Tata spunea că familia oferă totul. Cu siguranță, e adevărat. Dar mai era ceva în el. Caracterul. Tata era creat din acel material, din care sunt făcuți mareșalii. A făcut marina la Sevastopol, dar avea un caracter de amiral! Un caracter absolut invincibil, de neînduplecat. Credincios, și convingător, niciodată nu se îndoia de sine, și nu se poclonea în fața nimănui. Nu se adapta, și nu a căutat beneficii trecătoare… Era un Lider, a avut distincții de la stat, premii onorabile și aprecieri, era o autoritate, era persoana pe care o respectau multă lume, chiar și concurenții. Nu agrea pupincuriștii, dar nu gândea de rău la oameni. Acesta-i micul secret. La toate sărbătorile sau adunările la care participau uneori sute de invitați, protagonistul principal devenea tata. Și era ades invitat, și abordat nu doar de funcționarii de stat, ci și de oamenii obișnuiți, sau de la țară, iar tata discuta la același nivel cu fiecare… În aceste încercări m-a făcut să cunosc oameni minunați, cu suflet bun, acolo unde, poate, eu nu aveam speranță. Nu vorbesc de profesionalism, vorbesc de ceva mult dincolo: să pui suflet, să ai o inimă bună.
Mare nedreptate este însăși această moarte de Covid, într-o secție de terapie intensivă la Urgență. Fără să poți să-i mai vorbești, fără să-l susții și să-l îmbrățișezi… Fără să poată să te mai audă. În singurătate și tristețe și durere și (de multe ori) înțelegând că ceva nu merge. Că plămânii nu mai au puteri, iar sângele te trădează… O moarte pe care nu o merită nimeni… Că “mai mor oamenii”, spun unii… Tăticu la sigur ar mai fi trăit. Aștepta cu nerăbdare să se întremeze, să reia munca lui la Muncești, să ne întâlnim cu familia la o masă de jubileul lui ce venea peste o lună în ianuarie 2021… Să mai discute cu strănepotul drag, la fel cu nepoții… Să mai îngrijească de mama, care acum e sleită de puteri și de dorul după tata cu care au trait împreună 60 de ani… Dar noi niciodată nu avem grijă la timp de oameni. De ce???
/30 ianuarie 1936-11 decembrie 2020/
La Clubul IVC, Biblioteca Hasdeu (2019)
Cu nepotii #Vasile_Vizitiu
Tatăl meu. Vasile Vizitiu… Taticule! Să ne ierți că nu te-am putut salva… Se pregătea să sărbătorească cei 85 de ani de la naștere și începu pregătirile. Voia să ne adune pe toți, neamurile și prietenii – la o masă cu bucate și vin bun, cu mare tam-tam. Aștepta să treacă pandemia…Atunci când ne aduna de sărbători, și de Sf. Vasile, și de ziua lui, la fel, în ianuarie, de obicei, se realiza un plin concert, cu recitaluri de urări și poezii; cântau și colindau toți, și el, și cei din jurul lui… La un coniac sau vin veritabil moldovenesc, care era preparat cândva de dânsul în „polobocul” beciului de acasă din Florești… Colecționa coniac de 25 și de 50 de ani tărie, și sticle de vin bun, fabricate în butoaiele celebrilor fabrici ca Barza albă, Divin, Cricovo, etc.
Dar, din păcate, boala și-a făcut ajustările proprii la toate planurile tatălui meu. Pe 11 decembrie, la circa ora 12 ziua, Vasile Vizitiu, a decedat… A murit în spitalul de Urgență, un stop cardiac după 30 de minute intubare, după două zile de tratament pentru coronavirus. Medicii spun că pacientul în covid nu simte apropierea morții, nici durere… Dar cred că tata a realizat-o fiind surprins de ea cu câteva clipe înainte, cine știe, de bucurie că l-a văzut pe Domnul, sau de tristețe pentru noi, familia lui îndurerată… Fratele meu l-a găsit cu ochii larg deschiși, atunci când i-a luat trupul din spital… Mă bucur doar că în acele momente, aveam luminările aprinse pentru tata, pentru că în spital nu cred că avea cine s-o facă, nici permis nu avea nimeni cu vizite… Îmi vine greu să realizez că atunci tata avea nevoie de noi, să fim alături de el, să-l ajutăm cumva, cum o făceam, de obicei, acasă… De câte ori sora mea sau mama, l-au salvat de infarct sau alte crize, acasă, dar la spital nu a reușit nimeni s-o facă…
Cu fratele Sergei Vizitiu /Minsc si sotii A. si A. Lupu
Încă, nu pot gândi la tata în timpul trecut… Lacrimile mă podidesc incontinuu… Vreau să-i văd permanent chipul, să vorbesc la el, și o fac rugându-mă, privind imaginile cu tata… Până la adâncă bătrânețe, tata a rămas un bărbat frumos și cu spiritul tânăr. Ce bine că a trăit, el a fost norocul nostru, a fost un tată de milioane, ne-a încântat pe fiecare cu firea lui omenească. A fost tatăl nostru și fiul poporului său, din părinții țărani de la Varvareuca / Florești, – era și el foarte simplu, sau obișnuit prin modul de a trăi. Un om cu coloană, corect și de suflet. Dar și mereu vesel, zâmbitor… Om de omenie, deloc indiferent pentru soarta și situația din țară, pentru istorie și pământul basarabean, și aceste lucruri se simțeau în fiecare cuvânt, prin fiecare faptă a lui…
Tăticu cu mama (Teodora Vizitiu,2017)
Realizez că și-a dat seama, că poporul nostru a fost mai puternic în trecut, și mă doare acest lucru. În prezent, oamenii și-au pierdut valorile, milioane au emigrat și… au devenit indiferenți față de ceilalți… Nu mai are nimeni nevoie de sfaturile celor bătrâni și înțelepți… Iar trecutul este ceea ce oferă putere prezentului. Astfel ar trebui să fie… Prin ceea ce a fost, un om de aur, o legendă, o amintire eternă, mândria epocii noastre, și au spus-o oamenii de valoare care deja au decedat, înaintea lui tata. – O personalitate ce a adus lumină, prin caritate și amabilitate – în orice casă a pășit… Mereu cu griji, a semănat bunătate și mândrie pentru țara lui, respect pentru generații de la mic la mare… Marinarul cu satul în suflet. A scris și cartea Lui cu același titlu: „Cu satul în suflet prin mări și oceane”. Există în viața noastră momente care par că ne dezvăluie esența. Momentele pe care ni le amintim mereu. Și cel mai important, că dragostea și înțelegerea reciprocă domnesc în suflet. Dar, uneori în viață te înșeli atât de mult și nu vrei să te urnești din cărăruța pe care te-ai rostogolit cândva! Și-apoi, deja e foarte târziu, și anii au plecat, și cine ne plăcea mult, nu mai este în viață. Ne facem concluzii în sinea sa. Iubiți și fiți iubiți… Dragă, dragă Tată! Onoare și amintire binecuvântată! Suntem orfani fără tine, tăticule!
Tati, tăticule, salut, scumpul meu. Eu privesc la cer și vorbesc la tine. Cred că mă auzi, cu siguranță, că mă auzi. Nu-mi vei răspunde niciodată, poate doar în vis…
Pe 30 ianuarie te-am putut fi omagia, ai fi implinit 85 de ani, am fi sărbătorit împreună în familie la masă mare cu bucate, să-ți cântăm, să recităm și să-ți urăm ceva frumos la fel ca întotdeauna, din toată inima… Tu și la o sută de ani ai fi fost mai tânăr ca ceilalți cu spiritul, la fel – ai fi cântat și chiar să ne aduni la frigăruie vesele…
Lacrimile mă podidesc, prietenele îmi spun să mă calmez, că ele îți fac rău acolo sus. Știu că bunul Dumnezeu nu va permite, ne va ierta pe toți și te va odihni cu cei drepți… Sănduța mereu te visează, că stați de vorbă. Îți mulțumesc că ai prevenit-o de boală, și deja își revine și ea din cumplitul Covid…
– Tată, tăticule, ce mai faci acolo? Dureros, știu că nu te mai întorci… Să mă ierți pentru toate amărăciunile care ți le-am provocat cândva, oricum, tu mereu ne-ai spus că niciodată nu te poți supăra pe noi, copiii tăi. Mama repeta mereu că ești / ai fost om de aur. De ce realizăm aceste calități mai mult după ce pierdem cei scumpi nouă? Mama uită că ai plecat, îi pare că ești în continuare în odaia ta la ecranul mare cu știrile politice sau sportive, de care mereu ai fost pasionat… Și eu cu asta mă calmez, uit pe-o clipă, și apare ceva frumos, – eu gata să te sun imediat să te bucur cu noutățile mele… Dar…
În viață nu ne mai întâlnim, doar în vis… Tată, tăticule, cum așa, dragul meu? Mereu ai fost tânăr cu spiritul, tânăr și voios în orice comunicare, chiar dacă nu întotdeauna ai fost înțeles… Mă doare că nu te mai întorci înapoi. – Iertat să fii de bunul Dumnezeu… – Greu trece timpul, și cum noi fără de tine, încredibil? Mult ne lipsești, nu mă simt în siguranță fără suportul tău moral, cu o vorbă bună…
Timpul nu tratează, doare mult. E dificil și teribil de dureros să recunoști că trupul tău e în pământul umed. De când ai plecat tot plouă, și iata acum ninge abundent… Vin zile însorite, o zi frumoasă, tu – bucuros că am venit la mormântul tău, plecându-mă-n-genunchi, mă voi ruga la tine, apoi voi spune ”pa, tăticule”, eu voi reveni… Mormântul devenise casa ta pentru noi – de-alături, Și cerul Raiul tău, Suntem aproape de iertarea Lui prin tine… Clipe de iubire, liniște și pace-n suflet.
Tată, nu fi trist, eu voi veni din nou în ospeție… Lumânarea arde dusă de vânt, amintirile și imaginile tale ne bucură, însă-mi este greu să le privesc fără să plâng… Ești viu și mereu alături de noi… ❤ Te iubim, tăticule!
La Multț ani, alături de Domnul, Tată! ❤
(#Svetlana_Vizitiu – în memoriam #Vasile Vizitiu (n. 30 ianuarie 1936 – m. 11 decembrie 2020)
E prima dată când nu ne putem bucura alături de tine, Tată…
…Mă plimb singurică pe o stradă întunecată, Vântul puternic suflă în spate, Mă gândesc, cât e viața-i de complicată, Și sunt descurajată. Am obosit de această alergătură, De veșnică agitație, de scuze… Prind stelele-n cap arzându-mi luminițe, Ca niște greierași din basme în cuvertură… Mă voi odihni o vreme, Apoi, voi pleca… Voi pleca departe, În continuare, să mă lupt pe viață… În jur am privit, Undeva, din nou în depărtare, Silueta ți-am văzut, Tu te-ai apropiat de mine, și încet ai șoptit: „Calmează-te, voi fi întotdeauna cu tine”. Cu aceste cuvinte ca cu aripile, M-ai salvat-ridicat… Niciodată, cuvintele rostite nu voi uita. Am cutreierat, și în noapte, Sub o puternică furtună, Pe aleea petricioasă, Ne-am pornit apoi acasă… La Clubul Impresii din viată și cărți, Ai devenit oaspetele cel mai apropiat! Uneori mâncam la Operă, altă dată La Plăcinte, Doamne, tată, ce dor mi-e de tine… Pare chiar și uneori, Că nu mai am pe nimeni, Cui să povestesc totul: De la obișnuitele istorii, Până la cele mai tainice povești. – Mulțumesc, dragul meu tată! Că mi-ai dăruit toate acestea. Mă ierți că te-am spus prea rar, Cât de sincer te iubesc! Bucurie în inimi, Lacrimi în ochi, La urma urmei, Au rămas frumoase amintiri…”
Tații – cei mai importanți dintre oameni, ei ne-au dăruit viață, ne-au insuflat putere, ne-au dăruit inspirație pentru a acționa și a crea. Și, fie cuvintele pe care le dedicăm lor să înflorească serile și zilele, cu un strop de iubire care există între copil și tatăl lui. Fie, dedicațiile despre tată să fie pentru copii acel izvor de inspirație, un far de acțiune care să-i direcționeze spre lumină, iubire și recunoștință. Iubiți și aveți grijă unul de altul! Dăruiți celor dragi momente frumoase nu doar în zile de sărbătoare, dar și în cele cu furtună… Pur și simplu, fiți alături.
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 