Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


7 comentarii

Să nu spui nimănui ce răni te dor: 3 Decembrie – Ziua Persoanelor cu dizabilităţi


Copiii din curte mă ignorau, și nu mă primeau în gască lor, la fel și cei de la grădiniță nu mă doreau în jocurile lor: pentru ei eram ciudată, o maimuţă fâlfâită care nu putea scoate un sunet normal. Dar eu tot mă țineam de ei, şi ei din nou mă fugăreau, strâmbânu-mă şi arătând limba lor roză…

Mare pedeapsă e să nu simți bucuria comună, fiind printre oamenii. Eu, ca un catâr, mă înverșunam să întru în jocul lor, și nu puteam înțelege care e motivul supărării lor. Mă consideram fetiţă normală, veselă şi cuminte, precum sunt și ei, cu mare dorinţă de a se întrece cu mingea sau la loto… Nu mă doreau oricum. Le aduceam de acasă dulciuri, furam din bijuteriile mamei ca să le îmbunez inima, şi numai pentru ca ei să se joace cu mine. Mă țineam scai, şi eram geloasă că cu Ala Bala Portocala se poate juca, şi cu mine – nu… Acasă plângeam cu atâta suflet! Iată așa toată copilăria mea, ca apoi în adolescența mea să mă simt la fel de respinsă și singură… Nu se lega comunicarea, eram bucuroasă să tac, să privesc cum se joacă, doar să fiu în cercul lor, alături de ei. De astfel, m-am simțit mereu singuratică și batjocorită în societate. Acum, chiar îmi place să rămân singură, mă bucur să rămân și să trăesc cu imaginația mea unde eu sunt fericită…

Momente de ezitare, atunci când realizezi că nu ești ca toată lumea, dar ai încredere că poți fi mai bună, au continuat și atunci când am crescut mai mare, dar și la maturitate: realizezi că oamenii nu se schimbă, şi că calitățile caracteristice strict înrădăcinate de mic copil, nu dispar nici mai târziu. Rădăcinile dezvoltă alte modele mai dure în mintea ta, în interior: ele fie sunt, fie – nu… Şi – la o cumpănă de viață cu moartea, cu siguranță, apar din nou. Ca să descoperi adevărata ta înfățișare cu spiritul tău cu tot. Probabil, eu mă înfăţişez nu ca o persoană echilibrată, inteligentă, ci care s-a conformat cu pătimirile sale din viață… Dar, nu…

Într-adevăr, eu afirm ca o persoană vulnerabilă, cu o experiență de viaţă dezvoltată prin dizabilitate fizică ca lipsa de auz, cea care a cunoscut dintotdeauna ce poate simți real un invalid mereu obijduit de ceilalți, cei care nu știu cum e să fii în pielea şi situația ta, şi nu o vor simţi niciodată. Familia și prietenii care au grijă de persoane cu dizabilități, pot să te ajute, să te compătimească, dar nici ei nu vor simți adânc drama ta. Apropiații te consideră omul drag și o persoană normală, se comportă adecvat. Ei înțeleg totul… Insă, au şi ei viaţa şi problemele lor. De ce să-i judec eu. Ba niciodată! Pentru că… nici eu nu pot ”suferi” persoanele ca mine. Ele mă fac să plâng, şi eu, pur şi simplu, am obosit de durere… 

Prima mea amintire cu tăticul e dintr-o zi de iarnă la săniuș în troiene de zăpadă, Aveam patru ani, probabil. Eu, fiind foarte mică și slabă, împotmolită într-o blană de urs, îmbrobodită cu un pled fin, dar gros și cald, plus o cușmă deasupra pe cap, legată strâns cu un fular la gât și peste nas, ca să nu răcesc. Și tata cu gura-i aburindă de ger, mă lua în brațe, apoi mă stabilea bine în sanie pentru că atunci când mă pot răstogoli să nu mă lovesc, și mă ducea cu o viteză nebună prin ninsoare în soarele sclipitor de nea, și eu fericită, râdeam de spaimă și fericire. Încă nu puteam vorbi, şi atunci părinții mei au descoperit că nu aud, – de vină fiind o eroare stupidă a medicilor care m-au supradozat cu antibiotice de streptomițină! Am fost marcată pe o viață întreagă, lipsindu-mă de multe plăceri ale vieții la care au acces toţi oamenii ”normali”…

eu

De mică am realizat, că sunt în viață, că am părinți, că sunt un copil fericit cu mamă și tată pe care-i iubeam: am simtit-o în acel moment când tata mă trăgea cu săniuţa cu o viteză la maxim în ninsoarea mare în soarele strălucitor, nu știu de ce, dar e prima ce am memorizat din senzaţiile mele de copil… Apoi, părinții mei se cuprindeau în bucătăria de pe strada ”Sciorșa, 6”, din or. Florești, într-o garsonieră pe care tata abia a primit-o de la serviciu: una fără veceu și baie, dar – a fost primul nostru locaș fericit, în care ne simțeam stăpâni cu acte. Surioara mea încă nu se născuse, eu mă cățăram în brațele părinților, – ambii mă sărutau, și tata mă dădea cu ”huța” atât de vioi pe genunchii lui, că mâina mea stângă a trosnit brusc, și ei speriați m-au dus la urgență. Acolo medicul mi-a bandajat strâns brațul cu tifon, și apoi, noi toți fericiți că n-a fost nevoie de gips, am mers acasă! Am simţit că sunt şi pot fi iubită!

În curtea noastră mare cu vecini era un cucoș mare și rău, cam la nivelul meu de înălțime a celor cinci ani: că eram ca o prichinduță. Mă speriase groaznic: eu fugeam de scăpăra pământul, și cucoşul – după mine să mă ciupească. Am rămas șocată și mult timp mă temeam să merg chiar și la veceul de afară. Am tăcut sau mă bâlbâiam mult timp, or, nu știam cum să le explic părinților despre frica de acest cucoș, dar mama a aflat și i-a spus tatălui… Nu știu , probabil că cucoșul a dispărut, nu știu… Cert, că stăpânul lui se certa cu toți din ogradă, și timp îndelungat îl lăsa să zburde liber să sară la vecini, sau poate încă nu dorea să pape răcituri. Spaima de cucoș m-a marcat pe multă vreme, astfel că nu eram sănătoasă la cap şi săream la bătaie la toţi care mă obijduiau.

Părinților îmi era rușine să recunosc că nimeni nu mă iubește acolo, printre străini. Apoi, am realizat, că dacă vrei să obții ceva, trebuie să te lupți, chiar și pentru scurt timp, atâta timp cât se topea bomboana în gura ”prietenei”, care apoi mă înjosea şi mă strâmba din nas. Aveam exemplu părinților mei tineri și curați la suflet, că cu oamenii trebuie să fii cuminte, răbdătoare și ascultătoare. Prin ereditate aveam mari abilităţi şi talente încă nedescoperite atunci… Am fost inocentă, modestă sau rușinoasă, tare de treabă fetiță, până când și… răbdarea mea a plesnit, asta ca urmare, când am mai crescut nițel. De la șase ani ai mei, cel care mă strâmba din nas și mă făcea fâlfâită… o lua la ”bot”, în special, au avut de suferit băieții, pe care fetele le puneau la cale să mă bată. Copiii devin răi după ce văd cum se comportă alţii în diferite circumstanţe, şi pentru că fac ceea ce văd acasă, observă totul, atitudinea părinților unul față de altul, a celor din stradă și, în special, ce văd acum la ecranele TV… Copiii observă totul, chiar și de la trei ani adulmecă și rugumă cele întâmplate, ca peste ani ani să înțeleagă real ce a fost într-adevăr… Niciun copil nu se naște rău, – răutatea se învață, se împrumută/ se dezvoltă în mediul care el crește, fie (nu) este educat…

La cinci ani mă înecam în bazinul grădiniței și – noroc, că copiii au ieșit deja din bazin, şi doar atunci educătoarea a observat lipsa mea și a reușit să mă scoată din apă, ridicându-mă de braț. În aceste clipe de cumpănă, atunci când mă înecam, a reușit să mă minuneze un Soare frumos dintr-un tunel care mă ademenea spre fericirea raiului, și era atât de sclipitor și frumos, că nu știam ce să fac, să mă supăr sau nu pe educătoarea pentru că nu m-a lăsat să văd finalul? Pe parcursul anilor am înțeles, ce a fost într-adevăr, și de ce educătoarea speriată nu le-a spus nimic părinților… Am realizat, că toată familia Vizitiu și Sinchevici (din partea mamei) se rugau permanent pentru mine, o știu cu siguranță, pentru că și acum simt că miracole care se întâmplă, atunci când ai credință în Dumnezeu…

Iar eu fiind primul lor copil, prima fetiță scumpă și adorabilă, firavă și bolnăvicioasă, cum să nu mă iubească? Astfel, ar trebui să gândească oricare părinte pentru copilul lor, și la supărare ambele părţi să înveţe să ceară iertare… În primul rând de la sine, pentru a realiza care-i vina fiecăruia…

Cred eu, atunci când stai de vorbă cu Domnul, spunând Tatăl Nostru, El Îmi spune, ”dacă te ierți tu, Te iert și Eu”… Îmi știu păcatele și încerc să mă iert, în primul rând… Toată viața m-am simțit în siguranță grație părinților Vasile și Teodora Vizitiu, prin puterea rugăciunii pentru noi, copiii lor! Real, fiind ocrotită și ferită de pericole. Atunci când apar problemele și alte cumpene de viață, am fost mereu salvată mulțumită părinților, surorii mele, oamenilor dragi, prietenii, care prin rugă, gândul și faptele lor cu credință în Dumnezeu, m-au făcut să mă simt în siguranță, și cu stăpânire de sine. În copilărie atunci când în perioada sovietică ironizam ateic icoanele, – ei cu un al șaptelea simț, probabil, au știut că timpul le va aranja pe toate la locul lor, și eu voi prinde la minte, fără să-mi impună mult învățămintele, or să mă mustreze dur, ținând cont și sperând că voi deveni o persoană inteligentă, voi izbuti să ajung o luptătoare, și să mă feresc de sinestătător de oameni furioși și de faptele lor rele… Nu știu, dacă așa credeau și părinții cei străini din curte, care-și fereau odraslele lor de prezența mea atunci când apăream la joacă ”la cuibul cu nisip”, și mă considerau nebună și ironizau în fața părinților mei: ”Vom vedea unde va ajunge ”copchilul” vostru”…

”Să nu spui nimănui ce dureri te dor”… Eu consider că am izbutit, dar voi? ❤

SV

P.S. De ziua persoanelor cu dizabilităţi strigaţi mai tare! Cel surd va auzi, cel mut va vorbi! Real.

Zilnic trecem prin aceleaşi locuri, pe lângă aceiaşi oameni, cu gândurile în mii de direcţii şi nu vedem nimic în jur! În goană nebună după supraveţuire, uităm de acei mai simpli, defavorizaţi, – persoane cu dizabilităţi, cei care ne iubesc necondiţionat şi speră să ne amintim de ei! Şi nu doar de ”Ziua” lor sărbătorită în mod ”legal”. Să nu uităm de cei mai sărmani, mai vulnerabili ca noi! Azi, e ziua persoanelor cu dizabilităţi! – cine se aminteşte în mod normal? Da, statul… Se consideră ca statul formează cei aleşi de noi, de popor… Când vom înţelege, că Statul suntem Noi???
Să le facem viaţa uşoară, dăruindu-le nu doar speranţe, un zâmbet, o vorbă bună, o mâncare caldă în această zi! – Să le oferim o Atitudine, o Atenţie în continuare! să le oferim locuri de muncă, salarii şi pensii normale pentru un trai decent şi tratament normal, astfel, ca în această zi să mulţumeasacă şi ei acestui Stat minciunos, în prezent. Pentru ei e mai mult decât suficient! Şi sunt mulţi: bunicii, părinţii şi copii noştri, vecinii noştri, prietenii tineri şi în vârstă, – toţi cei care acum sunt sunt lângă noi! Niciodată nu poţi şti, când dă nevoia peste tine! Doamne ajută-i!

Reclame


4 comentarii

Ce mai ai tu de făcut?


Atunci când vii la serviciu, în cazul meu într-o bibliotecă: optimistă și cu mare speranță să-ți faci o carieră reușită și începi să activezi cu energie fiind o fetiță inocentă și nu chiar pricepută în domeniu, acea care aranjează mesele cu plăcinte și cafea în săli, face statistică, încarcă și introduce zi cu zi cărțile pe rafturi, chiar dacă fetița pe parcurs pare să fi devenit ”vedetă”, să schimbi psihologia oamenilor care au văzut-o aducând cafeaua, aranjând și târând cărțile de pe rafturi la cititori și înapoi, este foarte și foarte dificil, mai ales la moldoveni. Am vrut, pur și simplu, să nu fiu mereu privită de sus și tratată ca o fetiță cu nevoi speciale, ci ca o persoană care știe să facă ceva util, iar cu timpul mulțumită pentru profesionalismul datorat anilor de experiență, și – uneori ascultată pentru ideile și sugestiile în domeniu… Pentru mine sunt importante conținutul și poveștile pe care le scriu în blog. Le scriu astăzi, și imediat cineva le citește și se inspiră din ele, fie împarte spiritul ivit cu apropiații săi.

Eu sunt acea persoană generoasă care scrie, filmează, distribuie, promovează, și care cu plăcere informează utilizatorii. Necondiționat! Nu am timp să mă plictisesc. Uneori, mi-e dor de atmosfera timpurilor sovietice, atunci când relațiile de familie și de prietenie erau de mare preț. Atunci când și colegii se înțelegeau unul pe altul, erau solidari, și deveneau prieteni pe o viață. Acum toate acestea s-au evaporat/destrămat, toată lumea a fugit dincolo de hotarele Moldovei, diaspora se întrunește în cluburi, iar mentalitatea oamenilor cu bunătate rămași de nevoie în țară se reduce la comentariile de pe rețele de socializare..  Monitorul și sticla TV acum sunt amicii tăi, doar ca roboței de aluminiu… Și te împaci cu aceste gânduri, pentru că nu ai încotro… Ăsta e adevărul prezent…

Cel mai teribil e când șeful nu te apreciază, îți arată spatele, te blochează sau îți spune pe șleau, ”Ce mai ai tu de făcut?” După 35 de ani de muncă și experiență în domeniu s-auzi aceasta și nu o dată, este dureros. Și după ani de rugi la șefi pentru condiții normale de muncă, și pentru un calculator performant, că de la cel vechi ai orbit și ai nevoie de operație la ochi pentru care nu ai bani… De salariu nu mai discut… Nu ai la cine te adresa, iar când dai peste cineva care pare de încredere, imediat devii dezamăgită…

Oameni buni, dar nici eu nu sunt de fier! Sănătatea nu te întreabă o vrei sau nu, și nici cea a copiilor. Vine timpul când te întrebi, ce ți-a dăruit servicul în schimbul devotamentului tău, decât nervi și boli incontinue? Ai călătorit, te-ai odihnit prin schimburi de experiență precum o fac cel puțin lunar, șefii tăi? Nu, ca de obicei. Banii promiși pentru club, semnate anual în planurile de activitate nu merg niciodată în direcția stabilită… Eu finișez proiectul meu Clubul ”Impresii din viata si carti”, și din acelaș motiv, și pentru a face o pauză pentru că am și alte proiecte de realizat, sper mult la atitudine și ajutorul adecvat din partea colegilor și protagoniștilor clubului. Facem Cartea!

Principala problemă care roiește în capul meu: ”Oare oamenii nu au obosit de toate acestea?” Într-adevăr, munca mea este necesară, sau cu mine se astupă o gaură, pentru că nu se găsește o altă perspectivă de a organiza acțiuni la nivel mai înalt? De loc nu vreau să mă impun, doar că mă simt terorizată și umilită, atunci când lucrul e lipsit de respect și cineva te lasă nedumerită, pentru că se simte ”șefă” care nu se poate împăca cu gândul că te poți ridica la ”nivelul” ei… Știu totul despre munca mea, doar că sunt un omuleț practic și îmi reduc acțiunile la fapte… De la fapte la vorbe dure, dacă e nevoie 😀

❤ Impresii din viata si carti/Blog Svetlana Vizitiu

 


7 comentarii

M-a făcut fiul să ies din casă


Cât de minunat este să fii în viaţă, în înţelegere cu oamenii dragi ţie… Niciodată nu mi-aş fi făcut griji pentru mine sau vârsta mea, dacă ştiam că voi fi în continuare iubită, la fel şi eu pe cineva. Trecutul învaţă să apreciem prezentul, şi n-aş dori să-l stric cu grjile pentru viitor, dar acest gând vine odată cu anii, precum şi înţelepciunea odată cu experienţa… Noroc de tinerii care ascultă şi învaţă de la părinţi. Și e mai mare norocul atunci când lucrurile iau o întorsătură precum în povestea de mai jos… – Trăieşte fiecare zi şi bucură-te de ea! 

Este istoria unei familiei cu nevoi speciale, precum se cuvine de spus corect. Mama îşi educă singură copilul, este demult divorţată, fiul atunci nu avea nici trei ani. Ea are o dizabiltate fizică, neobservată de un ochi neatent. Fiul are 15 ani, mama – 36, lucrează redactor la Casa Presei. În ultimul timp, viaţa ei s-a transformat într-un iad. Dacă până în clasa a şaptea fiul învăţa bine, acum au apărut note de patru-cinci. Mai rău, ea dorea numai un lucru: ca Ilie să termine nouă clase, să obţină măcar o meserie! Invitaţii constante la şcoală, cu discuţii în care profesoara îi reproşa direct şi fără ceremonii, în prezenţa colegilor, care nici ei nu scăpau ocazia de a-i relata faptele urâte ale fiului, încă şi despre rezultatele slabe în studii. Deprimată, iritată, ea mergea acasă simţindu-se complet lipsită de putere pentru a putea schimba ceva. Acuzaţiile şi notaţiile ei, fiul supărat le asculta în tăcere. Temele pentru acasă, în continuare nu le învăţa, şi nici prin casă nu ajuta deloc. Iată şi astăzi ea a venit acasă, iar în odaie din nou – o dezordine totală. În dimineaţa când pleca la muncă, i-a ordonat cu stricteţe să cureţe prin odaie după ce va veni de la şcoală…

Punând ţigaia pe aragaz, mama obosită şi fără dorinţă a început să strângă prin casă. Ştergând praful, brusc a observat că lipseşte vaza de cristal, dăruită cândva de o amică la ziua ei de naştere. Ea a înţepenit de spaimă: este un lucru de valoare, nu are aşa bani pentru a procura alta. Nu cumva fiul ei a scos-o din casă şi a vândut-o? Gânduri îngrozitoare una după alta mişunau în capul ei. Nu demult l-a văzut cu nişte băieţi dubioşi. La întrebarea ei, cine sunt, fiul a mormăit ceva neclar, iar pe faţa lui se citea:”Nu e treaba ta!”

”Sunt dependenţi de droguri!” – i-a tăiat-o creierul. O, Doamne fereşte! Iată cine l-au făcut să vândă vaza! El singur nu putea s-o facă! El nu este aşa! Dacă şi el fumează iarbă? Sau, mai rău?.. Mama s-a repezit să coboare pe scări. În curte era deja întuneric, pe stradă se observau rarii trecători grăbiţi acasă. Încet, ea a revenit acasă. ”Sunt singură de vină” – şi-a spus în gând. Singură! În toate. El demult nu se simte bine acasă, cu toate strigătele şi învăţămintele ei. Chiar şi dimineaţa îl trezeşte ţipând. Şi – cu serile! Toată seara strigă la el!

– Fiule, scumpul meu, ei şi cu ce mamă nefericită te-ai pricopsit tu! – A plâns mult timp. Apoi, a prins să cureţe cu grijă prin casă, pur şi simplu, să stea aşa mâhnită – nu mai avea putere…

Ştergând frigiderul, a dat peste o revistă. A tras-o… S-a auzit un sunet sfâşietor de sticlă spartă. Acum a văzut că erau fragmentele vezei recent dispărute.

’’A spart-o… A spart-o! – brusc şi-a dat seama ea şi a izbucnit din nou în plâns. De data asta de bucurie. Deci, vaza a fost spartă întâmplător, şi nu a dus-o nicăieri, – a ascuns-o. Şi iată acum, Prostuţul nu vine acasă, i-e frică! De odată a îngheţat, – nu, nu era el prost. Mama şi-a imaginat cum ar fi să vadă ea vaza spartă cu furia ei interminabilă… A oftat cu greu şi a pornit să prepare cina. A pus-o pe masă, a întins şerveţelele, a aşezat farfuriile.

Fiul a venit la miezul nopţii. A întrat şi s-a oprit în tăcere la uşă. Mama se repezi spre el. ’’Ilicuţă meu, dar unde ai stat aşa de mult? Te-am aşteptat şi m-am epuizat de griji şi frică pentru tine. Ai îngheţat? I-a luat mâinile reci, i le-a încălzit în ale sale, i-a sărutat obrazul – şi a spus ’’Du-te, spală mâinile. Am pregătit mâncarea ta preferată’’. Neînţelegând nimic, fiul a mers să spele mâinile. Apoi, a pornit spre bucătărie, dar ea a spus:’’Am pus masa în salon’’

Fiul a pornit spre salonul, unde de data aceasta totul parcă era deosebit de curat, îngrijit, frumos, s-a aşezat la masă. ’’Mănâncă, fiule!’’ – auzi el vocea blândă a mamei sale. El deja a uitat când mama i se adresa astfel. S-a aşezat, aplecând capul, fără să atingă nimic. ’’Ce-i cu tine, fiule?’’

  • Am spart vaza, – a spus el cu vocea tremurândă.
  • Ştiu, micule. Nu-i nimic. Totul se strică odata şi odată.

Dintr-o dată, aplecându-se peste masă, fiul a izbucnit în plâns. Mama s-a apropiat de el, l-a cuprins de umeri şi a pornit să plângă şi ea. Când s-au liniştit, ea a spus:

Iartâ-mă, fiule! Strig la tine, mă cert. Mi-e greu, scumpul meu. Crezi că eu nu văd că nu eşti îmbrăcat la fel ca colegii tăi? Că nu-ţi pot procura abonamente la bazin sau antrenamente?.. Sunt obosită, muncesc mult, aduc lucrul şi acasă. Iartă-mă, mai mult nu te voi certa niciodată!

Au cinat în tăcere. La fel, au mers la culcare. Dimineaţa, nu a mai fost nevoită să-l trezească. S-a ridicat singur. Petrecându-l la şcoală, ea pentru prima dată a rostit nu ’’vezi la mine!’’, ci l-a sărutat pe obraz spunând:’’Ei, bine, pân-diseară!’’

Seara , când a venit acasă, a dat peste podeaua spălată, şi cină pregătită de fiul ei – a prăjit cartofii…

De-atunci, ea şi-a interzis în general, să discute cu el despre şcoală, despre notele primite. Dacă chiar ea este îngrozită de frecvenţele rare la şcoală, atunci ce simte copilul ei? Şi când fiul i-a spus brusc că va urma clasa a zecea, mama nu şi-a arătat îndoiala. Într-o zi, pe-ascuns, s-a uitat în agenda lui şcolară – fiul nu avea niciun patru sau cinci…

❤ Svetlana Vizitiu, Impresii