Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


3 comentarii

A sunat aseară MAMA de Emilia PLUGARU (recenzie)


O discuție nostalgică de suflet, despre sentimente, relații, bucurii și tristețe, migrații, singurătate și depășirea ei. Durerea părinților, a femeilor, a celor înstrăinați de baștină… Vise cu castele pe nisip, sate părăsite, speranțe noi, nu pentru cei ce poartă perle/smarth-uri la urechi ziua sau merg cu pază pe stradele:

De câte ori mi-aduc aminte / De tine, satule, să știi, / Îmi curg în suflet lacrimi sfinte, / Te văd cu ulițe pustii… / Îți știu și casele lăsate / În voia sorții, au plecat / Copiii tăi, sunt toți departe,  / Ce mult s-au mai înstrăinat… (Eh, satule cu nuci bătrâniEmilia Plugaru).

Îmi pare rău pentru basarabeni, în special, pentru moldovencele noastre, tinere sau în etate, plecate pentru totdeauna, peste hotare, fie – în mormânt… Femei, mame mohorâte sau întunecate de griji și sărăcie, ce nu au nimic comun cu beaumond-ul chișinăuean… De ce am permis să trăim astfel, să nu cunoaștem paradisul plaiului nostru? Cu golul în suflet care așteaptă să revii la patrie, la părinți?

Bătrâna mamă, nu fi tristă! Afară iar e lună nouă. / În ochii tăi se rotungește / Și prinde sens… un strop de rouă. / Bătrâna mamă, ești bogată, / În suflet adunând comori / De bunătae și iubire – / Le-ai prefăcut pe toate-n flori...”

Poetul – este sufletul unui om care transmite și o face într-un mod artisitic și cu cea mai înaltă măieștrie – orice eveniment din viața lui, lăsând în inima cititorului amprenta acelor retrăiri prin care a trecut sau a prezentat prin imagine, însuși autorul. Așa este ea, Poetă veritabilă Emilia Plugaru: O Mamă ce cântă-n Poezie! –

Puține mame sunt cântate-n poezie / Sau li se-nalță imnuri clare de iubire. / Prea multe mame-a-nimănui pe lume, / Ce umblă-nstrăinate, în neștire…/ Privesc la iarbă și la frunze, și la cer, / Și se gândesc că-i bine, că e chiar frumos / Să te prefaci în floarea pomului de măr, / Sau poate-n iarbă, sub picior, acolo jos…/ Sunt mame singuratice, bătrâne, / Cu haina toată zdreanță, trupul nespălat, Au ochii înălțați spre rugăciune / Și ce li se întâmplă, Doamne, e păcat… / Există mame în tristețe-ncolăcite, / Iar noi cântăm femeia, îi zicem c-o iubim, / Însă la ochii unor mame, plini de lacrimi, / Nici măcar nu îndrăznim să ne gândim… / Sunt mame înfrățite cu durerea, / A noastră e durerea, a tuturor… / Le vezi pășind încet, ca niște umbre / Și doar iubirea pentru noi… mereu e-a lor…” („Sunt Mame”)

Își expune sufletul în fața societății folosind o artă obișnuită foarte clară oamenilor simpli și pe care ades evită beaumond-ul moldovenesc, cel deprins să-și promoveze autorii proprii din trusturi achitate personal de el… Da, Emilia Plugaru, anume folosește arta de a scrie, de a relata, – nu critică, nu judecă… Un poet adevărat scrie pentru sine, în primul rând, nu se impune și nu este interesat de părerea cuiva. El și-a dezgolit sufletul, și e treaba ta dacă îl accepți sau nu, este alegerea ta. Impulsul sufletului, un dar divin, care nu poate fi risipit pentru minți ieftine sau pentru o societate ce nu apreciază valorile:

„…Vă plac doar acei vestiți, tineri, sprinteni și bogați, / Iar alături de bătrâni vă e silă să mai stați. / Vi se pare că miroase cam urât din urma lor, / Dar tristețile din suflet nu miros au, ele dor…” ( din „Fii pe-o clipă Moș Crăciun”)

Tragedia războiului nistrean sau a migrațiilor a găsit un ecou în inimile multor poeți basarabeni atât din acea vreme sovietică, cât și mulți ani mai târziu. Este nu doar furia oamenilor care își apără țara, nu numai lupta împotriva invadatorilor, – este și durerea pierderilor – a rudelor, persoanelor dragi, prieteni, familie. Mii de oameni s-au dus… să facă somnul veșnic sub cerul liniștit, fie – să caute paradisul peste hotarele Moldovei…

Am fost munte de granit, / Am fost pasăre de zbor, / Am fost mare zbuciumată, / Am fost strigăt de fior. / Sunt o brazdă desfundată, / Făr-de aripi sunt cocor, / Sunt o apă înghețată, / Sunt o lacrimă de dor…”

Dorul de neam, casa părintească, familie, copii, folclorul sătesc: subiecte redate practic în toate versurile Emiliei Plugaru, parcă fugitiv, cu aluzii, altele – directe: Mama – singură, așteaptă; intuiește, „aleargă ceva să-aștearnă pe masă” în așteptara ta; „sunt o lacrimă de dor”, etc.:

Dar tu nu mai vii, ai uitat-o probabil,  / Iar ea își tot zice că vrea să te vadă, / Își pune baticul cel roz și așteaptă, / Că nu vei veni, refuză să creadă…/ Ia vezi, ce frumos și-a gătit azi căsuța, / Curată, senină, cu brațe albastre. / Te-așteaptă ograda și câmpul te-așteaptă, / Ba chiar și mușcatele roșii din glastre! / Hai, lasă-le toate și pleacă acasă, / În brațele mamei te pierde o clipă, / Și fii fericit că ușa-i deschisă… / De părinți și de casă… nu se face risipă.” (Stă singură mama”)

Sau:

„Departe, sub pădure, / e casa părintească, / acoperișul cade, / dar cine să-l proptească? / De-acolo, dintre stele, / Părinții o privesc / Și-n casa lor cea dragă / Pe nimeni nu zăresc. / Ne-am risipit prin lume, / Ne-am dus și am uitat / De casă, de strămoși, de datini și de sat…” („Casa părintească”)

Imaginea Mamei – grijulii, iubitoare, care așteaptă pentru că este mama – se înfruntă cu singurătatea pornită de migrații; se opune războiului crud în luptele pentru lăcomie și putere; suferă în urma deportărilor din perioada sovietică… Nu există inimă mai fidelă decât a mamei. Așteptarea, răbdarea mamei – este ceea la ce autoarea acordă cititorului atenție, în primul rând. Copiii plecați, mama în așteptarea unui sunet de telefon, sau fiica și ea cu grija ei:„ o fi poate o săptămână de când mama n-a sunat…”. Nu este chip să nu plângi citind versurile cu tilul cărții, dar poeta ne promite/garantează un rezultat mai optimist… Metafore și comparații frumoase: „Parcă nici nu-mi vine a crede, ninge lin, drumul pustiu, / Totu-i alb, foșnește neaua, mică iar aș vrea să fiu…” („A sunat aseară mama” Poezii de dor) Totuși, nu există situații fără speranță și, pur și simplu, nu ar trebui să fie…

„- Lasă, mamă, trece dorul, poate-n vară voi veni, / Când o fi iarbă în luncă, când bujorul va-nflori…/ Nu fi tristă și mai sună, dacă vrei și eu te sun, /Ți-am trimis bani și mâncare… un cadou mic de Crăciun. / – Hai, la revedere, mamă…- a zis mama și-a închis, / Parcă-o văd cum în cămară plânge-n hohot, știu precis. / Are lângă un câine și mai are și-un motan, / Îi iubește și toți trei fac Crăciunul an de an…”

A recenziat… continuând să verse lacrimi la poezii – Svetlana Vizitiu

Mulțumim din suflet pentru acest volum plin de atitudine și sentimente sincere poetei Emilia Plugaru, o scriitoare de excepție. Apropos, recent Doamna Plugaru a fost inclusă în Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova! Felicitări!


4 comentarii

Închinare fiului


Voi știți, cine este cel mai bun dintre bărbați? E cel care locuiește cu mine într-un apartament… Și am mai multe motive să consider că este cel mai bun din lume. Și să susțin deloc nu mi-e rușine că dintre toți – îmi este cel mai scump… Mereu îmi este frică pentru el, în mod constant, cu griji și noi speranțe. Ați înțeles pe cine eu atât de mult iubesc? Nu este o taină, ci chiar o șansă… Ca Dumnezeu la care rog a mea alegere, credeți-mă, nu –întâmplătoare, să ne audă… Eu vă deschid: e acel bărbat dintre bărbații – cel mai bun. Și cine e mai scump pe acest pământ… E al meu, cel mai iubit… E Fiul meu… Mai drag ca el – nimeni nu poate fi…

Cât de lungi sunt nopțile, Între timp se întind zilele. Și viața parcă a devenit mai scurtă, Și lumea cu zâmbete se uită… Eu șoptesc ”Doamne, salvează-l”. Să nu se rănească, să nu cadă, Să nu bolească, să-mi dea de știre oriunde vremea îl arde…  Cât de mult ai crescut, fiule! Cât de mult au trecut zilele… Eu strig deja și noaptea, Ca ”Îngerul să te păzească!” Inima nu vrea să înțeleagă, Că ai crescut demult, nici ochi să vadă… Că nu mai ești alături prin prezența ta. În lumea ta imaginară… Pare ciudat, poate ridicol, Dar cine te va hrăni și te va iubi mai mult ca mine, acolo? 

La Mulți ani cu sănătate, puiul meu! Ajută-l, Doamne!

❤ SV


7 comentarii

M-a făcut fiul să ies din casă


Cât de minunat este să fii în viaţă, în înţelegere cu oamenii dragi ţie… Niciodată nu mi-aş fi făcut griji pentru mine sau vârsta mea, dacă ştiam că voi fi în continuare iubită, la fel şi eu pe cineva. Trecutul învaţă să apreciem prezentul, şi n-aş dori să-l stric cu grjile pentru viitor, dar acest gând vine odată cu anii, precum şi înţelepciunea odată cu experienţa… Noroc de tinerii care ascultă şi învaţă de la părinţi. Și e mai mare norocul atunci când lucrurile iau o întorsătură precum în povestea de mai jos… – Trăieşte fiecare zi şi bucură-te de ea! 

Este istoria unei familiei cu nevoi speciale, precum se cuvine de spus corect. Mama îşi educă singură copilul, este demult divorţată, fiul atunci nu avea nici trei ani. Ea are o dizabiltate fizică, neobservată de un ochi neatent. Fiul are 15 ani, mama – 36, lucrează redactor la Casa Presei. În ultimul timp, viaţa ei s-a transformat într-un iad. Dacă până în clasa a şaptea fiul învăţa bine, acum au apărut note de patru-cinci. Mai rău, ea dorea numai un lucru: ca Ilie să termine nouă clase, să obţină măcar o meserie! Invitaţii constante la şcoală, cu discuţii în care profesoara îi reproşa direct şi fără ceremonii, în prezenţa colegilor, care nici ei nu scăpau ocazia de a-i relata faptele urâte ale fiului, încă şi despre rezultatele slabe în studii. Deprimată, iritată, ea mergea acasă simţindu-se complet lipsită de putere pentru a putea schimba ceva. Acuzaţiile şi notaţiile ei, fiul supărat le asculta în tăcere. Temele pentru acasă, în continuare nu le învăţa, şi nici prin casă nu ajuta deloc. Iată şi astăzi ea a venit acasă, iar în odaie din nou – o dezordine totală. În dimineaţa când pleca la muncă, i-a ordonat cu stricteţe să cureţe prin odaie după ce va veni de la şcoală…

Punând ţigaia pe aragaz, mama obosită şi fără dorinţă a început să strângă prin casă. Ştergând praful, brusc a observat că lipseşte vaza de cristal, dăruită cândva de o amică la ziua ei de naştere. Ea a înţepenit de spaimă: este un lucru de valoare, nu are aşa bani pentru a procura alta. Nu cumva fiul ei a scos-o din casă şi a vândut-o? Gânduri îngrozitoare una după alta mişunau în capul ei. Nu demult l-a văzut cu nişte băieţi dubioşi. La întrebarea ei, cine sunt, fiul a mormăit ceva neclar, iar pe faţa lui se citea:”Nu e treaba ta!”

”Sunt dependenţi de droguri!” – i-a tăiat-o creierul. O, Doamne fereşte! Iată cine l-au făcut să vândă vaza! El singur nu putea s-o facă! El nu este aşa! Dacă şi el fumează iarbă? Sau, mai rău?.. Mama s-a repezit să coboare pe scări. În curte era deja întuneric, pe stradă se observau rarii trecători grăbiţi acasă. Încet, ea a revenit acasă. ”Sunt singură de vină” – şi-a spus în gând. Singură! În toate. El demult nu se simte bine acasă, cu toate strigătele şi învăţămintele ei. Chiar şi dimineaţa îl trezeşte ţipând. Şi – cu serile! Toată seara strigă la el!

– Fiule, scumpul meu, ei şi cu ce mamă nefericită te-ai pricopsit tu! – A plâns mult timp. Apoi, a prins să cureţe cu grijă prin casă, pur şi simplu, să stea aşa mâhnită – nu mai avea putere…

Ştergând frigiderul, a dat peste o revistă. A tras-o… S-a auzit un sunet sfâşietor de sticlă spartă. Acum a văzut că erau fragmentele vezei recent dispărute.

’’A spart-o… A spart-o! – brusc şi-a dat seama ea şi a izbucnit din nou în plâns. De data asta de bucurie. Deci, vaza a fost spartă întâmplător, şi nu a dus-o nicăieri, – a ascuns-o. Şi iată acum, Prostuţul nu vine acasă, i-e frică! De odată a îngheţat, – nu, nu era el prost. Mama şi-a imaginat cum ar fi să vadă ea vaza spartă cu furia ei interminabilă… A oftat cu greu şi a pornit să prepare cina. A pus-o pe masă, a întins şerveţelele, a aşezat farfuriile.

Fiul a venit la miezul nopţii. A întrat şi s-a oprit în tăcere la uşă. Mama se repezi spre el. ’’Ilicuţă meu, dar unde ai stat aşa de mult? Te-am aşteptat şi m-am epuizat de griji şi frică pentru tine. Ai îngheţat? I-a luat mâinile reci, i le-a încălzit în ale sale, i-a sărutat obrazul – şi a spus ’’Du-te, spală mâinile. Am pregătit mâncarea ta preferată’’. Neînţelegând nimic, fiul a mers să spele mâinile. Apoi, a pornit spre bucătărie, dar ea a spus:’’Am pus masa în salon’’

Fiul a pornit spre salonul, unde de data aceasta totul parcă era deosebit de curat, îngrijit, frumos, s-a aşezat la masă. ’’Mănâncă, fiule!’’ – auzi el vocea blândă a mamei sale. El deja a uitat când mama i se adresa astfel. S-a aşezat, aplecând capul, fără să atingă nimic. ’’Ce-i cu tine, fiule?’’

  • Am spart vaza, – a spus el cu vocea tremurândă.
  • Ştiu, micule. Nu-i nimic. Totul se strică odata şi odată.

Dintr-o dată, aplecându-se peste masă, fiul a izbucnit în plâns. Mama s-a apropiat de el, l-a cuprins de umeri şi a pornit să plângă şi ea. Când s-au liniştit, ea a spus:

Iartâ-mă, fiule! Strig la tine, mă cert. Mi-e greu, scumpul meu. Crezi că eu nu văd că nu eşti îmbrăcat la fel ca colegii tăi? Că nu-ţi pot procura abonamente la bazin sau antrenamente?.. Sunt obosită, muncesc mult, aduc lucrul şi acasă. Iartă-mă, mai mult nu te voi certa niciodată!

Au cinat în tăcere. La fel, au mers la culcare. Dimineaţa, nu a mai fost nevoită să-l trezească. S-a ridicat singur. Petrecându-l la şcoală, ea pentru prima dată a rostit nu ’’vezi la mine!’’, ci l-a sărutat pe obraz spunând:’’Ei, bine, pân-diseară!’’

Seara , când a venit acasă, a dat peste podeaua spălată, şi cină pregătită de fiul ei – a prăjit cartofii…

De-atunci, ea şi-a interzis în general, să discute cu el despre şcoală, despre notele primite. Dacă chiar ea este îngrozită de frecvenţele rare la şcoală, atunci ce simte copilul ei? Şi când fiul i-a spus brusc că va urma clasa a zecea, mama nu şi-a arătat îndoiala. Într-o zi, pe-ascuns, s-a uitat în agenda lui şcolară – fiul nu avea niciun patru sau cinci…

❤ Svetlana Vizitiu, Impresii