Multe afaceri se fac pentru proprietate, nu și pentru dezvoltare de care moldovenii au mare nevoie în prezent… Pentru filantropi: Atunci când ajuți pe cineva – fă-o în liniște, fără mare tam-tam, și public. Ai ajutat, acum dă-o uitării. Altfel gestul tău nu mai are nicio valoare! Tragedia e că noi nu putem rezolva problemele noastre de stat; apelăm la vecini, care dau din umeri de uimire de prostia noastră umană… Ce să-i faci, așa suntem deprinși să așteptăm pomană fără a realiza ceva util acestei mici țări… Noi, în continuare putem doar să strigăm, să invinuim fără a înțelege cum stau lucrurile de fapt și niciodată nu ne punem în locul persoanei pe care o criticăm. Ne irosim timpul cu cei care nu ne iubesc, și viceversa… Da, și este foarte ușor să dăm sfaturi, atunci când nu ne privește personal. Iar în cazul când președintele nostru a fost ales de poporul majoritar, „soarta” lui o decide un grup de persoane împotriva cărui acest mare popor nu poate face nimic, doar să comenteze pe rețele cât de prost este, și o fac după ce l-au votat chiar ei… Ne irosim jumătate de viață pentru regretele din trecut, pentru a spurca pe cineva, și nu facem nimic pentru a schimba lucrurile pentru viitor. În fiecare zi ne trezim cu ceea… că mai avem o șansă. Dar, unicul obstacol – suntem chiar Noi!
#Moldovene! –Tu numai te-ai născut, nedorit de societate, ești agreat oricum, și lumea te tolerează, dar unde să te bagi, în viață – mii astfel de situații:
La grădiniță, toate bolile ai îndurat, ești încă mic pentru a fi util cuiva, la școală eminent, acasă ajutor, pentru a primi fărimituri din dragostea cuvenită… Iubit, crescut de părinți cu grijă și afecțiune, dar nu și de stat, acele persoane fără simț și noțiune…
Lecții la școală, cursuri, studii superioare, pentru ai face mândri pe părinți de tine, te-ai stăruit atât de mult, și ai pentru ce să fii de cineva respectat, dar s-a întâmplat să devii… surd, nu din născare, – eroare birocrată, în medicină se mai fac greșeli, malpraxisul va dăinui întotdeauna, ca oamenii proști ce nu se știu ca atare…
Ai realizat cum măștile se poartă atunci când vrei să fii util, nevoie mare să te stărui, să înveți să te poclonești și nu odată, în fața șefilor care nu recunosc succesul decât al lor, din nou te-ai dat seama cât de uzate sunt măștile lor…
Nici în familia ta nu poți avea drepturi, se bagă societatea și aici, impozitele și facturile comunale crescând pe măsura nevoilor corupte ale demnitarilor; te vor pune să achiți pentru aerul pe care îl respiri, te vor folosi prin votul tău cap-coadă atâta timp cât ești supraglomerat cu problemele tale… fără a te susține nici prin lege… Vei fi depășit de adversitate și adevărul apare prea târziu, suflat de vânt și de prietenii zburați pentru totdeauna în UE… Deputații se luptă între ei, au grijă să fie în vârf, le este indiferent ce simte omul simplu, nici nu vor crede că ești normal atunci când le arăți erorile sau îți exprimi doleanțele tale, e bine de menționat cum te blochează pe rețele de socializare ca și cum ar fi un joc la grădiniță de copii. Ce să mai vorbim de colegii lor mai inferiori?
Nu ai nimic acum, nici prieteni, nici colegi, care să te ajute, atunci când ești plin de nevoi și mai să nu respiri, și doar ai fost util cândva, când au avut nevoie de tine, nu ai ratat, ai împărțit ce ai putut și cu ei, – dar este de-ajuns să rămâi om pentru ei, ce aștepți altceva? Fii serios. Ești handicap, nu meriți să fii normal, nici chiar sub spaima fricii de dumnezeu, credința undeva la ei – la fundul mării…
Să-ți fie recunoscutor nu este nimeni obligat, în lumea aceasta fiecare-i pentru sine, te-a ajuns ori nu, în cele din urmă? Ești prost ori te prefaci? Te-ai confruntat cum ai putut, pe nimeni nu obijduind, mereu întrând în cârca lor, – ai nimerit-o? Sigur că nu… Tu ești într-adevăr prea simplu! Nici să vorbești nu poți, deci nici să simți ca-atare… Ești un nimeni.
Târziu ai înțeles, iubirea e o infecție, tu oferi tot ce poți din sufletul tău, de ce ești în stare, și mai departe – deja ești de prisos, a cincia roată la căruță, – mereu vei de înlocuit, și la serviciu, și în dragoste eternă…
Dai ce poți, și crezi că mai poți da, dar uiți că timpul zboară și… îmbătrânești, atunci când vine schimbul generațiilor care te vor coborî din meritul tău, de orice poți tu oferi în schimb, dar nici experiența, nici profesionalismul nu mai sunt utile…
Și doar simți din nou că mai ai de oferit, prin firea ta în mod normal, ai energie, minte plină cu idei, proiecte în prag de realizare, te lupți să fii convingător, dar ești nevoit să lași brațele jos, – nu trebuie la nimeni… Legea bumerangului predomină totuși. Ai trecut prin asta, și indiscutabil, știi că funcționează… Cel mai important e că nu aștepți bumerangul, Tu ești Om printre oameni, și „ne iartă, Doamne, greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri…”. Domnul exista!
Persoane inutile… Auzi, cum sunt dați afară cei nevoiași din propriile lor case pentru că un funcționar cu bani și case pretinde la același loc sau lot… TV-ul e plin cu știri și mesaje pe care le auzi parcă, dar nimeni nu știe ce urmează, nimic nu funcționează… În casă o bătrânică, bolnavă, cana pustie, un ceai cu leacuri n-are cine-i oferi, poate s-ar găsi cineva pentru bani dacă ar fi angajat… Va pleca ea în tăcere, în neființă, amintindu-și câtă lume a ajutat personal, cu grijă și necondiționat, și cât de puțin a luat de la viață pentru sine, și – nici un vinovat,.. așa e soarta. Ca la moldoveni…
Ce lume ambrozivă. Ambrozie de care n-ai scăpare… Ferește-te de Covid, nu ne molipsi, poartă mască, nu e glumă atunci când susții că nu există și… singuri mori de coronavirus…
15 februarie — Întâmpinarea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Doamne- miluiește-ne!
Te-ai înecat vreo-dată-n om? – Nu, pentru o oră sau moment, Așa, – pleoapele închizând, Să pierzi a timpului noțiune?
Atât de mult că doar la un gând, Să simți a neuronilor rotire, Să-ți bată inima cu ritm, Tu să dansezi la nebunie…
Să mori de dragoste-n tihnă. Ca-n focul înghețat când te atinge, Strigând surprinzător, de fericire, Și brusc să simți ce dur te frige…
Din interior – un strigăt pierdut. Suficient cât pentru o clipă să fii a lui, Pentru a uita ce-a fost neplăcut, Atunci când te cuprinde el, și nimeni altul…
Afaceri? Probleme? – O, Doamne, lăsăm pentru-apoi… Eu nu știam că-n veacul 21, Aceste simțiri se adună-n -doar-unul, Că te poți îneca în omul, Fără de care nu poți respira cu anii… ❤
Nu-ți face griji, o noapte mai avem, Îți voi șopti că ești al meu, Te voi privi a câta oară Ca pentru prima dată.
Dar acest lucru nu vom ști, Cu patimă ne vom iubi, O lacrimă brusc va cădea, Pentru că ultima oară ne vom vedea.
Și mâine vei fi singur, fără mine. Și eu – fără tine. Nu plânge, de soartă nu e dat, Asta s-a întâmplat…
Să fiu cu tine, împreună, În trio – nu e joc pentru nimeni. Cu patimă amândoi ne-am iubit, Dar gata, a expirat subit…
Așa e, că târziu ne-am întâlnit, În momentul, ce ambii eram căsătoriți. Dar, nu împreună, cu alții, Și la nuntă – diferiți ne-au fost martorii…
Să fiu zi de zi cu tine, unde am fost? Ne-am ascuns de lume,- are rost? Așa că târziu te-am întâlnit, Nu e soarta, cu toate că ne-am iubit…
Știu că al tău ultimul suspin, Îl voi ține de mâine pe veci sub pin, Alături de mandarine în ajunul noului an, Alături de alte visuri fără la ce noi speram..
Acum rămâi cu mine ultima dată, Dar, fără acea ultimă șansă, Spre care tindeam mereu tu și eu, Și doar n-am dorit nimănui rău…
O ultima dată, când mă gândesc la tine. Încep să-mi fac planuri, de mâine. Simt deja că nu te mai iubesc, De aceea, eu sincer, mă urăsc…
Nu știu cum mi-am permis, Să mă gândesc la acest vis, Pentru ca tu să-mi iei dragostea, Care de fapt era doar a ta.
În momentul când timpul a zburat, Pasiunea noastră s-a spulberat. A fost să fie, ne-am văzut din nou, Și parcă nimic n-a fost întâmplător…
Deci știi, mă vei găsi peste tot, Oriunde sunt sau ași fi fost, Și nu promit să fiu pentru totdeauna, Printre mulțime – a ta, una…
Svetlana Vizitiu, 2019 ❤ (Pentru Volumul ~„Îmi plac oamenii care sunt atât de puțini”)
„Dumnezeu aude chiar și șoapta inimii tale” (Isaia, 65:24)
Într-o zi în curtea noastră s-a rătăcit un câine bătrân și obosit. La gât avea un guler de piele, era bine hrănit, și am înțeles că avea stăpân pe undeva care îl îngrijea bine. S-a apropiat de mine, l-am mângâiat, apoi el a mers după mine în casă, încet a traversat holul, s-a încolăcit într-un colț și a adormit. A doua zi a venit din nou, m-a salutat din curte, din nou a intrat în casă și s-a culcat în același loc. A dormit aproximativ o oră. Astfel a continuat timp de câteva săptămâni. În cele din urmă, am devenit curioasă și am atașat la gulerul câinelui o notiță cu următorul conținut: „Aș dori să știu cine este proprietarul acestui câine minunat și dacă el (adică tu) cunoaște faptul că câinele practic zilnic vine să doarmă la mine acasă?” A doua zi, câinele a venit din nou și la gulerul lui era atașat următorul răspuns: „El locuiește într-o casă cu șapte copii, dintre care doi nu au nici trei ani împliniți. Așa încearcă el doar să doarmă undeva…
– Se poate… să vin și eu la Dvs mâine?”
Nu-i pot înțelege pe acești oameni și gata. Nu-i pot înțelege pe cei care îți întorc spatele, o fi vreun motiv personal, și de ce să o faci la… maturitate, la locul de muncă, de față cu cei care vin… nu la tine acasă, ci într-un loc public? Ulterior, să se întrebe de ce nu vine publicul la tine, și de ce nu te suferă ceilalți? Nu pot înțelege un om matur care stă și scrie direct: „Iaca, avem nebuni, denunțători…”, sau te amenință cu această mare dorință de răzbunare – „Ți se va întoarce bumerangul”, în loc să discute, să afle motivele unei probleme sau supărări create într-o echipă. Dacă ar fi doar o echipă, ea face tratative mai departe, mai sus, pentru ca să se închidă toate căile pentru o promovare eficientă a imaginii unui scriitor, a unei uniuni, fie a unei biblioteci obișnuite. Și niciuna nu vrea să înțeleagă, de ce persistă atât de mult ego-ul din sine? După fiecare comentariu negativ și cuvint murdar stă un om, care nu s-a simțit iubit. Omul nu se naște rău, – atitudinea-i este impusă de circumstanțele pe care i le oferă societatea. Fiecare dintre noi tânjește să fie iubit, dar niciodată nu recunoaște acest lucru.
Intelectul – un lucru atat de respingator! Omul fără creier, e foarte încrezut în nivelul său superior de inteligență, iar cel deștept – percepe excelent cat este de … indecis în sinea lui, chiar își zice că e un tont… Bine, ne comportăm ca și niște copii, simțindu-ne tineri cu sufletul, dar de ce la supărare să te agiți cu bumerangul, să blestemi, să urăști – pentru că oponentul tău e prieten cu „dușmanul” pe care nu-l agreezi din motive personale? Cam așa, „Dacă nu-mi place mie, – nu trebuie nici tu să ții la el”.
Noi trăim, încercând mereu să dovedim ceva unul altuia, și la acest pas ne impinge ego-ul, – o forță dominantă care trezește spiritul de competiție, dorința de a câștiga, ceea ce deranjează mult și este foarte dificil să vezi cu inima starea adevărată a lucrurilor, să fii blând și iubitor, să ierți sau să găsești un compromis. Totul sau nimic, – motto-ul celor egoiști și slabi.
Oamenii nu vor înțelege durerea sau dificultățile prin care trec alții, până când aceste probleme nu-i vor atinge și pe ei. Păcat, pentru cei de sus, uneori nici această experiență nu e utilă, se izbește de indiferență absolută… Important, să înțelegi la timp în care oameni ai greșit… Și, țineți-vă de cei care nu vor permite să fiți umiliți sau obijduiți!
Cu toții avem talente și abilități pe care le realizăm indiferent de funcție și salariu. Fiecare dintre noi, e o personalitate unică, care schimbă lumea în afara biroului: acasă, la o petrecere, în ospeție sau la un un randevu, un club sau la un prânz și chiar în vise. Munca mea este doar o muncă. Pentru mine, eu – sunt mai mult de atât. Uneori munca – este, pur și simplu, doar un loc de muncă. 😉
Vorbesc despreoamenii care apar zi de zi în fața voastră… „cu o imagine inteligentă”. Dar, poate fi o persoană inteligentă atunci când dezbină întreagă echipă, dând vină pe oricine pentru problemele create, nu și pe sine… Eu nu întreb, este un fapt. Nu ascultă o altă opinie, soluție, o vorbă înțeleaptă, se supără când nu le întri în voie sau nu ești de acord; creează trusturi de plăcerea divertismentului, a dragului de sine, unde șușotesc care pe care să facă „membri, șefi”, și… ferească necuratul să ajute/promoveze o colegă/scriitoare sau să editeze o carte pentru că nu o place și basta! Dar ce să mai spunem despre un doctor în științe în relațiile cu persoanele cu dizabilități, care nu știe, de fapt, cum să comunice cu ele? De astfel, își fac timp pentru indignări, provocări între colegi, prieteni, pentru a scrie posturi cât înțelept este… și nimeni altul. Nu pătrund în esență, în starea ta de spirit, le este mai comod să te demisioneze, să elimine potențialul „concurent” atunci când se simte eclipsat, fie frustrat de succesul altora. Poate are probleme acasă, poate e vreun adulter în familie, lipsă de atenție sau boală… – Orice pricină ar fi întemeiată pentru a fi omul înțeles, nu și să te răzbuni pe colegii care nu-ți doresc rău… Orice problemă poate fi discutată și, respectiv, soluționată. Inteligent. Aici însă nu se caută soluția, mai mult – se creează ignoranță… Le place situația pentru că are pe cine face vinovat. Ce să vorbim despre persoane cu nevoi speciale în asemenea echipe? Ce-i mai dificil, e că moldovenii nu au la cine se adresa după ajutor, justiția e și ea o ratată; tocmai noi și ne-am creat acest sistem din care nu putem dezlega nodul.
Eu nu pot să înțeleg aceste persoane, nu mă pot supăra, nu am timp și nici nu vreau să-l pierd pe nimicuri. Am scris acum în blog și… mă dezleg de voi. M-am săturat să tot apăr pe cineva și să-mi atribui vinovăția. Sunt cea care face primul pas spre împăcare și apără pe altul de repetate ori, fie el de vină, dar hai să-i oferim o șansă? Voi, însă preferați să mă călcați în continuare! Credeți că aveți probleme grave, și ce știți despre mine? V-am promovat, țin la voi, mă rog de sănătatea voastră, chiar și când îmi dați motive de supărare. Există o limită. Pur și simplu, voi începe să vă ignor chiar eu 🙂 Suntem stricați de societatea în care trăim, – cu o lume de măști, zâmbete false, lacrimi non-autentice.
Principală problemă e că oamenii nu se placsau nu vor să se iubească reciproc, nu se respectă, nu fac un pas pentru înțelegere, nu pot și nici nu doresc să învețe a se iubi. Oricum vă întreb, pot să vin la voi, mâine?
– Și v-am spus o istorie frumoasă, din auzite, așa cum am înțeles eu…