În 1970, Elveția îl înmormânta pe marele Erich Maria Remarque – scriitorul și autorul cărților: „Arcul de Triumf”, „Trei tovarăși” și ”Viață împrumutată”. Văduva, o femeie frumoasă în etate, își ascundea fața plină cu lacrimi sub un văl gros. Liniștea era ruptă de rarele izbucniri în plans. De odată, ca prin vis, pe aleea cimitirului a apărut încet un automobil negru din care a ieșit un curier și i-a înmânat văduvei un imens buchet de trandafiri și o carte de vizită. Doamna a citit cartela și a aruncat-o nervos împreună cu buchetul în tufișuri. Un reporter a ridicat cartela și citi cu voce: „Adio, iubitule. Marlene Dietrich”
Cum s-au cunoscut. Marlene și fostul ei iubit Joseph Sternberg luau cina într-un restaurant la un hotel din Veneția. Era anul 1938. La masa lor s-a apropiat un străin, frumos, îmbrăcat cu stil, și s-a prezentat: Erich Maria Remarque. Marlene i-a spus că a avut impresia că un clasic viu ar trebui să fie mai în vârstă. Îi lăudase romanul scris recent ”Pe Frontul de Vest nimic nou”, după ce Remarque a spus că romanul merită să fie scris doar de dragul acestui compliment. Marlene scoase o țigară. Remarque o aprinse cu o brichetă de aur. Curând, ei deja dansau, iar Sternberg a plecat. Remarque și Marlene Dietrich au discutat până dimineața, după ce scriitorul simți că e îndrăgostit la nebunie… Marlene, desigur era mulțumită, ea demult visa să fie inspirația cuiva. Și iată-o, acum e Muza clasicului Remarque! Ei s-au întâlnit într-un timp dificil, groaznic, atât de învrăjbit pentru amândoi. În aer plutea o ceață de plumb cu o premoniție sfidătoare a războiului, și ei atâți de frumoși și liberi, el – un burghez accentuat care colecționează tablouri și antichități, și în general, care nu trăia ca un refugiat ale cărui cărți erau arse de sistem în patria lui natală. Ambii la fel urau umbra neagră ce se apropia de patria lor, și cu groază priveau cum se schimbă oamenii în țara lor. Emigranții, boschetarii, oamenii care și-au pierdut casele. Dragostea lor era ca o disperare. Dar, ambii au fost cea mai proastă alegere unul pentru celălalt… Remarque considera succesul său scriitoricesc și onorariile uriașe o coincidență. El se credea un scriitor mediocru, și ca om – foarte departe de imaginea pe care și-o crea în sinea lui: un supermen tăcut, niciodată beat de la alcool, un războinic care mereu este de partea bunătății. Doar că Marlene îl considera o jucărie în mâinile sale, una – preferată: ea adora să tot repete abracadabrele lui politice ascuțite, îi plăcea cum arată alături de el în imaginile din ziare, în general, el era diamantul principal din suita ei hollywoodiană! Atunci când într-o zi s-au certat, Remarque scria „Mătușii Lena” din numele unui băiețel care o implora să se întoarcă la el. Un timp îndelungat ei locuiau aparte, în țări diferite: ea – în America, el – în Franța. Dar, tocmai s-a început al Doilea Război Mondial, și Europa devenise periculoasă pentru toată lumea. Atunci Marlene l-a chemat pe scriitor la ea. Remarque s-a instalat într-o casă din vecinătate, și – închidea ochii la nenumăratele trădări ale actriței, cu toate că gelozia îl împiedica să lucreze, și el insistent îi cerea mâina. Marlene însă râdea și-l refuza tot timpul. El continua să-i scrie scrisori, și ele au devenit culminante în măiestria sa scriitoricească. În aceste scrisori apărea o nouă Marlene, deloc așa cum o cunoșteau oamenii. Nu o suzetă socială rece înconjurată de-un cerc interminabil cu fani, ci ca ceva incredibil, o creatură deznădăjduită perfectă. „Aurașul meu, cu ochișorii bleumarin”. „Micuța de la patinaj! Făcătoare de bani! Te îmbraci călduros atunci când pleci de acasă? Te ocrotește cineva, îi pasă cuiva de tine? Nu-ți scoate niciodată mâinușile calde, altfel vor îngheța degetele! Suflă uneori mânușile cu căldura ta! Încă vom mai merge la cea mai mare cofetărie, și eu îți voi comanda kakao cu frișcă bătută și o tavă mare cu prăjitură de mere”.
O poveste de dragoste profund emoționantă… Au avut multe în comun, dar dragostea nefericită l-a chinuit pe Remarque până la sfârșitul vieții. Modul în care scriitorul alerga după actrița de la Hollywood, i-a rănit adânc reputația – cercul emigranților anti-fasciști, ar fi preferat să-l vadă preocupat de lucruri mai serioase și mai importante decât de „ochișorii verzi de mare”. Doar că Marlene era unicul sens al vieții lui. În 1953, Remarque a adunat tot respectul de sine într-un pumn, rămășițele care au mai rămas și s-a decis la un ultimatum: fie Marlene se mărită cu el, fie el se căsătorește cu actrița Paulette Goddard (1958), fosta soție a lui Charlie Chaplin. Dietrich din nou a râs și l-a refuzat. Viața lui în familie cu Paulette a fost tristă. Și ea se filma mult timp, și mereu pleca undeva, iar el încerca să scrie golind paharul după pahar… Odată, el a recunoscut unui prieten apropiat că nu se suportă singur pe sine atunci când este treaz, și cu atât mai mult, nu este pregătit să supună pe cineva la această tortură. Scriitorul în tot acest timp se întreba, cum de s-a întâmplat că el a întâlnit o femeie perfectă, dar a ei „dragoste murdară” i-a distrus viața. Femeile din viața lui toate erau materialiste! Remarque căsătorit cu alta, continua să-i scrie lui Marlene scrisori de dragoste! „Eu vreau să fiu alături de tine, și mai mult nu-mi trebuie nimic. Tu trebuie să știi, că eu exist. Șă nu ai frică de nimic! Trebuie să simți mereu că sunt alături de tine!” Nu se știe ce anume răspundea Marlene la scrisorile lui: nu s-au păstrat. Se spune că le-a distrus soția scriitorului. Dar fiica actriței Marlene Dietrich spunea că scrisorile lui Remarque erau udate de lacrimile ei… Mândra și frumoasa madam, pe care toți o considerau fără de suflet, plângea amarnic atunci când citea scrisorile lui…
Asemenea ghidurilor clasice, cărtea este destinată oamenilor care știu să realizeze lucrurile așa cum sunt și doresc să le îmbunătățească. Care nu caută ajutor pentru scriere, ci sunt interesați de litere și literatură, fiind curioși cu privire la modurile în care științele minții pot influența și ilumina dezvoltarea noastră personală. Oameni diferiți, gânduri și scrieri diferite. Pe toți îi unește aceeași viață, inimă, suflet… Mai pasă cuiva de stilul vieții? Viața noastră se confruntă cu o nouă amenințare din pricina ascensiunii internetului. Dacă înainte ne bucuram să răsfoim paginile unui album de familie, astăzi nu mai avem timp nici pentru imagini virtuale într-atât suntem de acaparați de tot mai noi informații pe care încercăm zi cu zi să le însușim, obosim și le dăm la o parte cu convingerea că ne vom întoarce la ele, și… nu mai revenim! E doar un exemplu. Cu cititul – mai greu… Eu cred că avem nevoie de mai multe cărți care să ne ajute să revenim câtuși de puțin la acea cultură, acel mod de trai, gând, și chiar … nostalgie: toate care să ne pună viața pe picioare, astăzi! Să ne oprim puțin si cu răbdare să învățăm să apreciem parcursul lucrurilor care ne înconjoară, în special, alături de persoanele la care ținem…
La 21 februarie, se celebrează Ziua mondială a Limbii Materne un eveniment ce promovează diversitatea culturală și lingvistică pe întreg pământ. Cu acest prilej, vin la voi cu un nou #TopCărți din colecțiile Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu: Vivat!
„E doar un fel al poetului de a sensibiliza înțelegerea relației prezentului cu cele trăite în trecut. E cunoscută obsesia fiecărui om pentru răsfoirea albumelor cu fotografii din diferiți ani. Parcă ai ieși din timp – în altă dimensiune. Un fel de vacanță… Prinși de ritmul tot mai alert al vieții, evităm să scoatem aceste efigii ale trecutului, amânându-le pentru… nu știu care duminică mai liberă, pentru mai târziu.” (Iulian Filip, din interviul cu M. Harjevschi)
O scurtă navigare prin paginile cărții vă deschide numeroase personalități din Republica Moldova care prețuiesc și promovează valorile culturale, varia scriitori, cărți cu o limbă română clară, și multe-multe lucruri utile din interviurile cu scriitorul Iulian Filip într-un lung drum/dialog folcloric cu Mariana Harjevschi, Directoarea generală a BM B.P. Hasdeu. Un volum autobiografic, ușor de citit, cu plăcere răsfoind paginile pline de istorioare din viață. Vin referințe și aprecieri de la prieteni, varia personalități despre Iulian Filip. Contează stilul cărții: În primul rând, permite cititorilor să primească mesajul fără mult efort descifrând o proză opacă, cu încredere într-o personalitate cunoscută: După ani de experiență este interesant să citești un studiu cuprinzător despre viața și activitatea a acesteia. I-a redat un șarm aparte și autoarea M. Harjevschi: din conținut reieșind că îi pasă de consecvență și acuratețe a textului, de virtuți și convingere în realitatea la care alți autori nu au acces atât de ușor. Nu în ultimul rând, stilul poetic adaugă frumusețe lumii, divulgând un caracter multilateral talentat (conducător, artist, poet, pictor, umorist etc.). O întorsătură elegantă cu remarci spirituale, metafore impresionante, cu cele mai mari plăceri ale vieții. Și, după cum observăm din câteva capitole, aceste virtuți practice ale unei scrieri care mai serioase, care pline de amuzament, – ar crea o punte pentru efortul practic de a stăpâni scrisul de calitate. Tinerii scriitori, cititorii – au ce împrumuta / învăța din experiența literară și din dezvoltarea personală a scriitorului Filip…
„Devenirea cititorului: Dintr-o carte-n altă carte / mă grăbesc deștept să cresc, / Partea mea e mai departe – / când citesc, o deslușesc: // se-mplinește printre rânduri / de citiri și recitiri, / răvășind roiuri de gânduri, / de-ntrebări și uluiri, // O uimire-uluire / cu cititul când zoresc – /aștept splendida împlinire / când voi ști să mai citesc.”
„- Cred că Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, cu impresia de scriere simplă, au dus de nas multă lume deșteaptă, dar i-au provocat/determinat pe mulți scriitori să-și revadă atitudinea față de această dimensiune – a albumelor. După ce am citit pe Marguez ( A trăi pentru a-ți povesti viața…), mi-am întărit în convingerea că o s-o fac, că o să mă apuc s-o fac – povestirea de sine. Recititrea a ce ai trăit poate duce la o investigație curioasă. Depinde cât de tare nu te temi de arheologia aceasta. Dar în doi o fi fiind mai ușor…” (Iulian Filip)
Alte surse din cuprins: Drumuri și punți poliglote – incidente și politici; Cenacluri, cluburi de creativitate, ateliere de creație; „Ziua de lucru mi-i de două veacuri”; Aniversările și înmormântările poeților; Vorbitul de bine la românii basarabeni; Editura care mă norocește cu tot felul de surprize; Modele valoroase…; Artele și dialogismul; Polivalența unui talent; Vederea Mergătorului, etc.!
Oglinzi: Orașul unde tace Dumnezeu” de Camelia RADULIAN, vol. 2. – Buc., 2016
„Ziua în care am simțit gustul zgurii / nu e cuvânt / e un om. / Poate tu. / De aceea o să-mi cumpăr mâine / încă un vis / în pântecul mamei.” (p. 69)
„Timpul ține în mine agrafe de păr / mărunțiș de răspântii / câteva dureri, / dar unde sunt, Doamne, / batistele mele de rămas-bun?” (p. 92)
Atâta profunzime și pricepere de caractere umane, greu de găsit. O scriere condițională elegantă specifică unei firi sentimentale și la fel de vulnerabilă în fața societății, uneori fără de leac, ce lasă urme adânci în suflet. Atât de pătrunzătoare versuri – cu spirit, cu dragoste de oameni, însă optimismul rămâne undeva la orizont cu vise și raze de speranțe, cu dorință de fericire, împliniri… Poeta nu este sigură și învită cititorul să deducă, fie să facă predicții la situația respectivă: Ori ești un singuratic, ori… te lupți pentru fericirea ta! Recitind versurile, da, le recitești cu plăcere: Ca și cum ai începe tratamentul împotriva unui început de depresie de care n-are scăpare nicun om pe această lume! Recomand Poezia Cameliei Radulian, – nostalgică după dragoste, atât de firavă și inexplicabil de lacromogenă, dar e lacrimă curativă, de purificare a sufletului, – acest lucru pot realiza persoanele inteligente, desigur… Dragostea. Noi o interpretăm ca pe o secvență cauză-efect: a venit, a plecat, și mai bine, ea persistă chiar dacă doare uneori… Colorată, deprimată, dar la Radulian cheia succesului e în plăcerea cauzată de cântat, orice strofă la ea e o melodie pe care chiar cititorul o poate creea… în sinea lui! Astfel că dragostea nu mai pleacă niciodată!
„Încă visăm, / dar în casa de peste drum / ne vuiește nisipul / ziarele prind pe mese, / culoarea uitării.” (p. 80)
„Dar spălați-vă pe față cu lacrimi / cum v-ați spăla cu apă neîncepută! / încă vi se chircesc picioarele, încă dinții vă cad ca mărgelele / și îmbătrâniți. / Dar trăiți.” (p. 90)
„Poezia pe care o scrie Camelia Radulian reabilitează lirismul, într-un context literar dominat de scepticisam ironic și dezabuzare. Autoarea are curajul să se caute în fiecare experiență fundamentală și în versurile care, deopotrivă, o transcriu și o transfigurează. În oglinzile ei poetice regăsim nu numai trăsăturile, gesticulația și romantismul unei individualități deja pronunțate, ci și figura noastră interioară, pe care o credeam bine ascunsă. Poezia adevarată este cea care poate deveni un revelator pentru cititor. Camelia Radulian reusește performanța.” – Daniel Cristea-Enache
„Frunza de acacia” de Zvetlana PREOTEASA. – Buc., 2015
Dramă sentimentală, psihologie dură, 380 de pagini pline de frică și suspans. Aventură, dragoste, multe nume și mister într-un volum: Un roman care se adresează în egală masură sufletului și raţiunii. Explicații, metafore, comparații, uneori alergăm după ajutor la DEX… Nu sunt atât componente ale limbii, cât cele ale rațiunii, identificând modurile în care o idee mistică poate conduce la alta în șirul gândurilor noastre… Creând imagini ca într-un film artistic, totuși înveți ceva din carte: cum să te ferești de oameni răi! „Cu greu suporta Ahmed când pe munca sa, stăpânul primea aprecierile și felicitările clienților. Se săturase, așa că, s-a hotărât să fugă cu prima ocazie ivită în cale. Destinul a vrut să-l ajute: pe când căuta blocuri de piatră, întâmplător a întâlnit o caravană, s-a luat după ea și dus a fost.”
„Când omul e flămând, ca să nu-ți dea în cap și să-ți ia mâncarea din față e bine să arunci o ciozvârtă și atunci îl liniștești și ți-l legi mai zdravăn de tine… – La ce ciozvârtă te gândești?” (din roman)
Zvetlana Preoteasa: „Nu am avut de gând să devin scriitoare, însă am fost prinsă în mrejele unei perioade glorioase din istoria Sulinei, dar şi a României. Mi-am dorit ca această carte să fie o frescă a Sulinei.“
“Prin această carte, Zvetlana Preoteasa îşi reia vocaţia sa de istoric, revitalizând o parte a istoriei Sulinei. Este o istorie vie, în care personajele renasc, sunt surprinse din diferite unghiuri în locuri diverse, iar modul de exprimare este plin de simţire artistică” (IPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului)
Cartea „Frunza de acacia” poate fi gasită și la Biblioteca Municipală din Chișinău: o donație specială din partea autoarei
„Bărbații din viața mea” de Ninela CARANFIL / Eseuri, portrete de creație, tablete, aduceri-aminte, omagieri… – Ch., 2017
Din cuprins: O actriță dragă printre oamenii dragi; Părinții, frații; Anatol Ciocanu; Liubomir Iorga; Cei dragi; Atitudini; Strict personal; Pentru urmași; Referințe și aprecieri, Iconografie.
O inteligentă percepere de oameni, impresionantă aspirație a autoarei. O manieră narativă captivantă deosebește cartea de alte cărți scrise de actori. Cu amănunte amuzante sau triste, sunt Portrete schițate de Ninela Caranfil, printre care circa 50 sunt despre bărbații din viața și activitatea ei teatrală. Fiecare portret atrage, acaparează, sunt personalități ieșite din comun – ca biografie, prin aspirațiile lor, meseriile pe care le practică. Punctul culminant al textelor adunate în carte este patriotismul, dragostea de neam și țară! Alături de portrete și confesiuni tulburătare vom descoperi: „Dumnezeu în viața mea” sau „Menirea teatrului”. Ca om al lecturii, actrița ne demonstrează abilități de critică literară, cu cea mai temeinică analiză a unor texte referitor la romane, religie sau la cărțile despre personalitătți.
„Chiar și atunci când bocește, spunea pe timpuri despre ea Ion Puiu, această actriță își râde de necazuri, de neșanse, de urât, de pasiuni. Azi mai putem adăuga că actrița Ninela Caranfil chiar și atunci când plânge, de fapt, ea râde de necazurile noastre, de neșansele noastre, de urâtul nostru și ne arată cu zâmbetul ei arhetipal drumurile cele mai largi, drumurile spre luminișuri” (Andrei Vartic)
Niciodată tristă, artistă a poporului Ninela Caranfil totuși se simte deranjată de unele probleme din societatea noastră: „Alte măşti, aceeaşi piesă, vorba lui Mihai Eminescu. Mă deranjează dedublarea oamenilor, duplicitatea. Nu mai ştii când omul e sincer şi când minte.”
Editată la Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu, cartea o găsiți în orice filială a BM.
„Iubirea de Viață, Țară, Baștină și Neam” de Ion PERCIUN. – Ch.; – Rezina, 2018
„Pe când filozofii cei cu apă-n gură tac, ei tare mai vor filozofi să rămână”… Un volum despre Basarabia. De dincolo de Nistru și de dincolo de Tisa… Nu avem multe cărți care reflectă atâta respect pentru țara natală, din care tinerii să absorbe acest sentiment. Acest volum sper să-i trezească, sa-i cultive patriotismul veritabil… Cele 337 de pagini ale volumului cuprind proză, versuri şi o iconografie ilustrată „Baștina și băștinașii”, despre oameni îndrăgostiți de limba, istoria și cultura românească.. Apariția cărții în mare măsură se datorează mecenatului Eugen Statnic, născut în anul 1929 la Pripiceni-Răzeși, județul Orhei, în familia parohului bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din localitate, satul care este şi baştina autorului Ion Perciun. Din cuprinsul cărții: Iubirea de viață, de țară (imaginații filozofice); Povestea cuvântului; Povestea Limbii; Povestea Omului; Versuri, Colinde aromâne; Personalitățile locale, etc.
„Multstimatul Nicolae Sulac a numit hărnicia drept principala trăsătură a neamului nostru. Alții adaugă – patriotismul. Un patriotism, ași zice, de un colorit local”; „…Marea parte din moldoveni habar nu au de istoria multilateralăa poporului nostru, obârșia și locul lui în istoria europeană, pentru că nici la școală, nici la facultate, n-au fost familiarizați cu aceste cunoștințe, iar propaganda sovietică și cea promovată ani de zile de sursele pro-estice de informare în masă și-au făcut foarte bine lucrarea.”; „Numai tu, popor cuminte, / Numai tu mai ești în stare / Să ridici din adâncime / Adevărul sfânt și mare.” (fragmente din carte)
Adolescentul merge după soare: Ghid de dezvolatre personală / Diana Ștefăneț, Lucia Bâtcă, Olesea Raru. / coord.; ȘTEFĂNEȚ, Diana. – S. n. 2016
„Nu considera ceea ce faci o povară. Cu o atitudine pozitivă o poți transforma într-o activitate plăcută”. Formarea personalităţii armonioase, receptive la schimbări, capabile să se integreze dinamic într-o societate contemporană devine o cerinţă a timpului, actuală pentru procesul de învăţământ. Psihologii subliniază că adolescenţii sunt caracterizaţi de următoarele trăsături care par adultului deviante, dar care sunt normale la această vârstă: refuzul autorităţii paternale, agresivitate, imaturitate afectivă, frustrare, lipsă de responsabilitate şi sensibilitate excesivă faţă de inluenţele exercitate de anturaj. „Fii optimist, ce beneficii ai putea avea dacă te vei gândi mereu la un final negativ?” Identitatea şi viitorul adolescenţilor sunt determinate de bunăstarea lor emoţională şi spirituală. Adolescentul redescoperă lumea, datorită posibilităţilor sale de interpretare şi este intens preocupat de propriul său destin. Este etapa în care intervin îndelungate şi intense meditaţii asupra valorilor. Se elaborează un sens de viaţă şi dobândeşte contururi concepţia despre lume şi viaţă. Conştiinţa de sine se adânceşte mult, sporesc eforturile de autocunoaştere şi autoproiectare… „Concentrează-te pe valori, nu pe dorința de a fi perfect”. Dedicat adolescenților, studiul ne invită într-o călătorie în lumea marilor căutări de sine, marilor aspirații și metamorfoze interioare, propune soluționarea cu succes a problemelor de vârstă și gestionarea stărilor afective e necesară cunoașterea profundă a vârstei, precum și aplicarea unui șir de tehnici și metode concrete, pe care ni le oferă autorii. Un ghid foarte util, se recomandă tuturor care tind spre autocunoaștere și dezvoltare personală.
„Abordarea depresiei și a anxietății. Dacă simți anxietate, ești mereu trist, atunci nu aștepta trecerea anilor pentru a apela la un ajutor specializat. Este mult mai ușor de rezolvat problema când este în fazele incipiente, decât în stadiile tardive.” –
”Și tu, putoare ordinară, ce ai de gând să miști azi? – Vă mulțumesc că existați! Mă motivați în tot ceea ce fac.”
Tot ceea ce i s-a întâmplat în viață, sau a generat Andrei Țigănaș cu mâna lui, a avut un sens și o logică:”Fără puzzle-ul pe care l-am construit în aproape 33 de ani (vârstă spirituală) nu aș fi ajuns aici.”
Un model de înțelepciune, de inteligență, plin de energie, se avântă în muncă cu o deosebită plăcere, cu un har minunat de a comunica cu oamenii, de altfel nici regrete n-are, totul merge ca și cum ar fi după voința lui. Are noroc de o familie cu oameni pasionați: părinții cu foarte multă personalitate, dedicați și profesioniști de la care învață foarte mult în continuare. Și chiar acum, la Cluj, soția lui Corina trage tare cu Jazz in the Park 2018: un eveniment muncit care aduce valoare multă în oraș… Când s-au cunoscut, erau colegi de serviciu și participau la aniversarea de 50 de ani de Radio Cluj. A dansat primul vals cu soția în urmă cu zece ani: are emoții în continuare pentru că curând ea îi va naște primul lor baby! În timpul valsului DJ-ul petrecerii, Merca Marius, a strigat la microfon:” Țigănaș, e vals, nu tango!” Amintiri frumoase, prezentul la fel, și Andrei rămâne același soț iubitor și fidel, precum și un flăcău foarte vesel și amuzant, încă și motivat să schimbe lumea.
În dragoste trece prin etape și se reinventează periodic. Dragostea pentru soția lui, de exemplu. Ea a arătat într-un fel în 2008 când a cunoscut-o, alt fel în 2011 când l-a urmat într-o lungă călătorie în Spania, și mai alt fel în 2014 când a acceptat să-i fie nevastă și cu totul altfel acum când poartă în pântece un copil. ”Sunt texturi și niveluri diferite de dragoste pe care le descoperi în unghiuri variate. Dragostea e un sentiment viu, un perpetuum mobile.”
”Sunt ”sculptor de voci”. Trăsnită meserie. 🙂 Mai precis, îi ajut pe oameni să aibă o dicție mai bună, voce lucrată și plăcută, să aibă competențele necesare care îi transformă în buni oratori. Țin cursuri și sesiuni 1 la 1 on-line. Îmi revărs aici experiența de 13 ani din radio, televiziune, actorie, prezentări publice, de la catedră și din advertising. Toate etapele din cariera mea m-au pregătit pentru meseria pe care o fac acum. Cu noua mea meserie simt că mi-am găsit rostul. Viziunea mea e o comunitate de oameni care transmit energie, încredere și pasiune atunci când vorbesc. Oamenii carismatici, buni oratori devin lideri, iar liderii atrag resurse și trezesc oamenii.”
Face la propriile lui traininguri combinații inedite între Sirtaky și bătuta pe loc:”Este evident că „talentul” meu dă pe afară în aceste condiții… Când îi văd pe toți cât de consecvenți și serioși sunt în tot ceea ce fac, îmi pun, mereu, tradiționala întrebare:”E ca și cum dacă nu ești manechin poți să te îmbraci liniștit în zdrențe”
La București, în aceste clipe, tatăl său își încheie mandatul de președinte al Ordinul Arhitecților din România. Se termină opt ani în care a muncit foarte serios și Andrei zice că a făcut diferența. Are și un frate student la medicină:”E un tip foarte bătăios care a ales să nu stea deoparte, ci să se implice în proiecte studențești. Își cere drepturile cu voce tare, inteligent și documentat. Nu i-a fost frică nici să meargă în Parlament și să se ia la trântă cu aleșii într-o speță legată de educație.” De maică-sa nu spune nimic:”Se promovează singură pe Facebook, bloguri, cărți, interviuri și alte cele.” E vorba despre celebra Otilia Țîgănaș, medic, bloggeriță, și, apropos, a fost recent protagonistă a Clubului ”Impresii din viață și cărți” desfășurat în incinta Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu din Chișinău.
Bunicii din partea mamei sunt basarabeni refugiați. Bunica s-a născut în Cetatea Albă, iar bunicul care e încă în viață, provine din cunoscuta comună Tatarbunar în care a avut loc o răscoală țărănească în anii ’20 (sec.XX) Bunica lui, rusoaică, s-a născut Svetlana Bondarenco și a murit Stela Chiran. Și-a schimbat prenumele dintr-un motiv practic. După refugiul la Arad mai nimeni nu putea să o strige corect. Vecinii și prietenii ardeleni îi stâlceau numele de fiecare dată când o chemau. Îi spuneau ba „Zeclana”, ba „Ză-vetlana”. O deranja profund lucrul ăsta, așa că și-a ales un nume ușor de pronunțat în vestul României: Stela.
Bunicul e român, medic veterinar, fiu de notar. Este autorul celui mai bun pește la saramură din univers. Nicio cherhana de pe malul mării nu îl poate egala. Tot el l-a învățat pe Andrei să înoate, să meargă cu bicicleta și să asculte muzică simfonică. Pe ceilalți bunici, părinții tatălui, nu i-a văzut niciodată. Au murit înainte ca el să se naște și au rămas doar pozele.
”Știu doar că bunicul Țigănaș a fost la Cluj coleg de liceu și clasă cu actorul Florin Piersic”. Pe bunica Țigănaș o chema Corina, exact ca pe soția lui Andrei. L-a marcat coincidența. Tatăl lui Andrei locuiește în apartamentul în care ei au trăit, casa lui părintească:”Când pășesc acolo simt prezența bunicilor într-un mod interesant. Mi-aș fi dorit să îmi imaginez cum sunau vocile lor, dar nu există înregistrări audio sau video cu ei.”
Andrei a absolvit la Arad același liceu pe care l-a urmat bunicul lui, cel care face pește la saramură. Studiile universitare le-a făcut la Cluj, la Universitatea Babes Bolyai, Facultatea de Administrație Publică. Are un doctorat în marketing tot la Cluj, la Universitatea Tehnică.
Meseriile părinților sunt interesante, dar nu pentru Andrei. Nu a simțit atracție nici pentru planșele trase în tuș, nici pentru halatul alb sau stetoscop:”Pe mine mă atrăgea de mic meseria bunicii mele”. Svetlana (Stela), a fost profesoară de biologie la un liceu până în 1989 când s-a pensionat.
”Simțeam că nu e ceva mai frumos pe lumea asta decât să întri la oră și să conduci elevii spre un nou capitol sau să primești flori de recunoștință la final de an când se cântă Gaudeamus Igitur. Ca elev am avut patru dascăli transformaționali care nu mai sunt printre noi. La trei dintre ei am mers la înmormântare, deși mi-am dat agenda peste cap și a trebuit să conduc mașina sute de kilometri pentru asta. Când un dascăl mișcă și trezește ceva în tine îl urmezi până la capătul drumului. Nu ai scuze.”
Revenind la părinți. Tatăl l-a învățat pe Andrei să gândească și să simtă ca un sportiv de performanță. Este consilierul lui cel mai valoros în afaceri, carieră și decizii rationale:”Dacă am ajunge parteneri de afaceri cred că i-am scoate din piață și pe Doland Trump și pe Warren Buffett sau Steve Jobs. Simt că asta se va întâmpla într-o zi, dar mai avem etape de parcurs până acolo”.
Mama Otilia l-a învățat să se bucure de viață: să mănânce bine, să danseze deși are ”două picioare stângi”, să îi producă clipe, momente care nu se uită. A fost consilierul cel mai important de fiecare dată când Andrei a fost dezamăgit, a suferit din dragoste sau s-a simțit trădat. A știut să-l pună pe picioare:”Astăzi nu prea mai apelez la ”serviciile” ei de terapeut. Sunt însurat, aștept un copil, am o carieră care merge, deci motivele pentru care eram cândva nefericit au dispărut unul după celălalt”…
Este o ființă auditivă, și muzica joacă un rol foarte important. În copilărie asculta Jazz, în studenție Rock progresiv, iar acum – muzică electronică bună: Lounge, Drum and bass, Trip hop… A practicat până la un punct arte marțiale: karate, judo, aikido. Astăzi practică regulat antrenamente funcționale, cele cu greutatea propriului corp: tracțiuni la bară, flexări de genunchi, sărituri etc.
Citește zilnic, dar s-a îndepărtat de beletristică și mai mult s-a apropiat de economie, dezvoltare personală, marketing, comunicare.
Cărțile care l-au marcat:”Start with why”, Simon Sinek; ”Esențialismul”, Greg McKeown; ”Organizația reinventată”, Frederic Laloux; ”Cel mai bogat om din Babilon”, George S. Clason. La capitolul plăceri nevinovate am să introduc și cartea ”Suge-o Ramona” de Andrei Ciobanu pentru că nu sunt puritan. Dacă e să scap o înjurătură birjărească sau o poveste deocheată cu sex le spun pe amândouă așa cum trebuie, în versiune necenzurată. ”Nu sunt Irina Margareta Nistor ca să traduc ”go fuck yourself you piece of shit”, cu „du-te naibii, măi năzdrăvanule”.”
”Am artiști în familie. Mândru să fiu progenitură de poet (despre mama Otilia Țigănaș). Cred că „Pastel Jilav” e una dintre poeziile cele mai reușite. Asta sau „Mongolul Călare”. Nu știu încă… Atunci când ai prieteni scriitori tu sau ai tăi devin rapid personaje de carte. Ăsta e un privilegiu mai tare chiar decât secretara personală, aghiotantul sau mașina cu șofer. De exemplu, în romanul Macelaria Kennedy – Radu Țuculescu apare, printre altele, doctorița Otilia, medic la țară. Bine, eu nu de aia recomand cartea. Aș zice s-o citiți pentru ca Radu e cool.”
În decembrie 2012, Andrei Ţigănaş şi-a lansat propria carte „Criza în publicitate”.
Zâmbete – În fiecare zi. O zi fără zâmbet e o zi pierdută pe care nu o mai recuperezi niciodată.
Întâmplări amuzante: ”La ora de desen, în clasele primare, Andrei a trebuit să picteze în acuarelă un peisaj de primăvară. A pictat soarele în negru, cerul maro și iarba în bleumarin pentru că nu mai avea culori destule și nici nu a știut să ceară. Învățătoarea lui a crezut că trece prin ceva derapaje emoționale:”S-a interesat personal dacă nu cumva la mine în familie se petrec ceva dezastre care mă dezechilibrează.”
”Sunt la universitate in biroul meu de acolo. Pe coridor, un grup de „studenti” politehnisti astepta un curs in fata usii unui anume amfiteatru. „Intelectuali” de marca fiind, acestia emit o serie de sunete care ma trimit cu gândul la Animal Planet. Asijderea, imi aduc aminte cu drag de copilaria petrecută la tara cand cireada de bovine pleca dimineața spre pasune”
Politica și ce ar face ca să schimbe atitudinea în societate:
”E normal ca instituțiile să nu meargă așa cum vrem. – spune Andrei. – Simpla denumire de „Stat”, participiul verbului „a sta”, înseamnă zăbovire, repaos, inactivitate. Cum ar fi ca totalitatea instituțiilor/autorităților publice să poarte denumirea de „mișcă”?”
”Nu m-aș lupta steril și inutil cu prezentul. Aș construi viitorul atât de bine până la stadiul în care prezentul devine vechi și demodat, iar oamenii din jur vin și îmbrățișează viitorul meu.
Concret, eu nu am stat să mă cert cu Ministrul Educației că în școlile din România copiii nu sunt învățați să vorbească. Nu m-am luat la trântă cu Ministrul Muncii ca să-l conving să introducă ore de dicție pentru managerii din companii.”
”Pe mine mă enervează că toate evenimentele astea îmi perturbă munca: îmi slăbesc ritmul şi productivitatea. Referendum nereferendum, țara asta o scoate la capăt numai dacă eu, tu şi fiecare în parte ne vom face treaba la standardele calitative cerute cu grija reală de a aduce plusvaloare în societate”… ”Am votat:- integritate / bun simț / muncă / performanțe/ modestie / implicare / altruism/ internationalism/ simplitate/ mentalitate vestică / democrație. Îmi pare rău că nu mi-am putut convinge întreaga familie să susțină același proiect ca și mine. Suntem indivizi și gândim diferit. Respect asta. Știu, însă, că gândurile cu care am intrat în cabină sunt gândurile generației mele. Am foarte mare încredere în „millenialși”. Ei vor schimba oricum țara asta. Indiferent de rezultat. Putem amâna modernizarea țării, dar s-o evităm… niciodată!”
”Inevitabil vârsta, avântul, elanul, consumul de presă internaţională, călătoriile şi şederile „pe afară”, încrederea mai mare în privat şi mai mică în stat ne-au format un anumit mod de a privi lucrurile. Nu-i judec însă nici pe cei care gândesc şi simt altfel. Încerc să-i înţeleg şi să empatizez cu ei. Sunt tot români şi trebuie să găsim cu ei acele valori care ne unesc.”
Tatăl Șerban Țîgănaș, președintele Ordinului Arhitecților din România, despre care fiul spune că e ”unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care îi cunosc”, după ce a distribuit un filmuleț cu argumente că ”Sistemul se bazează pe inerția și lehamitea voastră față de politică. Cu cât e participarea mai scăzută la vot, cu atât vor avea mai mult de câștigat oligarhia marilor partide, confictele de interese și nepăsarea lor față de doleanțe civice și sociale, așa cum s-a întâmplat până acum.”
”Tot părintele îi vrea bine copilului” – replica mamei lui. Otilia Tiganas n-ar dori ca fiul să între în politică:”Andrei, baiatu’ mamei, mai bine trafic de tigari netimbrate, (prin vama la sârbi desigur, da nici la unguri nu-i rau), decat cariera politica. E mai cinstit!” )
”Din doi oameni inteligenți nu avea cum să iasă decât un tip super ca tine” – spun cei care-i cunosc familia.
Pasiunile lui Andrei sunt Oamenii și felul în care ei comunică. Pentru asta muncește.
Vine și cu unele Sugestii de bază pentru tineri:
Nu stați cu ochii în telefonul mobil atunci când umblați pe stradă. Riscați să nu vedeți viața și oamenii.
Întrebați-vă ce ați face dacă ați mai avea o zi de trăit și faceți chestia aia, nu amânați.
Uitați-vă la sloganul companiei Nike: Just Do It. Ăla e secretul.
Și-a făcut o firmă și oferă pe cont propriu cursuri care te ajută să fii un orator mai bun:”Spre mine vin acum oameni tineri și maturi, directori și executanți, vorbitori în public și contabili. E tot sloganul ăla de la Nike în spate: Just Do It.”
”Ofer consultații deși nu sunt medic. Eu lucrez cu altfel de dureri pe care îmi propun să le vindec: durerea din voce și din felul în care vorbești. Dacă faci public speaking, vinzi, comunici cu clienții și contează prestanța ta atunci „cu o dicție toți suntem datori”.
”Un program excelent, dacă vrei să-ți îmbunătățești dicția și prestația atunci când ții un discurs. Îl recomand cu mare încredere pe Andrei Tiganas pentru că derulează programe utile și cu rezultate vizibile.”
”Obișnuiesc să spun că vocea este amprenta noastră unică cu care călătorim prin viață. Așa că, de ce nu am pune-o cu totul în valoare? Andrei Tiganas e omul potrivit în acest sens. Atent la fiecare voce, implicat și dedicat să scoată tot ce e mai bun, nu se lasă până nu aduce o transformare. Bună. Recomand cu mare încredere! – Cristina Varo
Despre Prieteni. ”Nu sunt mulți, dar buni. Lucrez foarte mult cu oamenii, mă conectez ușor cu ei, dar caut, de multe ori, solitudine și intimitate. Simt că doar în liniște mi se declanșează gânduri profunde din care se degajă, mai departe, proiecte mari. Am învățat că prietenia e o relație pe care trebuie să o recontractezi periodic. Relația e ca o plantă pe care ar trebui să o uzi și întreții periodic pentru ca ea să nu se veștejească.”
Studiile: A absolvit Colegiul Național ”Moise Nicoară” din Arad în 2004. Profilul pe care l-a urmat a fost filologie, limba franceză intensiv. A avut sala de clasă la etajul 1 cu vedere spre strada Nicolae Bălcescu. Era fix ultimul rând de geamuri cu obloane din lemn care se închideau pe dinăuntru. Imediat după cele trei geamuri, aripa clădirii continua, în partea dreaptă, cu poarta prin care elevii ieșeau încolonați din curtea interioară ca să plece la terenul de sport de pe bulevardul Dragalina.
”Când eram elev în clasele primare, bunicul meu se oprea cu mine de mână exact sub acele trei geamuri cu obloane interioare de lemn. Mi le arăta cu degetul și îmi spunea că acolo a învățat el în perioada de după cel de-al doilea război mondial. A urmat profilul literar, echivalentul de azi al lui „filo”. În acea vreme, „Moise Nicoară” era doar liceu de băieți. Bunicul îmi povestea despre costumul pe care îl purta ca elev, banderola cu „L.M.N.” pe care și-o ținea legată de braț și carnetul de note în care semnau personalități ale vremii pe care el, bunicul, le-a văzut la catedră. Mai târziu a ajus să-mi spună lungi citate în latină pe care le învățase de la dirigintele său, profesorul Voștinariu, pe care mi-l pomenea.”
Iată de ce a ales să devină elev la ”Moise Nicoară”. A asociat de mic acest liceu cu tradiția, continuitatea, eleganța și elita:”Pentru mine, ”Moise Nicoară” e un brand de care am rămas atașat sufletește.”
Cel mai important cadou pe care l-a primit în spatele celor trei geamuri cu obloane a fost încrederea în sine. ”În anul 2000 am venit ca un copil timid, inhibat, cu ambiții mici și rezultate mediocre în catalogul din clasa a noua semestrul unu. În 2004 am plecat la Cluj ca un tânăr dezghețat, încrezător, cu aptitudini teatrale ”antrenate” în trupa Amifran și în festivalurile liceului, o medie generală bună, un bac ok, sete de carieră și multe, multe ambiții.” Astăzi este ”sculptor de voci”, o meserie pe care a creat-o singur. ”Concret, ajut oameni de afaceri, de vânzări, manageri și profesioniști din industrii diferite să comunice cât mai convingător: să aibă o dicție mai bună, o voce puternică și plăcută. Am ajuns aici după o lungă pribegie în care m-am căutat pe mine: în radio, televiziune, agenții de publicitate și la catedră. Acum cred că m-am găsit. În paralel, conduc la Cluj o asociație profesională a oamenilor de comunicare și marketing. Mi-am întemeiat o familie așa cum mi-am dorit. Ce mai vreau acum când am atâtea motive să fiu împlinit? Multe mai vreau pentru că aici, la Moise Nicoară, am învățat, în primul rând, să îmi doresc să vreau mereu mai mult de la mine.”
Destinații turistice:”Îmi place marea și e singurul lucru care îmi lipsește în Cluj, orașul în care trăiesc. Am umblat mult prin Europa și puțin prin Asia. Călătoria care m-a marcat cel mai mult rămâne cea din Israel, iar orașul din Europa care mi s-a lipit de suflet e Barcelona. Am locuit scurte perioade în Olanda (Rotterdam) și Spania (Leon). Drumul cu trenul dintre Malmo și Copenhaga e de vis.”
Expresii înțelepte a lea Țigănaș:
”Orizontul înseamnă infinitate, perspectivă, clarviziune”
”De aia e splendidă ființa umană ca fiecare exponent al ei poate vedea altfel exact acelasi peisaj. Totusi, eu zic ca in mare avem cam aceeleasi pareri, contradictiile sunt nu atat la idei, la teme cat la proportia lor in text”.
‘’Îmi sunt simpatici domnii/doamnele în vârstă care ţi se adresează cu „dumneata” şi folosesc multe arhaisme în limba română: „a zămisli”, „a chivernisi”, „recameu”, „servantă”, „ibovnică” împănându-şi totodată zicerile cu multe franţuzisme: „coup de foudre” sau româno-franţuzisme: „trei zile la rând nu am băut decât „jus d’orange”. Peste toate, substantivele care fac pluralul în „ţii” se transformă în „ţiuni” ca pe timpul lui Titu Maiorescu: „atribuţiuni”, „condiţiuni”…’’
”M-am săturat de birocrație! Toată ziua bună plimb și intorc hârtii de pe o parte pe alta cum întoarce țăranul paiele ca să nu se umezească. Fac zeci de drumuri dintr-un birou in altul, dintr-un ghiseu în celalalt, de la o secrctară acra, grețoasă, cu permanent și curul mare la alta. Sunt sastisit, imi vine sa vars. E cineva amabil sa ma degreveze de jegul asta de activitati mărunte și pe deplin inutile care mă abat de la esential și de la tot ceea ce contează?”
‘’Bărbaţii care se dau pe ei cu aproape un tub de spray sau se „stropesc” cu cantităţi industriale de after shave (indiferent de aromă) sunt: ţărani, ghiolbani, parveniţi, drogherii etc. Aici e clar, s-a încetăţenit ideea foarte bine. Cum sunt însă gagicile cărora le simt dulcegăria de parfum de la aproape 50 de metri distanţă?’’
”Sunt republican în toata regula dar faăeam presa într-o vreme si nu suport jurnalismul prost”
”Dar nu ramâi dator la replică. Trebuie sa te bagi în politică. Acolo poti sa duci mai multi oameni pe calea dreapta, sa-i orientezi corect (dar fara finalizare! lasa-i asa cu coaiele vinete sa vedem cum se comporta)
”Cred că e important să gândim CONSTRUCTIV atunci când dezamăgirile vin. E greu, dar se poate… Și să nu uităm! Trebuie să solicităm permanent o confirmare din partea publicului: „Adevăraaaaaaaaaaat?”
În ziua sa de naştere, pictorita Elvira Cemortan-Voloşin s-a bucurat de un eveniment deosebit, organizat la Ambasada Azerbaidjan din Chișinău. E vorba și de lansarea catalogului «Arta Moldovei in sustinerea Pacii si a integritatii nationale» (vezi, aici) în susținerea personalităților de artă. Momentul inedit al evenimentului a fost, acel fapt, că cei care s-au prezentat prin lansări de catalog, de tablouri, felicitări, defilări excepționale cu modele în straie și baticuri azere, cafea de la Stukalloff etc, au dat dovadă că artiștii sunt promovați în continuare, de prieteni și admiratori. Evenimentul a fost organizat, în special, în promovarea artiștilor plastici, cu sprijinul Clubului INNER WHEEL Elit Chisinau Europea, și a celor cărora le place creația Elvirei Cemortan-Voloșin. Prin catalog s-au evidențiat artiști plastici și designeri cu creații de modele, mai mult cei care cooperează în acest domeniu. La eveniment au venit cu felicitări Monica Babuc, Ministrul Culturii Republicii Moldova, Ambasadorul Azerbaidjan Namic Alyev, deputată a primului parlament RM Ludmila Scalnîi etc. Activitatea s-a încheiat cu urări La Mulţi Ani, toţi cei prezenţi, cântând şi aplaudându-i pe invitați și pe pictorița omagiară, asaltată cu urări de bine și frumoase buchete de flori, care mulţumea cu zâmbetul ei neobosit.
Elvira Cemortan-Volosineste membră a Uniunii Artiștilor Vizuali din Republica Moldova și România, fondatoare și șefă a Centrului Cultural ARTELIT din Republica Moldova. Ea a participat la circa 150 de expoziții în Republica Moldova și în străinătate. Elvira Cemortan-Volosin a inaugurat peste 30 de expoziții personale. Începându-și activitatea în 2004, este implicată în organizarea de simpozioane, conferințe și tabere de creație.
Expoziții nenumărate, constând în mai multe picturi de artă modernă intitulată Universul Femeilor- vin să exprime în limbaj plastic viziunea autoarei asupra complexității sufletului femeilor; o gamă largă de sentimente și stări de spirit, precum și mai multe roluri feminine expresive. În picturile ei se regăsește complexitatea lumii interioare a femeilor, inclusiv conceptul de speranță, dreptul la viață, maternitate, contemplare, doliu, etc.
Elvira Cemortan-Volosin, autoare a zeci de lucrări de artă deosebite, cu o imagine ce valorează cât o mie de cuvinte, un deosebit univers color al vieții umane, reflectat în picturi.
Elvira Cemortan-Volosin, (n. 20 aprilie 1965), face parte din generația artiștilor vizuali aparținând muvetelor de artă modernă și contemporană. A absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Frumoase din Chișinău și practică pictura șevalet, tapiserie, batic și ilustrație de carte./S. Vizitiu/
„Президент Общественной Палаты Молдовы об открытии вернисажа „Художники Молдовы”): „Искусство спасет мир. Искренне верю в эту истину. Именно поэтому Общественная Палата Молдовы одним из приоритетных направлений своей деятельности избрала поддержку всех видов искусств. Художники, скульпторы, дизайнеры, представившие сегодня свои работы на вернисаже «Художники Молдовы в поддержку территориальной целостности Азербайджана», организованном в Посольстве Азербайджана в республике Молдова, своими работами демонстрируют прежде всего, поддержку дружественному государству Азербайджан, уважение культурных и духовных ценностей, уважение суверенитета и восхищение достижениями этой страны. Как один из организаторов мероприятия, хочу высказать слова благодарности Чрезвычайному и Полномочному Послу Азербайджана в Молдове Намику Алиеву за представленную возможность провести вернисаж в резиденции Посольства Азербайджана. Особую благодарность выражаю Натаван Макили-Алиевой за поддержку и помощь в организации вернисажа . Министерство культуры Молдовы, лично министра Монику Бабук благодарю за активную государственную позицию , устремлённую к территориальной целостности и суверенитету стран, и в первую очередь, нашей страны и дружественного нам Азербайджана . Культурный центр ARTELIT, , Bronze Elite – за активное участие в организации и реализации данного проекта, а так же выражения мнения , которое проявляется не только в искусстве, но и в деятельности данных структур. Особое внимание хочу уделить „FS Agency” SRL,под руководством Натальи Рахмистрюк , салону-ателье ELENARIBINA . Желание выразить поддержку дружественному Азербайджану, матерям, женам и сестрам азербайджанских солдат и офицеров, вдохновило руководителей и дизайнеров к созданию уникальной авторской коллекции азербайджанских платков Kelageya. Шелковые платки расписаны элементами картин знаменитой молдавской художницы Эльвиры Чемортан-Волошин. Представляя данную коллекцию, авторы демонстрируют свою солидарность Азербайджану и его справедливому стремлению восстановить территориальную целостность своей страны.”Аurelia Grigoriu
„Timp de câteva luni sau poate ani te concentrezi asupra vieţii unui personaj, asumându-ţi o altă viaţă. Şi când s-a sfârşit „jocul”, viaţa acestuia, cu bucuriile şi durerile lui, rămâi gol, trist şi rătăcit. Ai trăit o viaţă pe care ai ştiut-o de la bun început din scenariu… Acum trebuie s-o trăieşti pe a ta, mult prea necunoscută, adevărată şi adesea încurcată.”
A venit în lumea filmului, vesel ca un cântec, atrăgând imediat atenţia asupra măiestriei artei sale, altruismului lăuntric şi bunătăţii mărinimoase. Precum şi personajul din povestea ceea a lui Ion Creangă, care, revenind la baştină după 25 de ani de slujbă pentru ţar, fără să-şi dea seama, a impresionat Însuşi bunul Dumnezeu şi Sfântul Petru, atunci când s-a despărţit de ultimele două ruble, dăruindu-le fără regrete cerşetorilor vagabonzi… Astfel, în 1967, începuse cariera cinematografică a luiMihai Volontir, actor al Teatrului Dramatic ”Vasile Alecsandri” din Bălţi. Rolurile sale se înscriu firesc în şirul valorilor culturii noastre, stârnesc emoţii, admiraţie. A creat chipuri ce rămân în memoria spectatorilor şi de care s-a bucurat mereu, iar în clipele grele – le-a inspirat încrederea în viitor. Împlinind vârsta de 75 de ani, cunoscutul actor Mihai Volontir a consacrat circa jumătate de secol teatrului bălţean, pe a cărui scenă lucrează chiar de la fondare. Dragostea pentru film îl stimulează pe actor în a lua, pieptiş, treaptă cu treaptă, scara succesului. A realizat mai mult de 120 de roluri în teatru şi în film. Din 1984 este Artist al Poporului, mai târziu devine unul dintre primii cavaleri ai Ordinului Republicii. Vine pe lume la 9 martie 1934, dinspre părţile Hligenilor, Şoldăneşti, judeţul Orhei, având la ureche păsările cerului şi vuietul pădurii, căci taică-său ţinea canton la o margine de codru. Era micuţ când fratele Nicu l-a învăţat călăria, de atunci are o predilecţie deosebită pentru cai. A văzut cu ochi de copil războiul sângeros, a simţit foametea nemiloasă. Adolescent fiind, a lucrat la cariera din Rabnita, ziua scotea piatră, seara încărca var în vagoane. A văzut cu ochii săi şi deportarea basarabenilor, a auzit plânsul copiilor smulşi din braţele părinţilor şi duşi în Siberii geroase. A făcut şcoala în Orhei, ulterior instruind şi educând un timp odraslele ţăranilor din comuna Păpăuţi. Aici, apoi şi la Râbniţa, luase contact cu teatrele de amatori, simţind că scena e visul lui. Au trecut nişte ani, când i s-a oferit speranţa. Boris Harcenco, regizor al Teatrului din Bălţi, l-a ajutat – Mihai Volontir devine actor profesionist. Purta în gând şi în inimă cântecele mamei, precum şi îndemnul tatei: „Mihăiţă, să ştii că în viaţă de mare preţ e demnitatea: dacă o ai, eşti om, dacă nu – nimic nu e!” De-a lungul anilor, s-a afirmat pe platoul de filmare cu demnitate şi verticalitate. A realizat în filme peste 30 de roluri principale, în scenă – de două ori pe atâta, trăind astfel mai multe vieţi. A devenit recunoscut, şi-a clădit un nume în artă atât pe meridian naţional, cât şi pe cel internaţional – s-a filmat în diverse studiouri ale lumii. Pe Esop l-a jucat 12 ani, tot atâţia ani a durat şi rolul lui Ion din Năpasta de marele Caragiale. La invitaţia lui Emil Loteanu, a jucat rolul lui Mihai Adam în filmul Această clipă (1968), Gheorghe Vodă îi propune rolul brigadierului Obadă din filmul ‘‘Singur în faţa dragostei” (1969), iar pentru rolul lui Dimitrie Cantemir în 1976 i s-a acordat Premiul de Stat al Moldovei. În filmul Cine l-a ucis pe Hugo Vinchero, o coproducţie Lituania-Argentina, a avut-o de parteneră pe actriţa argentiniană Lily Lavale, în ”Ţiganul” şi ”Întoarcerea lui Budulai” pe rusoaica Klara Luciko. Ironia sorţii făcea totul ca Mihai Volontir, interpretându-şi compoziţiile, să surprindă şi, mai cu seamă, să fascineze imaginaţia doamnelor romanţioase, frângându-le inimile, în rolul ţiganului Budulai… De altfel, aceste seriale televizate sunt foarte longevive, ele având priză, şi în prezent, la spectatori în Federaţia Rusă, Ucraina, Belarus, Serbia, Macedonia, Bulgaria etc. Îl apuca o mare tristeţe, atunci când avea loc prezentarea ultimului spectacol sau se terminau filmările unei pelicule.
Nu numai artistul, dar şi admiratorii lui au rămas foarte decepţionaţi atunci când i s-a acordat pensie doar de 74 lei lunar… Cu toate acestea, Mihai Volontir crede că, în comparaţie cu scena politică, scena teatrului este una adevărată, mult mai credibilă. Adevărul se dovedeşte să fie mai tare decât eşafodul cenzurilor.
S-a scris cândva, în 1988, o carte cu ocazia jubileului actorului; de ce oare n-a apărut? Autorul Larisa Ungureanu, doctor în studiul artelor, susţinea că manuscrisul se află şi în prezent la una din edituri. Doar că datele problemei nu se mai schimbă: un mediu artistic, sfârtecat de mizerii, invidie, intrigi… Alte măşti, aceeaşi piesă: „Cred că Mihai Volontir merită, prin talentul pe care îl are, să rămână în atenţia spectatorilor. Nu avem prea multe personalităţi de talia lui şi nu ne putem permite „luxul” să-l dăm uitării. Este un actor care a generat un stil de interpretare.”
Rătăcind printre relicvele filmului, jucate de Mihai Volontir, regizorul Nicolae Ghibu a remarcat, elegiac şi optimist în acelaşi timp: „Mihai, prin intermediul artei sale scenice vibrante, l-a făcut pe erou să se scoale din genunchi în picioare. Atunci am înţeles că dacă gramatica muzicală cunoaşte şapte note, Mihai Volontir poate face uz, în joc, de toate sunetele posibile. Chipul eroului înglobează toate nuanţele – de la sunetul gingaş al viorii, până la cadenţa tobei. Pentru mine a lucra cu Mihai este o plăcere deosebită. Domnia sa este înzestrat cu o polifonie profundă, este reţinut, tăcut, uneoripărându-mi singuratic. Dar singurătatea şi reţinerea talentului său înglobează toate anotimpurile: scârţâitul zăpezii şi canicula verii, murmurul primăverii şi freamătul domol al toamnei.” Regretata Klara Luciko, Artistă a Poporului din Federaţia Rusă, îşi aducea aminte: „Când regizorul Anatolii Blank a decis să însceneze povestirea „Ţiganul„, m-a văzut pe mine în rolul Klaudiei Puhlenova. Dar cine va fi Budulai? Am întrebat, căci e vorba de un erou ideal. Între pretendenţi la rol au fost artişti gruzini, armeni, azeri, ba a fost invitat la probe de film şi cântăreţul ţigan Nikolai Slicenko, mai bun ţigan nici că să găseşti. Dar A. Blank vedea altfel rolul şi nimeni nu-i convenea. Au decis să-l „probeze” şi pe Armen Dgigarhanian, dar s-a dovedit că el este ocupat în alt film. Atunci, i-am spus că cel mai reuşit actor ar fi aici Mihai Volontir, cu care m-am filmat în „Rădăcinile vieţii„, regizor N. Ghibu. Anatoli Blank îl cunoştea de undeva pe Mihai Volontir, s-a bătut cu mâna peste frunte şi în aceeaşi zi trimise asistentul său la Bălţi cu scenariul. Mihai a citit şi a căzut de acord să vină la probe: el vorbea româneşte, eu ruseşte şi imediat a fost acceptat. Ne-am bucurat. Dar când să vină la filmări, nu-i permit cei de la teatru, deoarece era prins în roluri. Am făcut un telefon la Consiliul de Miniştri al Moldovei, vicepreşedintelui Grigore Eremei, care a rezolvat de urgenţă problema. Mihai Volontir a primit concediu pentru şase luni şi s-a mirat mult când a aflat de acea operaţie „secretă” a mea cu telefoanele. Venise direct pe Don, unde aveam deja făcute câteva secvenţe. Am filmat patru episoade, apoi peste un timp, la cererea telespectatorilor, alte patru episoade de acum din filmul „Întoarcerea lui Budulai„. (Din cartea Să fie oare vina mea?, colecţia Strict secret, Moscova, 2001). Nu îndrăznim să judecăm ce ar fi devenit acest film, dacă rolul lui Budulai ar fi fost realizat de către un alt artist contemporan. Succesul de public al filmului Ţiganul a fost atât de răsunător, încât au fost asigurate drepturile de ecranizare a următoarelor episoade. Numeroase personalităţi ale culturii atestă caracterul complex al omului nostru, în persoana lui Mihai Volontir. Astfel, Mihai Cimpoi, academician, consideră că „personajul jucat de el va fi întotdeauna un erou, fiindcă actorul are ştiinţa rară de a-i imprima ceva monumental, care sfidează obişnuitul, cotidianul”. Petru Baracci, Artist al Poporului: „E un actor de excepţie şi are multe roluri antologice, încât tineretul poate să înveţe multe de la el. Alta e că oameni ca dumnealui astăzi nu-s apreciaţi la justa lor valoare, o să ne muşcăm coatele, dar va fi târziu când vom percepe cu adevărat ce am avut şi am pierdut.” Maria Sagaidac, prof. univ. dr. în matematici, actriţă de cinema: „Îi mulţumesc pentru tot ce a fost o tinereţe în urmă! Pentru lecţiile necitite de el, dar pe care le înghiţeam din privire, pentru zâmbetul bun şi înţelegător când nu-mi mergea ceva. Rămân un spectator fidel, mă bucur să-l revăd, mă bucur de succesele lui. Mă mândresc că am fost în aceeaşi echipă!” Pictorul Iurie Matei: „Trebuiesă ne bucurăm că-l avem. E un om înţelept şi foarte talentat: pentru mine orice cuvânt rostit de Domnia sa, orice obiect pe care-l atinge capătă splendoare” Igor Caras, actor: „Pentru dumnealui arta e o religie care-şi are preoţii, dar şi mucenicii ei. E unul dintre aceştia”Impresionantă rămâne, şi astăzi, forţa cu care actorul izbuteşte să transmită cele mai complexe stări sufleteşti: limbajul privirilor, gesturilor, atitudinilor, descifrate în prim-plan.
Sentimentul trăirii artistice magice – iată destinul succesului lui Mihai Volontir! Sunt 80 de primăveri de când marele actor priveşte cu ochii sensibili ai sufletului la miracolul acestei vieţi încurcate, care-i „trecătoare, cât ai mirosi o floare”, cum zice în binecunoscutul cântec. De altfel, sunt memorabile nu numai rolurile, dar şi cântecele dumnealui, lansate la îndemnul fraţilor Petre Teodorovici şi Ion Aldea-Teodorovici. Cu vocea sa inconfundabilă Mihai Volontir aduce lumii mesaje de omenie, de comportament civilizat. Are în palmares şi un cântec propriu, despre Bălţi, oraşul viselor sale. A plâns cu lacrimi amare la aflarea veştii despre moartea lui Grigore Vieru, un moment extrem de emoţionant: s-a văzut într-un interviu unde actorul vorbea despre prietenul său. „Viaţa asta-iscurtă tare, cât ai mirosi o floare„sunt versurile unui cântec de pe vremea părinţilor noştri. Cum mai trece timpul!
Mulţi ani cu sănătate şi multe realizări și bucurii, maestre Mihai Volontir!
Svetlana VIZITIU
(Articolul initial, publicat in BiblioPolis, 2009)
P.S. Mihai Volontir /(n. 9 martie 1934, Glinjeni, Regatul României – d. 15 septembrie 2015, Chișinău, Republica Moldova)/ Artist al Poporului, a fost actor din Republica Moldova, fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldova în anii 1990-1994. Mihai Volontir a fost unul din cei 278 de delegați ai primului parlament al Republicii Moldova, care au votat Declarația de Independență a Republicii Moldova la 27 august 1991.
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 