Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


7 comentarii

Irina Popov:”Oriunde nu v-ați afla, sufletul păstrează lucrurile sfinte!”


Îi place ceea ce face:”Nu-mi imaginez o altă meserie decât cea pe care o am, deși, sunt pasionată de istorie, îmi plac drumețiile, iî tund pe toți acei de acasă, mă liniștește croșetatul, îmi place să gătesc, să citesc, să ascult muzică, să scriu pentru un site…”Cu emoții în continuare, ea Iubește, călătorește, e plină de griji, e atentă la toată lumea, discută politică și alte probleme ale vieții. Pe lângă problemele medicale, se implică tangențial și în cele sociale… În aceste clipe, Irina Popov muncește mai mult de un an ca medic de familie la Târgu-Mureș, și periodic face naveta la volanul propriu până la Chișinău unde o așteaptă familia ei… 

”Eu nici acum nu pot face diferența între cele două maluri de Prut. Rămâne un dor. Dorul de părinți, rude, prieteni, foști colegi” Departe fiind de casă, Irina menționează că diferențele nu sunt mari și nici nu ar fi corect să pronunțe cuvântul ”străin” sau ”altfel”. Acolo se simte Acasă, cu mici diferențe de zone. Apreciază foarte mult bucătăria moldovenească, dar încearcă să fie obiectivă, recunoscând superioritatea bucătăriei românești din diferite zone. A învățat să aprecieze multe alte lucruri, nu doar cele cu care a crescut de mica:”Diferiți, oamenii pot fi la fel de frumoși și valoroși, precum sunt cei de acasă. Poate chiar mai mult! Îmi amintesc când mă întorceam din vacanțele de la munte din România, stăteam în vamă și simțeam un dor nostalgic, atât de profund, de parcă lăsam în spate casa mea. Greu de descris.

În continuare, alege miracolul. Are multe așteptări, visuri și speranțe. Muncește și luptă pentru schimbări, pentru un mod normal de viață în Moldova. Realizează că e foarte greu, atâta timp cât nu se schimbă mentalul la noi.

Societatea așa cum e:”Se mai miră cineva de ce avem frică de Europa?! Moldovenii iubesc haosul și dezordinea, tot odată acceptă ușor publicitatea costisitoare, care rămâne doar pe hârtie, și poate… ușor dansată în 20-30 secunde” Majoritatea oamenilor mint și manipulează. Nu înseamnă că sunt fericiți. Unii au o sumedenie de simptome și fără să știe încearcă să pară a fi altcineva. Nu înseamnă că reprezintă o normalitate”.

Lucrurile frumoase merită să fie arătate, discutate, indiferent cine le-a făcut, cu atât mai mult că undeva de zece ani se fac astfel de intervenții. E timpul și la noi pacienții să beneficieze de servicii mai puțin invazive, si respectiv cu riscuri mai mici, dar nu să cheltuie bani mari pentru a pleca peste hotare sau a muri acasă.”

Irina a devenit medic în anii 2000 şi spune că nu i-a fost deloc uşor să activeze în acest domeniu în republică, pornind de la necesităţile de aprofundare a cunoştinţelor, care, în mod evident, costă scump, şi încheind cu salariul, care nu lasă altă alternativă medicilor decât aceea de a munci în mai multe locuri odată.

Nu exclude că peste ani îşi va dori, poate, să se întoarcă acasă, cu condiţia de a-i fi redată speranţa într-un viitor mai bun, subliniind faptul că în România şi atitudinea societăţii faţă de medici este una mai respectuoasă. ”Recompensa psihologică adesea este mai scumpă şi nimic, absolut nimic, nu valoreaza mai mult decât sănătatea pacientului. Ca şi în toate profesiile sunt şi oameni rătăciţi, care nu valorfică acest lucru. Eu voi munci, căci îmi iubesc profesia şi înteleg menirea mea. În toată lumea accent se pune pe profilaxie, deoarece este mult mai eficient şi ieftin să preîntâmpini boala, decât să o tratezi. Este şi punctul cheie a activităţii de bază a unui medic de familie. Medicul a fost şi rămâne o persoană importantă în viaţa societăţii!

Despre reformele în medicină din Republica Moldova:”Pe parcurs devin tot mai incoerente şi, ca rezultat, pacientul are de suferit. În România un medic are posibilităţi de autorealizare mult mai mari. Aici, sistemul de învăţământ medical superior este unul bazat pe concurenţă, bazele clinice universitare se află într-o competiţie permanentă, fiecare spital încearcă tot mai mult să atragă cadrele medicale bine pregătite pe principiul meritocraţiei motivând angajatul prin diferite metode. Toate acestea nu le-am putut găsi, cu părere de rău acasă, unde chiar și atitudinea societăţii faţă de medici este una nerespectuoasă.” Încă ceva:”Am înţeles, că oamenii au tot obosit de promisiuni.

A crescut în orașul Soroca, într-o familie de intelectuali, și mai mult – au fost generații de dascăli. Se mândrește cu părinții ei, Magdalena și Stelian, oameni respectați și de succes: Mama – pedagog de profesie, și niciodată nu a încercat să facă carieră serioasă fiind prea implicată în treburile familiei. Studenții o iubeau, deși era destul de severă. Chiar și peste ani o mai telefonează, și primește scrisori de la cei stabiliți peste hotare…

Familia a marcat-o foarte mult, și cu siguranță, a avut parte de doar exemple frumoase. De părinți, își aduce aminte ca fiind mereu energici, activi și foarte moderni potrivit timpului lor. ”Dar cel care m-a determinat să fiu cum sunt: o luptătoare și rebelă din fire, a fost anume bunicul meu, sub protecția căruia am fost de la vârsta de 4 luni. Pe-atunci, concediile de îngrijire a copiilor erau foarte scurte, niciodată nu am simțit lipsa mamei. Însă bunicul era mereu alături. Avea el mai multe nume de alint pentru mine și era de unde, căci purtam numele bunicii, care prea devreme a plecat în lumea celor drepți. La grădiniță nu am mers nicio zi, iar când treceam pe lângă una din apropiere, ziceam că e grădinița mea și tot întrebam părinții, când voi frecventa și eu una!

Bunicul Irinei, fost profesor și director de gimnaziu, un om inteligent și erudit, era și un gospodar foarte bun:”Ultima calitate, cred că familiară, i-a distrus practic, întreaga familie în adâncurile Siberiei reci. Vorbea o română perfectă care răsuna frumos, dar pe alocuri părea bizară pentru un mediu unde valorile limbii materne nu erau justificate cu adevărat.” Bunicul Irinei avea un patefon frumos, bine păstrat, și Irina asculta discurile cu tangouri românești și muzică clasică. Adora să le tot asculte! – ”Vocea lui Dan Spătaru o recunoșteam dintre sute. Bunicul îmi cânta piesa Mariei TânaseAseară ţi-am luat basma” și eu dansam sub ritmurile vocii lui.” Mulțumită bunicului, de la vârsta de 6 ani, Irina cunoștea alfabetul chirilic și cel latin, care se studia la școală doar în contextul limbilor străine. Avea bunicul cărți românești publicate în perioada interbelică, Irina le citea și destul de bine…

Crede că dragostea pentru meseria de medic a început încă în copilărie, când toate jocurile erau legate de ea şi la care nu a renunţat mai târziu. Medicina a ales-o conștient și ferm, fără ajutorul sau careva implicări:”Îmi aduc aminte stetoscopul ce lucea frumos și chipul blând al vecinei, tanti Lucreția (așa-i spuneam eu), o doctoriță deosebită, de la care ți se făcea bine imediat ce vedeai zâmbetul și simțeai atingerea ei grijulie. La tanti Lucreția totul era perfect: și vocea blândă, și zâmbetul, și vorbă bună, și chiar tratamentul ei (niciodată nu mi-a indicat injecții). Au mai fost exemple pentru mine cu doctori minunați, care chiar și atunci când au devenit manageri buni, nu și-au pierdut acel început de medic.

A plecat de acasă la vârsta de doar 17 ani, într-un oraș mare și aglomerat – în Chișinău, capitala țării:”Îmi aduc aminte cât de ciudat îmi parea că transportul public nu circulă dus-întors pe acelaș drum. Dar câte lucruri noi am învățat! Nici nu știu, cum m-aș fi descurcat fără unchiul și mătușa mea, care practic mi-au devenit părinți adoptivi.” Irina era modestă și rezervată, se jena să comunice sau să povestească cuiva despre ce simte, și avea impresia că nu cunoaște nimic, atât de nouă i se părea lumea la Chișinău. Tângea după natura de acasă din Soroca și care o lăsa rece în orașul fierbinte de piatră:”Nu puteau ei, orășeni de orășeni, să înțeleagă cum miroase un măr proaspăt cules, un trandafir pe care îl umezești în fiecare seară, iarba cosită sau laptele de capră. Iată, noi la oraș, cu funcții și ocupații serioase, aveam două căprițe, Akulina și Kozetta, botezate frumos, cu idei literare, de către tatăl meu. Le-am cumpărat din banii strânși de mine la ciorap. Le îngrijeam cu mare drag și dibăcie, și ne implicam cu toții. Niciodată nu le-am dus cu zgardă, îmi dădeau ascultare și mergeau alături de parcă erau dresate.” Să comunice cu animalele Irina a învățat de la mama ei, care vorbea ”și cu Grivei, și cu Smotocel, și cu toată gâza”. Mai rău stăteau lucrurile cu pomii plantați de fratele ei, care nu mai ajungeau să dea roade pentru că placeau atât de mult caprițelor ei…

Dar acest fapt nu schimba relațiile de prietenie cu fratele ei, deși în frageda copilărie ”se luptau mai rău ca la război”. Îi plăcea că el o apreciază și o susținea în mai multe chestiuni ”unde îmi pierdeam curajul”. Și ”cât de mândră și sigură mă simțeam la școală, știind ce apărător am!” Fratele a fost primul instructor la șofat și Irina avea doar 16 ani. Pentru o fată, încă și la așa vârstă, pe-atunci era ceva neobișnuit. Mergeau împreună la un stadion din vecinătate unde exersau, și fratele cu toate că e mai mare cu 5 ani, era destul de dur, dar avea răbdare cu ea și-i explica calm lecțiile…

Prima fetiță a născut-o în ultimul an de facultate:”Ne era greu dar nu am regretat nicio clipă, eram mai mult decât o Familie – eram și Prieteni.”

Își aduce aminte diferite situații, cum unii profesori puteau chiar să acuze o mamă, ignorând necesitățile de alăptare, fie grija pentru copil. Alții, din contra, creau toate condițiile ”ca să te simți și mămică împlinită, și un viitor medic de perspectivă”. Domnul doctor Eugen Cobîleanschi, lector la catedra de boli interne, era anume așa, pentru ce Irina îi mulțumește din suflet! Partea bună era că Irina învăța împreună cu soțul ei în aceeași grupă, se ajutau reciproc, iar în unele momente importante el se implica chiar mai mult… ”Îmi povesteau colegii, cum s-a întors la amiază de la maternitate și striga cu voce tare pe tot etajul căminului studențesc:”Hai, măi, nu dormiți, eu am devenit tată!”.” Aveau în odaie o masă rotundă, și o carte pe mijloc și, în acest ritm legănau copilul, făcând mai multe semicercuri până adormea. ”Oare fiica auzea cum citeam în glas? Poate de-atunci a simțit ceva deosebit pentru medicină și a ales să o facă cu multă dârzenie, înfruntând eșecul, diferențele de program școlar, bariera lingvistică și multe alte lucruri. Este, de fapt, puținul, care te face să fii mândră de Corina, fiica noastră, având multe alte calități de admirat.

Pomenind de citit. ”De povestea de seară nu scăpam, ”dar mi se mai iartă când adorm înainte de a finaliza istoria. Ochișorii mari și albaștri ca cerul de vară, niciodată nu uită unde m-am oprit din citit. Nimic nu se compară cu mâinuțele deosebit de moi și gingașe care te cuprind gingaș în jurul gâtului.”

Destinații turistice monumentale. ”Soroca – un orășel nespus de pitoresc, – spune Irina, – și e cel mai frumos din țară, situat pe malul drept al râului Nistru cu dumbrăvi răcoroase și multă verdeață. Deosebit nu doar prin așezarea geografică, ci și istorie, cu oameni talentați, prin existența, așa zisului, Deal Țiganesc – un contrast adevărat al orașului și un obiectiv de atracție turistică. Acolo, într-o mahala mai mult de țigani, am și copilărit. Râpa lui Bechir, un monument al naturii și ”Lumânarea Recunoștinței” deschide frumos poarta de sud a orașului. În general, toate completează ca un puzzle frumosul oraș Soroca. Cu un deosebit talent redă frumuseţea şi pitorescul acestor meleaguri înfloritoare cronicarul Miron Costin: “De-abia au trecut Munţii Carpaţi şi de pe coama munţilor înalţi privesc spre pământul Moldovei viitoare. Ochiul cuprinde luncile Prutului, în care se oglindesc câmpiile curate ce se întind până la Nistru, câmpii întinse, care se arată ca o întindere fumurie sau ca mărime asemenea oceanului. Nistrul cel măreţ… curge printre stânci sculptate natural, ca şi cum ar fi lucrate de mână de om: e mai frumos ca Nilul…”.

Mai există o perlă adevărată în acest orașCetatea Sorocii. Acest monument istoric uimește prin măreția și farmecul ei aparte. ”Deseori, după orele de școală, împreună cu prietena și colega de școală Lenuța, trăgeam o fugă ca să iî mai văd o dată zidurile, să-i simt acea răceală care o păstrează de secole, să simt puterea meșterilor, să-mi imaginez cum oamenii erau salvați în ea.” Este convinsă că anume aici ea a prins putere, acea dragoste de neam, istorie, limbă. ”No bine” (molcoma vorbă ardelenească).

Nu a călătorit atât de mult la depărtări mari, dar a avut norocul să viziteze Continentul Africa și SUA – statul Pennsylvania și Washington. Impresii mari, multe lucruri noi, oameni deosebiți, experiențe profesionale și amintiri frumoase. Ar mai merge cu mare plăcere să descopere alte lumi noi. Speră să reușească.

Alte pasiuni sunt florile. Le crește cu acuratețe ca pe copiii ei proprii și afișează imagini pe o rețea de socializare cu fiecare mugure înflorit. ”Al meu a și înflorit! O fi o energie aparte de a mea.’’ Adoră muzică și ascultă cea clasică, în special, Eugen Doga, Wolfgang Amadeus Mozart, plânge asupra ”De-ar fi să vii” de Mihaela Runceanu:”Am plâns și eu, nu numai Loredana (Groza) de la Vocea României, ascultând acest cântec…”

În continuare, Irina așteaptă serile cu nerăbdare atunci când toată familia se adună Acasă și poveștește tot ce s-a întâmplat pe parcursul zilei:”Sănătate, smerenie și multă dragoste la toată lumea!”

Expresii și sfaturi utile de la Irina Popov-Moldovanu:

~”Cel mai greu e să înţelegi o femeie, că anume femeia ar putea fi al cincilea anotimp, atât de schimbătoare este”

Educație și Cultură:

~”Niciodată nu lăsa pe cineva să devină o prioritate, când tu de fapt ești o opțiune”

~”Violenţa, din păcate, este o problemă mare a societăţii noastre. Educaţia unui copil se face fără bătaie, prin comunicare şi exemple. Dar toate acestea, pe fondul lipsei de educaţie şi a unor tradiţii înrădăcinite, rămân a fi în evidenţă.”

~”Schimbați atitudinea față de aceste persoane prin eliminarea barierilor, cu implicarea lor în diverse sfere de activitate și îmbunătățirea calității vieții lor!”

~”Pe mine ma “ard” șoferii de maxi taxi: incalca permanent regulile de circulatie, dar constient, asumandu-si in intregime riscurile; manevreaza liber o masina nu chiar mica, mirosul fin de gaz petrolier din salon nu-i deranjeaza, aleg, fara prea multa cugetare, la care pasageri se pot opri in locuri nepermise. Dar cel mai tare e limbajul: „unde te-ai oprit… pipipi… ce nu vezi?!… pipi… ” si tot asa. In microbuz destul de multi copii”

~”Viața e mult prea scurtă pentru a o transforma intr-o continua suferință si nemultumire sau pentru a o trăi raportandu-te la parerea celor din jur.”

Despre Sănătate și Durere:

~”Factorii de risc pentru sănătate există la orice vârstă. Sunt pentru controale anuale, în scopul susținerii unui stil sănătos de viață și griji pentru propria sănătate.”

~”Durerea care durează trei luni și mai mult este considerată durere cronica. Așa e. Dar mesajul meu este unul simplu: desigur, nu trebuie să ignorăm posibila prezență a unei patologii, dar trebuie să acceptăm faptul că motivul unei dureri, mai ales de durată, poate ține de obiceiurile zilnice și să nu exagerăm cu diferite tratamente pierzând calmul. De reținut: o investigație medicală îți poate salva viața!”

~”Nu orice durere care durează e un proces cronic, iar medicamentele nu sunt întotdeauna o circumstanță favorabilă de tratament!”

~’’Cred că eficiența vaccinărilor nu poate fi contestată!’’

Despre Limbă:

~”Stimati vorbitori de limbă rusă, eu fiind in locul vostru, nu vedeam pentru ce sa invat sa vorbesc in limba „noastra”, caci cuvintele de legatura se inteleg – nici accentul nu se simte. Mai bine sa NU invatati asa limba. Rusine noua!”

~”O colegă de clasă a fiicei mai mari a descris in compunerea pe tema „Patria mea”, la limbă și literatura rusă, niste momente istorice, reflectând asupra războaielor de pe acest meleag, ceva despre Stefan cel Mare, la ce profesoara i-a spus să schimbe conținutul compunerii pentru lecția următoare că „miroase a politică”. Ce să spun?! Voi credeți că pe așa profesori il poate schimba Codul etic?! P.S. Varsta profesoarei – ’până la 38 ani. Acest fapt demonstrează în ce societate trăim! Cu părere de rău, în astfel de condiții nici copiii nu primesc educația corespunzătoare. Un Cerc vicios!”

~”De ce nu îi doare sufletul pe politicienii noştri pentru imaginea acestei ţări?”

~”Nu există cultură, civilizaţie, istorie, literatură şi ştiinţă fără limbă!”

Date biografice: Irina Popov s-a născut la 10 februarie 1975 în oraşul Soroca. A absolvit Facultatea medicină generală la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu” (USMF) din Chişinău. A făcut studii postuniversitare prin rezidenţiat, apoi secundariat clinic la specialitatea medicină de familie. Din anul 2003 activează în calitate de medic de familie (din 2006 – medic şef adjunct) în IMSP Clinica Universitară de Asistenţă Medicală Primară a USMF „Nicolae Testemiţanu”, deschisă în cadrul Parteneriatului Alianţei Americane Internaţionale a Sănătăţii (AIHA) între Şcoala de Medicină Virginia de Est (SUA) şi USMF „Nicolae Testemiţanu” (Moldova). În 2009 a absolvit Şcoala de Management în Sănătate Publică a USMF „Nicolae Testemițanu”. A activat la centrul de intervenție precoce ”Voinicel”, o organizație obștească, non-guvernamentală, non profit, apolitică constituită prin libera manifestație a voinței persoanelor asociate. Astăzi, face recunoaștere de specialitate în medicină de familie la Spitalul Județean de Urgență din România.

❤ SV

Reclame


6 comentarii

Turismul în lumea lui Iaver Tudor


Scriitorul lui preferat Mark Twain cândva a ajuns la următoarea revelaţie:“Am descoperit ca nu ai cum să ştii dacă iubeşti sau urăşti persoana până când nu calatoreşti împreună cu el.” I-ar fi interesant acum ce ar fi spus Twain despre rolul unui ghid de turism în această călătorie?! Cu 6 ani în urmă a avut acazia să cunoăscă o persoană, ghid de meserie, care deşi se află la 462 km distanţă de el, dă impresia că e vis-a-vis. 10015041_803909422962125_6532679308692657205_nÎi spune Iaver Tudor, și nu vrea să îl compare cu altcineva deoarece este unic în felul său, în special, prin sociabilitatea de care dă dovadă zilnic. De astfel, Alex Statnîi care și ia luat interviul, ne invită în continuare la o discuţie amicială și speră să vă motiveze spre noi călătorii şi aventuri, dragi prieteni al blogului Impresii din viață și cărți!
Cum a început povestea de succes în domeniul turismului? Întâi de toate ar trebui să spun că e mult până la a avea succes, dar cert e că în 2016 am un an mult mai bun. Pot spune ca de mic mi-au placut călătoriile, am urmat o facultate în domeniu (Universitatea Romano-Americana secţia Economia Turismului Intern şi Internaţional) Am lucrat şi la recepţia unui hotel, într-o agenţie de turism şi apoi am decis să urmez cursul de ghid de turism. A fost greu la început dar treptat am căpătat mai multă încredere în mine şi am invăţat diverse tehnici şi de la alţi ghizi mai cu experienţă. În meseria asta inveti de la fiecare om pe care îl întâlneşti.
Ce cunoştinţe în bagajul său trebuie să poarte un ghid de turism? Una din cele mai importante e să fie un bun psiholog, deoarece trebuie să incerci pe cât posibil să inţelegi pe cei din jurul tău. Cunoştinţe şi capacităţi în domeniul leadershipului fiindcă la un moment dat trebuie să controlezi mulţimea şi să te impui; deoarece nu toţi oamenii sunt educaţi, binevoitori şi împăciuitori. Poţi să dai peste fel de fel de cârcotaşi care mai caută nod în papură. Neapărat este să cunoşti limbi străine şi să fii familiarizat cu specificul destinaţiei (geografie, istorie, arhitectură, etc). Simţul umorului şi glumele sunt binevenite. Dicţia la fel, deoarece lumea cere să vorbeşti tare şi clar pentru ca să fii auzit în tot autocarul.
Eşti hiperactiv pe facebook atât în chat, cât şi in postările de pe wall, cum explici acest fenomen? E legat cumva de profesie, un mod de a fi ori un viciu? Posibil să fie un viciu. Eu sunt foarte pasionat de ceea ce fac şi îmi place să impărtăşesc informaţiile mele. Locul meu de muncă îmi permite să intru în contact cu cel puţin 20 de persoane pe zi, iar on-line – şi mai multe. La centrul de informare intâlnesc mulţi turişti străini care doresc să calatoreasca prin ţară, cât şi virtual cu alţi ghizi. În funcţie de sezon, ne adunăm real cu prietenii apropiaţi la o terasă, iar pe seară cu cei aflati în alte ţări.

Ce destinaţii din Romania le recomanzi turiştilor să viziteze? Bucovina pentru tradiţiile şi mănăstirile pictate din vremea lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, Maramures – Cimitirul Vesel, bisericile şi mocanita(trenul de munte) de pe Valea Vaserului. Transilvania cu bisericile sale fortificate. Dobrogea cu vestigiile sale romane, greceşti, genoveze, staţiunile de pe litoral, Delta Dunarii şi cetăţile dacice din judeţul Hunedoara. Monumentele create de Constantin Brâncuşi în Târgu Jiu. Fiind un bucureştean voi recomanda capitala Romaniei deoarece este interesantă prin autenticitatea sa. Edificiile fiind de inspiratie arhitecturală franţuzeasca alături de gigantul Palat al Parlamentului, a doua cladire din lume ca suprafaţă dupa Pentagon, mici bisericuţe ortodoxe, Muzeul Sfatului, etc.

Unde iţi doreşti neapărat să ajungi călătorind? Cel mai mult mi-aş dori sa ajung în Brazilia şi Australia să admir peisajele şi să simt viaţa de noapte.

Cum ţi se pare lumea din Republica Moldova, consideri Chişinăul a doua casă pentru tine? Vreau să spun că experienţa mea legată de Moldova de peste Prut durează încă din 2010 şi de atunci, eu vin la Chişinău cu prima ocazie. Încă de când eram în şcoala generală au venit primii poeţi basarabeni ce ne-au înmânat cărţi de poezie, imi aduc aminte de Grigore Vieru, de regretaţii Ion şi Doina Aldea Teorodorovici si, de asemenea, despre tot ce ne leagă: limba, folclorul, obiceiurile, tricolorul! Ce am descoperit la Chişinău este o lume care tocmai parăsise regimul autoritar din timpul lui Voronin, locurile mi se păreau cunoscute deşi nu mai fusesem până acum. Chişinăul îmi amintea într-o anumită măsura de Bucureştiul copilăriei mele, iar lumea iniţial mi s-a părut mai temătoare, mai rezervată. Lucrurile s-au mai schimbat… Au aparut și alte posturi de televiziune. Oamenii, în special, tinerii călătoresc mai mult. – Da! Pot considera Chişinăul a doua mea casă, deoarece am găsit aici persoane ambiţioase, oameni care din puţinul lor pun ce au mai bun pe masă, oameni frumoşi, oameni la care revin cu drag de fiecare dată. Doresc să stau în ograda omului întreţinînd o discuţie la un păhar de vin moldovenesc. Îmi doresc mult să vizitez Soroca, cramele renumite dar şi mănăstirile Ţîpova, Căpriana, biserica de la Căuşeni, etc. Mai pot spune că lumea din Republica Moldova pare să fie foarte dezamagită de tot ce se întamplă, căutând o scăpare ea s-a divizat în diverse tabere neştiind în ce şi în cine anume să mai creadă… Dar sper că timpul le va rezolva pe toate.
Ce apreciezi şi deteşti la o persoană? Apreciez omul punctual, glumeţ, cu respect pentru valori. Detest superficialitatea, vorba aia cu „Lasa ca merge si asa”, minciuna, graba noastră ce pare din ce în ce mai mare, în tot ce facem.
Care e primul gand cind te trezesti dimineaţa? Astazi va fi mai bine. Oare ce lucruri noi mă aşteaptă ?! Bun, uneori şi ”Mmmm” ce aş mai fi dormit. 🙂Laver
Cum te vezi peste 10 ani? Buna intrebare. Poate voi avea propriul meu hostel (hotel de tineret) plus propria mea familie. În orice caz, cu siguranţă, mă văd în România.
Unde te gasim pentru a beneficia de serviciile tale? Ma găsiţi la Bucureşti pe Lipscani, 48 unde avem sediul. Pe Facebook (iaver.tudor), la telefon, email şi undeva în Balcani.
Esti un ghid scump? Depinde de circuit şi ce vrea turistul. Cel mai des, se cer tururi de o zi, iar acestea nu sunt scumpe.
Sfaturi importante pentru turişti? Să se informeze despre destinaţii (obiceiurile locului, buget estimativ, ce se poate vizita). Personal le recomand celor aflati în excursii de lunga durată să vadă şi alte locuri decât doar o singură destinaţie pentru a avea o imagine mai clară.
Un mesaj de final pentru admiratoarele, prietenii si acea minoritate care înca nu te cunoaşte! – Simpatică provocare! Mulţumesc! Fiţi seriosi, nu uitati de cei dinaintea voastră, informaţi-vă, dansaţi, mergeți la muzee, iubiţi viața cu tot ce vă oferă. Vă invit să calatoriţi cu mine!
Îţi mulţumesc Tudore din simplul motiv că eşti un prieten de drum bun. Răspunsurile sincere la interviu au oferit nota unei excursii în meseria ghidului de turism. Cine are drum spre Bucureşti indubitabil nu se va rătăci în cazul în care va apela la un ghid receptiv precum e Iaver Tudor Gabriel.


4 comentarii

Un capitol de Vasile Vizitiu, marinar cu satul în suflet


Timpul nu stă pe loc, şi cu fiece clipă mă simt neputincios, că acum nu ascultă nimeni de valori, oamenii ţin una şi bună în lupta pentru bani şi putere. Ce-a fost frumos s-a ruinat. Nici fabrici, nici uzine, şi în fântâni mor oamenii nepricepuţi.  De izvoare cu apă, de sensul care unii caută deja prin enciclopedii. Stau şi acum să ascult satul, să mă aplec la pământ şi să plâng de dorul părinţilor, de baştină aşa frumoasă cum era…Vasile Vizitiu

Adesea îmi aduc aminte de frumuseţea dealurilor din cariorile imaşului satului meu natal Varvareuca, de bahnile de pe malurile Răutului, acolo unde păşteam vitele, oile de la răsărit şi până la apusul soarelui, în valea pământurilor răspândite de la satul Bobuleşti până la satul Băgrineşti. Dealuri întinse cu un covor de iarbă verde, înalt crescută, cu apă cristalină în izvoarele curgătoare, – o frumuseţe fantastică. Eram îmbătat de miresme şi farmecul naturii, de cântecul fluturaşilor în adierea apelor curgătoare. Stuhări de grâu la început verzi, creşteau mari până îngălbeneau, la fel de înalte, şi oamenii le tăiau şi apoi făceau ‘’snopuri’’, le împărţeau în legături aparte cusute cu aţă rezistentă, după ce acopereau cu ele casele, ‘’saraiurile’’, grajdurile pentru vite. Stuhul legat era păstrat în loc de radiatoarele din present, încălzea pereţii caselor, fie le ferea de frig pe timpul iernii.

Dar ce fântâni aveam în sate! Şi ce mai gospodari existau pe vremuri, – ei care păstrau ordinea şi gospodăria impecabilă, nu ca acum… Erau oameni pricepuţi în curăţirea fântânilor, apa era totdeauna pură şi gratuită. Nu pleca un oaspete fără să guste din apele fântânilor, sau din vinurile beciurilor, şi totdeauna lua cu sine şi sticle cu apă sau vin oferite de gospodarii harnici şi darniţi. Nişte fântâni, cu ciutură mare de 10-12 metri adâncime, şi alături, ‘’ulucuri’’ din piatră special ţintuită pentru a adăpa vitele.

 Cum treceam hotarele satului atunci când mergeam la păscut vitele, cam la  500 metri de la casa mea natală, ajungeam la fântâna gospodarului Vasile Doina, alături era şi o bahnă mare, unde oamenii din sate se adunau şi păşteau vitele. După un km distanţă de la fântâna ceea, la hotarul cu pământurile satului Cenuşa-hos de înălţimea Bortoasa, avea gospodarul Vasile Doina şi un izvor cu apă din belşug, pură, rece şi la gust nemaipomenit de bună. Oamenii care munceau pe acest pământ, ajungeau să bea apă anume din acest izvor, şi încă udau pământurile cu ea, de aceea şi roada era bogată. Mai jos de Bortoasa până la iazul mare situat pe dealurile numite de săteni – Albeşti, era un iaz mare, întins, pe-atunci, şi foarte adânc. Din jur-împrejur, ascuns de tufari, copaci frumoşi de tot soiul. După iaz, vine o altă parte a dealurilor până la hotarele cu satul Băgrineşti, foarte bogat în pământ rodnic, cu un petriş bun de trecut pentru maşini cu ornamente, tancuri, – un drum unit cu pământurile Cucuieciului, o distanţă mai lungă de la sat. Deci, acest drum se uneşte cu Podul de fier dur, înalt şi leagă hotarul oraşului Floreşti (pe timpuri, era un sat) de satul Varvareuca. În timpul războiului hitlerist, podul a fost bombardat, şi maşinile grele nu mai treceau peste el. În present, nici căruţele cu cai (trăsură), nu mai trec peste pod, că oamenii sunt cu frică să nu se prăbuşească cu tot cu pod… Dar şi apa a scăzut, nivelul ei e foarte mic, şi oamenii trec Răutul pe nişte punţi mai puţin trainice. Din păcate, nimeni nu-şi mai bate capul să repare podul, primarii vin şi se tot schimbă, iar oamenii cu nevoile lor, – nu mai are nimeni nevoie de ecologie, de natură frumoasă ca pe timpuri în Moldova. Dar peste Europa fac asalt, ca acolo natura e mai bună… După drumul Albeşti vine un iman mare, cu fântână, izvoare, şi oamenii păşteau oile pe stâni construite pe vremuri de oamenii din sat.raut

La fel, pe dealurile Cucuieţiului era o fântână cu ciutură şi frumos orânduită. Şi pe băhnile Hârtopului era o fântână, este şi acum acolo, – dar fără ciutură şi nici apă nu se vede. Cel mai greu pentru mine a fost să aflu că şi fântânile pe pământurile gospodarului Ion Rusu de la Hârtop, şi cele ale lui Nicolae Vizitiu, Macar Vizitiu, nu mai există în present. Nişte fântâni ce mângâiau sufletul cu palmele trudite… Dar oamenii continuă să lucreze pe dealuri şi cumpără apă străină. Că de apă avem nevoie mereu!

De la Fabrica de unt din satul natal Varvareuca vine un drum spre podul de fier, oamenii plecând la muncă luau cu sine ulcioare pentru a se întoarce cu apă de la izvorul lui Biciu, – apă cristalină, rece, nemaipomenit de curată, şi chiar lecuitoare de boli. Se spunea, că în satul meu natal Varvareuca erau trei izvoare cu apă lecuitoare de boli. În primul rând, apa din izvorul lui Biciu (în present nu mai există, zdrobită); al doilea izvor, de la Străşeni, la fel nu mai este; Şi al treilea, – izvorul din Albeşti. Spuneau bătrânii, că În aceste izvoare cântau Fântâniţele!

Atât de pură era apa, unsă cu bucurie şi veselie, şi cântau fântâniţele în albia izvoraşelor, de parcă aduceau aminte că viaţa trebuie trăită, simţită, căci într-o clipă totul poate dispărea. Murmurul miracolelor cu apă sfântă, şi e mare păcat că oamenii au zdrobit natura, au uitat tradiţiile, valorile şi obiceiurile moldoveneşti, au devenit indiferenţi pentru tot ce a fost frumos şi util pentru pământul nostru…

(Un capitol din cartea lui Vasile Vizitiu, ‘’Marinar cu satul în suflet’’, curând va ieşi din tipar şi lansată la Biblioteca Municipală ‘’B.P.Hasdeu’’) ❤

Alte surse despre Vasile Vizitiu:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/11/04/la-multi-ani-teodora-si-vasile-vizitiu/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/02/03/vasile-vizitiu-omagiat-de-prieteni-si-colegi/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/26/vasile-vizitiu-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2014/06/17/vasile-vizitiu-cu-satul-in-suflet/

 


14 comentarii

Irina Staver: ’’Cred în lumea noastră, în cea care trăim’’


irina staverProbabil, că veţi întreba, cum e posibil că această fată reflectează asupra vieţii umane precum un om cu experienţă la cei 26 de ani ai săi? Irina Staver, o persoană inteligentă, modestă, dar ambiţioasă şi perseverentă, foarte pozitivă, şi, se pare că ar fi trăit numai bucurie, încântare, şi vede toată lumea în roz: buni, minunaţi şi inocenţi… Dar nu e chiar aşa: la fel, ca oricare om obişnuit a cunoscut semnele invidiei, răului, izolării de sine încă de când a început studiile la şcoală. Nu crede în perfecţionism, cert e că dintotdeauna s-a stăruit să facă lucrurile cu maximă grijă, cu dăruire şi frumuseţe, ceea ce nu poate să placă tuturor, stârnind şi reacţii contradictorii. Nu poţi fugi de invidia umană, eşti nevoit să te lupţi cu ea de una singură, cu înţelepciune, fie să te resemnezi continuând să faci fapte bune, urcând la munte printre stânci şi flori: asta-i viaţa! Fericirea ei supremă: Dumnezeu şi părinţii ei – Liviu şi Ala. Lor li se dedică totul, şi partea cea mai luminoasă din firea Irinei, – care inspiră, încălzeşte şi iubeşte…

Nu este omul stereotipurilor, nici omul rețetelor, cu atât mai puțin a celor de viață. Dar are şi ea unele reţete, şi cu siguranţă poate spune doar ceea ce simte şi crede: unele concepţii înţelepte formulate încă de clasici, generate de urmaşi, şi pentru cineva, devenite individuale ca lecţii de viaţă. Esenţial e: ‘’să nu ne pierdem pe noi inşine, să nu ne pierdem condiția umană cu toate valorile ei de bază, să putem ierta de fiecare dată, să putem iubi și dărui, și să așteptăm dacă, într-adevăr, credem că acel lucru  merită… ‘’răbdarea’’ noastră’’. Este conceptul Irinei Staver, cu o condiție necesară în luptă cu viața și cu vacarmul zilelor prezente, ‘’Să credem în lumea noastră, în lumea care trăim!’’

Prima ei amintire la propriu, Irina începe cu luna mai, ziua a zecea, a anului 1990. ‘’Amintire a familiei mele despre mine, nu și a mea’’. Cu primii paşi făcuţi de ea la zece luni de viaţă, chiar de ziua de naştere a mamei sale:’’Știți, când ești încă atât de mic, nu ai încă resurse financiare să-i cumperi mamei un cadou, dar o poți face să plângă de fericire văzându-te Om pășind pentru prima dată în viață.’’

’Așa precum fluturii se ascund în flori, astfel și noi, oamenii – în povești’’  Iubeşţe copiii și ei o iubesc pe Irina. ‘’Avem întotdeauna ceva a ne spune, iar dacă nu ne vorbim, ne zâmbim sau ne spunem povești’’. De altfel, una dintre marile ei pasiuni sunt poveștile relatate sau citite duios, cald şi înțelept, celor mici’’. Adoră, în special, fetițele, – lumea lor o fascinează și-i place să-i facă să zâmbească. Nu este încă căsătorită, și nici copii nu are. Crede că pentru o viață de familie ai nevoie de o altfel de pregătire, mult mai serioasă, – e nevoie de o ’’coacere a sinelui”. În cazul ei, spune că simte ’’că nu are să vină decât pe la 30 de ani, chiar dacă deja mă simt de parcă aș avea toți anii trăiți’’…staver

Prima dragoste, cea cu fluturi în stomac, a venit mai târziu, la 18 ani. S-a început, şi continuă la fel, în familie. O Dragoste de cristal sau de porțelan, o dragoste copilăroasă din acelea care te face să te simți mereu cu ușă în Rai. Când povestea finişează, ușa se închide brusc și tu aterizezi pe pământ. A fost sincer și frumos pentru toată viața. A rămas la fel, în pofida dezamăgiri în El, cu prima mare trădăre şi infidelitate cu prietena ei cea mai apropiată… În fond, tema despre bărbați este cea mai grea pentru Irina, nu vrea să vorbească despre ei. ‘’De fiece dată, în locul cuvintelor, mi se așează pietrele, pentru că au urmat și alte dezamăgiri. Eu știu una, şi există o certitudine în viața mea, – acel bărbat va avea neapărat ceva din tatăl meu: noblețe, respect, înțelepciune și putere de a decide orice și oricând va fi nevoie’’.

Prietenii. Spune, că ea cunoaşte bine oamenii, și ei o cunosc pe ea: ’’Aceasta numim prietenie sau, nu numim’’. În ceea ce o privește, nu crede că are mulți prieteni, deși așa s-ar părea. Nu îşi doreşte acest lucru fals. Prietenii, în realitate, are foarte puțini, dar buni. Ea crede în prietenie doar atunci ’’când așa-zisul prieten e întotdeauna bun și sincer cu tine, receptiv și intuitiv la momentele tale, și de bucurie, dar și de suferință, se interesează de tine, și ar face într-adevăr tot ce poate să te vadă bine și senin. În caz contrar, există cunoștințe și oameni cu care viața, pur și simplu, te-a intersectat. Există, și Oameni-Lecții’’. Până nu de demult, îşi făcea mai ușor prieteni, acum a devenit mai cumpătată, pentru că și lecțiile de dezamăgire au devenit mai frecvente și tot mai durute. Nu poartă pică nimănui, deoarece, sunt ei, ’’oamenii-lecții’’ de la care ai ce învăţa, de bine sau rău…

Pasiuni. Momente de răgaz şi liniște, Irinei place să le umple cu multă armonie, conexiune cu natură și oamenii cei mai dragi. În funcție de lungimea clipei libere, alege evenimentele și locuri noi care o inspiră, fie, pe cele vechi, care-i reâncarcă Universul. Uneori e ceva pierdut, dar ca urmare, regăsit…

Citeşte multe cărţi, dar şi le mai scrie. Uneori. Până acum are lansate două volume de poezii și proză, urmează și al treilea volum în curând. Primul volum, “Odă Poeziei”, conține poezie pură, este prefațat de Nicolae Dabija, editat și apărut pentru prima oară la editura „Nicora”, București 2013, unde a fost și lansat prima dată. Se aminteşte că, în acel prim cuvânt al autorului, scria:’’Eu cred că poezia este numai artă, este însăși viața. Prin această plachetă de versuri, nu-şi doreşte decât să ajute pe cineva, să poată tămădui răni, care nu se văd, dar se simt, să încerce o reînviere în oameni, și mai cu seamă, în cei mai tineri. O deschidere către valori, care i se par autentice, durabile, veșnice: mamă, părinți, iubire, țară, poezie.”dabija staver

Citeşte în timpul liber, cu serile, în parc sau în orice alt loc decât acasă, şi niciodată în pauze de masă la servici. De altfel, Cartea, pentru Irina merită toată atenția. ’’Mai întâi mă eliberez de negativ, de toate problemele’’, și atunci îşi permite să ia o carte în mâini.’’Cartea, mai ales, cea bună, cere un soi de intimitate, dacă vreți. Pentru că ea se vrea să fie înțeleasă, mai înainte de toate, nu doar citită’’, – spune Irina. Acum, ea citeşte toată opera a scriitorului ei preferat din Basarabia, Nicolae Dabija, începând cu ’’Tema pentru acasă”:’’Înțeleg de ce a ajuns a fi tradusă și în China, e o Capodoperă’’. Adoră Jurnalele, cartea preferată a ei rămâne a fi de Oana Pellea (’’e despre viață, despre Tot’’). A citit şi are toate cărțile de Mihaela Rădulescu, – cărți motivaționale, cărți care inspiră, de ’’Profil Jurnalistic’’, bineînțeles, şi cărţi cu poezii, inclusiv. Aruncând o privire la raftul de sus din odaie, observă şi cărţile cu poezii proprii. Le recomandă cititorilor cărți reale, cele care pot fi ’’atinse, răsfoite din toate părțile și în care îți poți face și însemnări. Sunt cărți adevărate, poate, la fel ca și oamenii’’.

O carte cu adevărat bună, de regulă, într-un loc liniștit, în brațele calde ale verii, o predispune la pozitiv și frumos. De asemenea, de mică fiind are pasiune pentru o lume necunoscută, misterioasă și, mai puțin, accesibilă sau explorată de către oameni. În acest sens, documentarele bine realizate, oamenii dotați cu altfel de puteri, dar și expedițiile cosmice, aduc curiozitate, cunoaștere și deosebită plăcere. De altfel, Irina visează la o expediție cosmică, fără glumă.

Destinații turistice din Moldova. ‘’Casa bunicii’’, și, în general, locurile mai bogate cu iarbă verde, prospețime și mai utile pentru sănătate’’. Pe lista locurilor vizionate și îndrăgite de Irina, se regăsesc Orheiul vechi, Mănăstirile Moldovei și, în special, Mănăstirea de la Curchi; ca urmare, satul Lozova, vinăriile din beciurile de la Cricova și Mileștii Mici, satul Vatra (cariera Pruncul, la 10 km de Vatra), Țîpova, Saharna, Soroca. ‘’Destinații turistice în Republica Moldova sunt, și încă avem multe, însă, pe lista celor recomandate, sunt cele dintâi’’

Vorbind de job, cel de acum, și cele din trecut, Irina a fost dintotdeauna o persoană universală: jurnalistă ‘’mai puțin a presei scrise și mai mult a radioului și a televiziunii’’ – (Radio Moldova, Radio Moldova Tineret, Radio Național FM, Radio VoceaBasarabiei, TV Moldova 1 , emisiunea “BunăDimineața”). A făcut divertisment, și muncă de manager, de prezentatoare, de scenarist și autor de programe. Dacă cu adevărat îi place ce face, se implică totalmente cu dăruire de sine. La fel, ca în poezie și în meserie, Irina preferă să înceapă de jos, de la pereții albi și goi, să dea ea culoare, o viață, pe care crede că o merită. Așa cum s-a întâmplat, bunăoară, și la Național FM. A găsit niște ziduri albe, la propriu și la figurat, şi în câteva luni, le-a umplut cu oameni talentaţi, dedicați, profesioniști plini de speranță. Din păcate, viața job-ului la radiou nu a fost prea lungă, dar experiența și oamenii de acolo, au însufleţit-o pentru totdeauna cu optimism..

În continuare, Irina Staver vine cu noi realizări, lucrând și dezvoltând un proiect de profil educațional. Primele încercări, de probă au fost meditațiile online de pregatire pentru Bacalaureat, o platformă numită sugestiv “La un click de BAC”, menită să încurajeze și să le demonstreze elevilor, că există viață și după BAC, și că etapele de pregatire pentru examene, presupune muncă și motivație. Deocamdată, nu ne poate spune prea multe, pentru că urmează niște schimbări, dar ea speră să fie de bun augur!

Recomandă şi doreşte multă fericire oamenilor! – Irina, şi noi suntem cu tine… într-un pas şi ceas bun! Să fii fericită! Baftă şi reuşite în viaţă!


31 comentarii

Cornelia Bogataia: Bărbații care plâng sunt frumoși


’’De unde sint eu? Sunt din copilăria mea…’’ – O copilărie frumoasă fără griji şi nevoi financiare, cu vacanţe şi călătorii extraordinare… Se simte o notă nostalgică după braţele părinţilor dragi care o cuprindeau, și… atunci când ştii că orice dorinţă a ta se va îndeplini… A fost şi ea octombrel, apoi pionier, şi preşedintă a sfatului unităţii de pionieri în şcoală. Asta ceva înseamnă, – calităţile de lider s-au descoperit încă atunci. Pe bună dreptate, ea şi acum luptă pentru Dreptate! Ambiţia este ceea ce o caracterizează în continuare. Da, a fost un copil normal, fără talente speciale, dar voința şi perseverenţa ei le-au întrecut pe toate. S-a străduit să înveţe mult, să-şi perfecţioneze cunoştinţele, cele esenţiale, şi pentru a putea depăşi unele condiţii care apar zi de zi, şi pentru a putea ţine piept obstacolelor majore, sau – oamenilor mărunţi care nu respectă omul şi legea. De fapt, întotdeauna a ştiut să ţină faţă tuturor circumstanţelor, căci ’’s-a driblat şi s-a sprintat pe culoarele mele până am marcat un punct’’, – spune Cornelia. În fine, a depăşit unele probleme, fiind dură, în primul rând, cu sine însişi, – dezvoltând nişte cerinţe de la maturizare la materializare doar pentru a fi în rând cu toţi oamenii, normal, nimic mai mult…Cornelia Bogataia

Cornelia Bogataia vine dintr-o familie de intelectuali din Soroca, stabiliți cu traiul la Chișinău. Ambii bunici profesori: bunelul mult timp a fost director de şcoală, tata profesor la un colegiu, iar mama medic…  O familie frumoasă ce provine din generaţii de intelectuali, doar că au trecut şi ei prin gerurile Siberiei şi chinurile deportărilor. Cornelia în prezent este medic la Sănătatea publică, are două facultăți, plus masteratul în Drept. Este o persoană foarte activă, perseverentă, comunicabilă şi corectă în rezolvarea problemelor şi întrebărilor ce ţin nu doar de domeniul în care activează, cert, că ea găseşte imediat soluţia şi răspunsurile la întrebări la care unii gândesc … cu anii. Foarte practică, nu se împrăştie cu cuvinte inutile: – ’’dacă Da, atunci aşa să fie!’’ Nu se consideră perfectă, dar circumstanţele sunt aranjate astfel, că Cornelia adesea întră în contact cu persoane interesante, inteligente, cu experiente inedite, pe care dacă le înţelegi, şi ştii să le traieşti, să preţuieşti, – te pot schimba pentru toată viaţa. Doar în mod pozitiv.

Adoră senzaţii de dor, nostalgice, de regăsire de sine şi chiar, de aşteptare, – în tot acest timp, jucând cu mintea sa, cu idei inspirate, creând proiecte după proiecte. Totuşi, locul Corneliei este lângă copiii ei, alături de familie. Asta e indiscutabil. Locul omului e acolo unde simte şi dăruieşte iubire! Nu e nevoie neapărat de un cod poştal pentru asemenea sentimente, nu se ataşează ea de locuri mai mult decât de oameni dragi

Cea mai mare tragedie în viaţa ei a fost pierderea tatălui: cea mai scumpă persoană, – cel care a iubit-o necondiționat. Atunci a simţit că nu va mai fi niciodată copil, că nu mai are aripi pentru a zbura. Nu i-a spus poveşti, dar i-a creat toate condiţiile de a fi protejată, de a se simţi în siguranţă, atât fizic, cât şi emoţional. Împreună cu tata, ea vedea lumea de la înălţime. E mare dorul după alintările lui tata, care o numea ’’Tiţa tatei’’. Ar striga şi acum de dor ce-i este, plânge în sine, cu toate că este o fire puternică, în continuare nu poate să se conformeze cu dispariţia lui, nici cu ceea că nu mai apare în visele ei…

Şcoala Corneliei. Nu avea timp de şoţii la şcoală, căci mămica era un medic respectat şi orice poznă, chiar şi o privire cu albul ochiului a ei, imediat puteau fi raportate de către profesori. Într-o vară s-a ales cu ambele membre superioare fracturate, şi… chiar s-a bucurat mult: pe timpuri, asigurarea medicală permitea achitarea în integral a tratamentului, plus o recompensă în bani, iar Cornelia a convins părinţii să-i cumpere pe aceşti bani … o bicicletă!.. Încă ceva haios din anii de şcoală, îşi aminteşte cum la o lecţie de limbă moldovenească elevii au avut ca temă pentru acasă să înveţe poezia ‘’Luceafărul’’ de Mihai Eminescu, iar colega de bancă nu numai că uitase versurile, dar și purta ochelari pe nas, iar în picioare nu putea vedea nici pe-aproape textul din carte. Cornelia a promis s- ajute, cică să-i fie suflor. Colega începe:’’Îl vede azi, îl vede mâini…’’, face o pauză şi aşteaptă suflorul să-i şoptească mai departe, doar că profesoara se uita ţintă la Cornelia, care deja nu se putea clinti din loc. Şi-atunci, colega continuă:’’Îl vede mâine dimineaţa’’… Elevii au explodat în râs…

Pe timpuri, Învăţământul obliga elevii să aducă la școală fier uzat‘’maculatură’’ cu hârtie de tipar, deci, și în şcoala unde studia Cornelia s-a pus condiţia, să se aducă câte două plase de iarbă ‘’susai’’, iarbă preferată de iepuri, cu care Cornelia şi acasă hrănea cei 200 de iepuri proprii. Hărnicuţa de ea, le strângea zilnic, după ce făcea temele pentru acasă… Cu serile, înainte de somn, bunica povestea despre deportările în Siberia, o dramă ce a atins tragic familia lor: Plângeau cu toţii, în special, atunci când bunica începea să cânte ‘’Dacă tata va veni’’

Vacanţele din şcoală erau aşteptate în mod deosebit, pentru că atunci plecau cu familia la mare! Iar bunicuţa ei, profesoară și ea la școală, crea program pentru toată vacanţa de vară, şi zilnic o punea la treabă: să scrie dictări, compuneri, să citească etc. Avea şi câte o normă la toate!.. Cornelia regretă că în copilăria ei n-a avut bunei ”la ţară” unde să meargă desculț pe câmp, de fapt, şi acum îi pare rău că aşa şi n-a mai dormit pe o ‘’lijancă’’ (cuptor), nu a mers ca unii copii din capitală în mod tradiţional cu familia la sat, să mai joace cu copii în mahala… Ca la țară… Iată aşa, vise târzii! Ştia bunica că va creşte fata înţeleaptă!..

La insistenţa mamei, după absolvirea şcolii Cornelia a dat actele la Universitatea de Medicină ‘’N. Testemiţeanu’’, pe timpuri era şi un prestigiu…La al doilea an de studenţie s-a căsătorit cu un coleg şi a devenit tânără mămică, şi acum fiica ei e fată mare, şi adesea ele sunt considerate surori. Anul curent, fiica s-a ales cu o diplomă de brio absolvind o universitate prestigioasă la Londra, şi tot acolo din toamnă va evolua cu un job într-o companie de succes. E o mare mândrie pentru familie. Şi Cornelia a dorit ca fiica ei să devină medic, dar decizia în cele din urmă a aparţinut fiicei, să continue studiile la facultatea de Business şi Drept, în acest timp făcând şi voluntariat, începând cu liceul, apoi în Asociaţia Moldovenilor din Marea Britanie. Cornelia menţionează că succesele fiicei, de asemenea se datorează bunicăi, care a crescut-o de la trei luni, atunci când ea era studentă la Medicină. La fel, o bucură nespus de mult şi realizările fiului, care este acum liceean. Fiul este motivat, în special, de sora mai mare, cu care se mândreşte. Este pasionat de fotbal, de poezie, scrie versuri, cunoaşte limbile engleză şi germană. Cornelia se mândreşte cu copii ei, – pentru ea familia mereu va fi pe prim-plan.

Despre familie. Cu certitudine, relaţia în familie trebuie să fie una vie, plină de pasiune, dar şi cu lucruri simple, precum că totul se face în doi, iar dragostea  să fie transparentă, fie chiar vorba de locuri unde nu-ţi poţi exprima sentimentele în public… Nevoia de a se simţi iubit sau iubită, – este o temă dificilă în ţara noastră, – poate e vorba de mentalitate, fie că nu este explorată, fapt e că valorile se pierd emigrând peste hotare fără a întoarce capul cu regrete… Păcat, ca dragostea la moldoveni a căzut cu multe trepte în top-ul valorilor umane… Poate ea, fericirea, s-ar declanşa ca la toate femeile iubite, – în momentul în care s-ar simţi într-adevăr iubită, dorită, admirată, ajutată, alinată, îmbrăţişată… de persoana dragă ei… Iubirea, ea învaţă atât de multe lucruri despre tine, despre sine şi chiar despre viaţă în general. O fericire artificială nu se înşiră cu zilele, nici cu săptămânile, iar un ’’blik’’ spontan de o clipă de fericire poate dura pentru o viaţă. Acesta-i crezul Corneliei în ’’blik-uri de fericire, care durează exact cât o clipire, cât o respiraţie, dacă esti un norocos…’’

Da!- Nu-i plac bărbaţi ’’curcani’’ care se cred ’’păuni’’! Însă‚’’acolo, unde se începe slăbiciunea unui bărbat, apare subtil Forţa femeii, iar situaţia inversă este motorul fericirii ei. Barbaţii care plâng în faţa unei femei sunt nişte oameni foarte frumoşi şi au o forţă pe care niciun muşchi pe suprafaţă n-ar putea-o întrece’’, – este opinia lui Cornelia. Ea respectă bărbaţii care iubesc femeile aşa cum sunt ele din fire; bărbaţi, care le pot descoperi fricile, şi tot odată dezvoltând punctele lor tari. Bărbaţii, care iubesc ’’pentru că suntem diferite de celelalte cu care s-au mai întâlnit’’… Un cuplu ca model pentru ea este Andreea Esca si Alexandre Eram. Îi place pentru că este o femeie de success, cea care a reuşit să îşi facă un nume prin muncă şi care îmbină reuşit viaţa profesională cu cea personală, – un fenomen rar în prezent. ‘’Într-o relaţie de cuplu este important să gândeşti la fel ca partenerul tău, să menţii familia din acest punct de vedere, nu din obligaţiuni sau milă’’.Cornelia

Cel mai mult contează Disciplina! De fapt, nu este ea genul de femeie care stă la cratiţe. Ca toate femeile, are şi Cornelia pasiunile sale, pe care le dezvoltă şi le urmează. Practică sportul, de asemenea, preferă să se îmbrace stil sport sau clasic-elegant. Crede în oglindă în care se priveşte real, acceptând, că nu toată lumea poate avea un corp perfect, că nu suntem ideali, dar oricine poate avea o sănătate bună, cu ’’un număr corect de kilograme şi un tonus muscular constant’’!

Şi dacă tot pomenim de cărţi, sunt cele care ne fac mai înţelepţi. Cărţile citite în copilarie Cornelia Bogataia le recomandă şi acum copiilor: “Amintiri  din copilarie”, Ion Creangă, “Aventurile lui Tom Sawzer şi Huckleberrz Finn”, Mark Tvain, “Singur  pe lume”, Hector Malot, “Rapit de piraţi”, Robert Luis Stevenson, “Cei trei muschetari”, Alexandru Dumas,  “Coliba unchiului Tom”, Henriette Beecher Stowe, ‘’Călătoriile lui Gulliver, Jonathan Swift, cărţi de Robinson Crusoe etc.

Pentru cei mai maturi recomandă: ‘’Răscoala’’, Liviu Rebreanu, ’’Război şi pace’’, Lev Tolstoi, ‘’Anna Karenina’’, Lev Tolstoi, ‘’Pe aripile vântului’’, Margaret Mitchel, ‘’Visările unui hoinar singuratic’’, Jean-Jacques Rousseau

Caritatea la moldoveni. Important, este să nu se facă caritate doar teoretic, cu publicitate dintr-un birou internautic sau studio televizat, cum se face de obicei… Caritatea se Face, cu inima se simte, şi cu un ajutor concret, cu fapte reale fără laudă de sine. E o mare bucurie să faci nişte copii trişti să zâmbească…

 Liniştea sufletului o inspiră, îi oferă o sclipire interioară şi şansa de a se simţi fericită. Atunci când a fost părăsită, dată afară sau făcută mediocră, a ştiut să se reinventeze, să se refacă şi asta a salvat-o, a întărit-o şi i-a călit caracterul. Cu o atitudine de campion câştigă în continuare, depăşind cotidianul zilnic al vieţii în Republica Moldova. Desigur, că are slăbiciuni ca toţi oamenii, dar o incomodează faptul că n-a reuşit mai înainte ceea ce face astăzi. Şi n-a fost vina ei. Se justifică că şi ’’femeile cele mai puternice au avut sufletul făcut bucăţi şi au retrăit drame greu de înrămat în actualele lor poze cu reuşitele lor’’… Cornelia preferă să se concentreze pe fapte, nu vorbe, – că ceea ce poate ea o face pentru alte persoane, apoi pentru sine, astfel manevrând cu personalitatea ei, trăind exact viaţa ei, nu a altora, nici măcar în imaginaţie. Nu s-a omorât niciodată după tipare, şi demult nu mai consideră că viaţa trebuie trăită după un program dictat şi unanim votat…


8 comentarii

ALTAIR – școala vieții


După cum şi era de aşteptat, viața a intervenit cu o direcție cețoasă şi pășind spre ea nu realizezi care e începutul și care e finișul. Trece iunie, trece iulie, și îți dai seama că soarele pe care-l aștepți, în realitate nu e pe cer, –  e în Tine. Trebuie doar să-ți amintești, cum e să-L vezi. De fapt, cu asta sunt preocupată revenind din Bulgaria.

Știți, despre ce vreau să menționez în mod special? Despre tabăra pentru copii și părinți, ”ALTAIR”, care a activat la Sveti Vlas, Nessebar, Bulgaria. Eu am avut o copilărie dificilă la subiectul comunicării, asta am înțeles aici, la ALTAIR, unde am fost invitată de coordonatorul proiectului Tamara Curtescu, (DGETS mun. Chişinău) E Ceva! Cu multe pozitive, minți și suflete deschise, bucurie și fericire, ceea ce demult n-am văzut! Copiii împreună cu animatorii și profesorii în mod constant rezolvă probleme, creează și se joacă, cântă și dansează, comunică, pregătesc fie discursuri, fiei varia activități, demonstrate ulterior în show-ul de seară… Este o mare școală a vieții! Adăugați la toate acestea odihna, plajă și marea caldă, soarele strălucitor după o ploiță răcoritoare, vase maritime plutind ca-n basme bucurându-ne ochii, bucate alese la restaurant, preparate și servite cu mare drag, cu plăcere înfulecate de fiecare de la mic la mare… Sumând, veți obține un vis care se numește tabără pentru copii ALTAIR! Mulțumiri speciale Violetei Popovici – Bujor, (Centrul Municipal de Excelență, LTPR „Mihai Marinciuc”)  responsabilă de echipa de conciliere ALTAIR, pentru atmosfera prietenoasă creată cu multă răbdare și curaj. Precum și pentru animatorii activi: profesori, medici și parteneri media Ina Botnari, Golubev Olga doctor, Eugen Lipcan animator ALTAIR, Roșca Victoria doctor ALTAIR, Postolachi Alexei, salvamar ALTAIR, Ciuvaga Victor, profesor ALTAIR, Mamaischii Veronica, formator Gas Natural Fenosa, Baș Liudmila profesor IPLT „C. Stere”, Simerețchii Margareta, Director ȘG ,,Ilie Fulga”, Spînu Marina, profesor ȘG ,,Ilie Fulga”, Schițco Svetlana, profesor LT,,M.Viteazul”, Schițco Natalia, profesor LT ”Mihai Viteazul”, Popa Ana, profesor Prometeu-Prim, Maler Fevronia, profesor LT ”Prometeu-Prim”, Evtuhovici Valentina, profesor LT ”Prometeu-Junior”, Andruh Galina, învăţătoare LT ”Miguel de Cervantes Saavedra”, Criulean Silvia, profesor, Colegiul Financiar-Bancar, Dimovskaia Galina, profesor LT «V.Lupu», Iuldasev Natalia, profesor LT ”N.Gogol”, Leu Natalia, profesor LT «N.Gogol», Popa Larisa Prof. LT,,N.Iorga”, Covaliov Tatiana Prof. LT,,N.Iorga”, Cotorobai Ludmi Prof. LT,,N.Iorga”, Angela Ostrovan – Curtescu, administrator…

Este într-adevăr ceea ce schimbă lumea spre bine, chiar dacă e o picătură de apă în mare… ALTAIR e un proiect mic, dar cu atmosferă unicală, oare nu din aceste proiecte mici se nasc și se dezvoltă bunătatea și frumusețea? Aici cei mai importanţi sunt Copiii! – Educația lor și trezirea conștiinței e mereu la ordinea zilei… Când ești permanent în lumea celor ”adulți”, pentru un moment îți vine greu să revii la copilăria ta, cu emoții reale și sincere atunci când plecai la bunei la țară… Și eu, la început priveam cam suspicios le ceea ce se petrecea în jur. Mi se părea că copiii – sunt adulți. Îmi plăcea să-i urmăresc, să-i privesc și să-i admir, pe profesori – să-i provoc la discursuri. Cu trecerea rapidă a timpului, a început să-mi placă să fiu printre ei. Ai ce învăța! Să comunici fără măști și ipocrizie, în față să răspunzi la cele mai imprevizibile și imediate întrebări, să te bucuri de melodii și dansuri împreună cu copiii, să-ţi fie interesant la concursuri, Miss și Mister ALTAIR, spre exemplu

A fost o săptămână în care m-am simțit copil, și chiar mă supăram pe cei maturi. 😀  Recent, a avut loc petrecerea de adio, cu concursuri și concert de nota 10, cu îmbrățișări și nostalgie. Scriu şi parcă retrăesc aceste momente, cu toate că am revenit în Moldova. Îi cuprind pe toți de la distanță, obosită de drumul lung, dar cu impresii și emoții luminoase. Și revin la plăcerea de a privi marea de-a lungul ei, cu punțile și orizonturile ei, meditând și visând ca acea protagonista din povestea lui Green…

Acestea sunt momentele fericite de la ALTAIR ce făceau să mă relaxez de grijile cotidiene… Acum sper să ajungă copii și nepoții mei acolo, la malurile ALTAIR… Și care copilărie e fără staţionare pentru copii? Pe timpuri taberele se deosebeau prin programele lor monotone, cu acelaș subiect zi de zi…  Sau, poate copiii de azi sunt mai adulți că fac şi matematică, nu e suficient să alerge după o minge?

Orice călătorie te trezește, schimbând gândurile, sentimentele, e şi normal. Mai pui în valoare cele ce se întâmplă zi de zi, reconsiderând opiniile proprii, și înțelegi că viața are prioritate cu oamenii care se schimbă în jurul tău şi te şi schimbă. Deci, se va schimba și lumea exterioară. Din nou. Mulțumită copiilor noștri. Rămâne doar să învățăm să așteptăm.

Așa deci, revenind de la ALTAIR, am realizat că:

  1. Deciziile trebuie luate rapid
  2. Universul îți oferă o șansă și nu ai dreptul să o ratezi
  3. Obiectivul poate fi închis mai repede decât crezi
  4. Visurile la care sperai să le realizezi, nu te limita la ele! Înaintează! Nu pierde timpul!

SDC14585SDC14588SDC14580SDC14695 SDC14684 SDC14687SDC14636SDC14621SDC14712SDC14730SDC14738SDC14698SDC14695SDC14785SDC14796SDC14798SDC14802SDC14804SDC14806SDC14810SDC14814SDC14819SDC14748SDC14758SDC14764SDC14765SDC14767SDC14770SDC14774SDC14778SDC14570SDC14940SDC14943SDC14936SDC14938SDC14839

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.495829217238788.1073741847.205579876263725&type=1
172 de imagini pe facebook


9 comentarii

Vasile VIZITIU: Cu satul în suflet (de G. Ciocoi)


Pentru a fi țăran viață întreagă nu e de ajuns tata1să te naști la sat. Satul îți oferă doar posibilitatea de a păși pragul spre florile vieții… Și atât. Iar ca să fii întreagă viață om înfrățit cu frunza veșnic înnoitoare, om al stropului de sudoare, frate al hărniciei să fii, e nevoie ca satul să trăiască veșnic în inima ta. Vasile Vizitiu e anume un astfel de om…

În ziua când Vasile Vizitiu croise o bună bucată de vreme pentru a răsfoi în fața noastră cartea vieții sale, pentru a întoarce unele file parcurse de-a lungul anilor, noi, cei cu scrisul, îl ispiteam cu întrebările, pentru a-i înțelegeîn special preocupările de azi pe mâine. Dar imediat primeam replica: – ”Eu vă rog, s-o începem de la rădăcini, adică de la părinții mei, de la copii, de la nevastă-mea Teodora...”

La Vărvăreuca mulți îl țin minte și azi pe badea Mihail Vizitiu (aceasta se referă în special la consăteanul Constantin Patrașcu, fiindcă ei au făcut împreună armata), care avea pravilele lui, felul său de a fi și de a concepe lucrurile, treburile, lumea. Asculți povestea tatei Mihai și a mamei Feodosia și un gând anume străbate aceste destăinuiri: de unde atâta putere și tărie în părinții noștri de a duce pe umerii lor atâta greu, atâta chin, atâta zbucium? – ”Nu pot uita, cum noi, niște copilași de 5-6 anișori, dar după cum zicea tata, trebuia să ieșim la muncă, adică trebuia să ne gândim la hectarele de la Cucuiești și Hârtoape, la normele mari ale mamei, dar nicidecum la joacă…” Vasile Vizitiu avea să ne descrie frământările de mai departe ale tatei până la cei 73 de ani trăiți până mai ieri cu toată lumea, apoi ca despre o comoară povestește el de mama ajunsă la 82 de ani și, și cu încetul, aveam a pătrunde și în destinul ca atare al eroului nostru, pe care l-a pândit multă vreme visul de a fi artist, însă viața îi deschide alte porți – nu trece concursul la Institutul Agricol din Chișinău și nimerește la școala de comerț Soroca, apoi vine serviciul de marină de la Sevastopol, anul1960 fiind crucial întru câtva – cu diplomă de contabil pornește munca de sinestătoare la Florești, concomitent începând studiile la fostul Institut Unionl de Comerț (facultatea economie, secția fără frecvență). Și, cum ziceam, trăind mereu cu satul în suflet, Vasile Vizitiu face ca de Combinatul de deservire socială din Florești să se vorbească de bine în lung și în lat atât la Chișinău, cât și dincolo de capitala noastră… Și dacă prestările de servicii îl copleșesc timp de două decenii pe meleaguri floreștene, vom aminti în treacăt doar câteva de ”performanțele” deservirii sociale a populației, un sector extrem de dificil și complicat ca atare. Și nu vom accentua doar faptul, că în anii 1968-1987 la Florești s-au pus pe roate 23 de Case de deservire a populației, 32 de puncte complexe dispunând de aproape 20 de filiale ale lor în unitățile rurale, volumul serviciilor acordate localităților sătești crescând în aceeași perioadă de timp de aproape 7 ori. Având astfel de parametri, era absolut logic și normal ca Vasile Vizitiu să dirijeze din 1987 și până astăzi Întreprinderea Republicană Industrială pe Acțiuni ”Universal”, care include circa 400 meșteri și ingineri în stare să acorde primul ajutor tehnicii de deservire de care dispune populația noastră: ceasornice, aparataj radiovizual, frigidere, mașini de spălat, aspiratoare etc. Dar biografia lui Vasile Vizitiu la moment nu aparține numai celor 400 de meșteri dotați, pe care îi susține în tot și în toate: – ”Pe acest om cu inimă mare și priceput în tainele profesiei noastre îl cunosc nu de câteva zile. Arma lui de lucru este cuvântul, – cuvântul ales și bine cântărit...”, – e părerea meșterului cu mâini de aur Veronica Iepuraș, lucrătoare la Casa prestări – servicii, aflată pe strada Armenească… – Iar pentru ca portretul lui Vasile Vizitiu să apară în toată amploarea sa, vom aminti cele declarate de dumnealui în pragul aniversării lui de 60 de ani, care la acest sfârșit de ianuarie’ 96 se întâmplă: – ”Am avut în față întotdeauna sfatul tatei: Noi am venit pe lume s-o facem mai frumoasă. Iar pentru aceasta este nevoie să muncim zi și noapte, cât ne țin mâinile, cât ne țin picioarele...” Regula aceasta, adică a trudei neostoite, o duc mai departe cele două fiice al sale Svetlana și Lilia: una e șef-oficiu la bilbioteca municipală ”B.P.Hasdeu”, cealaltă – medic cardiolog la Centrul Mamei și Copilului, feciorul Victor fiind ajutor de procuror al sectorului Botanica.

De-a lungul drumului măsurat acum cu 60 de trepte Vasile Vizitiu se biziue pe cei din jur. – ”Dacă nu te bizui pe cei de alături, nu vei trece cu demnitate multe din viitorile vieții.’Întotdeauna simt cuvântul de sprijin a soției Teodora. Când mi-e greu, zic: ”Mi-e dor de Dora, mi-i dor de nepoțeii Nicușor și Iulian, de nepoțica Sanda,.. mi-i dor de prieteni”…

Iar pentru nu a atârna în aer aceste cuvinte, i-am rugat pe câtiva dintre cei care îl cunosc bine pe Vasile Vizitiu să se pronunțe și ei la desenarea chipului acestui om aparte.

Pavel Dubălari, președintele conducerii Uniunii Asoțiațiilor de Consum din Moldova: Pe Vasile Vizitiu îl cunosc de foarte multă vreme. De când îl știu, el a rămas omul ce ține veșnic aprinsă flacăra dăruirii lucrului, scopului vieții. El este omul faptelor concrete, din urma acestui om rămân doar amintiri plăcute”.

Mihail Gheorghe Cibotaru, ministrul culturii: ”Ne cunoaștem de pe când eram mici cum se zice, doar suntem consăteni și oleaca de neamuri chiar. El a făcut multe ca despre Florești și floreșteni să se vorbească de bine în toate părțile. Îl mai caracterizează simplitatea și omenia deosebită”.

Mihail Rusu, parlamentar: ”Are un caracter bine pronunțat, știe a duce corabia înainte… Nu degeaba a făcut slujba la marină”.

Teodor Popovici, inspector superior de stat la Curtea de Conturi: ”La noi se întâmplă că pe mulți îi strică funcția. La Vasile Vizitiu aceasta nu se referă. O spun cu mâina pe inimă, fiindcă îl cunosc de mulți ani. El are un devotament ce nu i-l poate schimba nicio împrejurare. La prieteni ține ca pe ochii din cap…”

Acesta este Vasile Vizitiu – prietenul, omul, lucrătorul, ”căpitanul de corabie”, ocrotitorul a trei flori, soțul. E bine că în toată viața de până acum el și-a păstrat cumpătul și înțelegerea celui de așături, capacitățile de organizare, privirea spre ziua de mâine. Și chiar ceva mai departe. Gândurile de mai jos îi aparți și ele îi aprofundează și mai mult chipul de bărbat de la Vărvăreuca. – ”Este necesar de a ridica în mod radical rolul caselor de deservire socială din localitățile sătești. Cum să cerem de la sătean eficiență în munca sa, când lui nu i se oferă cele mai elementare feluri de servicii ce i-ar micșora grijile?..

Consider un fapt amoral că se plătește unui om, după ce a muncit 45 de ani în colhoz, o pensie de 46 de lei, ba și aceea cu întârziere, știind care-i prețul existenței noastre de azi…

Vasile Vizitiu se frământă… Așa este doar omul însufletul căruia trăiește satul, trăiește neliniștea, trăiește bunătatea.

Vasile Vizitiu și după șaizeci de ani urmează să scrie noi file getImage (4)din biografia sa, la biografia părinților, a prietenilor, urmează să fie și mai departe om al frunzei înnoitoare.

Feciori de nădejde are Vărvăreuca floreșteană…

Gheorghe CIOCOI (Viața Satului, 27 ianuarie 1996)