. Toți ne căutăm liniștea și o însemnătate în ceea ce ne înconjoară. Atât timp cât ne trăim viața în iubire și împărtășim iubire, de ce să căutăm cine are dreptate?

…Există femei care nu se mai tem. Pentru care deja e târziu să le fie frică. – Să nu placă. Să nu se potrivească. Să nu știe sau să nu cunoască ceva. Să nu reușească. Să nu prepare un borș. Să coacă plăcinte. Să scrie corect.
Lor nu le este frică să întrebe de zeci de ori. Să arăte ridicol în fața cuiva. Ele mereu au ce purta vara sau toamna și ușor se împart cu ce au. Nu asta e problema. În viața lor apar tot mai multe griji sau lacrimi. Și mai puține lacune. Deja nu e atât de groaznic în direct. Se pot strâmba fără jenă. Ele știu că frumusețea este cea interioară. Și astfel trăiesc adânc, la final… Nu se vor sfii să plângă. De fericire și amarăciune. Să râdă în hohote, la fel.
Deja e târziu să se teamă de părul cărunt. De riduri pe față. Nu sunt primele, nici ultimile cute. Și acum, ele vin de la zâmbete. Este prea târziu ce vor gândi alții. Colegii. Soacra. Oamenii…
Nu le pasă dacă a fost spălat cu mult timp în urmă. Mănâncă ce vor. Nu le mai este frică să o facă noaptea. Și nu li-e rușine deloc. Ele știu că fumatul și alcoolul sunt dăunătoare. Și mai dăunător este să nu respiri. Nu le pasă. A venit la 18 sau 22.00. Dacă iubește, se va grăbi. Principalul e că trăiește.
Nu le mai este frică să rămână singure. Reușesc să nu vadă pe cineva care nu observă. Să se îndepărteze de cel care respinge. Au ce spune. Au despre ce să tacă.
Au pentru cine să se roage. La ele – e din tot sufletul. Ele – sunt preferințele cuiva. Nu se vor sfii să fie grase, slabe, proaste… Au încetat demult să pară. Și – să înceapă a trăi!
Să facă ce doresc. Să iubească pe cine vor… Să vorbească direct, fără vârcolaci. Dar, să țină coloana dreaptă. Să asculte liniștea. Să închidă ochii la cei proști.
Ele știu să prețuiască timpul și valorile. Anotimpurile și fiecare zi din viață. Dacă mai continuă să-i instruiască pe copiii lor maturi, apoi cedează – caracterele native nu mai poți schimba. Acum ciocolata amăruie le este dulce. Ele sunt preocupate de sine și de pasiunile sale. Au învățat să rămână cu sine înșiși. De una singură…
Nu mai au frică de moarte. Pentru că – trăiesc.
Există femei, pentru care e târziu să se teamă…

O adaptare cu lista femeilor la care mă alătur…

Dacă e să ne gândim și să reflectăm, în mod normal, problema nu e în oamenii care să conducă și să guverneze: calități specifice tuturor întelepților, care știu cum să prindă experiența în a conduce un stat ca Republica Moldova. Problema e în lipsă de persoane inteligente și în gestionarea lor a legilor, hotărârilor guvernului, a le aplica, precum celelalte state. Ne lipsesc științele a unui stat civilizat: de a trăi dupa legi; responsabilitatea, ce parvine din credibilitate, și de care cu toții ducem lipsă…

…Fiecare dintre noi are propriul adevăr după care ne ghidăm în scurta noastră călătorie pe Pământ și propria noastră cale. Dacă nu rezonăm cu adevărul persoanei de lângă noi, nu înseamnă că e unul greșit. Și în trădare, uneori sunt de vină nu oamenii, ci circumstanțele… Toți ne căutăm liniștea și o însemnătate în ceea ce ne înconjoară. Atât timp cât ne trăim viața în iubire și împărtășim iubire, de ce să căutăm cine are dreptate?

#Svetlana_Vizitiu_Impresii

La Multi ani tuturor! ❤


7 comentarii

Emilia Plugaru, Cer de sineală, lansare de carte la BM Hasdeu


Trebuie să aducem un omagiu talentului poetei Emilia Plugaru, care nu se limitează la tema iubirii nefericite. Fiecare poezie conține detalii precise și vii de descriere ale naturii, anotimpurilor. Sunt poezii de dor, de mamă, casă părintească, de satul drag și de copilărie… Sunt descrieri figurative în concordanță cu sentimentele pe care le trăiește eroina lirică în aceste clipe.

Emilia Plugaru la Clubul IVC (foto de S. Vizitiu)

       Astfel, în poezia „Poate că Noi”,  „această casă unde lemnul de la fereastră e înnegrit de atâtea ploi?Trandafirii se strecoară prin geam să ne zâmbească” este atât de asemănătoare cu fostul iubit: aceeași bucurie, festivă, naturală în impermanența sa. Ca și cum cele mai triste experiențe rămân în urmă, prin urmare amintirile devin ușoare, nu mai există durere – doar o tristețe senină.

O trăsătură stilistică distinctivă a poetei este abilitatea ei de a picta imagini colorate prin cuvinte, citind poeziile ei, îți imaginezi lumea în toate varietățile de culori: indigo cerului sau argintiu al soarelui, lemnul înnegrit, griul ploii, verdele ierbii care își scutură pleata, totul strălucește, miroase a flori și a fum – culorii si cenusiul fumului…

Poate că noi...

Dar ce poate fi mai frumos ca această casă

unde lemnul de la fereastră e înnegrit de atâtea ploi?

Trandafirii se strecoară prin geam să ne zâmbească, iar

noi

Nu vrem altă bogăție decât să ne avem unul pe celălalt,

Să mergem alături pe

drum…

Vino să vezi, ploaia a-încetat, iarba își scutură pleata,

totul strălucește, miroase a flori

și a fum…

Eh, ce poate fi mai frumos ca lemnul acestei case

înnegrite de atâtea

ploi?

Poate ca soarele, poate că cerul, poate că iarba,

peste care pășim,

sau poate că…

noi…

Versuri Emilia Plugaru, (p.21 din Cer de sineală)

Emilia Plugaru scrie poezii amabile, liniștite, discrete, ele redau interiorul modest al firii sale. Sunt poezii predominante cu sunete foarte independente. Nu le inventează, scrie despre cum trăiește, ce vede, aude, simte, retrăiește.

Prin urmare,versul ei se caracterizează printr-o fiabilitate completă. Iată un exemplu:„iar noi/Nu vrem altă bogăție decât să ne avem unul pe celălalt,/Să mergem alături pe drum…/Vino să vezi, ploaia a-încetat, iarba își scutură…/

Judecând după aceste rânduri, poeta are cu siguranță un dar liric. Indiferent de ceea ce scrie (și scrie în principal despre natură, despre dragoste, despre patrie și oameni) – aproape întotdeauna poeziile ei sunt impregnate de o stare tristă și tandră.

O altă trăsătură distinctivă a poemului Plugaru este imediatitatea în transmiterea impresiilor, de exemplu: „Eh, ce poate fi mai frumos ca lemnul acestei case înnegrite de atâtea ploi?”

În ceea ce privește forma, poeziile ei au, de asemenea, anumită atitudine precum imaginea „lemnul înnegrit, miroase a flori și a fum”, ușurința exprimării „Trandafirii se strecoară prin geam să ne zâmbească”, rimă ușoară și ritmul melodios, se pot găsi și alte exemple… Poemul Emiliei Plugaru merită cu siguranță atenție. Dar și mulți cititori sunt deja atrași de poeziile ei.

Ochii verzi...

Ochii verzi… ca frunza de arțar,

Ca și iarba crudă-n primăvară…

Unde esti?, când mă trezesc din vis,

Verdele începe să mă doară…

Ochii verzi… dar uneori albaștri,

Ca și cerul limpezit de nori…

Cât de mult aș vrea să te întreb,

De ce ochi-ți sunt atât de schimbători…

Nu mai vii, eu știu, o să te pierd

Într-o zi prin iarba mătăsoasă,

Nu-o să-ti caut vină, nu o să te cert,

Iarba când e crudă-i prea frumoasă…

Dar să vii când frunza o să cadă…

Dar să vii când iarba se va stinge,

Tu să vii când cerul o să ningă,

Tu să vii când ochii îți vor plânge…

Versuri Emilia Plugaru (p.68 din Cer de sineală)

Genul poeziei „Ochii verzi” este într-adevăr o lirică tristă. Scriitoarea imită epoca clasică, versul creează o impresie profundă, romantică și ușor dramatică. Poeta alege o rimă pereche, și caracterizează povestea prin „explozii” de sunete, originalitate ritmică. Intonația joacă un rol important în percepția poeziei. O caracteristică separată a versului este bogăția sa ritmică.

În fiecare al doilea rând, propoziția este tăiată, poeta pune trei puncte, sugerează incompletitudinea, discontinuitatea gândirii. Acest pasaj poate fi comparat cu scurtimea telegrafică. Lucrarea întruchipează sentimente profunde, o paletă bogată de emoții ale autorului: anxietate, admirație, dragoste, frică, pasiune. Accentul principal se pune pe simbolismul verde. Verdele este în mod tradițional asociat cu iarbă și frunze. Iar în cultura popoarelor lumii, verdele este asociat cu tinerețea, viață, renașterea naturii și distracția. Tristețea iubirii este urmată de o umbră de speranța și boală. Eroina versului, vrăjită de ochi verzi, suferă de dragoste trecută. Lucrarea dezvăluie puterea unei femei care dă viață și speranță, dar și le ia. O femeie este capabilă să înzestreze un bărbat cu dragoste și fericire, dar iubirea neîmpărtășită e ca o răsturnare instantanee adâncă, în abis.

Azi e ziua ta, iubite

Stăm pe scara gri a vieții,

Azi e ziua ta, iubite,

Așezăm la umbra lunii

Visele de răni umbrite…

Stelele sclipesc sfioase,

Licurici albi la picioare,

Ne lipim spate de spate

Și privim în depărtare.

Eu te caut, tu mă cauți,

Unde ești și unde sunt ?

Am rămas frumoși și tineri

Doar în gând, doar în cuvânt…

Să luăm casa cu noi,

Tu de-o toartă, eu de alta,

Să o smulgem din țâțână,

Să luăm cu noi și poarta,

Să plecăm in lumea largă…

Casa are rădăcină,

Lângă poarta ruginită

A-nflorit iar o gheorghină…

Casa, poarta, eu și tu,

Parcă întrăm în pământ,

Nu putem pleca, rămânem…

Frunze curg și cad, plângând…

Noapte e, luna e tristă,

Visele-s de răni umbrite,

Stăm pe scara gri a vieții,

Azi e ziua ta, iubite…

Versuri Emilia Plugaru, (p.72 din Cer de sineală)

Prin tristețea inerentă a versurilor, aceste rânduri sunt ușoare și strălucitoare. Imaginea eroinei lirice este imaginea unei femei puternice și decisive, capabilă la atât de mari sentimente, cât și pentru renunțare completă la persoana care a trădat-o. Dar, ea mereu îl iartă, și în continuare leagă visul, speranțele de sentimente pentru el, amintindu-și clipele cele mai luminate pe care le-au trăit împreună și pentru care îi este recunoscătoare până în prezent:

Eu te caut – Tu mă cauți…”

Svetlana Vizitiu, recenzie literară

Chisinau, iulie, 2021


5 comentarii

Versete tomnatice, Svetlana Vizitiu. Lansare de carte la BM


Fiecare apreciere ne bucură, ne inspiră, ca pe un copil. Visele noastre sunt la fel de reale în continuare. Și de ce să nu ne bucurăm dacă sufletul o cere? Cea mai mare surpriză, Bucuria de a trăi și să vezi că oamenii sunt sinceri. În această zi de lansare a cărții mele Versete tomnatice, a fost cel mai important – Convingător! M-au făcut să simt inima lor deschisă, sinceritatea prin cuvintele ce le-au exprimat la evenimentul de debut al Poeziei mele. Și că orice n-ar fi și n-ar conta, trebuie să mergi mai departe!- în special, eu fiind în doliu după cel mai drag om – tatăl meu care atât de mult dorea să fie cu noi la lansare, dar pandemia covid ne-a stricat planurile… Am avut mai multe momente de ezitare, și-atunci când nu ai încredere în sine: A fost o lecție de Omenie! Sunt cei care țin la tine și – alături în orice clipă, cu spiritul și inima. Pentru că e foarte greu să rămâi calmă, mulțumită de viață, într-o societate în care trăim, cu un aspect cât de frumos, sau dacă ai dizabilitate, unele persoane te vor devora pentru că le eclipsezi și la inteligență. Mai mare pedeapsa să nu te poți bucura împreună cu toți… Timpul pentru mine este o rețetă a mulțumirii. În fiecare zi voi uita mai mult pentru că o cere Etatea. E bine că și Erorile întră în trecut, pentru că Experiența și este Viitorul.

Si, cei înțelepți pleacă atunci când se guvernează prost… Din păcate, toate acestea poți înțelege cu trecerea anilor…

Iar Cartea mereu are ceva ce te face să-o iubești și să o recitești de infinit de ori. Nu vreau să-mi laud cartea, versurile și cugetele – au fost la început ceva personal pentru mine. Și dacă a dorit Domnul… Și dacă m-a „împins” să le adun toate într-un volum – Dina Ciocanu care l-a și redactat…Și dacă a considerat editorul Editurii PapirusMedia din România și scriitorul Alexandru Mihăilă că carte merită să fie tipărită, rămâne sa mulțumesc de mii de ori! Mă bucur că va rămâne în Bibliotecă. Unde o poți frunzări și să cauți emoții asemeni sieși. O bibliotecă trebuie să fie un centru a tuturor posibilităților, în perspectiva de a promova și activitățile persoanelor obișnuiți, sau cu nevoi sociale, nu doar elite.

Ce în viață nu se întoarce niciodată? – Cuvântul, Timpul și posibilitatea!

Ce în viață nu trebuie să pierzi? – Credința, Liniștea, Speranța și Onestitatea!

Ce în viață este mai valoros? – Convingerea, Prietenia, și, desigur, Dragostea!

Toate acestea mi-am dorit să vă spun, dragi prieteni și cititori! Vor urma imagini de la eveniment și aprecierile, cu versuri și recenzii, – a fost o lansare de carte pe cinste, cu zâmbete, și bucurii de suflet, cu Portul tradițional din Ie ”Etnopera” oferit de măieștrița Elena EȚCU, recitaluri, cântece de inimi de la Gabriela Știrbu, Vasile Hariton, Vlad Codreanu; Mulțumesc în mod special, moderatoarei fenomenale care mi-a făcut ziua mai fericită – Galina Codreanu! Țin să mulțumesc tuturor care au reușit să vină alături de mine în aceste clipe speciale, cu o vorbă bună: Dina Ciocanu, preotul Iurie Hemei, Radmila Popovici, Veronica Pirlea-Conovali, Natalia Mazilu-Miron, Diana Zlatan, Valentina Stratan, Elena Savciuc, Lilia Șaragov, Anatolie Lupu, la fel și copiilor mei Alexandra și Iulian care m-au ajutat enorm… Tuturor care au contribuit la apariția volumul Versete tomnatice prin recenzii și critică literară: Alexandru Mihăilă, Lucian Strochi, Cornel Paiu, Dan-Gabriel Arvătescu, Emilia Plugaru, Augustin Jianu etc.

Svetlana Vizitiu, iulie 2021

Mai jos – Filme, imagini, aprecieri, recenzii literare, poezii închinate autoarei volumul Versete tomnatice. (Mulțumesc din suflet!)

                               Portret (Svetlana Vizitiu) de Lidia Vrabie, Spania

În ochii tăi se-ascunde primăvara

Cu iarba verde și floare de cais.

Zâmbetul duios îți luminează fața,

Iar fruntea este toată numai vis.

Pe chipul tău se-așterne toamna aurie

Cu care stai la șoapte multă vreme

Și care nu ar vrea să plece nicicând de la tine.

În locul ei să vină frigul iernii.

Te simți înconjurată de prieteni

Cu care ai mereu o vorbă de a spune

Dar sunt și clipe când ți-e greu pe suflet

Și când îți pierzi speranța în ziua cea de mâine.

Ai trăit momente de înălțare

Cu duhul pân-la cer te-ai ridicat.

Ai trecut și grele și ușoare,

Dar să fii OM nicicând nu ai uitat.

Numele pe care-l porți este Lumină,

Și – unde e lumină – întunericul dispare,

Ești pentru oamenii din viața ta

Exemplu de urmat, ești raza cea de soare!

Iulie, 2021

                              Natalia Mazilu_Miron, 8 iulie, 2021

Din voia Bunului Dumnezeu

În această zi caldă de vară,

În incinta Bibliotecii Bogdan Petriceicu Hasdeu,

Cel mai frumos eveniment se desfășoară.

În al cărții locaș sfânt

Mic și Mare s-au adunat.

Toți iubitorii de cuvânt.

Azi, o carte au botezat.

Cu buchete mari de flori

Și cu mesaje alese

Au venit susținătorii –

Scumpei noastre Poezie!

Draga noastră autoare!

În aceste zile văratice

Ați ales să faceți sărbătoare

Cărții Dumneavoastră: Versete tomnatice.

De azi, va zbura spre bolta albastră

Ca o păsărică-n zbor.

Și-i dorim s-o îndrăgească

Fiecare cititor!

Iar, Dvoastră, multă sănătate

Să vă dea Domnul în continuare.

Și, în an de an, la câte o carte

Să ne invitați la lansare!

La Mai mult și la mai mare,

Scumpă, iubită și dragă a noastră autoare,

Vă apreciez, vă stimez și vă iubesc enorm,

Eu, Natalia Mazilu_Miron.

Iulie, 2021

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/02/24/lucian-strochi-despre-versete-tomnatice-de-s-vizitiu-prefata/

#Svetlana_Vizitiu, #Republica_Moldova, #Chisinau, iulie 2021


2 comentarii

Lumea mea


A mea lume –

E o reflectare a luminii din mine,

Dărui căldură comunicării din priviri,

Ce păcat că în discuții nu sunt vie,

Ca fulgul de la geam cu luciu pur….

Și doar de cineva- ar dori să înțeleagă

Cât e de fragilă și mare-i lumea mea,

Fără invidii, lăcomie – ce rulează

Cu lingușiri și ură, înapoi…

Cât sunt de vulnerabilă, și fină –

Rugând o amicie, brațele deschise…

Și totul, dacă va ieși din mine,

Se va pulsa în inimă cu frică…

A mea lume –

Vulnerabilă, dar vie

Un pas în urmă, fugă pe un loc.

Căldura – o veți simți voi singuri,

Cu banii aruncați în foc…

În lumea mea – prietenii eu chem,

Și cât de mult ne asemănăm.

Același vin cu chef îl bem,

Dar, nu toți Domnului ne-nchinăm…

Nu brusc, plini cu idei suntem,

Simți pulsul care fuge de sub piele,

În lumea mea, pe Domnul Îl apreciem,

Iar timpul nu dispare, în orice vreme…

(5 iulie 2021 SV)

#Svetlana_Vizitiu_Impresii_viata_carti_blog, #Versuri

Alte versuri si poezii, cititi mai jos:

https://www.facebook.com/events/843060149674303/?ref=newsfeed

Invitatie la evenimentul din 8 iulie 2021, ora 15.00 la Bm B.P.Hasdeu


7 comentarii

Una buna de adio


Vă voi spune ceva perfect!

Îmi depun visurile-n verset!

Și dacă te întâlnesc printre mulțime,

Neapărat vor licări două inimi.

Nu mi se va opri calea atunci,

Suntem noi oameni maturi,

Dar inimile noastre nu rezistă

Tentației de a iubi, ca cei tineri…

Te pot fura de la toată lumea,

Să fii al meu pentru totdeauna.

– Merită? întreabă Înțelepciunea.

– Ce prostie! – zâmbește Experiența.

 Una bună!

…O noapte a mai rămas să fiu cu tine,

Cea în care e sortit să rămâi fără mine.

Doar odată ochii tăi vor privi în ai mei,

Despre ce îmi voi aminti de mâine, mereu…

❤ #Svetlana_Vizitiu

(din volumul meu ~„Versete tomnatice”, 2020. Editura Papirus_media, Roman / Romania)

Alte versuri din cartea mea:

Îmi plac oamenii care sunt atât de puțini

Amprente de neuitat

Al meu adevăr

Un curcan nu ciuguleste intr-un loc

Re/sentimente


15 comentarii

Amprente de neuitat


Există undeva o finală

Prin viața continuă.

Și, toate visele se transformă în praf.

Ai promis, că vom fi împreună

Pe pământ și în cer.

Cuvinte dulci, trei în una,

Pe buze gust de sărut…

Gingășie, mângâiere până-n zori,

Cu zborul sufletelor în sus,

Căldură, scântei în ochi.

Și, toate-au rămas doar un vis…

Cu zborul viselor în sus,

Create din povești și speranțe.

Al spiritului și gândului profund,

În răcoarea fericirii deșarte.

Totul trece, se topește-n fum,

Ca vinul băut în stele…

Sărutul contopit cu al meu,

Rămâne- în amintirile mele…

Totul trece,

Continuă în vise,

Tu, de sus,

Rămâi de veghe,

Doar urma buzelor tale a rămas…

Pe ale mele…

#Svetlana_Vizitiu

(1 iunie 2021, în memoria lui Valeriu H., Florești)

1 iunie a fost ziua ta de nastere… Amprente de neuitat: Iubire adolescentină


Un comentariu

Prezentare de carte poetică, BM B.P.Hasdeu 2021. Top-carti


Perioada contemporană rămâne perioada cea mai importantă şi cea mai valoroasă din întreaga istorie a literaturii noastre pentru că și ea va deveni clasică. Clasicii au intrat, încă din timpul vieţii, în legendă. Au devenit scriitori – mituri. Cu toate acestea, scriitorii, poeții contemporani trebuie mereu reactualizaţi și chiar… promovați. Profesioniști în acest domeniu de informare și de promovare, fiți de acord, sunt bibliotecarii BM! Sper, să vă bucure noile apariții de carte poetică recent donate Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu. Întrări noi, caractere noi, poezii de o rară frumusețe spirituală! Și cititorii, în rând după ele – să le lectureze!

  • Lora Rucan, Senină noapte. – Ch., 2020

    „Mamă a singurătății, boltă-amarnic înstelată / Ce îmi picuri oare-n suflet, ce otravă minunată,/ De îl simt ca pe un rege, rătăcit în al lui drum/ De himere și de vise — aprig, liric și nebun…” (Curge viața)

Volumul de poezii „Senina noapte” a apărut în vara anului 2020 și cuprinde 127 de poezii grupate în trei subcapitole definitorii: „În lumea mea” (50 de poezii), „Nostalgii” (34 de poezii) și „Miraje” (43 de poezii). Dedicat amintirii unui mare artist din Republica Moldova, regretatul scriitor, poet, scenarist și regizor Gheorghe Vodă (1934-2007), militant anticomunist pentru unirea cu România. Nu este o lucrare de debut, Lora Rucan fiind cunoscută în Republica Moldova ca jurnalistă și autoare a încă trei cărți epuizate: „Eu nu sunt înger” (editura Hyperion, Chișinău, 1839), „Niciodată” (Tip. Centrală, 2007), „Voci umane, destine neordinare” (editată de CEP-USM, 2004). De asemenea. este și autoarea unor versuri pentru copii.

Eu sunt întemnițată în propria-mi suflare,/ În propriul meu suflet, în dulcea mea suflare,/ În noaptea ce-ncălzește tot Universul meu,/ În noaptea care zboară spre bunul Dumnezeu.”

Poeta ne întoarce peste ani în trăirile sale intime de suflet adolescentin, plin de păreri de rău, de regrete, dar și a vieții contemporane în genere. Sunt simțirile unei ființe feminine uneori supărată pe trecutul vieții ei în contextul nefavorabil al realităților politice prezente, deși, luate la un loc, toate au un farmec al lor aparte, căpătând amploare clasică, fără somptuozități retorice.

  • Ion Diordiev, Catrene pământene. – Ch., 2020

„O menire avem pe bătrânul Pământ / Să-aducem fericire prin fapte și cuvânt / Semenilor noștri și celor iubiți / Cum am putea să fim și noi fericiți?”

„Istoria scrisă la comanda puterii / Nu reflectă adevărul pe care vremea îl cere, / Ci minciuna dulce în preferata culoare, / Pe care o cere un om ori întregi popoare.” (p.47)

În decursul luptei pentru Om și omenie, pentru trăirea în adevăr și deplină fericire autorul „Catrenelor pământene Ion Diordiev evident nădăjduiește la o poezie cu Dumnezeu, la o poezie cu conotații metafizice de care se apropie pe încetul de decenii. Râvna etico-civică și metafizică, plină de credincioșie, îi fac versul limpede, cristalin ideatic și profund atitudinal-ezoteric… Oricum „catrenul a devenit pentru maestrul Ion Diordiev simbolul său de experiență literară și „refrenul” comportamentului actual întru ființă.” – Tudor Palladi.

„Nu vreau mai mult nimic decât ceea ce am / Zile și putere de la Bunul Dumnezeu. / Să merg pe drum modest, să n-aud:„Ham_ham!..” / Ca să mă abată de le drumul meu.”

Ion Diordiev a fost acela care prin „60-70” a menținut nestinsă flacăra aforismului românesc în Moldova din partea stângă a Prutului. N-a fost ușor. În primul rând, pentru că Ion Diordiev s-a născut și a copilărit în Transnistria, unde alfabetul latin și abecedarul în limba română erau împușcate launloc cu cei care le popularizau…În al doilea rând, pentru că la Chișinău, pe la începutul activității literare a lui Diordiev, nu știa nimeni de existența unui aforism românesc… De aici, aforsimul de proveniență mai folclorică al lui Ion Diordiev… Iar calitatea cea mai distinctă a aforismului său e că e mult. Altă calitate e că din acest mult pți să alegi și fraze de bună calitate.” (Efim Tarlapan)

  • Valeriu Stancu, Mântuirea prin necredință. – Ch., 2020

„Pentru că am furat inimi, glorie, inspirație, te iert, / pentru că am râvnit femeia altuia, te iert, / pentru că mi-ai dat har și eu l-am irosit, te iert, / pentru că m-ai răstignit pe crucea iluziei, te iert, / pentru că m-ai obligat să port povara cunoașterii, de asemenea, te iert,/ pentru că mi-ai interzis să văd / iar eu am văzut, / iarăși te iert./ Îți iert, Doamne, păcatele,/ finitudinea,/ singurătatea / p care le porți în sufletul tău increat / orizont fără margini / în marginea orizontului/ pustiu / ca un suflet de poet…” fragment din poezia „Visul, un pământ sfințit” (p.107)

Valeriu Stancu este unul dintre poeţii ieşeni cunoscuţi, graţie traducerilor sale. Volumul Mântuirea prin necredinţă include poeme scrise în ani diferiţi, de motive cristice (nu de subiecte creştine, cum s-ar crede, ci anume de texte în care apar motivele credinţei în Hristos) pot fi puse sub semnul acestei declaraţii cu valoare de moto: „Dumnezeul la care ne închinăm/ ni l-am făurit fiecare / după chipul şi asemănarea noastră”. Ele explică nu doar un crez poetic, ci şi un principiu general al credinţei de orice natură. Poezia lui Stancu e un act umanist prin definiţie: Subiectivă, egocentristă, ea vorbeşte, mai mult decât orice alt gen (nu doar literar, ci şi artistic), despre sine, despre lumea interioară, care, odată exprimată, devine un univers, un bun pentru toţi. Consecutiv, dintr-un pur act narcisiac iese o expresie prin excelenţă altruistă, o lume dăruită lumii: „Hai naşte-mă, Doamne,/ E iarnă, pustiu,/ Rod vifori din mituri divine…/ Hai naşte-mă, Doamne,/ Colindă să-mi fiu/ Că steaua pornit-a spre mine!”

Scriitura lui Valeriu Stancu este una modernă în substanță, nu în formă. Dovadă e în această secvență dintr-o poezie, care reverberează și proiectează emoții… Face să se cutremure înțelesurile lumii.” (Mircea V. Ciobanu)

  • Ion Mureșan, Izgonirea din poezie. – Ch., 2020

Poezia e cea mai tare dovada a existentei lui Dumnezeu„(Ion Mureșan)

„În ultima vreme scrisori tot mai insistente / îmi cer să hotărăsc/ vârsta la care voi înnebuni./ He, he mâine dimineață voi prinde un câine / roșcat de un / picior și rotindu-l deasupra / capului ca / pe o elice / cu adevărat o să mă înalț la cer. / Iată ce am știut dintotdeauna: cei care / își mărturisesc puterea / o fac prin mirosul de animal / sterp” (fragment din „Înălțarea la cer”, p.11)

Volumul de faţă oferă o selecţie reprezentativă din cele trei volume poetice originale ale autorului (Cartea de iarnă (1981), Poemul care nu poate fi înțeles (1993), cartea Alcool (2010). Apreciat atât de critica literară cea mai exigentă, cât şi, deopotrivă, de cititorul de poezie, Ion Mureșan, poetul exponenţial al generaţiei optzeciste româneşti, „cel mai important, şi cel mai valoros poet român de la finele veacului trecut şi de la începutul celui de acum.” (A. Cistelecan). În el se îmbină magistral şi dramatic dilemele existenţiale şi expresionismul, ca mesaj estetic.

„Poetul e un altul, o ființă redusă la scheletul ei abstract, un arheu eliberat de carnea realității. Poezia însăși e o formă de purificare, dar și o povară ontologică, o boală congenitală, tradusă prin viziuni ale splendorii malefice, îmbibate de profetism…” ( Radu G. Țeposu)

  • Ionel Căpiță, Vinul, Via, Veșnicia. – Ch., 2020

Cinstește vinul, dar nu-ți păta cinstea” ( Ionel Căpiță)

Volumul surprinde cu sinteze versificate despre veșnicia viilor moldovenești și de pretutindeni, precum și a produselor acestei binecuvântate plante, vița de vie…

„Alungă-ți necazul, frate,/ Lasă-ți grijile-ntr-o parte,/ Ia un vin de sănătate/ Că-i mai scumpă decât toate. / Zi-i de dor și zi-i de jale,/ Așa cum inima-ți spune,/ Pune-ți viața ta la cale,/ Orice zi e o minune./ Ridică paharul vieții!/ Orișicând și orișiunde,/ Jalea s-o-nghită nămeții,/ Amarul ia și-l ascunde,/ Nimeni să nu-i dea de urme! („Ridică paharul vieții” pentru Alic Zaporojan, p. 210)

Născut pe 1 iunie 1949, Ionel Căpiță se trage dintr-o familie de vrednici țărani români, mama Agripina, tată – Ioan, din comuna Șirăuții de Jos, plasa Lipcani, județul Hotin (azi Briceni), care au dat viață celor cinci copii… Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, președinte al Asociației Jurnaliștilor de Mediu și Turism Ecologic. În repetate rânduri s-a învrednicit de trofeul „Antena de aur”, la concursurile desfășurate la TV Națională; a fost nominalizat laureat al revistelor „Literatura și Arta”, „Natura”… Din 2011 Ionel Căpiță exercită funcția de redactor-șef al revistei „Vânătorul și Pescarul Moldovei.” (Vlad Pohilă)

  • Petre Popa, Templu pentru rugile mele; Cod. – Soroca, 2020

De-ar mai ține Cerul, să am de ce agăța icoana” (P. Popa)

Poetul Petre Popa, directorul Teatrului ”Veniamin Apostol” din orașul Soroca, a editat recent trei cărți de poezie în 2020-21: ”Am scos trei plachete de poezie: „Cod”, ”Rămâi” și ”Templu pentru rugile mele”. Totodată, am finalizat lucrul la niște cărți pentru copii. Sperăm să revenim la normal, deși toate vor fi altfel pentru oamenii de creație, de știință, deoarece cei puși pe șmecherii nici nu și-au sistat activitatea”.

Mamele fiilor poeți/ țin cărțile lor sub pernă,/ alături de acatiste, rugăciuni – / de cărțile sfinte./ Așa îi ajută pe fii/ să meargă înainte! / E îndeajuns ca fiii, când merg la culcare, să-și pună sub cap / pernă de la mama,/ și, mare mirare!/ Mamei, când i se face sete de apă. / dar zace la pat,/ îi vin puteri/ ca să-și ia singură cana…” („Mama poetului” din ”Templu pentru rugile mele”)

Destul!/ Timpul urii nu se consumă niciodată/ pentru cei care nu cunosc aritmetica iubirii,/ Ea nu se împarte la doi, ci se înmulțește,/ dacă e adevărată,/ și atunci nu se mai sfârșește.” (fragment din „Destul” din cartea „Cod”)

Petre Popa s-a născut pe 7 mai 1958 în satul Tătărăuca Veche, raionul Soroca. A absolvit Școala de vinificare și viticultură din Stăuceni (1978) și Institutul de Arte ”G. Musicescu” din Chișinău (1991). Masteratul la Academia de Administrare Publică (2007-2009). A fost director al Casei de Cultură din Stoicani (1986-1988), regizor la Direcția raională cultură Soroca (1991-1996), director adjunct la Colegiul agricol din Soroca (1996-1999), șeful Direcției raionale cultură (1999-2007). Din anul 2009 este director al Teatrului „Veniamin Apostol” din Soroca. A debutat cu volumul de versuri ”Rădăcinile aripilor” (1993), urmat de cărțile: „Prințul Moștenitor”, „Intuiție”,  „De la Nistru pân’ la Tisa”, „Oglinda infinitului”, „Istoria unui teatru & Teatrul unei istorii” ș.a. A scris versuri pentru 150 de cântece. În 2000, a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” în grad de ofițer. Este cetățean de onoare al municipiului Soroca. Laureat al mai multor premii literare.

  • Insula timpului:  4 poeți din Ucraina și Rusia / Antologie. – 2019

Antologia include 4 tineri poeți din Federația Rusă și din Ucraina. Trei dintre ei sunt de expresie rusă (Vladimir Korkunov, Galina Râmbu, Ecaterina Derișeva), iar unul este de expresie ucraineană (Lesyk Panasiuk). Traducere de bibliotecarii BM B.P.Hasdeu.

Dragi cititori! Nu ratați volumele prezentate din fondul BM ulterior venim cu noi cărți, cu autori și scriitori de suflet! Veniți la Bibliotecă și cereți să le citiți pe viu, – e mult mai util și pentru vederea și gândurile voastre, decât memoria roboților a tehnologiei săturate! 🙂

#Prezentare_Svetlana_Vizitiu, #Top_carti #Impresii_viata_carti_blog, #Re_Vino_la_Biblioteca_Hasdeu, #Lectura_BM, #Chisinaul_citeste, #Dezvoltare_personala, #Poeti_basarabeni, #Poezie_romaneasca, #Personalitati, #Poezia_sufletului

Intrari noi de carte poetica, 2021 la BM B.P.Hasdeu. Foto S. Vizitiu


Un comentariu

Aș veni la bibliotecă, dacă… Sondaj interactiv BM HASDEU


  • „Una dintre cele mai norocoase lucruri care ți se pot întâmpla în viață este, cred, să ai o copilărie fericită, sănătate și o carte bună. Din păcate, biblioteca azi, nu mai e ca cea din trecut. Aș răsfoi cu plăcere revistele și cărțile pe rafturi, aș bea o cafea propusă de bibliotecar, mai mult contează să plec de la bibliotecă cu dispoziție bună și să-mi doresc să revin mereu acolo… Nu întotdeauna găsesc persoane normale cu care să poți vorbi, întreba, soluționa ceva. Am nevoie de prieteni, dar e tare greu să comunici azi cu cineva.” ( M. Constantin, casnic)
  • Angela Chelaru, model, design: – ‘’Daca aș avea mai mult timp liber;
  • Dacă nu aș avea cărți electronice;
  • Dacă aș vrea să-mi dau o întîlnire romantică ca pe timpul studenției!’’
  • Vladimir Potlog, (poet, persoană cu nevoi speciale): ‘’ Dacă aș avea prieteni adevăraţi!’’
  • Alexandru Placinta (scriitor):’’Am spus de mai multe că Biblioteca pentru mine este și un lăcaș sfânt. Aș veni și în toată ziua dacă în timpul de față nu ar fi pandemia, care ne dictează să fim prudenți … Vă mulțumesc mult!’’

Vin cu drag după vaccinele effectuate…. Si vă spun de ce atunci. Vor fi 10 zile după al doilea vaccin și voi avea imunitate, deci voi fi în siguranță.’’

  • Alexandra Marta (jurist, freelancer): ‘’ Dacă as avea timp liber )’’
  • Vlad Codreanu, (cântaret): ‘’ Hristos Adevarat a inviat! AS VENI LA BIBLIOTECA DACA SA-R TURNA 50 DE GRAME 🙂 PS: NU SUNT EU AMATOR DE A CITI CARTI… POSIBIL, PREA MULT ERAM IMPUS IN COPILARIE CA TOT SA CITESC E.T.C. PLUS SI LA SCOALA IMPUS CA ACUM SUNT FERICIT CA AM SCAPAT DE NEBUNIA DE A TOT INVATA. DACA AR FI CAZUL CEVA SA CITESC O FAC, NU E PROBLEMA. EU MAI MULT SUNT PASIONAT DE VIDEO SAU SA CE VAD CU OCHII MEI… DAR CITITUL PENTRU MINE NU E O PASIUNE. CITESC DOAR CEEA CE AS AVEA NEVOIE.’’
  • Dorin Scobioala, realizator programe, fondator CAT STUDIO:’’ Dacă nu ar fi covid. Și dacă doar acolo aș găsi cărți pe care nu le pot cumpăra la librărie’’.
  • Zinaida Jarcutchi, proprietar Hotel-restaurant Manhattan:’’Mi-i dor de biblioteca plina cu Oameni ❤️ As veni la biblioteca, daca se termina pandemia, caci o biblioteca nu e numai carti, dar si bibliotecare, oameni cunoscuti cu care as avea placerea sa interactionez! Apropos, eu sunt deținătoarea medaliei „Prietenul Cărții”. Fiind elevă în clasa 8, am primit această distincție, în calitate de „Cea mai Bună Cititoare din raionul Rîșcani…

Pentru mine CARTEA a fost și este cel mai bun prieten…Un consatean, la un eveniment mi-a adus aminte de acea perioadă cand eu eram cea mai buna cititoare din raion și de duminicile așteptate cu nerăbdare de tineret, căci dansurile în club 😉 urmau doar dupa “Ora de lectura”, la care eu le povesteam romane…’

  • Sergiu Botezatu, scriitor:’’ As accepta cu plăcere, dar nu se permite pana când. Probabil vom primi permisiunea după vaccinarea completa.’’
  • Victor Micușa (director Micușa-stil): „Aș veni la bibliotecă, dacă … aș fi student”
  • Ana Albu, avocat: „Dacă ar fi bibliotecara Svetlana la serviciu”
  • Vasile Fotescu,(producator studio, lector Universitatea de ARTE : „Dacă am avea mai mult timp și ar fi mai sigur din punct de vedere pandemic.”
  • S. Popescu:„ „Mi-e dor de oamenii aceia mărunţi cu suflete mari cât soarele, mi-e dor de simplitate, de adevăr, de puritate. Mi-e dor de țară, de curăţenia aceea mirosind a var, cenuşă, rozmarin şi busuioc. Mi-e dor…de bibliotecile vechi cu cărțile pe raft pe care să le tot răsfoiești singură, săli fără calculatoare, dar cu evenimente și cititorii cu care poți  discuta din suflet, Aș veni la sală să privesc un ecran mare ca pe vremuri, cu filme melodramatice sau comedii, apoi să recitesc cartea pe motivele acestor filme, să fac comparații…”
  • Ana Bodrug: „Daca as avea timp, am doi copii mici! Daca nu ar exista cartile electronice, care sunt disponibile in orce format la orice ora pe internet…
  • Valentina Esanu, pensionara:„Numaidecât as veni la biblioteca, dacă as avea așa posibilitate. Cu părere de rău, mă deplasez greu, nici chiar la magazin nu mă pot duce. In vremurile mai bune, am citit mult și cu mare plăcere, acum, din păcate se citește foarte puțin. O seară bună va doresc.
  • Gema Izbas:„Biblioteca a fost și va rămîne un spațiu de cunoștințe cu frumosul, cunoștințe cu oameni noi cu diferite păreri și națiune. Biblioteca trebuie să ofere în continuare acces la cunoștințe atât prin intermediul cărții tradiționale, cât și prin media digitală – nu numai la sediul său sau cu bibliotecile sale mobile, ci și prin site-urile și bazele de date. Cu părere de râu acum un an au fost închise din cauza pandemiei,și m-am mirat mult cînd trecând prin preajma bibliotecii, în Atena, am văzut un rând 😀 o coada de rând mai bine zis că două ore de așteptare! Deci lumea are interes, pagina întoarsă trebuie simțită cu degetul,mirosul de hîrtie sa ne facă să ne simțim ca piticii din povești,cartea întotdeauna chiar citită pina la miezul nopții ne-a înviorat somnul cu fiecare pagină întoarsă…As veni la biblioteca chear de as aștepta și în coadă- doua ore!”
  • Zinaida Galben-Panciuc (pedagog):„Dar, merg la biblioteca… Mai puțin de când suntem in pandemie.”
  • Veronica Pirlea-Conovali (pedagog, istoric, scriitoare):”Pentru mine biblioteca este ca si biserica, aici sufletul se odihneste, se hraneste, acumuleaza informatie si ca pasarea satula poate sa zboare la diferite inaltimi si continente. Eu nu-mi pot inchipui viata fara biblioteci, fara carti. Stiu ca astazi lumea s-a modernizat, este internetul si multe alte forme de informare. Dar cat de dezvoltata n-ar fi lumea, nimic nu-mi va putea inlocui cartea. E mare bucurie si impartasanie pentru suflet cand tii in maini o carte. Cand stai in liniste in sala unei biblioteci si meditezi asupra celor citite.Stiu, se poate de citit si acasa, dar cu siguranta gandul alearga la bucatarie, la curtea nematurata, la gradina nesapata etc. Daca mar intreba cineva, ce doresc mai mult in viata? As raspunde vreau ca bibliotecile sa aiba multi, multi cititori si lumea sa fie tare, tare inteleapta. Cu parere de rau, astazi Covidul, a pus stapanire peste tot, ai impresia ca a venit peste noi cu scopul cat mai mult sa ne indobitoceasca. Pentru mine salvare sunt cartile. Cititi si nu uitati bibliotecile!
  • Astfel au răspuns astăzi utilizatorii BM B.P.Hasdeu la un Sondaj-interviu interactiv pop-up „Aș veni la bibliotecă, dacă … ”??
  • Și, ceilalți, ce spun? – Vă așteptam cu drag la Bibliotecă! Re_Veniți!

În perioada pandemiei, marea majoritate a bibliotecilor au trecut la activități pe online, încercând astfel să mențină relația cu cititorii și chiar să sporească interesul pentru servicii. Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu si filialele ei și-au creat pagini pe rețele de socializare, au organizat activități de lectură și evenimente online pentru a menține legătura cu cititorii, îngreunată din cauza restricțiilor sanitare împotriva contaminării Covid19. Bibliotecile au devenit în ultimii ani loc de șezătoare și socializare pentru persoanele în etate, lucru la care practic s-a renunțat pe timp de pandemie. Cei vârstnici au de suferit mult, trebuie gândit ce se poate de făcut mai bine pentru pentru ei. Și celor tineri le vine greu, pe timp de pandemie nu și-au mai ridicat ochii de pe mobile, acum trebuie, într-adevăr să se apuce de studii, și cine îi vor informa mai bine decât bibliotecarii? Pe baza sondajului de mai sus cu 18 utilizatori, se crează idei interesante pentru implementarea variată a serviciilor în bibliotecă, și managerilor BM – să le realizeze mult mai bine acest proiect.

Acum sarcina bibliotecarilor este să-și mențină cititorii fideli și să atragă cititori noi în sălile de lectură, scopul esențial devenind proiectul #Re_Vino_la_Bibliotecă! Sondajul demonstrează nevoile utilizatorilor pe timp de pandemie, în mod special. Și ceea ce ar motiva cititorii să vină fără griji la Bibliotecă. Este greu, dar ne vom descurca, avem informații cu diuiumul și – bibliotecari profesioniști dornici să le distribuie. Re-Veniți la Bibliotecă cu dorințele voastre, sănătoși și optimiști! – Bibliotecă vă ajută, ca de obicei, să vă informați- în și – din orice domeniu care vă interesează!…

#Svetlana_Vizitiu, #Impresii_viața_carti, #Chisinaul_citeste, #Re_vino_la_Biblioteca, #Biblioteca_Hasdeu

P.S. Este păstrată ortografia comunicărilor de mai sus.

Biblioteca Centrala a BM B.P.Hasdeu, foto S. Vizitiu


13 comentarii

Oamenii nu invață cum să moară (Dor de Tata)


Nu mai este pe acest pământ; și-mi lipsește dureros cel mai drag omuleț – tăticul… Mamei mele – soțul iubit, iar nepoților – cel mai drag bunel…

În viață, fiecare are puntele său, podul lui de susținere, avionul cu aripi în zborul liber de responsabilități, și pentru mine acesta a fost Tata. #Vasile_Vizitiu.
Legile acestei vieți sunt de așa natură că cândva trebuie să ne despărțim, și oricât n-aș întinde acest drum, el a venit în cel mai dramatic moment, în disperata pandemie la finele anului 2020. Indiferent cât de înțelegători suntem, cât de pregătiți suntem, – nu ne putem conforma cu inevitabilitatea groaznicului eveniment și că alături nu mai există persoana iubită… – Dumnezeu să te ierte, tată!
Totul în această lume este temporar. Totul, în afară de iubire. Ea nu moare. Nici amintirea… Ea continuă prin noi și va continua ca o stafetă prin copiii, nepoții, strănepoții noștri… Și, această abilitate de a iubi, la fel se învață…
– Hristos a Înviat!

-Dragul meu tătic, eu știu că mă auzi, că exiști contrar tuturor legilor pământești. Și acolo de Sus, te rogi la Domnul pentru noi… Chiar dacă nu te vedem, te simțim și te iubim. Dumnezeu să te odihnească liniștit în Împărăția Lui!

Nu, oamenii nu-nvață cum să moară,
Se nasc, aripile să crească,
Ca mai târziu, când vine ora,
Dramatic, să ne părăsească…
Zboară la veșnicie, unde-i Pacea.
Nu, ei n-au învățat să moară,
C-un val de aripi ajung la sine Acasă,
Să ne protejeze… și se roagă…
Pierderile au propriul destin –
Ce este mai important, ne învață să prețuim,
Semnificația -o ințelegem
când părul e cărunt…

Atunci când murim, învățăm să Trăim!

#Svetlana_Vizitiu, #Impresii_viata_carti_blog, 2021, Mai,

#Republica_Moldova #Pastele_Blajinilor

Parintii mei tineri Vasile si Teodora Vizitiu, 1963
Tata cu Vitea mezinul, si cu nepotul Nicu Saragov
Lilia, sora mea, danseaza cu taticu…
Eu cu taticu


8 comentarii

Al meu adevăr


                                         Ascunde-mă!

Ascunde-mă-n munți, în adâncuri, rog eu.

Ascunde-mă de oameni.

Ascunde-mă de mașini.

De prea multe reguli.

Prea mult zgomot.                                                         
Prea multă „Trebuie” fără motiv.

Ia-mă de aici, odihnă!

Mă rog, eu!

Iată, e gata geanta. În ea e – mai nimic.

Un termos, pled și cană…

Chișinăul sugrumă lacom.

El – e complet diferit.

Dar nu asta contează.

Urgent, – aer de pini,

Un cer senin…

Mă sufocă covidul!

Mă comprimă-n interior!

Există mântuire. Cea mai ușoară –

Iulie – la munte, – septembrie, ianuarie…

Prea multe reguli,

Condiții, cu zgomot,

În dansul trustului tâmpit.

Ia-mă, omule, de la toate acestea,

Rog eu,

Mai departe de ochii de sticlă,

Mai departe de pustietăți.

                              Al meu adevăr

Nu-mi pierd liniștea, speranța, demnitatea…

Credința din inimă, libertatea-n priviri…

Nu consider singurătatea cinstită o tragedie,

De toate e nevoie, câte-un pic.

Nu caut – mofturi, regi, nici dreptate…

Al meu adevăr – e în mine.

Fericirea – e-într-o simplă stabilitate.

Cu trei niveluri „Nu”:

Nu bolesc,

Nu urăsc,

Nu invidiez!

După calendar, cu conștiință, trăiesc,

Cu prietenii sărbătoresc,

Cu diurnele – Iubesc…

Încă iubesc, cât de ciudat nu pare.

Zi de zi, în dimineață, seara…

Atingând – vântul,

Subtilitatea fulgilor de nea…

Vineri, concediul, luminări…

Prima verdeață, soarele de primăvară…

Visul trist al fiului adormind.

Acei oameni, cu majusculă,

Un „real”… Integral.

Nu utilizez surogate în alimente,

Nici în dragoste, nici în prieteni…

Apreciez loialitatea, mai ales la nevoie,

Cafea bună, strângere de mâini, sentimente…

Nu mă cert, în fine, nu vreau să mă cert…

Un pic de-înțelepciune, o fi venit…

Prețuiesc mai mult pacea,

Decât dorința de-a demonstra –

Al meu adevăr, ce a mai rămas în mine…

  • Vorbesc mult?

Sunt totuși Femeie!

La noi, totul – e Inimă,

Chiar și creierull…

Capul – pe deplin…

Femeia – e invitație la fericire,

Femeia – e casa, menire și destin…

❤             (Iulie 2020 SV)

#Svetlana_Vizitiu

#Versete_tomnatice, #Impresii_viata_carti_blog


14 comentarii

Onoare și amintire binecuvântată, tată!


Tata spunea că familia oferă totul. Cu siguranță, e adevărat. Dar mai era ceva în el. Caracterul. Tata era creat din acel material, din care sunt făcuți mareșalii. Și, deoarece a făcut marina la Sevastopol, avea un caracter de amiral! Un caracter absolut invincibil, de neînduplecat. Întotdeauna credincios, și convingător, niciodată nu se îndoia de sine, și nu se poclonea în fața nimănui. Nu se adapta, și nu a căutat beneficii trecătoare… Era un Lider, a avut distincții de la stat, premii onorabile și aprecieri, era o autoritate, era persoana pe care o respectau multe persoane, chiar și concurenții. Nu agrea pupincuriștii, dar nu gândea de rău la oameni. Acesta-i micul secret. La toate sărbătorile sau adunările la care participau uneori sute de invitați, protagonistul principal devenea tata. Și era ades invitat, și abordat nu doar de funcționarii de stat, ci și de oamenii obișnuiți, și de la țară, iar tata discuta la același nivel cu fiecare…

Mare nedreptate este însăși această moarte de Covid, într-o secție de terapie intensivă la Urgență. Fără să poți să-i mai vorbești, fără să-l susții și să-l îmbrățișezi… Fără să poată să te mai audă. În singurătate și tristețe și durere și (de multe ori) înțelegând că ceva nu merge. Că plămânii nu mai au puteri, iar sângele te trădează… O moarte pe care nu o merită nimeni… Că “mai mor oamenii”, spun unii… Tăticu la sigur ar mai fi trăit. Aștepta cu nerăbdare să se întremeze, să reia munca lui la Muncești, să ne întâlnim cu familia la o masă de jubileul lui ce venea peste o lună în ianuarie 2021… Să mai discute cu strănepotul drag, la fel cu nepoții… Să mai îngrijească de mama, care acum e sleită de puteri și de dorul după tata cu care au trait împreună 60 de ani… Dar noi niciodată nu avem grijă la timp de oameni. De ce???

/30 ianuarie 1936-11 decembrie 2020/

La Clubul IVC, Biblioteca Hasdeu (2019)
Cu nepotii #Vasile_Vizitiu

Tatăl meu. Vasile Vizitiu… Taticule! Să ne ierți că nu te-am putut salva…
Se pregătea să sărbătorească cei 85 de ani de la naștere și începu pregătirile. Voia să ne adune pe toți, neamurile și prietenii – la o masă cu bucate și vin bun, cu mare tam-tam. Aștepta să treacă pandemia…Atunci când ne aduna de sărbători, și de Sf. Vasile, și de ziua lui, la fel, în ianuarie, de obicei, se realiza un plin concert, cu recitaluri de urări și poezii; cântau și colindau toți, și el, și cei din jurul lui… La un coniac sau vin veritabil moldovenesc, care era preparat cândva de dânsul în „polobocul” beciului de acasă din Florești… Colecționa coniac de 25 și de 50 de ani tărie, și sticle de vin bun, fabricate în butoaiele celebrilor fabrici ca Barza albă, Divin, Cricovo, etc.

Dar, din păcate, boala și-a făcut ajustările proprii la toate planurile tatălui meu. Pe 11 decembrie, la circa ora 12 ziua, Vasile Vizitiu, a decedat… A murit în spitalul de Urgență, un stop cardiac după 30 de minute intubare, după două zile de tratament pentru coronavirus. Medicii spun că pacientul în covid nu simte apropierea morții, nici durere… Dar cred că tata a realizat-o fiind surprins de ea cu câteva clipe înainte, cine știe, de bucurie că l-a văzut pe Domnul, sau de tristețe pentru noi, familia lui îndurerată… Fratele meu l-a găsit cu ochii larg deschiși, atunci când i-a luat trupul din spital… Mă bucur doar că în acele momente, aveam luminările aprinse pentru tata, pentru că în spital nu cred că avea cine s-o facă, nici permis nu avea nimeni cu vizite… Îmi vine greu să realizez că atunci tata avea nevoie de noi, să fim alături de el, să-l ajutăm cumva, cum o făceam, de obicei, acasă… De câte ori sora mea sau mama, l-au salvat de infarct sau alte crize, acasă, dar la spital nu a reușit nimeni s-o facă…

Cu fratele Sergei Vizitiu /Minsc si sotii A. si A. Lupu

Încă, nu pot gândi la tata în timpul trecut… Lacrimile mă podidesc incontinuu… Vreau să-i văd permanent chipul, să vorbesc la el, și o fac rugându-mă, privind imaginile cu tata…
Până la adâncă bătrânețe, tata a rămas un bărbat frumos și cu spiritul tânăr. Ce bine că a trăit, el a fost norocul nostru, a fost un tată de milioane, ne-a încântat pe fiecare cu firea lui omenească. A fost tatăl nostru și fiul poporului său, din părinții țărani de la Varvareuca / Florești, – era și el foarte simplu, sau obișnuit prin modul de a trăi. Un om cu coloană, corect și de suflet. Dar și mereu vesel, zâmbitor… Om de omenie, deloc indiferent pentru soarta și situația din țară, pentru istorie și pământul basarabean, și aceste lucruri se simțeau în fiecare cuvânt, prin fiecare faptă a lui…

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 26-mart-2018.jpg
Tăticu cu mama (Teodora Vizitiu,2017)


Realizez că și-a dat seama, că poporul nostru a fost mai puternic în trecut, și mă doare acest lucru. În prezent, oamenii și-au pierdut valorile, milioane au emigrat și… au devenit indiferenți față de ceilalți… Nu mai are nimeni nevoie de sfaturile celor bătrâni și înțelepți…
Iar trecutul este ceea ce oferă putere prezentului. Astfel ar trebui să fie… Prin ceea ce a fost, un om de aur, o legendă, o amintire eternă, mândria epocii noastre, și au spus-o oamenii de valoare care deja au decedat, înaintea lui tata. – O personalitate ce a adus lumină, prin caritate și amabilitate – în orice casă a pășit… Mereu cu griji, a semănat bunătate și mândrie pentru țara lui, respect pentru generații de la mic la mare… Marinarul cu satul în suflet. A scris și cartea Lui cu același titlu: „Cu satul în suflet prin mări și oceane”.
Există în viața noastră momente care par că ne dezvăluie esența. Momentele pe care ni le amintim mereu. Și cel mai important, că dragostea și înțelegerea reciprocă domnesc în suflet. Dar, uneori în viață te înșeli atât de mult și nu vrei să te urnești din cărăruța pe care te-ai rostogolit cândva! Și-apoi, deja e foarte târziu, și anii au plecat, și cine ne plăcea mult, nu mai este în viață. Ne facem concluzii în sinea sa. Iubiți și fiți iubiți…
Dragă, dragă Tată! Onoare și amintire binecuvântată! Suntem orfani fără tine, tăticule!

Vasile Vizitiu, Tatiana Badan, Maia Banarescu (BM Hasdeu)
Cu Mariana Harjevschi, Dina Ciocanu si Vasile Vizitiu, 2016
Cu parintii la aniversarea mea jubiliara 2008
Vasile Vizitiu cu fratii Elena Savciuc si Ilie Vizitiu
Vasile Vizitiu, Andrei Covrig, 2015
Vasile Vizitiu, caritate la Varvareuca, Floresti 2018 de Pasti
Cartea/ autor Vasile Vizitiu si familia lui in imagini
Prietenii la aniversarea de 80 de ani / Vasile Vizitiu
Parintii mei dragi Teodora si Vasile Vizitiu
Parintii mei dragi in 1970, Teodora si Vasile Vizitiiu, Floresti
Vasile Vizitiu cu prietenul din Floresti – Ion Plesca (dec. in iulie, 2019)
Vasile Vizitiu cu Octavian Ticu, la BM B.P.Hasdeu, 2017
Unicul fiu al tatalui sau, Victor, 2013. La botezul stranepotului Timur.
Taticu meu, eu si copiii mei Iulian si Alexandra 2017
Vasile Vizitiu la Clubul Impresii din viata si carti, protagonistul Iulian Ciocan
La Clubul Impresii din viata si carti. Vasile Vizitiu doneaza cartea lui poetei Dorina Codreanu.
Eu cu tatal meu #Vasile_Vizitiu, la Clubul Impresii din Viata si Carti…

#Svetlana_Vizitiu, 11 aprilie, 2021, – Deja patru luni fără tine, tată… Doare… ❤

In Memoriam Vasile VIZITIU (30 ianuarie 1936 – 11 decembrie 2020)

#Republica_Moldova_Chisinau


4 comentarii

Un curcan nu ciuguleste intr-un loc


               – Viața noastră…

Noi nu prețuim

Viața în mod corespunzător,

Cheltuim darul lui Dumnezeu

Fără tâlc – repetăm, zeci de ori;

Nu putem lupta

Cu lenevia noastră,

Până nu izbucnește

Incendiul la fereastră…

Un curcan

Nu ciugulește într-un loc,

Te-impune

Să realizezi ceva –

La-un foc!

Să prinzi la minte,

Abilități, maturitate!

Să ai ambiții,

Cu responsabilitate!

  • Să faci ce este interesant,

Să nu aștepți-

În-zadar,

Ploaia cu bani!

Acel ce știe de valori;

Cu sinceritate,

Merge în drumul său…

Sunt puțini înțelepți

Printre noi,-

Care economisesc din timp

Sau – repară erori…

Cel care, cunoștințele

Distribuie generos,

E un om bun –

Cu măduva pân-la os…

Prea târziu ajunge

Gândul la noi,

Că Viața ne e dată

Doar o dată,

Nu suntem zei…

Tot, ce ni se întâmplă,

Depinde de întelepciune, –

Fie de – a noastră vină…

Și, viața e doar Una!

       (14 decembrie 2019)

                    – Puțin e să iubești…

Nu e suficient

Să iubești o persoană,

Trebuie s-o respecți,

Cu a ei viață să trăiești.

Să poți respira

Împreună cu ea.

Uneori să auzi

Ceea ce nu poți

Să spui…

Puțin e s-o găsești,

Principalul e –

Să n-o pierzi!

(decembrie 2019)

                      – Nostalgie

Urmează despărțirea

Triste zile, ca de obicei.

Anii de viață

Cu un auriu șal –

Au zburat într-un val…

Este greu să spui „Adio”

Și câmpului,

Și frunzelor ruginii…

O mare dorință –

Să-auzi un „Vino”!

Doar că

Nu mai poți reveni…

Toamna deveni

Din nou tristă,

Cu arborii-n somn

La a ta prispă.

Natura are legile ei,

Din nou

O altă primăvara promite

Să revină

Înapoi.

Cu alte persoane,

Cu alte impresii.

Și, de ce – atât de nostalgic –

Mai Doare?..

(2019)

        – Aș fi trecut pe lângă tine

Eu, probabil, aș fi trecut

Pe-alături,

Nu te-aș fi observat pe tine,

Dar țineai în mâni

un buchețel drăguț,

Evident că florile –

Nu erau pentru mine…

Le duceai cu atâta grijă,

Că m-a năpădit

Un gând hazliu,

  • E iubirea?

Sau, o parte

A romanului în ie?

Dar ochii tăi duceau

Primăvara,

Nu putea fi

Doar o întâmplare…

Eh, în piept brusc apăru

Gelozia –

O ridicolă și incurabilă stare

Din timpurile omeniei…

Mi-am dorit ochii tăi

Atât de puri și sinceri,

Să te cunosc din nou

Din primăvară-n iarnă…

La fel când eram mai tineri! 

Eu poate aș fi trecut –

În prezent, alături,

Să fiu lângă tine…

Dar florile tale

Evident că nu erau

Pentru mine…

(decembrie 2019)

 -Există – fapte ce nu pot fi iertate.

Cuvinte ce nu pot uitate.

Momente când un om – cândva apropiat –

Devine la fel de-îndepărtat…

Ne schimbă oamenii

Nu viața. –

Ne schimbă răutatea,

A lor vanitate…

Invidia,

Nu mai puțin, prostia…

Nu ai cum te salva,

Decât să-ți urmezi viața –

Visele și calea ta –

În Ea.

Departe de

Neprieteni

Care succesul tău nu-ți vor ierta…

Și doar cândva gândeam –

Că ei sunt a mea viață…

Câți nervi și lacrimi

În anii irosiți

Pentru cei –

Ce mă consideră un Nimeni…

În loc de lipsuri să te plângi,

Mai bine cu aprecieri s-ajungi!

Eu nu știu ce va fi mâine!

Dar am încredere în mine.

Că fericirea – e în oameni atenți

Unul față de altul,

Acesta-i secretul ei, al vieții…

Noi nu știm ce va fi mâine,

Să fie doar, pur și simplu!

Cu oamenii dragi nouă,

Și vouă!

Cu răbdare și respect reciproc!

(decembrie, 2019)

#Versuri pentru voi, oameni dragi sufletului meu! 

AMIN.

#Svetlana_Vizitiu_Impresii_viata_carti_blog

#Versete_tomnatice, carte de subsemnată


4 comentarii

Re/sentimente


Visele tale

Poveștile tale

Toate din viață

Legate-ntr-o ață

Mereu te amuzi

Cu iluzii te lupți

Tu tristețea alungi

Eu cu lacrimi mă-nfrunt…                                                         

Sunt îndoieli

Din zile de ieri

De aceea mi-e trist

Și jale un pic…                                                                           

De iubire mi-e jale –

De speranțele-n vale

Totul deja a fost

Spre regret –

Nu mai are rost.

Nimic nu va fi

Ca înainte

Ce păcat de soarta

Care minte…

Ce păcat că sentimentele noastre

Le-am expus în spectacol

Ce păcat că viața noastră

A prins răsunet ca-n oracol…

Ce păcat că ne-am pierdut

Pentru ultima oară

Reciproc ne-am iubit

Într-o strună de chitară…

Pur și simplu, te-ai plictisit

Să joci de-a iubirea

Nici să-ascunzi n-ai dorit,

Iar anii – au trecut într-o filă…

Cam trist și e jale,

  • Jale de iubirea mea

De speranța ce-o mai are

Și e tot ce-a fost și am…

Dar, a fost…

Nu mai vreau să risc,

Sentimentele în față

Să le aprind…

Să ne pierdem din rând

Cu ultima roată

A destinului –

Fugind…  

 (#SVizitiu, martie 2020)


10 comentarii

Nicolae Dabija


Nicolae Dabija La BM B.P.Hasdeu. Foto S.Vizitiu

Nu se nasc poeții din întâmplare,
De la om – la om dintr-o suflare,
Viața lor cu credință înconjoară
Misterul nașterii în vară…
Poeții nu se nasc din întâmplare…
Coboară la pământ de sus,
Prin viața lor tăinuită-n zare –
Rămân ei simpli și deschiși.
Ochii-n priviri – mesagerii divini
Mereu triști, fideli unui vis,
În haosul problemelor rotind,
Strălucesc într-un câmp color cu ii…
Al unei lumi ce-a rătăcit în noapte,
Poetul pleacă cu fapte, la final,
Chemat de sus fără o șoaptă,
După regulile unui joc spațial…
Necunoscute pentru mintea noastră,
Rămâne inima tăiată în durere,
Realizăm, surprinși de tristă veste,
Că au plecat nefinișându-și visul…
Fără Unire – să-și termine versetul.
Doar orchestra cântă adio,
Vindecătorii sufletelor noastre obosite,
Asistați de oratorii cu brio…
În primăvară, deja barza a sosit,
Și ghioceii neaua au topit,
Ei nu știu de covid, de pandemii,
Poetul pleacă, dar nu moare nicicând… –
Poetul pleacă, și va trăi prin vers,
Poetul pleacă, va dăinui prin cânt,
Poetul pleacă, nu moare niciodată,
Opera lui – e o lecție de viață!
Se duce în viitor, în depărtare,
Cu texte, rime, melodii aparte.
Și poate că chiar azi sau mâine, nu se știe,
Îl vom urma, ca o tainică mesagerie…
Acolo, unde a plecat,
Brusc ne-a lăsat,
Scriitorul Academician –
Nicolae Dabija…

In memoriam #Nicolae_Dabija
( Svetlana Vizitiu, 12 martie 2021)

Nicolae Dabija, Eugen Doga La BM B.P.Hasdeu. Foto S.Vizitiu
Date biografice

Cântecul #Draga_mea_iubita, #7Clase. Versuri Nicolae Dabija

Surse cu alte stiri despre opera Nicolae Dabija:
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/10/21/top-6-carti-pe-timp-de-pandemie-autori-si-literatura-universala-la-biblioteca_hasdeu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/09/23/top-5-carti-realizate-de-bibliotecari-bm-intrari-noi-in-fondul-bm-b-p-hasdeu/

#Tema_pentru_acasa, #Nicola_Dabija / https://www.youtube.com/watch?v=zV5QTzPiPMs


6 comentarii

Parintilor


Trei luni de când ai plecat… Nenorocirea se strecurase brusc, Suntem nevoiți să ne luăm rămas bun, Sufletul – cu durere umplut. Cum mai departe să trăim, spune, tăticu!.. Tărăgănând, îți mângâi chipul cu mâna, Pe imaginile cu tine, Și în noapte rog: „Întoarce-te, tăticule, mai repede, auzi?” Nu pot crede că aici nu mai ești: „ Iartă-ne. Te iubim. Ni-e greu fără tine!” Și la Domnul rog un singur lucru: Alături de cei Drepți să te fericească”. Și, de Covid să ne ferească…

                          Familia Vizitiu

Tata – un cuvant simplu cu scântei de stele și căldură interioară în fiecare dintre noi. În viață, cei mai importanți – sunt mama și tata, părinții care ne dăruie viață, ne ocrotesc și ne învață, ne dăruiesc primele lecții de viață și exemplu de dragoste și siguranță. Amintirile despre ei sunt dragi sufletului și inimilor, până lacrimi. Altfel nici nu poate fi, parinții sunt o părticică a fiecărui dintre noi.

Iertați-mă, părinți, dacă vă întristam! Nu întotdeauna eram ascultătoare precum ați fi dorit, Ades zburdalnică, fără minte, Și nu v-am acordat căldura pe deplin. Pentru farse și neascultări, știu, demult m-ați iertat, Și în ciuda capriciului meu copilăresc, În continuare, m-ați iubit. Vă mulțumesc, părinților, pentru tandrețe, Pentru iubirea voastră, răbdare, bunătate… E atât de plăcut să vă văd privindu-mă în oglindă: Al tatei caracter, și-al mamei chip frumos… Devin entuziasmată… Acasă – să mă întorc, Unde mereu mă simt iubită… Vouă, părinților, un mare Mulțumesc, Căci fiica voastră – s-a născut fericită!

A voastră, Svetlana 😥

In Memoriam #Vasile_Vizitiu… plecat pe 11 decembrie 2020 😥

Vasile si Teodora Vizitiu, gata de un sarut…

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/28/nu-fi-trist-tata-voi-veni-in-ospetie/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2021/01/13/tata-cuvinte-in-tacere/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/12/24/ai-plecat-tata/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/04/08/maica-mea/

Alte surse cu tata in viata:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/01/30/taticule-iti-multumesc-pentru-dragostea-ta/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/01/30/izvor-unic-parintii-la-multi-ani-taticule/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/09/04/cu-satul-in-suflet-prin-mari-si-oceane-autor-vasile-vizitiu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/06/28/un-capitol-de-vasile-vizitiu-marinar-cu-satul-in-suflet/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/11/04/la-multi-ani-teodora-si-vasile-vizitiu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/02/03/vasile-vizitiu-omagiat-de-prieteni-si-colegi/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/26/vasile-vizitiu-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/17/vasile-vizitiu-cu-satul-in-suflet/


7 comentarii

De ce oamenii nu se apreciază când sunt alături


Iată, vin mărțișoarele… Care unesc inimile iubite… Iată, există omul astăzi. Este alături. Este disponibil. Vrea să te vadă, să fie cu tine, să vorbească cu tine. Este deschis pentru tine. Azi are timp pentru tine. Și dispoziție pentru tine.
Păstrează căldură pentru tine. Și, mâine poate să nu mai fie. Oamenii sunt muritori sau, uneori oamenii pleacă, pur și simplu. Pleacă de la… Sau pleacă la… Uneori oamenii pur și simplu obosesc să aștepte. Se satură să joace în aceeași poartă. Uneori circumstanțele te fac să pleci. Uneori te îmbolnăvești. Uneori se-ntâmplă un accident la muncă. Și uneori altcineva mai important cere urgent timp și atenție. Nu este suficient…
Există astăzi, mâine nu… Atunci, de ce dacă poți scrie ”Bună”, tu – taci?De ce dacă poți să ridici telefonul și să suni, tu nu faci acest lucru? De ce dacă poți fi alături, preferi să fii singur? Nu cu mult timp în urmă, acum vreo 50 − 100 ani, se cerea mult timp până să primești o simplă scrisoare. Scrisoarea parcurgea săptămâni întregi, dacă nu luni întregi. Mai ții minte?
Îmi amintesc, eu singură scriam scrisori și abia așteptam răspunsul care venea săptămâni întregi. Astăzi, durează o secundă să primești o scrisoare! O clipă! Și încă clipă ca să trimit răspunsul! Dar oamenii tac. Ei nu scriu. Și nu răspund. O oră, zi, săptămână, uneori niciodată. Paradoxal, că găsesc timp să critice lumea pe sociale, zilnic…
Nu cu mult timp în urmă, ca să auzi o voce dragă, era necesar să parcurgi un drum lung. Obositor și greu. Sau să fugi la poștă, să stai lângă stand, să aștepți până îți vor face legătură… Îmi amintesc asta… Am trecut prin aceasta. Acum, durează doar o secundă să auzi vocea cuiva. Avem atât de multe rețele sociale cu conexiuni audio / video…
Posibilități tot mai multe, și – dorințe mai puține. Nu cu mult timp în urmă, pentru a vizita o persoană care trăiește în zonele opuse urbanismului modern, dura o zi de mers pe picioare. Fostul iubit cândva venea la mine pe bicicletă din alt oraș doar ca să mă vadă, să stea jumătate de oră, să se țină de mână, să-mi împărtășească căldură. Azi, asta durează doar 30 de minute. Dar, acum omul rămâne acasă, și nu pentru că e pandemie…
Unul din multele ciudățenii ridicole ale site-urilor de matrimoniale moderne: cerințele pentru cei aleși / indică să aibă o sedere în aceeași zonă, iar traiul în țară vecină este considerat un obstacol pentrui întalniri! Cum au început oamenii să se teamă de obstacole și depărtări!
Nu cu mult timp în urmă, dacă îndrăgostiții erau la distanță mare departe unul de celălalt, a durat ani de zile pentru a vedea persoana dragă. Sau însemna – niciodată… Acum, sunt câteva ore cu avionul. Sau de la vreo două ore cu mașină. Dar omul ′′nu poate′′ să-și ia o săptămână din programul său ′′ atât de încărcat. Sau nu poate ′′scoate′′ din bugetul lui câteva mii pentru un bilet. Și rămâne acolo unde a fost. În singurătate. El se lipsește de întâlnirea cu cineva care încă este alături. În timp cât așteaptă. Încă disponibil.
În viața fiecărei persoane, apare momentul în care este gata să dea orice ca să spună ceva, doar să audă măcar un cuvânt, o voce, doar să vadă, doar să întindă mâna, doar să rămână aproape și să tacă; dar acestea azi se vor sparge de Imposibilitate.
Din ce în ce mai mulți oameni se trezesc singuri dimineața, gătesc și își beau cafeaua singuri, iar serile inventează lucruri ca să stea mai mult timp departe de casă. Bagă lucrurile în mașina de spălat și mențin o ordinea care, în general, pe nimeni nu deranjează. Pentru că nu are cine.
În favoarea a ce / a cui anume – își face omul alegerea pentru ca să nu scrie, să nu sune, să nu vadă, să nu vină? În favoarea mândriei sale? În favoarea autosuficienței? În favoarea orgoliului și confortului său? În favoarea unui alt morman cu bani? În favoarea siguranței tale? În favoarea autoapărării, securității sale?
Când sacrifici pe cineva din motive “altruiste”, pentru că nu suporți să-l lași să te aștepte, e posibil să ajungi tu cel sacrificat…. Cel care așteaptă…
De ce – nu se apreciază oamenii atunci când încă sunt alături? 😥 – La ce mai e nevoie de… mărțișoare?

Să nu pierzi Credința…

#Svetlana_Vizitiu, #Impresii_Viata_Carti_blog


11 comentarii

Persoane inutile


Multe afaceri se fac pentru proprietate, nu și pentru dezvoltare de care moldovenii au mare nevoie în prezent… Pentru filantropi: Atunci când ajuți pe cineva – fă-o în liniște, fără mare tam-tam, și public. Ai ajutat, acum dă-o uitării. Altfel gestul tău nu mai are nicio valoare! Tragedia e că noi nu putem rezolva problemele noastre de stat; apelăm la vecini, care dau din umeri de uimire de prostia noastră umană… Ce să-i faci, așa suntem deprinși să așteptăm pomană fără a realiza ceva util acestei  mici țări… Noi, în continuare  putem doar să strigăm, să invinuim fără a înțelege cum stau lucrurile de fapt și niciodată nu ne punem în locul persoanei pe care o criticăm. Ne irosim timpul cu cei care nu ne iubesc, și viceversa…  Da, și este foarte ușor să dăm sfaturi, atunci când nu ne privește personal. Iar în cazul când președintele nostru a fost ales de poporul majoritar, „soarta” lui o decide un grup de persoane împotriva cărui acest mare popor nu poate face nimic, doar să comenteze pe rețele cât de prost este, și o fac după ce l-au votat chiar ei… Ne irosim jumătate de viață pentru regretele din trecut, pentru a spurca pe cineva, și nu facem nimic pentru a schimba lucrurile pentru viitor. În fiecare zi ne trezim cu ceea… că mai avem o șansă. Dar, unicul obstacol – suntem chiar Noi!

#Moldovene!  –Tu numai te-ai născut, nedorit de societate, ești agreat oricum, și lumea te tolerează, dar unde să te bagi, în viață – mii astfel de situații:

La grădiniță, toate bolile ai îndurat, ești încă mic pentru a fi util cuiva, la școală eminent, acasă ajutor, pentru a primi fărimituri din dragostea cuvenită… Iubit, crescut de părinți cu grijă și afecțiune, dar nu și de stat, acele persoane fără simț și noțiune…

Lecții la școală, cursuri, studii superioare, pentru ai face mândri pe părinți de tine, te-ai stăruit atât de mult, și ai pentru ce să fii de cineva respectat, dar s-a întâmplat să devii… surd, nu din născare, – eroare birocrată, în medicină se mai fac greșeli, malpraxisul va dăinui întotdeauna, ca oamenii proști ce nu se știu ca atare…

Ai realizat cum măștile se poartă atunci când vrei să fii util, nevoie mare să te stărui, să înveți să te poclonești și nu odată, în fața șefilor care nu recunosc succesul decât al lor, din nou te-ai dat seama cât de uzate sunt măștile lor…

Nici în familia ta nu poți avea drepturi, se bagă societatea și aici, impozitele și facturile comunale crescând pe măsura nevoilor corupte ale demnitarilor; te vor pune să achiți pentru aerul pe care îl respiri, te vor folosi prin votul tău cap-coadă atâta timp cât ești supraglomerat cu problemele tale… fără a te susține nici prin lege… Vei fi depășit de adversitate și adevărul apare prea târziu, suflat de vânt și de prietenii zburați pentru totdeauna în UE… Deputații se luptă între ei, au grijă să fie în vârf, le este indiferent ce simte omul simplu, nici nu vor crede că ești normal atunci când le arăți erorile sau îți exprimi doleanțele tale, e bine de menționat cum te blochează pe rețele de socializare ca și cum ar fi un joc la grădiniță de copii. Ce să mai vorbim de colegii lor mai inferiori?

Nu ai nimic acum, nici prieteni, nici colegi, care să te ajute, atunci când ești plin de nevoi și mai să nu respiri, și doar ai fost util cândva, când au avut nevoie de tine, nu ai ratat, ai împărțit ce ai putut și cu ei, – dar este de-ajuns să rămâi om pentru ei, ce aștepți altceva? Fii serios. Ești handicap, nu meriți să fii normal, nici chiar sub spaima fricii de dumnezeu, credința undeva la ei – la fundul mării…

Să-ți fie recunoscutor nu este nimeni obligat, în lumea aceasta fiecare-i pentru sine, te-a ajuns ori nu, în cele din urmă? Ești prost ori te prefaci? Te-ai confruntat cum ai putut, pe nimeni nu obijduind, mereu întrând în cârca lor, – ai nimerit-o? Sigur că nu… Tu ești într-adevăr prea simplu! Nici să vorbești nu poți, deci nici să simți ca-atare… Ești un nimeni.

Târziu ai înțeles, iubirea e o infecție, tu oferi tot ce poți din sufletul tău, de ce ești în stare, și mai departe – deja ești de prisos, a cincia roată la căruță, – mereu vei de înlocuit, și la serviciu, și în dragoste eternă…

Dai ce poți, și crezi că mai poți da, dar uiți că timpul zboară și… îmbătrânești, atunci când vine schimbul generațiilor care te vor coborî din meritul tău, de orice poți tu oferi în schimb, dar nici experiența, nici profesionalismul nu mai sunt utile…

Și doar simți din nou că mai ai de oferit, prin firea ta în mod normal, ai energie, minte plină cu idei, proiecte în prag de realizare, te lupți să fii convingător, dar ești nevoit să lași brațele jos, – nu trebuie la nimeni… Legea bumerangului predomină totuși. Ai trecut prin asta, și indiscutabil, știi că funcționează… Cel mai important e că nu aștepți bumerangul, Tu ești Om printre oameni, și „ne iartă, Doamne, greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri…”. Domnul exista!

Persoane inutile… Auzi, cum sunt dați afară cei nevoiași din propriile lor case pentru că un funcționar cu bani și case pretinde la același loc sau lot… TV-ul e plin cu știri și mesaje pe care le auzi parcă, dar nimeni nu știe ce urmează, nimic nu funcționează… În casă o bătrânică, bolnavă, cana pustie, un ceai cu leacuri n-are cine-i oferi, poate s-ar găsi cineva pentru bani dacă ar fi angajat… Va pleca ea în tăcere, în neființă, amintindu-și câtă lume a ajutat personal, cu grijă și necondiționat, și cât de puțin a luat de la viață pentru sine, și – nici un vinovat,.. așa e soarta. Ca la moldoveni…

  • Ce lume ambrozivă. Ambrozie de care n-ai scăpare… Ferește-te de Covid, nu ne molipsi, poartă mască, nu e glumă atunci când susții că nu există și… singuri mori de coronavirus…
  • 15 februarie — Întâmpinarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
    Doamne- miluiește-ne!

Svetlana Vizitiu Impresii

#Svetlana_Vizitiu_Impresii_Viata_carti_blog, #Republica_Moldova, #Societate, #Atitudine


4 comentarii

Top Cărti: despre Dragoste si Iubiri ce mișcă sori și stele


  Ziua Îndrăgostiților / Sfântul Valentin / Dragobete –  este un pretext bun pentru a ”sărbători”, într-un mod sau altul, iubirea. La #BM_Hasdeu, o celebrăm, cum altfel, cu dragoste și pasiune pentru cărți și scriitori, promovând și aniversând evenimentele.  Cum e luna dedicată dragostei, nu putem să nu ne amintim de cărțile și de cuplurile celebre de scriitori care de-a lungul timpului au împărtășit mai mult decât dragostea pentru literatură. Fie că au fost la fel de celebri și de talentați, fie că nu, ele au creat, iar adesea sentimentele lor s-au transpus în operă. Cărți clasice și cărți moderne, povești de dragoste fericite și, mai ales, neîmplinite, povești scrise de autori celebri sau mai puțin cunoscuți, răspunsuri căutate în memoria lecturilor, dar și a vizionărilor de filme, cu drag puse în pagini pentru noi, cititorii. Ne bucurăm de poveștile de dragoste preferate ale scriitorilor. Nu ne-am mai gândit de multă vreme la cărți ca la niște mari povești de dragoste. Ne-a întrat în cap, că nu prea există iubiri fericite. Am plâns la #Pe_aripile_vântului sau #Muntele_vrăjit. La #Romeo_și_Julieta, ne emoționăm în mod obișnuit emoționat peste măsură, mereu i-am simțit pe protagoniștii lui Shakespeare alături în adolescență. Ne-au emoționat și alți doi îndrăgostiți ai lumii, #Tristan_și_Isolda. O să pomenesc scriitori și câteva cărți, care ne vorbesc azi mult mai direct și mai nuanțat despre iubire. Iată germeni ai unor asemenea pasiuni splendide în câteva mici sau mari capodopere:

Cărți de dragoste:

  • Nimeni nu-ţi este mai străin decât o fiinţă pe care ai iubit-o odată”. În #Arcul_de_Triumf, apărut in 1939, autorul #Erich_Maria_Remarque pune în față doua personaje din lumi diferite. Ravic, un chirurg german, care din cauza nazismului este obligat să se refugieze la Paris, unde are printre pacienți nume sonore ale orașului, și Joan Madou, pe care o salvează de la sinucidere, după un eșec sentimental. Amândoi descoperă că au nevoie unul de celălalt și se infiripă o legatură puternică. „Te iubesc aşa de mult, încât sufletul meu se revarsă asemenea unei femei dintr-un lan de grâu, în faţa bărbatului care o priveşte”. Cel mai reușit roman de dragoste al secolului XX!
  • O povestire a unui scriitor columbian #Gabriel_Garcia_Marquez #Urma_sângelui_tău_pe_zăpadă. Dacă din cuvinte, din manevrarea lor sau punerea lor în pagină, poate ieși așa ceva, merită să încercăm și n-am fi în pierdere nici dacă ne-ar ieși doar pe jumătate sau pe sfert din acele sentimente descrise de Garcia Marquez. Urma sângelui tău pe zăpadă – rămâne a fi cea mai frumoasă poveste de dragoste din întreaga literatură universală. Altă frumoasă poveste de dragoste rămâne a fi „#Dragostea_în vremea_holerei“, la fel de Gabriel García Márquez; Nu la fel de izbutit mi s-a părut romanul „Despre dragoste și alți demoni“, al lui García Márquez, dar tema unui cuplu în care ea este foarte tânără poate genera o poveste de dragoste pasionantă: „#Lolita“, de #Vladimir_Nabokov
  • Iubirile imposibile: interzise sau reprimate, în orice caz neconsumate a cuplului #Quasimodo – Esmeralda de #Victor_Hugo. Rămâne o capodoperă pe veacuri! Lecturați-o, n-o să vă pară rau.
  • #Patul_lui_Procust de #Camil_Petrescu. Ceva de neimaginat pentru proza noastră contemporană. Și nici o altă dragoste, la fel. Nu avem nicio altă iubire ca aceea dintre Doamna T. și Fred. Nicio altă femeie din literatura noastră nu se ridică la marginea inteligenței și seducției acesteia ca în această poveste…
  • Clasicul #Flaubert, #Educația_sentimentală și #Madame_Bovary. În Educația sentimentală pasiunile și nefericirea merg într-un pas limitându-le la dragostea platonică. Un bărbat iubește toată viața o femeie, tresare de fiecare dată când o vede sau aude vorbindu-se despre ea, dar nu pot fi împreună. Le rămân privirile, mai senzuale decât orice atingeri. La început de roman, când protagoniștii se întâlnesc pe un vapor și ea e însoțită de soț, el o vede, o studiază și îi ridică șalul care alunecă, e una dintre cele mai frumoase imagini din întreaga literatură. “Ochii lor se întâlniră”, nu e nevoie de nimic mai mult… La o nouă lectură Madam Bovary, romanul pare a fi cu cele mai frumoase arheologii sentimentale posibile. O disperare mai mare de a nu pierde puterea de a te îndrăgosti ca a Emmei Bovary nu cred că există. Ea nu e o imaginație, pur și simplu e incapabilă să realizeze că cel de alături o iubește, dar ea rămâne blocată. Viața ei în afara unei pasiuni cât de mici nu are nici o valoare. Asta e marea problemă a femeilor, care nu știu sau nu realizează de valoarea lor!
  • #Anna Karenina de #Lev_Tolstoi. Nimic nu e întâmplător, căci la începutul Madam Bovary e o trimitere în răspăr la romanul lui Tolstoi. Vă mai amintiți cum începea Anna Karenina: “Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei”? N-o fi cumva la fel și cu iubirile? Disperarea și dramatismul Annei Karenina țin, fără îndoială, de o altă vârstă a amorului. Una matură și definitivă. De asta am și ales-o pe ea să fie ultimul personaj care iese din scenă.

     Iubiri ce mișcă sori și stele / Cupluri celebri:

Mihai Eminescu și Veronica Micle – cei mai cunoscuți îndrăgostiți ai literaturii române, despre dragostea lor imposibilă aflăm încă din școala generală. Eminescu a compus multe poeme inspirat de „îngerul blond”, iar Veronica rezuma astfel momentul întâlnirii: „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut/ Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut/ Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu” („#M_am_gândit…”, 1883)

Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre – cuplul perfect de intelectuali în perioada postbelică, cei doi au avut un „pact” care a durat o viață întreagă. Fără copii și fără obligații, au încercat să împace iubirea cu libertatea.

Mircea Eliade şi Maitreyi Devi – cei doi se întâlnesc în timpul studiilor din India ale scriitorului, sunt nevoiți să se despartă, dar legătura lor a rezultat cu două romane, două perspective diferite, în care fiecare povestește relația care a fost între ei – plină de sentimente, dar și de o bogată latură spirituală și culturală.

Nichita Stănescu și Gabriela Melinescu – idila dintre cei doi poeți talentați a fost afectată de gelozia și posesivitatea lui. Gabriela Melinescu avea să pună punct relației, dar nu-l va uita niciodată, ulterior, soțul său, un editor belgian, va fi cel care va publica volumele lui Nichita Stănescu în Suedia și-l va împinge pe genialul poet spre lista scurtă a pemiului Nobel.

F. Scott Fitzgerald și Zelda Sayre – cei doi au fost reprezentativi pentru nebunii ani ’20. Din petreceri în petreceri, „tocând” banii fără măsură și căutând excesele, căsnicia lor pare un paradis dar și un infern.

Suntem ceea ce iubim. Ceea cu ce dorim să Respirăm. Dragostea!

#Impresii_prezentare_S_Vizitiu, 2021

#Recomandare_carti_BM_B_P_Hasdeu, #Chisinau #Ziua_indragostitilor

Svetlana Vizitiu 


6 comentarii

Tata. Cuvinte în tăcere. Vasile Vizitiu


 E prima dată când nu ne putem bucura alături de tine, Tată…

   …Mă plimb singurică pe o stradă întunecată, Vântul puternic suflă în spate, Mă gândesc, cât e viața-i de complicată, Și sunt descurajată. Am obosit de această alergătură, De veșnică agitație, de scuze… Prind stelele-n cap arzându-mi luminițe, Ca niște greierași din basme în cuvertură… Mă voi odihni o vreme, Apoi, voi pleca… Voi pleca departe, În continuare, să mă lupt pe viață… În jur am privit, Undeva, din nou în depărtare, Silueta ți-am văzut, Tu te-ai apropiat de mine, și încet ai șoptit: „Calmează-te, voi fi întotdeauna cu tine”. Cu aceste cuvinte ca cu aripile, M-ai salvat-ridicat… Niciodată, cuvintele rostite nu voi uita. Am cutreierat, și în noapte, Sub o puternică furtună, Pe aleea petricioasă, Ne-am pornit apoi acasă… La Clubul Impresii din viată și cărți, Ai devenit oaspetele cel mai apropiat! Uneori mâncam la Operă, altă dată La Plăcinte, Doamne, tată, ce dor mi-e de tine… Pare chiar și uneori, Că nu mai am pe nimeni, Cui să povestesc totul: De la obișnuitele istorii, Până la cele mai tainice povești. – Mulțumesc, dragul meu tată! Că mi-ai dăruit toate acestea. Mă ierți că te-am spus prea rar, Cât de sincer te iubesc! Bucurie în inimi, Lacrimi în ochi, La urma urmei, Au rămas frumoase amintiri…”

Tații – cei mai importanți dintre oameni, ei ne-au dăruit viață, ne-au insuflat putere, ne-au dăruit inspirație pentru a acționa și a crea. Și, fie cuvintele pe care le dedicăm lor să înflorească serile și zilele, cu un strop de iubire care există între copil și tatăl lui. Fie, dedicațiile despre tată să fie pentru copii acel izvor de inspirație, un far de acțiune care să-i direcționeze spre lumină, iubire și recunoștință. Iubiți și aveți grijă unul de altul! Dăruiți celor dragi momente frumoase nu doar în zile de sărbătoare, dar și în cele cu furtună… Pur și simplu, fiți alături.

Diseară vine Sf. Vasile…

Versuri închinate tatălui meu (îm_memoriam)

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/12/24/ai-plecat-tata/

Svetlana, fiica Ta. Pentru #Vasile_Vizitiu… 😥  ❤

Onoare și amintire binecuvântată, tată!

Taticul alături de mama și fiica mea Sanduța Vasile si Teodora Vizitiu, 2018


4 comentarii

44 de ani – scrisori pentru Ilya Ilf de la Marusya Tarasenko


El a decedat în 1937, și ea continua să-i scrie scrisori încă 44 de ani… O poveste uimitoare, emoțională, de dragoste și loialitate. După moartea soțului, îi tot scria. Ritualul rămânea neschimbat: îmbrăca o rochie de seară, aplica rujul pe buze, alegea dintr-o grămadă de scrisori următoarea scrisoare scrisă cândva de el…

Iehiel – Leib Arievich Fainzilberg – acest nume a primit la naștere în 1897 băiatul care s-a născut în familia unui contabil din Odessa. El ulterior a devenit scriitorul celebru Ilya Ilf. Tatăl a încercat să le ofere fiilor mai mari o educație bună – i-a trimis la gimnaziu, iar pe Ilya la o școală profesională. Dar, în zadar. Frații mai mari au devenit artiști, și Ilya, după ce a lucrat ca desenator liniar, electrician, și chiar ca contabil, a ajuns să devină scriitor.

Iar în 1904 în familia unui brutar din Odessa s-a născut o fată frumoasă Marusya Tarasenko. Maria a absolvit gimnaziul și era interesată de arte plastice, de aceea ea mai întâi s-a cunoscut cu frații mai mari ai lui Ilya, frecventând o asociație creativă de pictori. Ilya participa la asociația poeților. Ei s-au cunoscut atunci când Maria avea doar 17 ani. Discuțiile lor aprinse despre literatură și pictură împerceptibil s-au transformat într-o relație de dragoste. Ilya era foarte timid, astfel că a ales calea literară în exprimarea sentimentelor care i-au cuprins inima. El a început să-i scrie Mariei scrisori de dragoste, aproape în fiecare zi. Venind acasă, tânărul imediat se apuca să-i scrie următoarea scrisoare iubitei sale. În 1923, Ilya pleacă la Moscova, unde a obținut un loc de muncă la ziarul Gudok. S-au căsătorit ei cu Marusya în 1924, dar locuiau separat, nu le ajungeau bani nici pentru a închiria o odaie. Dar scrisori emoționale, pline de sentimente tandre, își scriau zilnic. Doar în 1929, au primit o odaie într-un apartament comunal și au început să locuiască împreună. În acele momente, Ilya Ilf în colaborare cu Evgeny Petrov, scrisese deja romanul „Cele douăsprezece scaune”. Au apărut succesul, banii, deplasările prin țară și peste hotare. În 1935, în familia lui Ilya și Maria s-a născut o fiică, Alexandra. Cu regret, fericirea lor n-a durat mult timp. Ilya Ilf era bolnav de tuberculoză încă din anii ’20. Dupa o călătorie în America, boala s-a agravat. În acele timpuri, tuberculoza nu putea fi tratată. La 13 aprilie 1937, Ilya Ilf a decedat brusc. Avea doar 39 de ani.

Ilya Ilf și Maria Tarasenko

Marusya a rămas văduvă la 33 de ani. Erau mulți pretendenți la mâina și inima ei. O tânără frumoasă și educată. Ea refuza și respingea toate ofertele. Nu s-a mai găsit unul ca Ilya. Despre ceea că mama păstra scrisorile de la tatăl ei, și îi scria timp de 44 de ani, fiica a aflat doar după moartea ei. (Fiica lor Alexandra a decedat în 2013).

A fost o dragoste ce mișcă sori și stele, scurtă și strălucitoare: Ilya Ilf și Marusya Tarasenko.  

Dacă nu știi ce simți pentru o persoană – închide ochii și vezi așa o imagine: nu este. Nicăieri. Nu a existat și nu va fi. Atunci totul va deveni clar

Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți

Imagine din inet

      Surse biografice: Cărțile lui Ilf și Petrov erau atât de populare încât cinematograful nu le-a ocolit. Bazându-se pe lucrările lor, au fost împușcați un număr mare de filme. Filmele bazate pe cărțile lui Ilya Ilf și Evgeny Petrov sunt foarte populare. Producătorii mondiali se îndreaptă până acum către partidele de satirist!
Ilia Ilf a fost un prozator rus. Împreună cu Evgheni Petrovici Kataev, fratele scriitorului Valentin Kataev, a scris romane satirice în manieră picarescă ridiculizând credulitatea unora sau pretențiile și suficiența funcționarilor.În 1927, împreună cu Evgeny Petrov, pentru prima oară au lucrat împreună la romanul „Cele douăsprezece scaune”. Calea pentru cronică a fost oferită de Valentin Kataev, dar autorii au fost atât de entuziasmați de evoluția sa, încât au primit în cele din urmă un roman de aventură cu drepturi depline, pe care Kataev ia recomandat să-l publice. În anul următor, Ilf a fost concediat din ziar ca urmare a reducerii. Și Petrov la lăsat pe el. Ambii au devenit angajați ai revistei „Freak” – au făcut recenzii comune ale filmelor și spectacolelor sub pseudonimul „Don Bucilio”. În viitor, rezultatul prieteniei creative a scriitorilor a fost un număr mare de povești scurte, eseuri, povestiri scurte, scenarii și, bineînțeles, romane. Succesul lor în Uniunea Sovietică a fost incredibil, dar, totuși, scriitorii nu se bucurau de aprobarea criticilor. După „Chudak”, foiletele au fost scrise în mod activ și pentru alte publicații: Pravda, Crocodile, Gazeta Literară. La mijlocul anilor 1930, corespondenții ziarului Pravda, Evgheni Petrov și Ilya Ilf, au călătorit în Statele Unite, ceea ce a dus la o serie de eseuri „America de o poveste”. La începutul anilor 1930, Ilf a devenit serios interesat de fotografie. A fotografiat pe „Lacul”. Mii de fotografii au fost luate de scriitor. Printre acestea se numără multe fotografii unice ale Catedralei lui Cristos Mântuitorul înainte de explozie și după, înmormântarea lui Mayakovsky, fotografii ale unor contemporani celebri – Mikhail Bulgakov, Boris Pasternak, Yuri Olesha. Fotografiile lui au ilustrat cartea „America de o poveste”. După moartea lui Ilia Ilf, fotografia a găsit-o pe fiica sa Alexander. Le-a adunat, pregătită pentru publicare. Astfel sa născut și cartea „Ilya Ilf – Fotograf”. Ilya Ilf a scris despre ceea ce i sa întâmplat în viața sa din 1925 până la moartea sa. Acestea erau jurnale de călătorii, câteva fraze bune, schițe ale lucrărilor viitoare. Treptat, ei au devenit o mărturisire de lucru cu drepturi depline. Cartea include schițe în stilul poeziilor prozei, parodiilor, recenzii critice. În URSS, a fost posibilă publicarea unei cărți numai cu reduceri semnificative. Dar afirmațiile scriitorului au devenit totuși fraze înaripate și s-au răspândit rapid în toată țara.

Citate de Ilf:

  • „Există întotdeauna un om care este ultima persoană care vrea să vorbească”.
  • „Toți oamenii talentați scriu în mod diferit, toți oamenii incompetenți scriu în același fel și în aceeași scriere de mână.”
  • „Există lucruri care nu pot fi schimbate. Puteți să vă scoateți cizmele, dar nu puteți învăța o persoană să râdă în limba rusă. „
  • „Cât de drăguț este să fii afacere atunci când nu există afaceri”.


5 comentarii

Lumea de dincolo, lupta cu mentalul


Atunci când sufletul părăsește corpul, nu trebuie să panicăm. La început, nu realizezi starea și simți frigul. Este o rămășiță de simțire la ieșirea din corp, deoarece după moarte el se răcește. Cu timpul acest sentiment trece. Nu e nevoie să încerci imediat să te deplasezi undeva, pentru că acolo deja acționează cu alte legi, și cu picioarele să mergi nu vei reuși, iar la oricare încercări vei fi aruncat în toate părțile. La început e bine, pur și simplu, să te calmezi. Pentru un timp va rămâne o legătură emoțională cu trupul și cu oamenii apropiați. Cel mai dificil este ceea ce poți simți în etapa de trecere: vei auzi totul, vei vedea, dar nimic și nimănui nu vei putea vorbi. Revenind la tranziția în spațiu, aici va fi nevoie de o oarecare concentrare pentru a te deplasa undeva, – trebuie să definești clar locul gândului tău, și imediat te vei afla anume acolo. Nu aștepta precum ceilalți își imaginează o lumină în tunel, ea poate să nu fie! Mai departe, în acest proces, vei învăța singur să te orientezi în spațiu, și ceea ce se întâmplă cu tine. Aceasta e starea unei persoane atunci când trece în comă și nu mai revine la viață. Moarte ca atare, nu există.

                                 Autor S.Vizitiu

Lumina din tunel este pur și simplu o reprezentare a acelei noi imagini, schimbate. Ca să înțelegi, încearcă un tablou, ca și cum mergi noaptea cu mașina pe o soșea, și în părți vezi doar zidul pădurii.

Sinele nu moare. Dar e grav atunci când în timpul vieții pământești, omul trăiește doar pentru sine acumulând negative. Pentru a continua să trăiești mai departe va trebui să te izbăvești de ele, și acest lucru este chinuitor și dureros. Să te reții pe acest traseu de curățare poți pentru o perioadă de timp foarte lungă…

Nu sunt sectă, fanată, sunt om cu credință în Dumnezeu. Ca și fiecare om pot greși și să greșesc repetat. Cu experiență pot veni și persoanele dificile – prin formularea gândului său. Și celor înțelepți e mai greu să dovedească adevărul din acest motiv, pentru că și unii proști se confruntă mult din simplă lor prostie. Experiența morții o cunosc cei reveniți după comă la viață. Tunelul l-am văzut și eu, și dacă îl vezi, cu siguranță… vei reveni la viață. Pentru a ajunge la lumină, trebuie să depui efort și să lucrezi mult asupra sinelui, dar spre regret acest lucru nu este dat fiecărui om să realizeze. Știu, că Dumnezeu există și sufletul există, și că va trebui să dai socoteala pentru viața trăită pe pământ. Desigur, multe lucruri ni se par străine și nici nu ne putem imagina acestea, noi credem doar ceea ce vedem pe pământ. Dacă ne este ascuns, înseamnă că nu ne este dat să știm, de aceea, doamnelor și domnilor, trăim pe pământ, cât trăim, dar astfel, ca să nu ne fie rușine să apărem în fața Domnului. Cu timpul înveți să te căiești pentru greșelile tale, și conștiință avem și compasiune, și ajungi să realizezi că nu este atât de greu să ceri prima iertare chiar dacă ai avut dreptate.

În vremea noastră este foarte greu să ai posibilitatea să nu poți săvârși păcate, dar să te străduiești pentru un bine e mai simplu, atunci și Domnul te ajută! Sufletele noastre acumulează informații pentru toată viața și Dumnezeu le citește pe un stick, numărând o nouă cale pentru noi. Cred, dar ce este într-adevăr, doar Dumnezeu știe!  Trecerea într-o altă lume a omului trebuie ajutată prin citirea unei rugăciuni…

Încă nimeni nu s-a întors în pântecele mamei după naștere, și cu toate acestea viața continuă, dar într-o altă formă. Astfel și după moarte noi ne pierdem corpul material, iar sufletul continuă să trăiască într-o lume spirituală. Așa cred. Pe măsură și – veți avea. Trăiți, domnilor și doamnelor, să vă bucurați în fiecare clipă… Multe povești se spun, dar adevărul poate fi foarte departe. Doar Dumnezeu este foarte aproape, țineți minte acest lucru! EL există, nu uitați!

Apropos, autoizolarea este un dezastru pentru persoanele în etate. Prin închiderea lor în casă și salvându-i de noul coronavirus, le limităm mobilitatea și accelerăm decrepitudinea. Au nevoie de ajutor, și statul nu se gândește deloc la ei… Lipsesc medicamente, covid-teste rapide și gratuite, medicina în general e afectată și nu reglementează procesele de sănătate publică… Guvernul se limitează la legi contra fumatului și de lichidare a limbii ruse, uitând că există multe alte lucruri importante, vitale, în acest timp de grele cumpene… Doamne ajută!

Svetlana Vizitiu,  #Impresii_din_viata_si_carti

Istorii interesante la subiect>

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/08/10/a-venit-tata-2/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/02/13/fostul-sot/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2013/08/11/ai-grija-ce-ti-doresti/

Sursa foto 2 din google


11 comentarii

Muzica o comanda cei cu banii


Există momente în viață când realizezi: Sunt fericit! Te simți în vârful satisfacției și autorealizării – ca om. Fie, la odihnă, și ai timp să admiri frumusețile naturii…  Și oamenii noi… Eu. tu. noi – trăim! – Respiră adânc, privind arborii într-un sătuc de rai… Codrii. Norii. Florile, lacul și verdeață peste tot, și nimeni mai mult decât… gândurile mele despre cei dragi. – E fericirea! – Hrăniți-vă cu dragoste și prindeți clipa! Omul se naște pentru a trăi, nu pentru a se pregăti de viață. Să fii tu însuți într-o lume unde toți doresc ca tu să corespunzi cerințelor lor sau să faci ce vor alții, este deja o realizare uriașă! Nu lăsa sentimentele să te piardă. Observ multe persoane care deja nu mai simt nimic, fac totul mecanic, încearcă a iubi, a spune ceva frumos, dar nu simt nimic în același timp, sentimentele s-au răcolit într-o societate în care valorile nu se mai regăsesc…

  Am prins razele solare, la san. Codru

Moldova rămâne a mea, este o familie, copiii mei, nepoțelul, săli de concerte, galerie de artă, biserici, biblioteca, și câteva case la care vreau mereu să merg, și pot merge. Toate celelate există pentru mine ca ceva în paralel, fără să mă intersectez… Dar, în această viață, ceva totuși se petrece în paralel, și ceva întotdeauna lasă urme – intersecții…

Ce înseamnă să fii tu însuți în lumea noastră? Pentru fiecare e diferit. Cineva rămâne a fi el însuși plutind cu fluxul, altul se grăbește împotriva lui și fiecare rămâne cu sinele său, pentru că aceasta și este esența.

Să fii tu însuși – este un blanche-card împotriva porcăriei și atitudinii ticăloase față de oameni în societate.  Cică, ei nu mă acceptă, și eu sunt cum sunt persoană mare, respectați-mă ce n-aș făptui, și dacă nu sunteți de acord, ești eliminat din echipă sau concediat, cică pentru discriminare socială ). Fii politicos, bine instruit și nu deranja oamenii să trăiască, iată aici este deja mai interesant…

Vreau ca oficialii să corespundă acelei imagini care este specificată în legislație, dar în schimb ei – vor să fie ei înșiși, să fure și să-și umple buzunarele. Codul penal prevede ca oamenii să respecte normele comportamentului stabilit, probabil legiuitorii cer prea mult.

Doar că puține persoane găsesc un echilibru și mijlocul de aur. Fie că alergi după toți fără a gândi ce-ți dorești, fie, scuipi pe toți, si te comporți fără a respecta pe ceilalți și societatea în care trăiești, ca apoi să numești asta „acceptați-mă precum sunt”! Ar fi mai potrivit să ironizez la temă, dar nu pot și nici nu vreau… Toți cei care n-au găsit sensul profund în această „muzică” – pur și simplu, nu s-au maturizat.

Muzica o comandă cei care au bani! Va dura mult timp până în Moldova ceva se va mișca în acest sens. De aceea, și avem nevoie de utilizatori și mass-media, de discursurile și comentariile oamenilor normali din popor pe rețele sociale, pentru a atrage atenția la problemele care într-adevăr există. Și aici, să fim atenți, există prevederi explicite care stabilesc regulile de joc pentru influencerii din țară. Fie că sunt legi sau reglementări interne ale breslei, jurnaliștii trebuie să le respecte.

Referitor la Covid_19. Oamenii nu vor să creadă, chiar și atunci când pierd pe cei dragi sau prietenii. Este ca o cursă de stafetă prin veacurile de pandemii, pline de obstacole incredibile și de concurență bolnavă a tipurilor de moarte inexistentă, în care fiecare poate stabili propriul lui record, fie, cel puțin, să cadă într-o altă capcană insidioasă a politicienilor.

Trăim în acest timp, atunci când orice semn de stare proastă te face să gândești că ai Covidul. Ai simțit și tu acest lucru? Apreciez și admir mult medicii noștri pentru eroismul lor, pentru atitudinea lor sensibilă și atenție față de pacienți. În general, și medicii își riscă viața lor, salvează vieți, unii pierzând-uși viața lor. Închinare adâncă. Se pare că virusul parcă dispare, oamenii își vin în fire, încep să înțeleagă, adică sunt pe cale… Au rămas mici fenomene reziduale, dar și asta se va trece, ca și întreaga noastră viață în continuare… Cred în absolutul lor, gânduri, energie, vibrații.  La fel ca în moda pariziană plină de șarm și senzualitate! Bulinele romantice, tricourile clasice și sandalele cu vârful ascuțit – sunt doar câteva dintre elementele pe care le vedem pe străzile Chișinăului fără pandemie și care ne vor încânta privirile…

Svetlana Vizitiu, 2020


3 comentarii

O șansă de-a iubi


Nu cere iubirii să fie atentă,
Nu-ți urmări trecutul de ieri,
Taie umbra cu sărutul,
Apoi, prinde-aripi ca să zbori.                                                   
Vrei, șoptești – să fii auzită,
Vrei să urli – cât mai încet.
Prinde ploaia, de soare dorită,
Și oțelul – cu lacrimi topești.
Ca niște copii, mai sus de nori,
Vom plânge, amândoi, cu ploi,
Mai sus decât norii, de-atâtea ori,
O luăm de la capăt – tu și eu!
Să ne spunem fiecărui:
„Te iubesc”, pân-nebunim,
O viață nu e suficientă,
Să ne-exprimăm tot ce dorim.
De fiece dată pe pământ când cobori,
Ceva reține, și nu știi ce-i,
Cum păstrezi iubirea mai sus de nori?
Ce ascunziș e acolo, în tainicul zbor?
Să-ți spun adio, dar nu la propriu,
Vreau să șoptesc, și cine va auzi?
Cât mai încet încerc să urlu,
Să mai am o șansă… de a te iubi…
                           (Svetlana Vizitiu, septembrie, 2020)


2 comentarii

Steluța mea


M-a surprins în palmă o steluță,                                               

De unde vii, o întrebam,

„Așteaptă-un pic, să trec undița

Pe care dur mă înalțam…”

Apoi, adăugase sclipitoare,

„Nu spune că eu sunt prea mică,

Tu mă privești neîncrezătoare,

Averea mea e plină, însă…

Și tot ce trebuie să știi,

E mult mai important în lume…                                                                                                                   

Pot crea dorințe, tu să fii –

Realizată-n oricare dintre ele…”

  • Știu de ce am nevoie,

Nu-mi trebuie mult timp:

Să iubesc, să fiu iubită,

Și nimeni să nu fie trist…

Să nu fie bolnavi părinții,

Copiii – să fie sănătoși,

Prietenii să zboară între timpuri

Să fie alături în orice loc…

La toți în suflet să existe Soare,

Credința să predomine adânc,

Și ca-n-această planetă mare

Doar stelele să cadă pe pământ…

Să fim mereu copii în suflet,

Precum ei sunt creduli și obiectivi,

Cu ploi, pădure, floricele-n minte,

Desculț – în iarbă, neapărat zâmbind…

Și să zburăm zilnic la lună,

Gustând din fericire-n vânt,

Pentru a purta femeia Mamă,

Cântând în strune, pe-aripi…

Să nu fie dureri, războaie,

Etatea să nu fie grea,

Prietenia să nu fie povară,

Întelepciunea – să nu fie rea…

Și mai vreau -să fiu iubită,

Reciproc, dorind și respectând,

Ca – la rug, prin vreascuri și scânteie,

Fericită cu voi – să tot cânt…

~~~

Mult timp steluței eu vorbeam,-

Se pare c-am lungit urzeala,

Fără răspuns, încet se stingea,

De unde pe-acest pământ –

Să fi avut ea Putere?

(Noiembrie 2020, Svetlana Vizitiu)

Pentru parintii mei dragi care astăzi sunt de 58 de ani împreună!

Multi ani și un popas calm muzical vă doresc tuturor ❤

Alte versuri de autor:
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/10/05/toate-sunt-un-fleac/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/09/24/sunt-mai-noua/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/08/15/fetita-din-floresti/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/07/24/lucruri-uitate/


5 comentarii

Dragul meu, iubite…


Nu e nevoie să complici lucrurile, nici nopțile, nici zilele. Rulând mereu problemele în capul tău, Pentru a da un sens cuvintelor sau rânduri, Nu complica. Nimic. Oriunde ai fi…

Elimină frustrările. E mai ușor, Decât să-ți plângi destinul, pe sine, orice ar fi… Mult mai uman – e omul dintre noi, Și-atunci -când în suflet regrete nu le ai…

Nu frământa trecutul, nu-i nevoie. Deschide geamul, bea-ți cafeaua, sorbind încet din cană. Durerea alungă, să plece cu – orice dezastru, Cu rămășitele de griji, tristețe și amar…

Lucrurile nu complica. Respiră-n vânt. Cu excepția vieții (ca-într-un arc, Restul e doar nimic, un fleac.

Gustă mustul de spirit când ți-e rău, În aroma iubirii alături de Om. Iar excesul de zel dă-l dincolo… în zori. – Vei simți fericire, sau bucurie, de zeci de ori! ❤

2020, Svetlana Vizitiu #Versete_tomnatice

Un recital frumos a versurilor subsemnatei de Sabina Laiber, Romania


5 comentarii

Una mai nouă…


Sunt una, mai nouă. Nu mă confundați cu cea de Ieri.

Durerile am alungat, erorile mi le-am iertat…

Merg cu curaj, fără teamă și – e mai ușor,

De la dor și tristețe – m-am îndepărtat… 

 

Acum zâmbesc, de poveștile toamnei mă bucur,

De Revelion, ne așteaptă zeci de minuni,

Știu, cu cine un vin bun să beau, alte trepte să urc –

Fără îndoieli, să adaug iubire în inimi…

 

Recunosc cine vine – cu zâmbet, sau cu măști,

Nu rămâne în suflet loc fără speranță,

Căci inima mea e și inima ta,

Mereu va ateriza un noroc și o șansă!

 

Este noul meu look. Înconjurată de siguranță,

Cine m-a îmbrățișat sau – mi-a permis să-l jelesc…

Să te desprinzi de om doare mult, o viață,

E dificil, dar tristețea trece, și – din nou începi să iubești…

 

Nu mă întorc acolo – unde nu m-au dorit,

M-au mâhnit, și-am băut pentru a Lor sănătate…

Se mai aude-n spate-un lătrat de la acei amărâți,

Înseamnă că merg în calea mea, reușit și la țintă…

 

Nu doresc să-mi irosesc timpul rămas –

Cu vorbe deșarte, cu sfaturi și ordinele altora,

Și nu mă impun cu succesul rătăcitor…

Astăzi, vin eu, cu experiența Mea!

 

Sunt acea, o nouă Luminiță,

Ce-a învins nevoi, valurile descurajării,

Cu lecții din trecut – am legat o credință,

La Domnul mă rog, la răsărit și în seară!

(15 septembrie 2020, Svetlana Vizitiu)


3 comentarii

Un trecut cu spaimă


M-a trezit la unu noaptea mama, și-mi spune că tata a murit. Eu de pe somn întreb „Ce?” – Și mama repetă „Sveta, scoală-te, tata a murit”. Eu, buimăcită, ori că n-am crezut, nu simțeam nimic… M-am îmbrăcat într-un costum de flanelică brun, și nu țin minte de ce, am ieșit cu mama afară, în curte. Aveam eu cam 12-13 ani, noi locuiam la sol direct în centrul orășelului Florești (Soroca), iar peste gard era cafeneaua „Romașca”, acolo eu ades mă cățăram pe copacii din ograda cafenelei și mâncam aguțe (dude).

   Era o noapte fără stele, fără lună, mama aprinse becul de la verandă și curtea brusc se luminase. În casă rămâneau adormiți frățiorii mei mai mici: Lilia și Vitea. Se pare că mama simți în mine sprijin, se ținea de mine și stam așa noi în așteptare afară, și era răcoare. Probabil, mama simțea că va apărea o veste, nu știu. Mai țin minte, că eu eram calmă. Ori, că la vârsta ceea nu realizam ce înseamnă să fii mort. Tinerii doar se consideră veșnici, și copiii nici nu înțeleg ce e… Eram convinsă că tata în continuare va avea grijă de mine… de-acolo, și la fel mă va alinta cu cadouri minunate, că sunt preferata lui, doar eram mai mare dintre copiii lui și am avut mai mult timp să apuc din dragostea de tată… Un an în urmă, la o vecină din mahala îi decedase soțul într-un accident de mașină militară „uazik”, țin minte chiar și data de 7 iulie, atunci am simțit eu spaimă când fiica vecinei cu care prieteneam plângea în hohote și tot repeta „Gata, eu nu mai am tătic!” Ea era de vre-o zece ani, avea o surioară nu demult născută, mama profesoară, – cu toții locuiau mai în vale, la fel pe strada Pușkina (azi, Florilor). În acele clipe mi-am amintit de tatăl prietenei decedat, și totuși încă n-am reușit să mă sperii. În interiorul meu, probabil, eram șhocată, și nu realizam acest fapt, fie nu voiam să cred ca așa ceva se întamplă cu mine. Mama tăcea, se încălzea tremurând de mine, și ceva aștepta. Iar eu mă gândeam că… aș fi dorit să mă culc… Ațipeam, și îmi era rușine să recunosc acest lucru… Sărmana mamă, ce fiică nesimțită are!

Apoi, cineva parcă m-a ghiontit că am întrebat-o: „De ce a murit?” Mama mi-a răspuns încet că cineva a telefonat-o la fix și i-a spus că atunci când tata se întorcea din deplasare acasă, a nimerit într-un accident și că au murit doi oameni. Țin minte și numărul telefonului nostru fix 2-25-39, mă mândream că avem telefon de la care sunam la număr ghicit doar ca să-mi răspundă cineva… Telefon în casă nu toți aveau… Mama apoi repeta nu știu de ce, să nu spun la nimeni că tata a murit…

Tata era un om mare, autoritar și foarte respectat în Florești, era directorul Deservirii sociale pe raion, muncea conștiincios, foarte responsabil și era influent, îl iubeau și cei de la minister. De câteva ori a fost învitat să se transfere cu munca în Chișinău, și ce credeți, tata refuza. Subordonații îl stimau, unii aveau frică de el, dar se supuneau și respectau orice ordin al șefului. Pentru ca să înțelegeți serviciul lui tata, vă dau un exemplu, prin care nu poți oferi mită, să ai blat sau cumetri precum astăzi le au demnitarii… Tata cu echipa lui au luat de două ori Drapelul Roșu pe toată Uniunea Sovietică ca cea mai bună Casa de deservire dintre toate raioanele de la est la vest. Nu glumesc. Nu putea vorbi frumos, dar era un conducător de la Dumnezeu, și dacă avea un proiect, un scop sau plan reușit, pentru „piatiletkă” – nu se da în bară! – Îndeplinea toate cerințele de la stat și reușea să fie primul în toate…

În gândul meu apăru brusc întrebarea, ce voi spune colegilor mei de clasă? Numai ce nu trece prin mintea unui adolescent, chiar nu puteam gândi la altceva?..

Mama din nou m-a cuprins și-mi repeta „să nu spun la nimeni”. Eu spuneam „Bine”. Mă gândeam:„De ce să nu spun la nimeni?” Nu doar eu eram fără minți. Nu știu, la ce se gândea mama în acel moment, dar era speriată și se simțea singură chiar și lângă mine…  Mama tot aștepta ceva. Stam în curte mai mult timp, trecu de ora două… Eu tăceam. Probabil, așa și trebuie, atunci când moare cineva, trebuie să stai afară, în frig și să cugetezi la unele chestii neimportante care îți vin în minte în acel moment, doar ca să nu te gândești la moartea omului drag. Pur și simplu, nu poți crede așa ceva, în copilărie oamenii par veșnici, veșnici, veșnici… Ațipeam în picioare… Mama brusc mă ghionti, eu speriată „Ce?”… Se auzi poarta metalică și mama se porni înainte… Priveam, cum apare tata vesel ca prin vis… și cred că eram gata să leșin… Cum așa? Parcă a murit?.. Și atunci, nu simțeam decât că vreau să dorm… Deci așa, interiorul păzește, te ferește în mod automat, de boli și de sperieți. Așa vrea bunul Dumnezeu! Și tata să trăiască, și eu… să nu fiu speriată…

Din mintea anilor mei de copilărie v-am spus o poveste din viața mea. Una reală în care un om rău, pur și simplu, a dorit și a făcut rău familiei noastre. Nu l-a costat nimic să telefoneze și s-o sperie pe mămica cu aberații despre „moartea” tatei.

Ce bucurie simt azi, realizând, că… nu sunt nesimțită, că, de fapt, eram tare speriate, și eu, și mai mult mămica. Tata a venit, a spus că s-a stricat mașina în drum și au așteptat s-o repare… Ne-a cuprins dulce, pe mama, pe mine și a spus:

  • Haideți la culcare! Tare vreau să dorm…  – Hi, hi… Exact ce-mi doream și eu!
  • Există Domnul! Aveți Credință! ❤

28 mai 2020, Svetlana Vizitiu 


9 comentarii

Fetița din Florești


Am văzut un chip, astăzi, în oglindă.                                                         

Moment trist, ce- a trecut demult,

Zâmbea copilăria, cu primăvara-n tindă,

Toamna turna în lacrimi, aici eu – altă sunt!

Schimbat fundalu-n varia culori – de vreme,

Al caruselului – un sunet rătăcit.

Anii – cât zilele, cu vuete și vierme,                                                                     

Trec pe-alături, burezând tăcut.                                                                 

Și iarna nu urmeaza toamna,

Nu reușim noi, în-acest abuteiaj.

  • Așteaptă! – Ce faci, timpule, cu noi?                         

Nu agita căruța… cu vizitiii – pân-la iaz!

Să stăm la bucate, de trecut aminte,

Să vizităm casa-mi uitată din Florești.

Au obosit pereții, le e dor de mine.

Un zâmbet în oglindă. Conservele din beci…                                                 

Compoturile le beam, cu colegii la taclale,

Golind băncuțe, ascundeam departe,                                                                       

Să nu afle părinții, cică umblam agale,

În loc să-nvăț, să mă apuc de carte…

…De după geam, la copacii „mei” cu-aguțe,                                           

Eu peste gard – mă furișam din casă.

Cu gura neagră, pletele agățam de tufe,

Jucând în curtea restaurantului „Romașca”…

La fel, mă întindeam… în nucarul

Des, cu frunzele amare, nuci bogate,                                                         

Trăiam în imaginații și cu harul,

De care personajele mă leagă-ntr-o ață.                                                           

Cu cartea, zi-de-zi, în vie,

Mă ascundeam tot fremâtând istorii,

De aceea, astăzi, cuprinzând cu brio,

Eu mai râmân – a voastră – cu Impresii…

Părinții dragi, cu rugă-n depărtare,

Mereu în gând cu noi, și într-un pas,

La Domnul Nostru, apelând în zare,

Și, dincolo de cer – vor accepta cum sunt…                                                 

Din nou, răsună o altă primăvară,

Și plopii mă trezesc alergic iară…

Trecutul, trist, cu dor mă cheamă, –

Și-acea fetiță – îmi alungă teama…

Speranțele se-nvârt, cu vise netezând,                                                          

Atât de multe fericiri, fără nevoi,

Și Timpul-a chicotit, mie șoptind:

„Fidelă, ca-nainte, eu tot la tine vin! –

În căutare de iluzii mă irosiți din plin,

Doar voi, creați acele vanități!

Apoi, nu mai puteți ieși din spini…”

12 august 2020,

#Svetlana_Vizitiu ❤


Un comentariu

Solidaritate femină


Discuție într-o rețea socială:

Marcel scrie o postare:

  • Eu consider că să – lovești femeile – este foarte rău!

Comentariile:

Aliona: Marcel, sunteți un misogin și urâți femeile. Nu m-am așteptat la așa ceva de la Dvs.

Marcel: Aliona, de ce așa? Eu, dimpotrivă, ador femeile.

Aliona: Eu văd cum ne iubiți. Nu sunt oarbă. În postarea Dvs, predomină cuvintele „a lovi femeile”. Bărbații ca Dvs, Marcel, – sunt, pur și simplu, o rușine a umanității moderne.

Marcel: Aliona, dacă veți citi încă o dată postarea mea, veți observa, că eu sunt doar împotriva violenței!

Ninela: Aliona, el crede că dacă a adăugat în textul lui uriaș de misogin cuvântul „rău”, poate minți cititorii. Un șovinism tipic masculin!

Abdulla: Hei, Aliona, eu te-aș freca bine!

Aliona: Marcel, credeți că dacă sunt fată, nu știu să citesc? Mă grăbesc să vă dezamăgesc. Am studii superioare. Sunt un psiholog de talie mondială. Mă cunoaște întreagă Europa. Și Dvs, ce ați realizat în viață? Constructor? Un bărbătoi care nu vede mai departe de penisul lui!

Marcel: Eu, într-adevăr, sunt patronul unei firme de construcții. Dar de ce considerați că acest fapt mă umilește?
Rodica: Alionușca, nu pierde timpul cu acest mizerabil. El oricum nu va înțelege nimic! Cu astfel de bărbați doar castrarea va ajuta!

Maria: Așa, așa, Aliona! Bagă-l pe nenorocit…! Să-l i-a Covidul!

Patriția: Fetelor, haideți să-l dăm în judecată pe acest mizerabil! Cât se poate să-i lăsăm nepedepsiți? Sper să-l apuce coronavirusu…

Marcel: Gata. M-ați convins. Mă dezic de cuvintele mele!

Aliona: Adică, acum vreți să spuneți că a bate femeile este bine? Așa și am știut că sunteți violator ascuns și chiar pedofil!!! Corect a propus Patriția să vă dăm în judecată. Eu deja am făcut o captură de ecran a discuției noastre. Așteaptă deja o citație în judecată, mizerabilule!

Marcel: V-ați ieșit din minți? Ce pedofil sunt eu pentru voi? Am două fiice!

Aliona: Adică, la Dvs în familie sunt cel puțin trei victime ale violenței în familie? Soția și două fiice. Sărmanele fetițe. Îmi imaginez cum le torturați!!!

Cristina: Aliona, eu sunt soția lui Marcel. Soțul meu este un om bun și un tată minunat. Vă rog frumos, să opriți această intimidare!

Aliona: Cristina, aveți sindromul Stockholm. Deși, ca o mamă aveți tot dreptul să vă protejați pe sine și pe fetele Dvs de un tiran în casă. Eu în fiecare zi ajut femeile nevoite să treacă prin așa ceva. Voi ajuta și pe Dvs. Dar pentru acest lucru este necesar să prindeți curaj, să luați fetele și să plecați de la acest abuzator mai departe.

Patriția: Fetelor, alăturați-vă grupului meu „Să le protejăm pe Cristina și fiicele ei!”. Strângere de fonduri pentru un avocat vărsați pe cardul mei, aici…

Abdulla: „De ce nu vrei să te frecat cu mine, Aliona? Eu-s nimăritat și mare de bogat!”

Cristina: Vă rog, Aliona și Patriția, să-mi lăsați familia în pace!
Aliona: Fetelor, se pare că aici situația e mai șubredă decât bănuiam. Cristina nu putea să scrie așa ceva. Sunt sigură că soțul ei scrie pentru ea. Doamne, sper că mai este în viață. Cine cunoaște adresa lor? Trebuie să mergem imediat la poliție!!!

Ludmila: Am eu o mătușă aici, la procuratură. I-am scris deja.

Aliona: Mulțumesc, Ludmila. Sper că-l vor închide pe 20 de ani.

Patriția: el doar peste 20 de ani va ieși și din nou se va apucă să violeze, doar castraree!!!

Ninela: Nu-i nimic. În închisoare, repede îl vor transforma în fetiță. Va înțelege atunci, cum ne este Nouă!

Gheorgan: „Noi aici repeda din oricine fețișoară facem. Numa… transferați banii pe tilifon”

Abdulla: Aliona, eu trei zile n-am frecat pe nimeni, vino la mineee!!!

Aliona: Da tăceți, blin, odată cu toții, spurcații dracului ne/rusofon!!!

Moderatorul rețelei de socializare: Contul lui Marcel Haha a fost blocat pe timp de o lună pentru instigare la ură internațională

August, 2020

P.S.: Internetul nu unește. E o adunătură de singurătăți. Împreună, dar fiecare e singur. O iluzie a comunicării, a prieteniei, a vieții… Din singurătate, unii critică pe alții doar pentru ca cineva să le acorde… o atenție cât de mică… Oricum, trăim într-un stat de drept. Doar că în Moldova unele persoane au mai multe drepturi, și cineva mai puțin, și ce-i mai greu de suportat, – e indiferența totală

V-am redat relațiile interumane dintr-o rețea socială, cum unele persoane unite într-un acces de furie să știrbească imaginea oamenilor buni…

Principalul în viața de familie este să înveți să închizi ochii la timp și… să-ți imaginezi o cascadă… 😀

Fericirea nu o cumperi, e o stare de împlinire alături de cel drag. E ca și cum luna si soarele s-ar contopi într-o lumină difuză de asfințit. Atunci e timpul contopirilor și a declarațiilor în soaptă. Pace și fericire tuturor celor cu inimă bună, neatinși de virusul urii, lăcomiei și abuzului.

Svetlana Vizitiu, #ImpresiiBlog

😀 😀 😀


Un comentariu

Bucură-te de mici plăceri… fără covid


Nimic din viața asta nu se reușește ușor. Pentru a-ți atinge obiectivele, trebuie să faci anumite sacrificii – să-ți irosești energia, timpul, să te limitezi în ceva anume… Există uneori momente în care vrei să te debarasezi de toate și să renunți la visul tău. În aceste clipe, realizezi cât de mult vei câștiga dacă mergi mai departe și cât poți pierde dacă renunți. Prețul succesului este, de regulă, mai mic decât cel al eșecului.
Și din trecut vin în prezent multe lucruri: bucurii, dezamăgiri, fericire, mâhnire… Cât de necesar ar fi să luăm numai binele din acest trecut și să-l purtăm printr-o direcție stabilă – în viitor, cu speranță că acest nou viitor va fi mai bun decât tot ceea ce a mai rămas …
Cele mai bune lucruri se întâmplă cu o persoană în dragoste. Pentru mine este important nu numai cu cine, ci și pe ce… Perfect și într-o fericire absolută! Cu cineva blând, spiritual frumos, de încredere! Crează, iubește, visează și, pur și simplu, bucură-te de mici plăceri în zona ta de confort. Dacă nu te poți bucura de mici plăceri, nu te poți bucura nici de cele mari!
Ce bucurie că există oameni strălucitori și inteligenți, care trăiesc în armonie și pace sufletească, și care te înțeleg și pe tine. Ține-te de acești oameni, fii alături de ei pentru toată viața!
Apoi, vei realiza că tinerețea nu are preț, apoi, vei înțelege că și toate nodurile destinului sunt – o scenă unică și frumoasă a vieții tale, și cine să fie acolo depinde doar de tine!
Baftă ție, Omule, în toate bune! Doamne ajută!
~ ~ ~
P.S. Oameni buni, aveți grijă de sănătatea voastră! Nu vă expuneți pericolului de infectare de #Covid_19. Purtati măști, nu riscați cu viața celor apropiați și a celor străini de voi, oricum, roata se întinde și se tot învârtește și poate ajunge la cei dragi vouă! Medicii spun că noul coronavirus nu dispare din corp, iar cei care înving virusul se pot reîmbolnăvi. Astfel, odată instalată, infecţia se poate reactiva, chiar dacă pacientul va dezvolta forme mai ușoare ale bolii. Virusul rămâne cantonat undeva în organism, undeva la nivelul aparatului respirator. De unde în anumite condiții se redeșteaptă. Mulți dintre voi nu cred că virusul există, dar ce așteptați, să sufere cineva din apropiații voștri ca să fie dovedită existența bolii? Nu fiți indiferenți, destul!
~ ~ ~
Svetlana Vizitiu, august, 2020 ❤

Hirjauca, Calarasi, statiunea Codru, august 2020

 


3 comentarii

Lucruri uitate


Trecutul porți nu are, spre regret,                                                               

Atât de mult vrei să te-întorci, ades

Lucruri uitate să-atingi, să ierți –

La timp – pe oamenii ce nu i-ai înțeles…

Pe cei, ce-n suflet au lăsat o urmă;

Cei ce s-au stins și s-au aprins în stele;

Ieri, dăruiau iubire, azi – lumină,

Urmărindu-ne cu grijă între vreme…

Regret că la trecut nu am cheiță,

Cu timpul nicidecum nu mă-nțeleg,

El zboară dincolo de orice iță,

Cât mi-aș dori de viitor să-l leg…

(SV, 24 iulie 2020)

Ce-a fost – a fost. O pagină trăită – a trecut și – redată între timp. Nu am regrete, nu am voie. Poate doar, tângesc după unele momente de-atunci. Când se putea liniștit, fără să te gândești la nimicuri, să pleci în orice republică la odihnă și, în același timp, să nu te simți o străină printre străini. Azi, ca să pleci undeva, ai nevoie de viză, de pașaport, de timp îndelungat pentru acte. Este greu să te adaptezi la atâtea schimbări…

În general, nu-mi place, atunci când despre epoca sovietică se vorbește extrem de urât. Pentru că eu am trăit în acea, probabil nici pe departe ideală, perioadă. Și-acel care pune linie și discriminează absolut tot ce s-a întâmplat atunci, taie și tot ce-a fost bun în viața mea. Dar, am avut și clipe frumoase, am muncit cinstit și eram mândri cu ceea ce facem. Epoca a finișat. Cultura noastră, din păcate, se distruge. Au fost și atunci greutăți. Însă, oamenii erau mai sufletiști, mai amabili, nu aroganți precum azi – la tot pasul. – Fără diviziuni de naționalități, ca o singură familie. Tot ce-a fost bun în URSS, nu poate fi șters! Oamenii deștepți, totul ce-a fost bun din trecut – trebuie să lege de viitor. Fără acest lucru, nu poți dezvolta un viitor demn. Fără fundament, totul va eșua, și este sortit să se prăbușească. Vedeți și voi, ce se întâmplă în prezent. Cine astăzi beneficiază în urma conflictelor dintre fostele republici URSS? În primul rând, dușmanii țării noastre, și cu cât vor fi mai multe discordii între noi, cu atât vom fi noi mai slabi spiritual, cât și în economie. Cui trebuie, cine beneficiază? Da, ei sunt cei care fac tot posibilul pentru a distruge mentalitatea și unitatea noastră! Nu rămâne nimic sfânt, nici omenie, vedeți și voi… Oamenii nu se schimbă. Se schimbă măștile, peisajul, show-ul demnitarilor… Esența rămâne aceeași

Svetlana Vizitiu, 2020 ❤


2 comentarii

Povestea celor trei Bătrâni


O doamnă a ieșit din casa ei și a observat la terasa curții trei bătrâni cu bărbi albe lungi. Nu i-a recunoscut și a întrebat:

  • Probabil, nu ne cunoaștem, dar dacă sunteți flămânzi, vă poftesc în casă să vă servesc cu ceva de mâncare
  • Dar soțul e acasă?
  • Nu, nu este, – a răspuns femeia
  • Atunci nu putem întra, – au spus ei.

Seara, când soțul s-a întors acasă, ea i-a povestit despre cele întâmplate.

  • Du-te și le spune că sunt acasă și învită-I în casă! – a spus soțul.

Femeia a mers la bătrâni și i-a invitat din nou.

  • Nu putem întra toți împreună în casă, – au răspuns ei
  • De ce? – Femeia era surprinsă.

Unul dintre bătrâni a explicat:

  • Numele lui e Bogăția, – a arătat el la unul dintre prieteni, și a adăugat arătând la altul: – Iar acesta-i e Norocul. Și pe mine – mă cheamă Dragostea. – După ce a adăugat:
  • Acum du-te acasă și vorbește cu soțul tău, pe care dintre noi doriți să vedeți în casa voastră!

Femeia a mers și i-a povestit soțului cele auzite. Iar soțul a fost foarte mulțumit.

  • Ce bine!, – a spus el, – Dacă trebuie să facem o alegere, atunci să fie Bogăția. Să între și să ne îmbogățească casa!

Însă, soția a ripostat:

  • Dragul meu, și de ce să nu invităm Norocul? Fiica lor auzi discuția din colț dintre părinții ei și a alergat la ei cu propunerea sa:
  • Părinți, dar nu e mai bine să invităm Dragostea? În cele din urmă, atunci în casa noastră va domni iubirea!
  • Hai, să fim de acord cu fetița noastră, – a spus soțul soției sale. – Du-te și roagă Dragostea să fie oaspetele nostru.

Femeia a ieșit și a întrebat de cei trei bătrâni:

  • Care din voi e Dragostea? Întră în casă și fii oaspetele nostru!

Bătrânul cu numele Dragostea a mers în direcția casei. Ceilalți bătrâni l-au urmat.
Surprinsă, femeia i-a întrebat pe Bogăție și Noroc:

  • Eu am invitat doar Dragostea, și voi, unde mergeți?

Bătrânii au răspuns:

  • Dacă ați fi invitat Bogăția sau Norocul, ceilalți doi dintre noi ar fi rămas afară, dar deoarece ați invitat Dragostea, unde merge ea, o urmăm și noi mereu. Unde există Iubire, întotdeauna există Bogăție și Noroc!
  • Gata povestea! ❤

Eu nu cunosc drumurile spre succes. Dar știu bine care e drumul spre eșec: e dorința de a plăcea tuturor și, lupta pentru acest pas îți poate strica viața. Nu te alerta, nu alerga după succes, după fericire, – doar găsește-ți un locușor unde le poți realiza! Și fericirea te va găsi singură. Dar, pasul spre fericire, spre succesul tău, – constă în dezvoltarea maximă a tuturor abilităților tale.

Dacă nu muncești pentru visul tău, numaidecât altcineva te va angaja să lucrezi… pentru visul lui… Pentru a afla atitudinea oamenilor față de tine, povestește-le despre visurile și planurile tale. Cel, care te urăște în sinea lui, va critica pornirile tale. Cel, care îți dorește numai bine, te va ajuta și îți va spune cum să reușești mai bine. Cu dragoste.

Să știi că nu există logică feminină sau masculină, există doar pricepere, sau incapacitatea – de a gândi corect. Apelează la oamenii inteligenți, la experiența lor pentru a acumula propria ta experiență de viață! Îndrăznește – să reușești! Și, vei reuși! Iar pentru părinți un sfat bun: Cea mai bună investiție este în educația copiilor noștri! De aici, rezultă impactul culturii și a economiei în țară! Doamne ajută!

  • Unde există Iubire, întotdeauna există Bogăție și Noroc!
  • Svetlana Vizitiu, iulie, 2020 ❤


5 comentarii

Un bărbat face întotdeauna ce vrea


Vis-a-vis de mine – stă genul opus. E semnul principal că eu, în principiu, aș putea păcătui. Umblă în blugi și svitere de varia culori, are 50 de ani, e artist plastic, și când mi-e urât, îmi cântă cu umor din „Michelle” de The Beatles. Nu ne-am văzut suficient de mult, imediat după ce am constatat că nu vom reuși nimic. Nu am putut eu, pentru că e căsătorit, și el – pentru că atunci eu eram o femeie ideală. În urmă cu vre-o douăzeci de ani, am îndurat o despărțire cu bărbatul cărui i-am încredințat inima mea. L-am iubit și, de aceea, am decis că eu am fost motivul despărțirii, sau mai bine zis, – imperfecțiunea mea. Cine altcineva? Doar nu poți acuza pe cei care- iubești! Astfel, a apărut sindromul unei „femei perfecte”. Am fost nevoită „imediat” să devin acea Perfectă. Astfel, cu siguranță, niciun bărbat nu va fugi, fie să mă invinuiască: cine se leapădă de cei mai buni? Am spus, – am făcut-o!

Cu fiecare roman nou, îmi găseam locul care avea nevoie de schimbări tehnice și morale. Iată, aici puțin mai îngust, și aici mai jucăuș. Nu zic că eram mai urătă, aveam o siluetă de invidiat, dar capacitățile morale mă dădeau de gol. Încrederea de sine, la fel. Și, un zâmbet blând, zâmbet frumos! Deja, nu mai aveam timp să observ pe cât de bun e partenerul meu, eram preocupată de perfecțiunea mea. Să continui să mă lustruiesc până la strălucire!

Mai mult, credeam că unul dintre principalele semne ale perfecțiunii feminine este disponibilitatea de a oferi bărbatului… ceea ce dorește el în acest moment. Printre altele, acest lucru s-a reușit cu succes pentru educația mea moldovenească. La o cină cu prietenii? Desigur, dragul meu! Un sex nebanal? Fără probleme, dragul meu! Prânzul? Să ne înfometăm? Un masaj? Să provoc o isterie? Să trezesc o gelozie? Să tac din gură? Să plec la dracu și să nu te deranjez niciodată? Poftim, să semnați, să fiți fericiți!

Eram tânără, nu chiar asigurată financiar, dar talentată, preocupată de munca mea, iubeam bărbatul care mă iubea pe mine, și, plus la toate acestea, am învățat să reacționez normal la toate atacurile lui. Dar, nici asta nu mi se părea suficient. Parcă jucam un rol ca o actriță dintr-un film cu proștii…

Nu fumam, făceam sport, eram acea femeie drive plină de energie, am început să pictez, plus să descriu multe povești cu destine interesante în blog. Mai facem selfie și ne irită cearcănele nou apărute și pielea vânătă de sub ochi. Iar bărbații cred că începem să îmbatranim și… că nu mai avem chef să visăm.
Că nu mai iubim, că suntem prea alintate, că bat hormonii în noi și ne îngrășăm…

În paralel, am ajuns doar la poziția de șef de secție printre toți șefii de secție în rețea la serviciul meu mult adorat (grație șefilor mei). Oricum, datorită mesajelor de apreciere și de susținere la articolele mele, mă simțeam o femeie de succes și de flirt în același timp. De vis! Ha – ha. Însă, cu cât devii mai perfectă, cu atât mai mult enervezi bărbații!

Cântărețului meu de „Michelle”, îi plăcea alunița mea de pe umăr și ceea că eu citeam multe cărți. După câteva randevu absolut platonice, m-a învitat la weekend în afara orașului.

  • Nu. Tu ești căsătorit, – am spus eu, în gândul meu umplundu-mă cu lacrimi, pentru că îl consideram bărbatul visurilor mele.
  • Doamne, Strălucico, tu ai putea să te oprești măcar pe-o clipă, și să devii una vie?
  • Cum să devin?
  • Una vie. Să trăiești așa cum simți, dar nu așa, cum trebuie.

M-a sărutat pe obraz și gata, nu ne-am mai văzut. Până la o întâlnire întâmplătoare pe PMAN din centrul Chișinăului. Eu plecam acasă de la serviciu, și el mergea la Operă. Nu s-a schimbat de loc, era la fel de chipeș și carismatic. Și eu m-am tuns mai scurt și deja de un an am realizat că Bărbații nu au nevoie de femei ideale!

Eu tot încercam să devin mai înțeleaptă, pentru ca să nu dau de proști, să nu permit cuiva să mă mintă. Dar totul este o absolută minciună. Acțiunile unui bărbat nu depind de permisiunile unei femei! Acțiunile unui bărbat depind de spiritul lui interior, de lumea lui creată încă din cei șapte ani de-acasă! Aceasta este diferența cea mare dintre genurile opuse. Dacă femeia încearcă să se supună, bărbatul numaidecât o va domina permanent. Atunci când femeia se conformează sau se schimbă pentru a păstra liniștea într-o relație, bărbatul oricum rămâne același de la origini… Pentru că așa este el creat, până a fi educat, în mod normal, și până n-a dat chiar el de suferință.

 Încă ceva, Niciodată nu adresați cuvinte prețioase oamenilor ieftini! Nu se merită, – nu se vor schimba, cu certitudine!

Dacă el e un bou înnăscut și brusc vrea să plece, fii tu de milion de ori perfectă, el se va comporta așa cum consideră de cuviință.

Fii, tu la infinit de blândă și înțelegătoare, atunci când în suflet ți-e amar și trist, el se va comporta în cel mai dezgustător mod. Sau invers, smulge-i tu sufletul cu rădăcini, și dacă-i el cu adevărat e un om decent, va rămâne așa până la sfârșit! El oricum, în continuare, te va iubi, dacă așa a hotărât! Un bărbat face întotdeuna ce vrea!

Deodată, mi-a devenit clar că nu am avut nevoie de acești bărbați. Am avut nevoie să mă caut pe Mine! Acea tânără ființă care zeci de ani în urmă am lăsat-o cu inima mea unui derbedeu ce nu m-a iubit și nici propriul copil nu l-a recunoscut. Acea fată tânără, eu nu știu de ce am uitat-o… Eu deja de zeci de ani nu mă mai gândesc la acest bărbat, dar tângesc după inocența spiritului meu de atunci. Am avut nevoie să mă regăsesc. Am avut nevoie să umplu acest gol cu ceva și jucam rolul unei femei ideale.

Apoi scriam articole după articole despre oamenii perfecți, comunicam cu femei diferite și rămâneam surprinsă, de câte dintre noi sunt cu același destin, și câte se distrează jucand un rol ideal. Uneori, pentru toată viața.

Stop!

Nu se poate să trăiești și să nu faci greșeli! Nu se poate mereu să fii frumoasă! Nu e nevoie să înțelegi totul!

Femeie! Tu poți fi iubită cu toate erorile și prostiile din cap! Doar așa este Iubirea, și, în cele din urmă, doar astfel poți fi tu iubită! Cu adevărat!

Și, încă tensiunea asta, atunci când trebuie să te conformezi, pentru a face pe cineva să te respecte. Ca părul, Doamne ferește, să nu-ți cadă din bigudiuri. Iar rujul, să fie și el cu linii perfecte pe buze. Să te exprimi corect, și din gură, și în comentarii, ca să nu-ți sară lumea în cap apoi… Să fii tu sclipitoare și misterioasă, wow și waw! Și dacă zâmbești, să fie pentru totdeauna! Să ai mâini îngrijite, calde și moi! Să nu îmbătrânești niciodată, altfel, o dă cu chiulul la alta… Cât e de greu, dacă toate femeile se fac speciale!

Nu, nu există femei perfecte, doar cele care joacă rolul. Nici bărbaților aceste femei ideale nu le plac. Le plac cele Vii! Iată așa!

  • Te-a schimbat, – îmi spune Cântărețul de „Michelle”
  • Da, m-am tuns un pic.
  • Ba nu. Tu te-ai schimbat! Ai întâlnit pe cineva?
  • Da. Pe mine însumi…

Svetlana Vizitiu, #ViațaînFamilie, 2020 ❤


2 comentarii

Natalia Vâlcu:„Cine scrie pentru bani, slavă, eu – pentru liniște și armonie sufletească”


„În amintirea jurămintelor făcute, cine-s acei scriitori, personaje ale minţii noastre? Singure şi neputincioase?”

    La vârsta de zece ani, îi moare tatăl, după scurt timp moare și mama, și Natalia a fost înfiată de mătușa ei, o soră de-a mamei sale. Nu i-a cunoscut bine nici pe bunei, iar fratele îi povestise un caz cu ei de pe timpurile războiului hitlerist:„Aşa, precum beciul buneilor din curte avea dimensiuni mari, mai toţi vecinii veneau şi se ascundeau aici atunci când loveau bombardamentele în satul lor. Beciul există și azi, dar este într-o stare dezastruoasă, nu are cine repara…”

Natalia Valcu din Crocmaz

Plouă cu multe virgule/şi vreau să vin acasă/ să văd ce faci tu Nistrule?/ cu prea-frumoasa ta aleasă/ în nori acoperi genele salcâmului/ şi vreau să vin acasă/ să simt tânjirea drumului/ şi cărarea cu flori ce nu-i atât de deasă/ impăengeniți îmi sunt ochii/ şi vreau să vin acasă…

Copilăria Nataliei: „A fost interesantă și plină de peripeții”, căci s-a născut pe malul Nistrului și mai tot timpul îl petrecea pe acest mal jucându-se cu copiii din vecinătate. Mânca ades bătaie de la mama pentru că putea să nu mănânce de dimineață, doar să calce nisipul Nistrului toată ziulica. De atunci, ea adoră natura și tot ce-o înconjoară. Îi plăce nespus de mult să pescuiască, o pasiune moștenită de la tata, de când era mică.

O absoarbe liniștea în timpul pescuitului, atunci când Natalia reușește să lege niște rime pentru următoarele poezii asociate gândurilor sale. O fire tânără, firavă, visătoare și inocentă în suflet, Natalia greu se adaptează acestor timpuri cu inovații și tehnologii informaționale atât de rapide în mintea ei care se confruntă cu clasicul din visele sale… Mărturisește că dragostea pentru poezie i-a fost inspirată din copilărie, și prin lecturile la școala din satul ei, pe care le facea în perioada vacanțelor. În presa scrisă, a debutat în numarul 11-12, din noiembrie-decembrie 2017 al almanahului „Sud-Vest”.

Un glas cu dor cerul-nflorise

nimic de-al meu amor nu ştiusem

şi de atâta ploi cheia se-negrise

speriată de singurătate

cu uşa încuiată ramasem

cu noaptea de trei zile dorm

şi florile iubirii le culeg orfană

ele îmi spun o vrajă ai pus s-adorm

că uşa să se deschidă că o vicleană

vede cum tăcerea în câmpuri se-aruncă

ne deschide şi se-nmoaie în faţa noastră

bine ai venit – jumătatea mea din stâncă

lângă uşa mea dezbrăcată în noaptea cea albastră…” (Natalia Vâlcu)

          Natalia VÂLCU s-a născut în anul 1988, în satul Crocmaz, raionul Stefan Vodă, Republica Moldova, într-o familie de țărani Petru și Liubovi Vâlcu. Are un frate mai mare Viorel. A absolvit școala medie din sat în 2006, și în 2007 urmează studiile la Drept, Universitatea Liberă Internațională din Moldova. În 2013 obține diploma de jurist, dar lucrează temporar ca îngrijitoare de teren în satul de baștină. Mirele ei Iurie Taranenco cu care vor juca nunta la 20 decembrie 2020, este nevoit să muncească peste hotarele Moldovei ca tencuitor (pentru a agonisi ceva bani…)

Peripețiile în copilărie. O istorie aparte ar fi legată de suferința broaștelor din sat grație curiozității naive a Nataliei. Acum ea zice că „toată viaţa o să-mi cer ertare de la ele, ce să spun, eram copil, şi de fiecare dată nu luăm gândaci – rime – ca toată lumea, ci anume „colorazi”, le puneam frumuşel în cârlig. Precum luminau la soare, ademeneam broaștele cu „vraja mea” şi cât ai zice peşte, ele se agăţau sărmanele, ocăind de durere… Și eu, mândră că am mai prins o broască de culoare verde pe care apoi o demonstram, mai ales, celor care se speriau de văicăierile broaștei”.

Aventurile nu se opresc aici, Natalia avea și o colecție de cuțite și ace de la șerinzi, o făcea pe medicul, apoi pe bucătăreasă, tăia legumele/fructele, și umplea șerinjile cu apă stropind în jur. Se credea gospodină mare la casă! Era în așteptarea reacției celor surprinși și… ale broaștelor fără mișcare care se lungeau speriate deasupra apei, lucrurile ce-o amuzau mult…

Pasiunile. Natalia spune că există oamenii pe care ceilalți înţeleg foarte greu: „Mi se întâmplă şi mie astfel de situaţii, însă mă bucur că am ocupaţii pe care le ador foarte mult – compunerea poeziilor. Atunci devine indiferent ce crede lumea despre tine, și… mai uit de singurătate

Adoră să brodeze tablouri cu biser, la fel, ca pescuitul. Îngrijește și creşte florile de grădină, este preocupată de acest colorit aromat și frumos. O interesează și pirografia, legatul crucufixe-lor și al integramelor din capitolul Muzică. Alte planuri are pentru studiul Chitarei, poate fi și pianul, saxofonul… În general, adoră arta și lucrurile frumoase pe care și ea le descoperă sau creează…

Top Cărți, Lectură, recomandări de carte. Cu toată seriozitatea Natalia  recomandă cartile lui Ionel Teodoreanu, în special, romanul lui deosebit „Arca lui Noe”; „Femeia la 30 de ani” de Honore de Balzac; Pentru dezvoltare personală: „Cum să-ți faci prieteni și să devii influentde Dale Carnegie („cu toate că în ziua de azi e foarte greu să ai prieteni de suflet, multe depind de caracterul tău”); „Inteligența emoțională” de Daniel Coleman;

Pentru fete recomandă cartea care a influențat-o mult și pe ea: „Ce se întâmplă cu mine” de Susan Meredith;

O lume perfectă înseamnă respect pentru munca celui de lângă tine:

Însă, primul lucru care mi-a venit în minte a fost Respectul. Am conştientizat a câtă oră ca în societatea noastră nu există respect de „niciun fel şi pentru nimic”. Oare nu suntem învăţaţi de mici pentru acest lucru? Îmi aduc aminte foarte bine acest cuvânt cu tot ce înseamnă încă de la câţiva ani ai mei de la naștere. Mi–a fost insuflat, în mod constant, până când a devenit o parte din mine. Cu tristeţe observ zilnic că nu există respectul pentru oamenii din jur, pentru părinţi, prieteni, profesori etc. Nu există respect nici pentru lucrurile din jur, pentru munca oamenilor, pentru ceea ce avem, pentru societate, pentru oraşul în care trăim, şcoală, serviciu, educaţie, circulaţie, pietoni, animale, curăţenie, parcuri, sănătate, pentru natură, pentru spaţiul nostru sau al altora, pentru viaţă, pentru ceea ce ne oferă ea şi cel mai trist nici pentru noi. Un alt lucru care mă întristează este faptul că banul devine din ce în ce mai solicitat şi „el” – conduce o lume întreagă.  Aşa s-a întâmplat poate din propria greşeală că nu am încă nici o carte editată însă, în schimb, am gândurile puse în mintea mea călătoare cu două întrebări înaripate:

 La care încerc să răspund cu cea mai mare plăcere! Despre ce scriu? Şi de ce? Scriu despre evenimentele ce se petrec în sufletul meu. Despre suferinţe, destin, natură, iar inima mă roagă să scriu și despre dragoste, dor… Să le adun toate grămăjoară…”

Natalia Vâlcu își exprimă retrăirile, frământările de zi cu zi:„Personal, includ totul ce poate fi şi dragoste, şi natură, şi suferinţă, orice. Unii scriu pentru bani, alţii pentru a se proslăvi, iar eu scriu pentru că poezia îmi aduce liniştea şi armonia sufletească, mă purifică din toate punctele de vedere! Poezia pentru mine este ca un părinte ce-mi tratează rănile sufleteşti. Pentru mine cel mai mare dar este atunci când mă vizitează Muza. O aştept cu sufletul la gură, dar nu uit niciodată de criticile şi aprecierile prietenilor.”

Prietenii îi citesc cu drag poeziile. şi aşteaptă altele noi. Dar, prieteni… sunt puțini sau nu există decât admiratori. Natalia e în așteptarea prietenilor, a celor cu care se poate comunica liber, discuta orice lucru de suflet, e greu să fii într-o societate atât de mare și să te simți un singuratic…

Vădim Bacinski, ziarist și scriitor, membru al USM, cel care primul i-a observat talentul Nataliei Vâlcu și i-a schimbat radical viziunile despre poezie – a evidențiat: „Versurile Nataliei Vâlcu au în ele principalul – Fiorul poeziei! Ceea ce le lipseşte multora dintre cei ce scriu. S-ar cere însă de mai lucrat asupra poeziilor pe care le are scrise, multe versuri sunt supraîncărcate cu imagini şi dacă le mai descarci puţin – ele sună mult mai bine. Cam aşa în linii mari, poezia are în ea trăire, fior, nu este rece.”

„Turismul are, fără îndoială, un rol foarte important în viaţa fiecăruia dintre noi. Moldova atât de mică şi atât de diversă şi, tot odată, necunoscută străinilor, oare nu merită să fie vizionată măcar… cu paşi mărunţi?” – se întreabă Natalia. –  Intr-un final, am plăcerea să vă invit să vizitaţi punctele noastre turistice din Satul natal Crocmaz > Muzeul etnografic ce poartă numele celebrei artiste Ecaterina Malcoci; la fel Vinăria din Purcari, precum şi cea de pe teritoriul satului etc. Muzeul a fost fondat în anul 1986 cu ajutorul cetăţenilor în el puteţi admira foarte multe lucruri care la prima vedere par a nu avea nici un preţ, însă oricum atrage atenţia cercetorilor…”

Din versurile Nataliei Vâlcu:

Îngerul meu alb” „Nu pot să zic– trecu o oră Sau, poate, o veșnicie în lipsa ta. Învăț să număr după slovă, Iubesc și caut steaua mea. E crud să știu că niciodată N-oi fi în vise muza ta, Dar te aștept ca altădată Să mă topești cu vraja ta. Încerc să uit să fug prin fumul de țigară Pășind alene spre calea ta Și iau din mers acordul de chitară, Apoi zâmbind îți spun să-ți cânt ceva. Dar nu mă-mbat cu vise prea deșarte Și las chitara-n locul de cândva. Pășesc domol, atâta cât se poate Să te aud venind pe alba nea.”

Un strain” „Un străin cu gura de sete, Întoarse buzele spre plete Și citi în ochii mei regrete. Așa adormi cu fața-n palme Și strâns, în a dorului tărie, Îmi luminezi geloziile înaripate, Plecând deschis prin sufletul ce-l știe… Prin livezile albe zboara albine Și acum te rog, străine, Întoarce-mi norocul precum a fost.”

Toamna” „Aud picăturile de ploaie În frunzele dezordonate. Urmele cucului dispar în șiroaie, Dispar și nucii în ramurile-nclinate. Rezistă doar trandafirul, într-o stare neaprinsă. Flămând după soare, aplecase capul. De sus licări o nouă lumină, Însă înțelesese că îi venise timpul. …Brumele sărută văile, Toamnei nu î-i milă de nimic din ce a lăsat. Nici de tăcerea mare, neatinsă și mută, În care valurile s-au revărsat. Răsună din zorile grăbite Un cântec de cocoși, Glasurile sunt slăbite De toamna caștanilor țepoși.”

Capătul lumii” „Atât de mult fiind în căutare, La capătul lumii mă oprisem Te așteptam demult și mâna îmi întinse Rămâi… Aici, la mine, dragostea nu moare. Capăt al lumii, îți mulțumesc pentru tăcere Și pentru miresmele de tei. Ai furat o stea din vârful bolțeie. Să mă cucerești. Cu asta ămi dai putere. Cine ești tu, capăt al lumii? Un vis, o alinare, o speranță? Deseori văd cum urcă poeții pe balanță Și tot rămân tineri, în ghearele vremii.”

Cireșe” „Cireșele se coc vorbărețe Și pasul meu prinde culoare. Se laudă cu fapte mărețe, În noua lor amploare. Sub umbra cireșilor astăzi scriu, Căci mâine poate târziu să fie– Eu să nu fiu, să descriu Noua biografie. Dar, până când, admir invidioasă Cireașa agățată la ureche. Cu ea par și eu mai frumoasă, Chiar fără pereche. Mi-i jale și nu pot întoarce înapoi Culorile ce-mi încălzeau tălpile. Acuma, printre vârfuri, răsar semințe noi, Ca tu să râzi, copile…

Seara de vineri” „Seara de vineri… Catastrofă… Ninge. Stelele nu le mai văd… Nu-mi ajung cuvinte pentru înca o strofă, Dar o scriu din focul ce astăzi o să-l revăd. Iarna, cunosc ale tale dorințe: Ochii lui cu drag să-i privești… Rămii– ca o turmă de păsări, albe, îndrăznețe, Iar eu continui să istorisesc povești. Nu-i vina iernii că nu are muză Și devine mai scrit versul… Căderea săniuțelor în troiene mă amuză Și prin pădure, după lemne, îmi îndrept eu pasul.”

Surse despre Natalia Valcu:

https://www.facebook.com/natalita008

http://www.poezii.md/poezie/46001/si-vreau-sa-vin-acasa/

Svetlana Vizitiu, Impresii despre tinere talente, 2020


13 comentarii

Petru Racolta, povestea lui de povestitor


Este unul dintre cei mai urmăriți bloggeri din România, în prezent, și ca scriitor de cărți proprii editate recent. Blogul personal Petru Racolta determină discuții ample, este citit și foarte apreciat! Își privește blogul ca pe un instrument eficient de comunicare și un mijloc de promovare ale gândurilor sale. Scrie articole cu caracter personal, inspirate din viața de zi cu zi, într-o manieră unică și artistică cu poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, uneori și glume sau epigrame „dezlegate”. Scrie capitole întregi din poveștile lui ulterior editate. Blogul îi ofera și altceva decât imaginea de scriitor serios, a avut mult de suferit în urma tratamentelor pentru restabilirea sănătății sale. Pe blog comentează despre ultimele evenimente, vine cu opinii proprii despre realitatea social-politică din societate, și are cu totul alte asteptari decât ceilalti, cu atitudine serioasă pentru ceea ce scrie și gândește, e mult mai predispus sa refuze mesajul, daca nu este de acord. I-a plăcut mereu să povestească despre orice, „dar mi-e mai greu să vorbesc sau să scriu despre mine. Pentru că viața mea nu mi se pare nici pe departe la fel de interesantă precum poveștile citite pe nerăsuflate în copilărie și nici măcar ca acelea născocite de mine încă de pe băncile școlii”.

Dincolo de personalităţile din viaţa publică din România, cei mai interesanţi bloggeri sunt cei pe care încă nu-i cunoşti. Credem în puterea pe care o au mesajele de pe bloguri şi ştim că lumea ar fi mai frumoasă dacă oamenii s-ar confrunta cu condeiul în mână. Petru Racolta este cel care le spune lucrurilor pe nume!

Petru Racolta s-a născut (a. 1956) în comuna (pe atunci, acum e un orășel cochet) Seini, județul Maramureș. Poate că ar fi devenit zidar, – spune Petru, – ca tatăl și bunicul lui, așa cum a devenit și fratele lui mai mare, dar destinul a avut alte planuri pentru el. Astfel că, la numai șase luni de la naștere, a fost lovit de o poliomelită nemiloasă care l-a marcat pe viață lăsându-l cu sechele serioase la ambele picioare. Din cauză că nu se mai putea deplasa, nu a fost acceptat la școala din localitate, decât în clasa întâi. „Mama a fost cea care s-a zbătut ca o leoaică să mă înscrie la o școală specială, din Jucu de Sus, ”ca să ajung om între oameni” îmi zicea ea.”

Școala în internat nu a fost deloc ușoară, dar i-a întărit trupul și spiritul pentru viața grea care îl aștepta. Însă principalul avantaj l-au constituit profesorii de calitate care veneau din Cluj-Napoca, pentru a le lumina mințile și a le ostoi setea de cunoaștere. Influența cea mai mare asupra lui a avut-o profesoara de limba română, Milaș Scutaru Rodica, care l-a încurajat să scrie primele poezii și apoi povestiri scurte: „Îmi amintesc că ne-am despărțit cu mare regret, la terminarea clasei a VIII-a, cu promisiunea că vom ține legătura, ceea ce nu s-a întâmplat până acum cinci ani.” Între timp, Petru a făcut o școală profesională de electrician constructor de mașini electrice (bobinator), la București, orașul în care ar fi rămas pentru totdeauna, dacă se putea. Acolo a jucat de multe ori șah în Cișmigiu, dar și în clubul ITB, alături de maeștrii și talente care aveau să se afirme așa cum ar fi putut face și el dacă nu trebuia să revină în Seini. La fel, în școala profesională a avut acces la o mașină de scris prin care a așternut o parte din prima lui poveste – ”Revolta din ogradă” -, pe care avea să o finișeze 45 de ani mai târziu, datorită blogului deschis pe WordPress.

Liceul l-a făcut la secția ”fără frecvență”, între anii 75-78 și Petru ar fi mers mai departe dacă nu se căsătorea cu o fată frumoasă care necesita toată atenția lui, din mai multe puncte de vedere. Tânjea de dorul de-a povesti ca în copilărie, când născocea povești pentru a-și adormi seara colegii de dormitor. Dar… a rămas văduv și ulterior apare internetul pentru a putea ajunge „stăpân pe o tastatură, în fața colilor albe și virtuale care așteptau să-mi revărs gândurile”.

Petru Racolta a început cu povestiri scurte și nuvele, publicate în două volume sub titlul ”Povestirile unui maramureșean” (editura Eurotip Baia Mare – 2015 -, respectiv Waldpress Timișoara – 2017), dar a scris între timp și romanul ”Planeta Paradis” – editura Excelsior. Timișoara. A urmat prima lui carte de versuri, ”Versuri pentru suflet și cuget” (poezii, epigrame, catrene, haiku) – 2019 editura Pavcon, București -, precum și un volum cu patru povestiri fantastice: ”Metamorfoza”. la aceeași editură și în același an.

„Fiecare carte publicată a reprezentat pentru mine un pas înainte în maturizarea mea de scriitor întârziat, dar cu atât mai ambiționat în a mă perfecționa și a exprima ceea ce-mi clocotea de mult în inimă și cuget. Reluarea legăturii cu fosta mea profesoară din Cluj-Napoca (membru în Uniunea Scriitorilor din România și pictoriță de un mare talent) mi-a dat un nou impuls în continuarea misiunii pe care mi-am impus-o. Unul din beneficiile acestei colaborări sper să se vadă în următorul meu roman de ficțiune: ”Fetița care visa pentru alții”, la care sper ca prefața și coperta să fie făcute de doamna Milaș Scutaru Rodica, cea căreia îi datorez atât de mult din dragostea mea pentru literatură, pentru scris. Cartea sper să apară pe la sfârșitul acestui an și să fie primită cu mult interes de cititori, dată fiind povestea atât de frumoasă și emoționantă pe care o conține și care a fost foarte apreciată pe blog.”

Mai are în lucru, la fel pe blog, o poveste interesantă cu titlul ”Pe urmele tatălui”, pe care intenționează să o termine pe la sfârșitul acestui an și să apară între coperți anul viitor. „Sănătoși să fim și să ne citim cu plăcere!”

Fragment despre tata:În ziua în care am răsărit pe această lume, tatăl meu a sădit un pom. Era prea sărac să se îmbete de fericire şi să dea de băut la prieteni şi vecini – aşa cum fac cei mai mulţi proaspeţi tătici -, dar mlădiţa de nuc o avea la îndemână. La fel a procedat la naşterea fratelui şi surorii mele. Pentru primul a plantat un prun, iar pentru mezina familiei a socotit că s-ar potrivi un măr. Cei trei pomi erau apropiaţi şi creşteau deodată cu noi. La împlinirea unei vârste ce-mi dădea posibilitatea înţelegerii, tata m-a luat de mână şi m-a dus lângă puietul de nuc. Mi-a explicat că este fratele meu geamăn, iar dacă voi avea grijă de el, şi el va avea grijă de mine. M-am bucurat de o asemenea legătură şi i-am mângâiat tulpina-i firavă, lăsându-mă îmbătat de mirosul acrişor al verdeţii sale. Vorbele părintelui nostru mi-au rămas întipărite în memorie şi cu timpul au căpătat noi valenţe, mai profunde şi realiste. Creşteam în acelaşi ritm şi, din fiinţe plăpânde şi supuse vitregiilor vremii şi vremurilor, am devenit puternici şi viguroşi. Am savurat cu recunoştinţă primele fructe ale fratelui meu vegetal şi mă adăposteam adesea sub ramurile lui răcoroase. Atunci simţeam cum frunzele-i fremătau fără nici o adiere de vânt, se aplecau spre fruntea mea fără să aibă vreo povară. Când era secetă îi ofeream apă din fântână, iar în nopţile de primăvară capricioasă, făceam câte un foc din cauciucuri uzate, pentru ca mugurii lui să nu îngheţe. Deşi aveam fraţi umani, mă simţeam atras într-un mod enigmatic şi duios de fratele meu geamăn ce vieţuia în grădină. Cu el nu puteam să mă cert niciodată şi adesea îi împărtăşeam cele mai ascunse taine, eliberându-mă de frământările adolescenţei. Era tăcut şi nu mă contrazicea niciodată, o calitate pe care nu o găseam la oamenii din jurul meu. Anii au trecut şi a trebuit să mă despart de familie, inclusiv de nucul meu. Când ne-am reîntâlnit eram amândoi maturi. El avea nenumărate ramuri încărcate cu nuci mari şi pietroase. Eu eram copleşit de emoţia revederii şi dorul de-al îmbrăţişa. Am simţit că m-a recunoscut şi foşnetul inconfundabil al frunzelor mi-a confirmat că bucuria-i reciprocă. Dulce a fost zăbava la umbra lui deasă, admirându-i pe îndelete maiestuozitatea care-l făcea vedetă printre pomii din împrejurimi. Eram mândru de el şi speram că şi el de mine. În anul în care s-a stins tata, nucul nu a dat roade. Lumea zicea că sunt ani în care pomii „se odihnesc” după atâţia ani rodnici, dar eu ştiam că fratele meu geamăn suferea alături de mine. Doar aveam acelaşi părinte, acelaşi om care ne-a însămânţat şi sădit. L-am înţeles şi ne-am consolat reciproc, petrecând multă vreme alături. După câţiva ani s-a uscat prunul cel bătrân. Nu cred că a fost o simplă coincidenţa faptul că în acelaşi an am aflat că fratele meu e grav bolnav, iar la puţină vreme a murit. Se spune că fraţii gemeni simt aceeaşi durere deodată şi uneori chiar şi viaţa lor se încheie cam deodată. Poate că această regulă e valabilă şi în cazul acesta, iar vorbele tatei nu au fost doar o metaforă. Acum, în amurgul vieţii, mă uit adesea la nucul meu şi încerc să-i ghicesc starea de sănătate. Poate că aşa îmi voi da seama dacă e cazul să mă îngrijorez, dacă ar trebui să-mi închei socotelile pe această lume. Dar fratele geamăn nu-mi dă încă nici un semn de îngrijorare, ci continuă să foşnească liniştit, mângâindu-mă cu frunzele sale înmiresmate. Atunci mă gândesc că am avut un mare noroc să am parte de o aşa familie complexă. În această eră a industrializării galopante, ce provoacă decimarea nemiloasă a pădurilor, cred că ar fi un mare ajutor dacă fiecare nou-născut ar avea cel puţin câte un frate geamăn în rândul arborilor. Dacă în loc de un trabuc şi o beţie cu prietenii, părintele i-ar oferi copilului său un sprijin natural, un pilon al vieţii ce tocmai începe. În momentele de cumpănă, când simţi că oamenii nu te mai înţeleg şi te simţi singur într-o lume stresantă şi materialistă, ai avea mereu unde să te inişteşti, un trunchi de care să te sprijini, o ramură care să te mângâie lin şi dezinteresat. Unde să te descarci de nocivitatea care-ţi afectează spiritul şi să te umpli cu energie pură şi binefăcătoare. Pentru că acel pom, acel frate, nu-ţi cere nimic, dar poate să-ţi ofere foarte multe. Trebuie doar să ştii să le primeşti, să le înţelegi şi să le apreciezi.”

#PetruRacolta a fost ani la rând finalistul concursului național „SuperBlog” din România! În 2014 am participat și eu la acest concurs, atunci l-am observat, urmărind cu interes despre tot ce scrie. Baftă îi doresc, și sănătate din tot sufletul! Doamne ajută! (#SvetlanaVizitiu, iunie 2020)

Câteva aprecieri despre Petru Racolta de la prieteni și admiratori:
Serban Ecaterina Felicitari Petru ! Apreciez foarte mult tot ce am citit de la tine ! Multa bafta in tot ceea ce faci!

Zaraza Catarig Excelent! Încă un motiv de bucurie, de mare bucurie pentru tine și toți cei ce te apreciază!!

Adriana Tîrnoveanu Om bun și talentat, perseverent, generos și neobosit! Tot respectul! Felicitări!

Floare I. Vesa „Traiesc o adevarata incantare citindu-ti randurile … Ma mandresc cu tine, si-ti doresc la cat mai multe scrieri … te imbratisez cu mare drag ”

Maria Morar Sincere felicitări domnule Petru Racolta! Pentru noi, iubitorii de carte si de frumos sunteti o bucurie imensă si eu in mod special ma mîndresc cu asemenea seinean! Respectele mele!

Surse literare: Petru Racolta

https://racoltapetru6.wordpress.com/

https://www.facebook.com/petru.racolta.5

https://racoltapetru6.wordpress.com/2020/05/19/pe-urmele-tatalui-10/

http://reteaualiterara.ning.com/profile/petruracolta

https://racoltapetru6.wordpress.com/2019/06/27/cartea-mea-de-versuri/

https://www.emag.ro/metamorfoza-petru-racolta-9786069057384/pd/D89HYBMBM/

Svetlana Vizitiu, 2020


6 comentarii

Fiicei mele Alexandra


                La Mulți ani, fiica mea!

Ai devenit deja adultă,

Și-n ochii tăi – a înțelepciunii urmă,

La fel, de ambițioasă, în zâmbet, –

Exact portretul ce mi-l fură…

E fiica Alexandra,

A mea bălaie, dragă…

  • Eu îți doresc atâta fericire

Cât Domnul e măreț și bun din fire!

Viața de loc nu e ușoară

Dictată de nevoi, să ai răbdare.

  • Să te ocolească răutatea,

Adversitatea, vremea rea!

  • Fiica mamei! Tu singură ești Mamă!

Să-ți fie ușor în viață!

Să ai în jur – doar bucurie!

Căldură-n casă plină de iubire!

                                 / 05 iunie 2020 Svetlana Vizitiu /

                      Fiicei mele

Nu fi tristă. Sunt încă alături

Lasă să vorbească că bătrână sunt…

Cu o privire blândă, fiică, te ating –

E atât de simplu, luminos și pur…

Te cuprind c-un vânt de dor.

Ce adie a frunze aromate

Fie timpul neprielnic, ori

Va veni cu o vie realitate…

Oarecum, alături eu voi fi

Veșnic public din ultimul rând.

Nu fi tristă. Vin la cer cu rugi –

  • Tu ești speranța, realizarea mea de vis!

Mama ta, mereu aproape și dincolo de nori,

Rămân…

                                 / Mama/

Fiica mea Sanda


4 comentarii

Vlad Pohilă:„Sunt un om al scrisului”


Un remarcabil lingvist, dar și strălucit publicist este Vlad Pohilă, care s-a ascuns în adâncul unei modestii rar întâlnită la noi” (Grigore Vieru)

Moartea încheie totul, pentru totdeauna, dar nu și amintirile. A plecat în eternitate un lingvist de excepție, un om al cuvântului, un publicist și un bun român Vlad Pohilă… Cât de frumos scria despre limba română și imensa ei bogăție… „A fost un bun lingvist, scriitor, traducător, publicist”, „A fost un om sincer care a promovat adevărul”, „A fost o enciclopedie vie”, îl apreciază cu respect cei care l-au cunoscut. A citit foarte mult, a ştiut să vorbească în 12 limbi, a tradus din aceste limbi şi a publicat în limba română din opera scriitorilor de bază ale acelor popoare. A cunoscut la perfecţie limba română şi ne-a învăţat şi pe noi să rostim corect vorbirea românească prin emisiuni la radio. Vor rămâne cărțile, revistele, ziarele și amintirile, și imaginile de la #BibliotecaHasdeu, cu drag și recunoștință…

Vlad Pohila si scriitoarea Dina Ciocanu la o lansare de carte BM B.P.Hasdeu (Foto S.Vizitiu)

A fost unul dintre fraţii cei mai sârguincioşi la carte. Deseori, bibliotecara din şcoală îi dădea cheile ca să răscolească prin bibliotecă, să-şi aleagă ce să citească. În clasele superioare, a câştigat un loc de frunte la olimpiada republicană de „limbă moldovenească”. Eram foarte mândri de el, când l-am văzut la televizor în momentul premierii, am plâns. Apoi, la absolvirea şcolii, în baza acelei diplome, Vlad a vrut să-şi continue studiile la facultatea de jurnalism, la Chişinău. Tata era un om foarte sever şi i-a spus: „nu!”, din cauză că eram mulţi şi greutăţile mari, iar drumul până la Chişinău era scump pentru noi. Ne-am rugat mult de tata, împreună cu sora mai mare, să-l lase să înveţe la Chişinău. Şi tata l-a lăsat”, îşi aduce aminte sora lui Galina Bobică. Apoi, povesteşte ea, când venea Vlad acasă, grămădeau copeică cu copeică ca să-i strângă măcar pentru cheltuielile de drum. Au fost o familie foarte unită şi au rămas uniţi până acum, spune sora lui Vlad Pohilă: „Uniţi, nedespărţi şi cu simţul omenesc, ne spunea tata. Şi noi ne-am străduit să fim aşa, cum ne-au învăţat părinţii. Am păstrat această legătură până acum. Ne-am ajutat între noi cu ce am putut, nu am fost indiferenţi unul faţă de altul. Vlad ne-a ajutat mult copiii noştri, pe care îi găzduia când veneau la studii în Chişinău, ori îi ajuta să se orinteze în carieră

Biblioteca Municipala B. P. Hasdeu din Chișinău:„Suntem norocoși că l-am  avut pe Vlad redactor-șef al publicației noastre, care dintr-un buletin de specialitate a transformat-o într-o revistă de cultură recunoscută în țară și străinătate.  Meritul lui Vlad a fost de a aduna în jurul revistei BiblioPolis oameni de cultură,  de a o menține calitativă, interesantă, diversă și solicitată. Alături de acest avantaj, toți cei de la BM au avut sprijin, îndemn, pildă de a scrie, a împărtăși lumii întregi ceea ce facem. Nu  obosea să învețe pe alții, să-i îndemne să scrie, să-i ajute să scrie, să-i felicite și să-i laude pentru ce au scris. Niciodată nu edulcora – dacă uneori o făcea, atunci,  pentru a încuraja. Câți bibliotecari au îndrăznit să scrie? Câți bibliotecari au scris  bine? Aproape toți. Și iarăși este meritul lui Vlad.

Exemplu pentru noi a fost capacitatea lui de muncă. Ne amintim vara trecută, o vară toridă, care ne amețea și înădușea cu zăpușeala ei, dar noi cu Vlad munceam pe rupte la publicațiile consacrate BM. Efortul a fost răscumpărat cu Marele Premiu Național pentru cele mai bune lucrări de specialitate.

Absența lui Vlad am simțit-o în iarnă, când s-a îmbolnăvit … atunci am realizat ce volum de muncă ducea Vlad pe umerii săi – practic fără Vlad  suntem ca și fără oxigen. Acum nu ne închipuim Biblioteca Municipală fără Vlad. Cred că nimeni din cei 364 de bibliotecari nu-și închipuie biblioteca fără Vlad.

Se zice că  „oamenii târăsc – nedorită greutate – povara gândurilor și a vorbelor nerostite despre semenii lor”. Oamenii vorbesc greu despre alți oameni. Dar numai nu la Vlad Pohilă se referă aceste cuvinte… mai ales când oamenii sunt de calitate, de seamă, mai ales când sunt colegii lui de breaslă, de serviciu… a scris și se bucura că i-a scos în evidență, le-a făcut publice succesele, le-a adăugat valoare… În aceasta constă  marele viciu – noblețea lui  Vlad Pohilă.

Generația mea, spunea Vlad,  este una deosebită, una de excepție dovada fiind faptul cum s-au manifestat colegii mei ulterior… Pentru el toți oamenii  sunt de excepție. A scris cu respect, cu drag de om, dar și cu drag de ceea ce a făcut și despre ceea ce reprezintă omul.

Vlad scotea în evidență, prin eseurile sale, personalități care au construit și își aduc și azi aportul la imaginea Chișinăului, la promovarea culturii, istoriei… profesiei.

            Vlad Pohilă a fost omul fără avere, dar cu multe cărți, cu multă cultură și cunoaștere –  recunoștea că este un ziarist împlinit. Omul cu mulți prieteni și mulți cititori-simpatizanți. Versetul 20, 35 [Fapte] Mai fericit este a da decât a lua este parcă expres pentru Vlad. Trimitea din bani proprii tone de cărți, reviste, ziare prietenilor din toată lumea… Oferea cu aceiași seninătate cu care scria.

Vlad avea dorințe – cărți, cărți și texte bune, voia să i se împlinească niște idealuri, voia ca toată lumea să conștientizeze că limba noastră e cea română, să nu se ascundă după limbă de stat, moldovenească, oficială etc. sau să evite … să se uite în jos când trebuie să se uite înainte…voia, parafrazând titlul unui eseu de-al lui, să dedice totul țării – și dragostea, și dorul, și durerea, și speranța.

 Pentru noi, cei de la BM, Vlad a fost ca un erou  din cărți, din cărți bune, ca și pentru toată lumea care l-a cunoscut, a fost un erou pozitiv. A fost profesorul nostru de Limba Română.(hasdeu.md)

                                   Referințe și date importante despre Vlad Pohilă de la prieteni:

Vasile Soimaru: „Vlad Pohilă și Ordinul Republicii: Unul dintr-o sută care l-a meritat pe deplin!!! (Decorat pe 31.08.1990, înmânat pe 15.10.2010) Pentru că nu l-am meritat, eu l-am refuzat și nu regret! Vlad l-a ridicat pentru că l-a meritat, dar a meritat și un apartament cu două camere ca să aibă o cărare mai largă printre munții de cărți, reviste, ziare, pe unde să treacă spre patul de dormit din garsoniera sa oferită de Primul Primar al Chișinăului postaugustist, Nicolae Costin… Dumnezeu să-i odihnească pe ambii!”

Vasile Munteanu:„Vlad Pohilă a plecat la cele veșnice cu doar câteva zile înainte de lansarea ultimului său volum intitulat „Am avut norocul să îi cunosc”. Eu am avut un mare noroc că l-am cunoscut. Dumnezeu să-l odihnească în pace…”

Vlad Țurcanu:„Dincolo de erudiția sa și de modestia lui ieșită din comun, am ținut la el pentru că m-a tratat cu o prietenie fără margini, care nu se împiedica de nici o piatră lumească.”

Constantin Oboroc:  „Atâta timp cât a putut vorbi, scrie, gândi, a făcut o muncă de rob ca să ne lumineze pe noi, basarabenii, cei care am fost umiliţi atâta timp de forţe neprietene nouă… El a stat la temelia renaşterii noastre. A fost un om care a muncit mult, a scris, a trăit. De fapt a fost un om cât o întreagă academie, cu mare dragoste de neam şi Ţară, un om citit, cult, simplu, un om de mare fineţe, modestie şi omenie. Îl ascultai cu plăcere, îl priveai cu plăcere, fiindcă era şi foarte sincer. Întotdeauna vorbea din inimă. Şi-l durea în permanenţă de starea noastră de astăzi, în care ne zbatem de 30 de ani să ne apropiem de fraţii de peste Prut şi nu reuşim.”

Istoricul Anatol Petrencu spune că trecerea în nefiinţă a lui Vlad Pohilă înseamnă o pierdere foarte mare pentru noi, basarabenii, pentru că Vlad Pohilă a fost un excelent intelectual, care a muncit conştiincios şi care ne-ar fi putut reprezenta în lume. „Vlad Pohilă nu a cercetat pur şi simplu, dar a făcut istorie. Au fost nişte riscuri mari în acele vremuri să tipăreşti clandestin un ziar în limba română şi să-l distribui”

Gheorghe Erizanu:„Vlad Pohilă, împreună cu Emil Mândâcanu și Viorel Ciubotaru, sunt autorii celebrei Scrisoarea celor 66, o scrisoare deschisă semnată de 66 de personalităţi care au cerut tranşant stoparea experimentului „limba moldoveneasc㔺i declararea limbii române drept limbă de stat. Unicul care a avut curajul s-o publice atunci a fost Anton Grăjdieru de la săptămânalul Învățământul public, în septembrie 1988. Pohilă mergea cu o foaie albă la semnatari, creând impresia că ei sunt primii. Mulți dintre ei, sub presiune sau frică, și-au retras ulterior semnăturile. Au rămas 66. E scrisoarea care a catalizat revenirea la limba română și deșteptarea națională. Mulți dintre cei care au refuzat sau și-au retras ulterior semnăturile au luat ordine și premii ale Republicii Moldova. Dar niciodată statul, care există astăzi și se numește Republica Moldova, nu și-a onorat demnitatea și nu și-a dovedit existența printr-un simplu gest de recunoaștere a curajului celor 66 de semnatari.”

Victor Moraru: „Am piedut un om care a demonstrat un model de atitudine, un moodel de dăruire cauzei naţionale. Toată viaţa sa, el a fost foarte consecvent şi hotărât în apărarea limbii române, în apărarea culturii române. Tot ceea ce a făcut a trezit o mare rezonanţă în societate. El a fost un apostol al adevărului, al luptei şi al creaţiei. Prin ceea ce a făcut, Vlad Pohilă a lăsat o pagină frumoasă în spiritualitatea noastră. Dar, cu regret, suntem nevoiţi să-l petrecem astăzi în ultimul drum, cu speranţa că ne rămân cele mai frumoase amintiri”

Mihai Ghimpu Dumnezeu să-l odihnească pe Vlad Pohilă, alături de cei mai mari oameni ai neamului nostru românesc! A fost unul din puținii oameni, care, în anii de ocupație, niciodată n-a cedat dragostea față de limba română și fată de Neamul nostru!

Iurie Hemei Pomenirea lui din neam în neam! Dumnezeu să-l odihnească! A fost un om cu suflet și inimă de aur!

Corina Zagaievschi „Lumină lină prieten DRAG. Iți mulțumesc că ai fost în viața noastră. Dumnezeu să te odihnească în pace, om onest și curajos. Tu și Virgil Zagaievschi ați fost primii care, în noiembrie 1991, pe pagina a doua a Glasului Națiunii, ați cerut, deschis, președintelui de atunci al României, Ion Iliescu, cetățenia română, declarând că patria ta este România! Cu regret, dar pleacă, unul câte unul, dintre noi adevărații patrioți ai neamului (nenea A. Ciocanu, Zava, etc.! Adâncă plecăciune ! Dumnezeu să vă odihnească în pace!”

Veronica Pirlea-Conovali „Doamne, n-am cuvinte! Si Vlad s-a dus de la noi! Acum portile raiului sunt deschise pentru toti cei care au trait curat sufleteste. Vlad, merita raiul, dar nu asa devreme. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!”

Dina Ciocanu „Răsfoiesc albumul de la evenimentul de ieri şi-mi împrospătez amintirea despre clipele frumoase de la întâlnirea cu cititorii, la care au participat persoane de valoare, căror le sunt recunoscătoare pentru că au crezut în cartea mea, au citit-o şi au găsit în suflet un loc aparte pentru ea… Vlad Pohilă e primul scriitor care a apreciat romanul meu „Fântâni fără ciutură”, ca mesaj şi limbaj, şi l-a ridicat la importanţa cuvenită. Iar despre talentul de moderator pot să zic doar că l-am admirat mereu.”

Valentina Mitrofan„Trista si duruta veste despre pierderea marelui Carturar, Om cu suflet nobil si un Patriot de seama a neamului romanesc… Lumina lina si calatorie usoara ,linistita catre stele!Domnul sa-l aiba in paza.”

Alla Tonu„Vestea m-a lovit ca un trăsnet! Nu-mi pot stăpâni lacrimile! Îi doream mult bine, îl admiram mult, speram să mai facem încă multe cărți împreună. Zbor lin către stele, Domnule Vlad Pohilă!”

Aurel Corniciuc:„A făcut mai mult pentru Limba Română decât toţi politicenii luaţi împreună!”

Ecaterina TudoracheȘi rând pe rând se duc valorile autentice”

Lidia Kulikovski:„O recomandare de carte – ultima carte a lui Vlad Pohilă. Înregistrată la apariția cărții, până la pandemie… Nu am publicat-o pentru că doream s-o fac mai scurtă către ziua de naștere a lui Vlad dar ne-am închis. N-a văzut-o, în schimb tare s-a bucurat și i-a plăcut recenzia la „Disecarea cărților” pe care am scris-o pentru BiblioPolis; va apărea în curând…”

Date biografice: Vlad Pohilă, Omul Cărții și Culturii; scriitor, publicist, lingvist și traducător s-a născut la 6 aprilie 1953 (dec. 15 mai 2020), în satul Putinești, raionul Florești. Și-a făcut studiile la Facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Chișinău, apoi a urmat cursurile de muzeistică și studiu al artelor la Moscova și și-a făcut doctorantura la Institutul de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei. A colaborat cu numeroase publicații în calitate de ziarist, a tradus peste 20 de cărți și este coautor a mai multor dicționare și enciclopedii. Redactor șef revista BiblioPolis in cadrul Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu. Organizator și moderator ale zeci și sute de evenimente culturale în Republica Molodva și România.

Autor de articole pe teme culturale (literatură, artă, învățământ, starea limbii române în R. Moldova, sociolingvistică, etnologie ș.a.), prin articole și emisiuni radiofonice de cultivarea limbii. Cultivă interviul, cronica literară, eseul, semnând numeroase materiale (inclusiv prefețe și postfețe) consacrate unor personalități marcante ale spiritualității naționale (Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Mircea Vulcănescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Aureliu Busuioc, Ion Druță, Igor Crețu, Mihai Cimpoi; lingviștii Sextil Pușcariu, Eugeniu Coșeriu, Mioara Avram, Vasile Șoimaru, S. Berejan; oamenii de artă Constantin Brâncuși, Maria Tănase, Maria Cebotari, George Enescu, Eugen Doga ș.a.) și ale celei universale. A tradus peste 20 de cărți de artă și ghiduri ale unor localități din Republica Moldova; la fel, a tradus proză scurtă, eseuri și poezii din mai multe limbi, precum și câteva romane: Torentul negru de L. Buczkowski (1986, din polonă), Domnul Ține-mi Umbrela de I. Milev (1987, din bulgară), Viața lui Omar Khayyam de frații K. și Ș. Sultanov (1989, din rusă), Cine răspândește anecdote de scriitoarea estonă Lilli Promet (2008).

În 1989, a ținut cursuri de ortografie a limbii române pentru profesorii din diferite sate și orașe ale Republicii Moldova, precum și din nordul Bucovinei (reg. Cernăuți). A predat cursuri de limbă română la Universitatea de Stat „Ion Creangă” (1995-1997), de stilistică și cultivare a limbii la Universitatea Liberă Internațională din Moldova (2004-2005). A fost prezent în topurile „Cei mai buni ziariști din R. Moldova” din 2000 și 2003. Are un fișier biobibliografic în repertoriul (catalogul) internațional Who’s who în traducere și terminologie editat de Uniunea Latină (2002). A fost laureat al săptămânalului „Literatura și arta” – pentru publicistică (2003) și pentru știință (2007). 

Cunoscutul om de cultură a fost în ultima perioadă a vieții sale și autor al rubricii „Să vorbim corect, să vorbim românește” de la Radio România Chișinău. 

A fost înmormântat pe 19 mai 2020 la Biserica Tuturor Sfinților de pe teritoriul Cimitirului Central de pe strada Armenească. La funerariile lui Vlad Pohilă au fost prezenţi intelectuali de frunte, colegi de-ai săi din multe domenii: istorici, bibliotecarii, jurnalişti, lingvişti, învăţători, profesori, etc. Toţi aceşti oameni îi poartă respectul, pentru că Vlad Pohilă, spun ei:„A făcut Istorie!” „A fost un bun lingvist, scriitor, traducător, publicist”, „A fost un om sincer care a promovat adevărul”, „A fost o enciclopedie vie”, și toate aceste calități i-au fost insuflate din copilărie în familie.

Recomandare de câteva Surse memorabile despre Vlad Pohilă și operele lui:

Mă încearcă o anumită jenă când cineva mă prezintă ca scriitor, sunt om al scrisului” (Vlad Pohilă)

#InMemoriam, #VladPohila, #BibliotecaHasdeu

#ImpresiiblogSvetlanaVizitiu


3 comentarii

O istorie de Paste


Odată-n zi de Paști, eu mi-am croit un drum, Pe șine, trenul vesel tutuia. După geam ca-n monitor câmpiile zburau. M-am sprijinit de scaun, versând în somnul lung.

Mă odihneam de griji, ele mereu prin fugă… În suflet pace, la Domnul vin cu o rugă, De sănătate, dragoste și binecuvântări, – Lumină, Doamne, trimite-ne din cer!

Se auzi un foșnet, eu ochii întredeschid: Întrase un vecin. De chipul lui, surprinsă, Nefericit și singur, așa mi s-a părut. Privea tăcut și trist în punctul lui de țintă.

Dar drumul era lung, pe Domnul întrebam, Să mă încumete, ce pot vorbi unui strain, Și am pornit eu despre vreme, peisajul de după geam, Vecinul supărat, se-nviora, tăcând…

Încetul cu încetul, vecinul răspundea, Și despre soartă brusc dori ca eu să aflu, La penitenciar a fost închis mulți ani, Familia l-a uitat; pentru un fapt teribil.

Aduse doar necazuri, de scârbă bolea mama. La ale lui scrisori nu răspundea nici tata. Și frații au uitat demult de el. Voia să-și repare viața, cu dor, păreri de rău…

Mi-a spus că a trimis o veste acasă. Că trece pe-alături de baștina lui dragă. Și dacă toți îl iartă -să-atârne de o creangă O panglică gălbuie, ca inima să-i ardă…

Ne apropiam de o curbă, acolo-i Casa lui. Vecinul palid, de teamă – nu privi… Doar eu, cu ochii-n direcția aceea, Strigam brusc fericită: „I-a uită-te, amice!”

Privi și el în geam, cu spaimă, tremurând… Sute de panglici galbeni – se prinseră-n copaci! A înțeles că-acasă e așteptat, iertat demult…

Și-au ieșit să-l întâlnească mama, frații… cu tot satul!

  • Hristos a Inviat! ❤ ❤ ❤                           

Aprilie, 2020. S. Vizitiu

 


4 comentarii

Planuri după pandemie


Atunci când totul se va termina, voi ieși și voi pleca… De fapt, am multe speranțe, planuri, idei. Voi îmbrăca o bluziță cremă cu panglici, voi ieși din casă, voi întra în Pegas și mă voi așeza la o măsuță lângă geam. Voi deschide lăptopul. Voi comanda o cafeluță spumoasă cu frișcă. Eclair, probabil, și o salată cu crevete. Voi închide lăptopul. Îmi voi bea cafeaua încet, și voi privi îndelung prin geam.

După geam, ca întotdeauna, vor păși oamenii. Mai mulți coboară din mașini, pentru a se aproviziona cu alimente din marketul de alături. Iar la ușa de întrare în holl, stă o bătrânică cu pălărie și un buchețel de flori, pe care speră cineva să-l cumpere. Ea mereu stă acolo, de câte ori trec, ea este cu diferite pălării pe cap, și cu floricele miniatiure în mâni. Pur și simplu stă, micuță cum este, zbârcită și plăcută la chip. Ca un manechin cuminte. Uneori oamenii șe milostivesc și-i întind bani, fără să ia buchețelul. Totuși avem moldoveni cu suflet, plini de compasiune…

Dar, eu șed la măsuță, și cuprind prin imagini mai multe persoane care trec pe aici. Sunt foarte diferite, precum și eu în varia stări de spirit… Ele vor fi frumos îmbrăcate în multiple lucruri vestimentare, numaidecât va fi și bătrânica în fața lor, cu pălărie și floricele de câmp… Va întra un gentleman, cu un mic reticul și ochelari. Va urca în restaurant, va privi cu aere de imperator în jur și va semnala chelnerului: „Sunt aici, am nevoie de o masă pentru două persoane”. Zece minute mai târziu va apărea o domniță într-un sacou de tweed cu coatele de piele de căprioară și se va așeza alături de „imperator”. Îi va spune:„Ah, ești un adevărat cavaler astăzi!” Vor râde împreună și vor comanda prânzul.

Eu voi sta mult timp, și voi studia ca de obicei oamenii, cerul, norii, culorile și numerele mașinuțelor, desigur și bătrinica care va pleca obosită… Până, și eu voi înțelege că e timpul.

  • Dar Tu?                                                                         

Când se va termina totul, ce vei fi?

Pentru a fi în minți sănătoase, trebuie să-ți planifici viața.

Marea, soarele, granițele deschise – acum toate acestea arată ca niște vise îndrăznețe! Fie ca cât mai curând să se realizeze, să se transforme din vise în planuri, și ca nimic să nu ne amenințe viața! Dar acum #stămAcasă până trece pandemia nenorocită cu covid19! Să fim cuminți, cum ne spune premierul, și are dreptate. Să ne inspirăm pentru ca mâine să fim fericiți, să realizăm că am trecut de grele cumpene, în fine…

Numaidecât trebuie să te asiguri măcar cu o zi dintre altele pentru sine. Să te ridici din pat oricând dorești. Să-ți bei ceaiul din mentă sau o cafea aromată. Să te plimbi încet. Să te rătăcești printre străzile preferate ale Chișinăului, acum doar în imaginație. Sau poate să petreci întreagă zi în pijamaua de flanelică, răsfoind paginile din cartea iubită ca Pe aripile vântului sau Mândrie și prejudecată… Să te bucuri de noua modă: în loc de rochie o pernă. Să te ocupi, în cele din urmă, cu ceea la ce visai demult. Ia un aparat de filmare, sau mai bine pensule și vopsele pe pânză. Să coci o plăcintă de sinestătător. Să înveți japoneza, sau primele buchii din franceză. Pur și simplu, să-ți trăiești o zi cu acea viață la care visezi. Să fii tu însuți. Pur și si simplu, să fii fericită.

De ce să apuc mâine ziua de ieri? Amprente confuze care să ne amărască? Trăiesc Azi pentru Mâine, și vouă vă recomand!

Duminica voi spune tuturor „Hristos a Înviat”. Și de fapt, El ne demonstrează că Adevărat a Înviat – în fiece zi! Sănătate și Pace în suflet! 

Svetlana Vizitiu

https://svetavizitiu.blogspot.com/2020/04/planuri-dupa-pandemie.html


6 comentarii

Rugaciunea


Femeia a încercat să se roage, dar nu-și putea aminti nicio rugăciune.

Pentru ce avea nevoie de rugăciuni, atunci când nu mai exista un sens în viața ei? Înainte. Dar, acum… Ca de obicei, totul e la momentul nepotrivit. Atunci femeia din nou s-a adresat la Dumnezeu în limba pe care o știa ea. Cu aceleași cuvinte cu care vorbea și înainte în discuții și la supărare pe El, însă abia acum… ceva s-a schimbat. Nu erau insulte și reproșuri, nu erau amenințări și blesteme în cuvintele femeii: erau înțelepciunea rănită, puritatea smereniei și… un ocean de dragoste enormă:

Doamne, eu de multe ori ți-am spus cuvinte urâte, pline de obidă. – Iartă-mă, dacă poți. Am urât viața, și pe sine, – Iartă-mă. Eu n-am putut și nu voiam să iubesc, – Iartă-mă! Nimic nu cer pentru mine, și nu există milă pentru mine, în inima mea care atât de mult timp îmi otrăvea viața.

Vreau doar să te rog: indiferent ce vei decide Tu, Doamne, să fie așa, cum dorești! Dacă este posibil, atunci îndepărtează durerea copiilor mei, și permite-mi să împărtășesc durerea lor cu a mea, căci nu există nimic mai grav pe acest pământ uman decât ca o mamă să vadă suferința copiilor ei

Mulțumesc, Doamne, că m-ai ascultat, știu că mă auzi!..

A doua zi, medicul șef anunța femeia că diagnoza anterioară nu s-a adeverit și copiii ei sunt perfect sănătoși…

  • Doamne ajută!

❤ Svetlana Vizitiu