Mămica îmbătrânită, obosită…
De neplăceri, ca focul, îi este frică.
Mereu aleargă prima-n ajutor,.. îngheboșită,
Și, gata să întâlnească, să petreacă, uitând de riscuri.
Grija ei uneori devine enervantă.
Și întrebările sunt de prisos.
Involuntar, nepoții o atacă,
Dar și copiii strigă iritați: „Închide ușa!..”
Cu implicarea ei, pe toți interferează,
Târziu adoarme, se trezește-n zori.
Se agită, ea decide, orice o interesează,
Încearcă-un leac, vine cu sfaturi, bagă furori.
Se-impune cu rețete în postare.
Că brusc, nu așa lucrează „mașina de spălat”!
Ori, își va nega decizia în proastă stare,
Ori, replicile le va înșira cam deplasat…
Neliniștită-i, când târziu venim,
De Dumnezeu pornește vorba!
Și merge la biserică lung timp…
A devenit deja o normă…
Dar a venit și vestea… Casa e pustie.
La fel, ca tata… Urgență fără rost.
Mămica încă caldă, nu și vie…
Triști, ne priveam cu lacrimi în ochi…
Involuntar, în orice moment, ne amintim cu dor…
De bătrânica mamă ce moartea ne-a furat-o.
Cât ne lipsește a ei curiozitate, ori
Întrebările la telefonul care astăzi tace…
Atât de mult lipsește grija ei…
Nimic mai mult nu s-ar dori…
Decât în prag din nou să fie
Cu zâmbet, tristă, mamă, sorry!
Și fericire la copii, și sănătate,
Mama la Domnul roagă, cere
Binecuvântare, în a ei etate,
Nu uită nici de tata, și iertare…
Și nu ne lasă să plecăm flămânzi,
În ochi privește adânc, pătrunzător,
De parcă ne-ar citi în palmă când –
Mințim, că nu ne este rău…
Și nu mai pleci fără cuvantul „Fericit”,
Se va ruga, și cruce îți va face.
Așa doar dânsa poate implicit
Să-ți schimbe spiritul imediat la față!
Și pare că de-ar fi azi, mama vie,
Am regăsi cuvinte, simțuri bune pentru ea…
Mare regret că doar după pierire,
Realizăm că lumea fără mamă
Este și rece, pustie, și… fără leac… /Poem de Svetlana Vizitiu, în amintirea mamei plecată la Domnul pe 7 septembrie 2022 /
Am visat-o pe mama azi… Cred că prima oară după moartea ei. Mama era cu tanti Catea, una dintre cele șapte surori de-ale ei, decedată în 2021. Arătau mai tinere și mama o întreba când îi va întoarce creionul de contur pentru ochi. Și Catea i-a răspuns:„La ce-ți trebuie?” – Eu m-am revoltat, în visul meu, știam că Catea luase întreagă cosmetică de la mama, apoi mi se făcuse milă de mămica. – Știi, mamă, nu te întrista. Uite, la doi pași de noi este magazinul UNIC, la etajul unu te poți plimba și alege orice dorești, haidem?” Mama a părut parcă interesată, și cred că ne-am pornit împreună la UNIC… Visul era atât de real, și atât de semnificativ în ajunul unui an an de la decesul mamei din 7 septembrie 2022… Mama își făcea griji să arăte bine, de fapt, niciodată în viață nu se machia, doar atunci când noi, fetele mamei ne apucam s-o machiem pentru vreun eveniment oarecare. Mama era frumoasă real, încă din tinerețe se evidenția prin naturalețea sa, pielea albă și curată, părul de culoarea grâului copt, cu gâța ei împletită, mai jos de brâu, lungă și deasă. Tata o iubea enorm, și mereu se grăbea la mama acasă… Cred și în vis, mama se interesa să se facă frumoasă pentru tata, cu siguranță ei sunt împreună în Împărăția Domnului…
Să fii tată sau mamă este cel mai mare act de curaj de om, pentru că precum și este – îți expui sufletul la toate tipurile de durere, dar mai ales incertitudinii că faci lucrurile corect și temerii de a nu pierde ceva atât de iubit. E ca un împrumut, cel mai prețios împrumut, pentru că sunt ai noștri atâta timp cât nu pot avea grijă de ei înșiși, după aceea aparțin vieții, destinului și familiilor lor.
Un an de când a plecat la Domnul mama Teodora, acolo, deja e alături de tatăl nostru Vasile Vizitiu!
Amintire binecuvântată tuturor mamelor care au plecat de lângă noi… Doamne, te iubim, avem nevoie de Tine, dă fericire copiilor fără de mamă! Și Iertare, părinților noștri! Amin!
Fiecare om are nevoie de un omuleț… Nu contează care. Să fie unul drag… Să fie unul al tău, pentru a fi mereu alături. Să te privească mereu în ochi, să râdă cu tine, să-ți fie un sprijin, să-ți încălzească mâinile, să-ți fie prieten. Și, pur și simplu, să te iubească. Fiecare are nevoie de „omulețul” lui…
Dacă aș putea trăi din nou viața,
Aș fi vorbit mai putin si aș fi ascultat mai mult oamenii înțelepți… Aș pătrunde cu răbdare în mintea lor pentru ai înțelege
Mi-as fi facut timp să-i ascult pe bunicii, parinții povestind din tineretile lor.
As fi invitat prietenii la masă chiar dacă e o pată pe covor și canapeaua trebuie curațată.
Nu m-as mai agita atat de mult pentru lucruri meschine și mărunte… lucrurile care deocamdată mă rușinează… Poate nu e târziu?
Aș dori să mă culc, să mă odihnesc atunci când mă simt rău, în loc să pretind că pământul nu va mai roti dacă eu nu voi fi la serviciu sau într-un loc oarecare obligatoriu… pentru o zi…
Nu va faceți griji din cauza celor care nu vă simpatizează, sau mai mult, n-ar trebui să ne intereseze cine, ce face… Fiecare cu durerea sau bucuria lor.
În schimb, să prețuim prietenii pe care îi avem și oamenii care ne iubesc…
Să ne gândim la lucrurile cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat…
Și la ceea ce facem în fiecare zi să ne îmbunătățim mintea, trupul, sufletul, emoțiile.
Dar, cel mai mult, să avem o a două șansă la viață…
Să prețuim orice moment, să-l privim cu adevărat… Călătorind prin lumea sufletelor dragi, alături de ele cuminți, acasă, oriunde, în munți și prin mări… La soare, cu carte, cu multă dragoste și îmbrățișare…
Eu l-aș trăi mai intensiv… Cu familia, părinții, mult mai mult oferindu-le atenție necesară…
Și, de părinți aș fi ascultat mai mult…
Dar, viața uneori te pune în asemenea situații…. când nu poți ajuta persoanele dragi cu nimic decât cu rugăciunile pentru ele, la Domnul…
Svetlana Vizitiu, Impresii
Fiecare este responsabil pentru viața lui, mi-au trebuit ani buni să descopăr că supărarea, morocăneala mea, depresia, furia, insomnia și stresul meu nu vă rezolvă problemele, ci mai mult, exagerează. Am obosit spre regret, și, înainte să am un accident vascular cerebral și să mor, am înțeles că nu port răspundere pentru acțiunile altora, dar sunt responsabilă pentru reacțiile pe care le exprim față de acestea.
Așa deci, am realizat că datoria mea față de mine este să rămân calmă și să-i las pe fiecare să își trăiască viața și să rezolve ceea ce îi corespunde la fiecare…
Nu trebuie să faci totul, nu trebuie să fii o super mamă, o super soție, o gospodină, o profesionistă, o super femeie…
Pentru că atunci când corpul tău îți revendică, puțini își vor aminti că ai încercat să fii totul, fie să ajuți în modul tău, așa cum poți.
Copiii cresc, soțul nu rămâne întotdeauna, locul de muncă te înlocuiește cu ușurință, casa mereu va avea nevoie de reparație, dar sănătatea ta emoțională, s-ar putea să nu ai o a doua șansă. (S.V.)
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 