Trei luni de când ai plecat… Nenorocirea se strecurase brusc, Suntem nevoiți să ne luăm rămas bun, Sufletul – cu durere umplut. Cum mai departe să trăim, spune, tăticu!.. Tărăgănând, îți mângâi chipul cu mâna, Pe imaginile cu tine, Și în noapte rog: „Întoarce-te, tăticule, mai repede, auzi?” Nu pot crede că aici nu mai ești: „ Iartă-ne. Te iubim. Ni-e greu fără tine!” Și la Domnul rog un singur lucru: Alături de cei Drepți să te fericească”. Și, de Covid să ne ferească…
Familia Vizitiu
Tata – un cuvant simplu cu scântei de stele și căldură interioară în fiecare dintre noi. În viață, cei mai importanți – sunt mama și tata, părinții care ne dăruie viață, ne ocrotesc și ne învață, ne dăruiesc primele lecții de viață și exemplu de dragoste și siguranță. Amintirile despre ei sunt dragi sufletului și inimilor, până lacrimi. Altfel nici nu poate fi, parinții sunt o părticică a fiecărui dintre noi.
Iertați-mă, părinți, dacă vă întristam! Nu întotdeauna eram ascultătoare precum ați fi dorit, Ades zburdalnică, fără minte, Și nu v-am acordat căldura pe deplin. Pentru farse și neascultări, știu, demult m-ați iertat, Și în ciuda capriciului meu copilăresc, În continuare, m-ați iubit. Vă mulțumesc, părinților, pentru tandrețe, Pentru iubirea voastră, răbdare, bunătate… E atât de plăcut să vă văd privindu-mă în oglindă: Al tatei caracter, și-al mamei chip frumos… Devin entuziasmată… Acasă – să mă întorc, Unde mereu mă simt iubită… Vouă, părinților, un mare Mulțumesc, Căci fiica voastră – s-a născut fericită!
A voastră, Svetlana 😥
In Memoriam #Vasile_Vizitiu… plecat pe 11 decembrie 2020 😥
Ziua Îndrăgostiților / Sfântul Valentin / Dragobete – este un pretext bun pentru a ”sărbători”, într-un mod sau altul, iubirea. La #BM_Hasdeu, o celebrăm, cum altfel, cu dragoste și pasiune pentru cărți și scriitori, promovând și aniversând evenimentele. Cum e luna dedicată dragostei, nu putem să nu ne amintim de cărțile și de cuplurile celebre de scriitori care de-a lungul timpului au împărtășit mai mult decât dragostea pentru literatură. Fie că au fost la fel de celebri și de talentați, fie că nu, ele au creat, iar adesea sentimentele lor s-au transpus în operă. Cărți clasice și cărți moderne, povești de dragoste fericite și, mai ales, neîmplinite, povești scrise de autori celebri sau mai puțin cunoscuți, răspunsuri căutate în memoria lecturilor, dar și a vizionărilor de filme, cu drag puse în pagini pentru noi, cititorii. Ne bucurăm de poveștile de dragoste preferate ale scriitorilor. Nu ne-am mai gândit de multă vreme la cărți ca la niște mari povești de dragoste. Ne-a întrat în cap, că nu prea există iubiri fericite. Am plâns la #Pe_aripile_vântului sau #Muntele_vrăjit. La #Romeo_și_Julieta, ne emoționăm în mod obișnuit emoționat peste măsură, mereu i-am simțit pe protagoniștii lui Shakespeare alături în adolescență. Ne-au emoționat și alți doi îndrăgostiți ai lumii, #Tristan_și_Isolda. O să pomenesc scriitori și câteva cărți, care ne vorbesc azi mult mai direct și mai nuanțat despre iubire. Iată germeni ai unor asemenea pasiuni splendide în câteva mici sau mari capodopere:
Cărți de dragoste:
„Nimeni nu-ţi este mai străin decât o fiinţă pe care ai iubit-o odată”. În #Arcul_de_Triumf, apărut in 1939, autorul #Erich_Maria_Remarque pune în față doua personaje din lumi diferite. Ravic, un chirurg german, care din cauza nazismului este obligat să se refugieze la Paris, unde are printre pacienți nume sonore ale orașului, și Joan Madou, pe care o salvează de la sinucidere, după un eșec sentimental. Amândoi descoperă că au nevoie unul de celălalt și se infiripă o legatură puternică. „Te iubesc aşa de mult, încât sufletul meu se revarsă asemenea unei femei dintr-un lan de grâu, în faţa bărbatului care o priveşte”. Cel mai reușit roman de dragoste al secolului XX!
O povestire a unui scriitor columbian #Gabriel_Garcia_Marquez #Urma_sângelui_tău_pe_zăpadă. Dacă din cuvinte, din manevrarea lor sau punerea lor în pagină, poate ieși așa ceva, merită să încercăm și n-am fi în pierdere nici dacă ne-ar ieși doar pe jumătate sau pe sfert din acele sentimente descrise de Garcia Marquez. Urma sângelui tău pe zăpadă – rămâne a fi cea mai frumoasă poveste de dragoste din întreaga literatură universală. Altă frumoasă poveste de dragoste rămâne a fi „#Dragostea_în vremea_holerei“, la fel de Gabriel García Márquez; Nu la fel de izbutit mi s-a părut romanul „Despre dragoste și alți demoni“, al lui García Márquez, dar tema unui cuplu în care ea este foarte tânără poate genera o poveste de dragoste pasionantă: „#Lolita“, de #Vladimir_Nabokov
Iubirile imposibile: interzise sau reprimate, în orice caz neconsumate a cuplului #Quasimodo – Esmeralda de #Victor_Hugo. Rămâne o capodoperă pe veacuri! Lecturați-o, n-o să vă pară rau.
#Patul_lui_Procust de #Camil_Petrescu. Ceva de neimaginat pentru proza noastră contemporană. Și nici o altă dragoste, la fel. Nu avem nicio altă iubire ca aceea dintre Doamna T. și Fred. Nicio altă femeie din literatura noastră nu se ridică la marginea inteligenței și seducției acesteia ca în această poveste…
Clasicul #Flaubert, #Educația_sentimentală și #Madame_Bovary. În Educația sentimentală pasiunile și nefericirea merg într-un pas limitându-le la dragostea platonică. Un bărbat iubește toată viața o femeie, tresare de fiecare dată când o vede sau aude vorbindu-se despre ea, dar nu pot fi împreună. Le rămân privirile, mai senzuale decât orice atingeri. La început de roman, când protagoniștii se întâlnesc pe un vapor și ea e însoțită de soț, el o vede, o studiază și îi ridică șalul care alunecă, e una dintre cele mai frumoase imagini din întreaga literatură. “Ochii lor se întâlniră”, nu e nevoie de nimic mai mult… La o nouă lectură Madam Bovary, romanul pare a fi cu cele mai frumoase arheologii sentimentale posibile. O disperare mai mare de a nu pierde puterea de a te îndrăgosti ca a Emmei Bovary nu cred că există. Ea nu e o imaginație, pur și simplu e incapabilă să realizeze că cel de alături o iubește, dar ea rămâne blocată. Viața ei în afara unei pasiuni cât de mici nu are nici o valoare. Asta e marea problemă a femeilor, care nu știu sau nu realizează de valoarea lor!
#Anna Karenina de #Lev_Tolstoi. Nimic nu e întâmplător, căci la începutul Madam Bovary e o trimitere în răspăr la romanul lui Tolstoi. Vă mai amintiți cum începea Anna Karenina: “Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei”? N-o fi cumva la fel și cu iubirile? Disperarea și dramatismul Annei Karenina țin, fără îndoială, de o altă vârstă a amorului. Una matură și definitivă. De asta am și ales-o pe ea să fie ultimul personaj care iese din scenă.
Iubiri ce mișcă sori și stele / Cupluri celebri:
– Mihai Eminescu și Veronica Micle – cei mai cunoscuți îndrăgostiți ai literaturii române, despre dragostea lor imposibilă aflăm încă din școala generală. Eminescu a compus multe poeme inspirat de „îngerul blond”, iar Veronica rezuma astfel momentul întâlnirii: „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut/ Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut/ Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu” („#M_am_gândit…”, 1883)
– Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre – cuplul perfect de intelectuali în perioada postbelică, cei doi au avut un „pact” care a durat o viață întreagă. Fără copii și fără obligații, au încercat să împace iubirea cu libertatea.
– Mircea Eliade şi Maitreyi Devi – cei doi se întâlnesc în timpul studiilor din India ale scriitorului, sunt nevoiți să se despartă, dar legătura lor a rezultat cu două romane, două perspective diferite, în care fiecare povestește relația care a fost între ei – plină de sentimente, dar și de o bogată latură spirituală și culturală.
– Nichita Stănescu și Gabriela Melinescu – idila dintre cei doi poeți talentați a fost afectată de gelozia și posesivitatea lui. Gabriela Melinescu avea să pună punct relației, dar nu-l va uita niciodată, ulterior, soțul său, un editor belgian, va fi cel care va publica volumele lui Nichita Stănescu în Suedia și-l va împinge pe genialul poet spre lista scurtă a pemiului Nobel.
– F. Scott Fitzgerald și Zelda Sayre – cei doi au fost reprezentativi pentru nebunii ani ’20. Din petreceri în petreceri, „tocând” banii fără măsură și căutând excesele, căsnicia lor pare un paradis dar și un infern.
Nu cere iubirii să fie atentă, Nu-ți urmări trecutul de ieri, Taie umbra cu sărutul, Apoi, prinde-aripi ca să zbori. Vrei, șoptești – să fii auzită, Vrei să urli – cât mai încet. Prinde ploaia, de soare dorită, Și oțelul – cu lacrimi topești. Ca niște copii, mai sus de nori, Vom plânge, amândoi, cu ploi, Mai sus decât norii, de-atâtea ori, O luăm de la capăt – tu și eu! Să ne spunem fiecărui: „Te iubesc”, pân-nebunim, O viață nu e suficientă, Să ne-exprimăm tot ce dorim. De fiece dată pe pământ când cobori, Ceva reține, și nu știi ce-i, Cum păstrezi iubirea mai sus de nori? Ce ascunziș e acolo, în tainicul zbor? Să-ți spun adio, dar nu la propriu, Vreau să șoptesc, și cine va auzi? Cât mai încet încerc să urlu, Să mai am o șansă… de a te iubi… (Svetlana Vizitiu, septembrie, 2020)
Filosoful Rousseau i-a dat la orfelinat pe toti cei cinci copii ai săi – unul după altul. Concubina lui năștea copii, și după aceea – îi duceau la casa de copii. Rousseau scria că vrea ca copiii lui să devină… țărani muncitori. Muncă sănătoasă la aer curat, cu mâncare simplă, în armonie cu natura… Cel mai probabil, că copilașii au decedat în orfelinat, – condițiile în veacul XVIII erau dificile și cumplite. Dar, Rousseau nu se gândea la aceste lucruri. El își scria tractatul despre educația „corectă” a copiilor, cel care i-a adus gloria unui mare pedagog.
Iar Lordul Byron a dus-o la mănăstire pe fiica sa nelegitimă Allegra, în vârstă de patru ani. Mai întâi, a luat-o cu sila pe fetiță de la mama ei, după ce poetul s-a săturat și de ea. „Este încăpățânată ca un catâr și voracă ca un măgar!” – în acest mod poetic și-a descris fiica celebrul Byron. Fetița îl deranja; el locuia într-un castel. Este incredibil și greu de imaginat cum putea deranja un copil de patru ani într-un castel atât de mare… În mănăstire, fetița s-a îmbolnăvit și a început să se ofilească. „Palidă, liniștită și foarte delicată” – așa au descris-o călugărițele pe Allegra, și chiar i-au trimis o scrisoare tatălui ei; sau mai bine zis, călugărițele miloase i-au scris din numele ei o rugăminte de a o vizita … Byron a considerat că Allegra așteaptă cadouri de la el: Nu e nevoie să plece la ea! La doar cinci ani, fetița a murit printre străini…
Poeta rusă Marina Țvetaeva la fel, și-a trimis copiii la orfelinat, în anii de foamete. Și a poruncit să nu spună că este mama lor. Să spună, cică sunt orfani. La orfelinat, fiica ei cea mică, Irina, a murit de foame și de boli. Poetesa cu ochii ei a văzut condițiile cumplite de viață ale copiilor – își vizita copiii sub masca unei nașe… Apoi, a luat-o pe fiica cea mare. Cea mai mică a decedat printre străini. Despre această poveste poetesa a scris în „Moartea lui Irocka Efron”. Detalii aici> http://www.tayni-mirozdaniya.ru/2021/08/blog-post_447.html
Țvetaeva nu a mers la înmormântarea fiicei sale, dar a scris un poem foarte trist despre retrăirile sale. Desigur, a fost foarte dificil să locuiască la Moscova într-un apartament separat cu doi copii, după ce a refuzat serviciul. Și a fost foarte dificil să scrie poezii, că copiii necesită multă atenție și hrană. Țvetaeva a menționat și „lacomia” fiicei Irina, în vârstă de doi ani… Probabil, străbunicile noastre nu și-au trimis copiii la orfelinate pentru că lucrau și nu scriau versuri. Le-a fost mai ușor decât lui Țvetaeva. Sau lui Byron. Sau lui Rousseau…
Poți scrie rânduri inspirate despre dragoste și suflet, dar făptuind cu totul diferit. Așa cum o fac și liderii de stat, de obicei, prin legi de nisip și Constituție… doar pe hârtie. Și mulți-mulți ani, apoi oamenii vor admira marile lor realizări, precum și să transmită generațiilor – celebrele lor versuri și tractate filozofice, fără să știe cum au fost lucrurile de fapt. În timp ce autorii creau povețele sale glorioase, undeva decedau copiii lor proprii de foame, sau din lipsă de căldura părintească… Și e vorba de personalități care și-au sacrificat copiii lor proprii în numele succesului..
Plângeau în singurătate, fie zăceau în tăcere cu fața la perete, atunci când au realizat că nimeni nu va veni să-i consoleze… Și pe sine, aceste persoane celebre se miluiau mult de tot. Doar își înțelegeau sentimentele bine. Și se întrebau sincer, de ce aceste suferințe au căzut pe capul lor? Pentru ce? Cu toate că nu a trăit în suferință: nici foamete, nici bătăi, nicio dependență de alții… Dar, filosoful Rousseau se plângea de mila sa, scriind:„Singur, bolnav și abandonat de toată lumea, în patul meu, eu pot muri de sărăcie, foame și frig, și nimeni nu-și va face griji pentru mine…” De frig și foame pe Rousseau l-au salvat numeroși mecenați bogați. S-au îngrijorat prietenii lui, și acea mamă a copiilor lui abandonați.
Aceștia – sunt personalitățile minunate care au lăsat în urmă lucrările mărețe, și care ne învață ceva rezonabil, bun, etern. Și puțini oameni cunosc soarta copiilor lor; dar trebuie să știți și despre aceste lucruri din viața lor. TREBUIE să ne amintim – un copil este complet dependent de părintele său. E ușor să-l trădezi! Un copil nu poate nici să protesteze, nici să se răzbune, nici să reproșeze. Până în ultima zi, copilul va spera că după el vor veni și îl vor salva, îl vor lua înapoi! … Poetul Shelley a văzut imaginea ușoară a micuței Allegra deasupra mării, lângă castelul lui Byron. Ea zâmbea. Ea a iertat totul.
Copii infometati in timpul razboiului…
Copiii iartă… Avem ce învăța de la ei…
Pe timpul celui de-al doilea război mondial, mulți copii purtau linguri cu ei oriunde mergeau cu speranța că poate găsesc ceva alimente aruncate la lăzile de gunoi. Este o bună lecție pentru noi astăzi. Atunci când ne așezăm la masă să-i mulțumim “celui de sus” că avem alimente suficiente și să ne mustrăm atunci când aruncăm la gunoi atâtea lucruri bune. Poate suntem prea râzgâiți, pretențioși sau năsfiroși cu atâtea binecuvântări, iar alții nu au decăt o lingură goală.
Încă sunt locuri în lumea noastră modernă unde copiii arată astfel… Si în prezent, în lume avem copii înfometați, și azi – oamenii nu apreciază ceea ce au și aruncă pâinea pe jos. Mare păcat!
Holocaustul file triste din istoria umanității. În aceste zile marcăm săptămâna comemorării victimelor Holocaustului. Acțiunile au drept scop sensibilizarea tinerilor față de prejudecăți și nedreptate. Anii trec dar lasă urme. Avem o sumedenie de scrieri, filmedocumentare despre această teroare.
Holocaustul vine de la „holo” – complet și „kaustos” – ars, fiind un termen utilizat pentru a descrie uciderea a 6 milioane de evrei, dintre care 1,5 milioane erau copii, ca parte a programului antisemit al regimului nazist condus de Adolf Hitler. Au fost omorâți 2/3 din populația evreiască din Europa de la acea vreme. Pe lângă evrei, au mai fost exterminați și rromi, polonezi, alte grupuri etnice slave și persoane cu handicap.
În România, aproximativ 50.000 de evrei au fost omorâți în Basarabia și Bucovina, iar aproximativ 115.000 au murit fiind expulzați în Transnistria. Din Transilvania, au fost deportați către Auschwitz 130.000 de evrei. Alți evrei au pierit în urma aplicării Programului de la Iași. Cât despre rromi, au fost trimiși în Transnistria 25.000, murind aproximativ jumătate dintre ei.
După sfârșitul celui de-al doilea_război_mondial, această scrisoare a fost găsită într-un lagăr de concentrare nazist, conținând următorul mesaj adresat profesorilor:
„Dragă profesor, sunt supraviețuitorul unui lagăr_de_concentrare. Ochii mei au văzut ceea ce nimeni nu trebuie să vadă. Camere_de_gaz construite de ingineri calificați. Copii otrăviți de medici calificați. Bebeluși uciși de asistenți medicali calificați. Femeile și copiii uciși și arși de absolvenți. Deci, am suspiciunile mele despre educație. Cererea mea este: ajutați elevii să devină oameni. Eforturile tale nu ar trebui să producă niciodată monștri instruiți sau psihopați experimentați. Citirea, scrierea și cunoașterea aritmeticii vor fi importante numai dacă îi fac pe copiii noștri mai umani ” (scria despre Holocaust Traian Bodea)
Despre copiii abandonați, înfometați, în timpul războiului, dar – și în vremurile de azi… Literatura ca recomandare de carte la tema foametei, și despre Holocaust, accesați imaginile următoare:
Impresii și foto din surse istorice Internet
#Recomandare_de_carte:
#Sunt_un_copil_al_razboiului_rece de #Stelian_Tanase, #Copiii_lui_Stalin
#Executati_prin_Infometare de #Miron_Dolot, #Copiii_razboiului de #Angela_Tocila, #Pe_taramul_fantomelelor_infometate de #Gabor_Mate, #Copiii_din_miez_de_noapte de #Salman_Rushdie, #Holocaustul, #Pamantul_negru de #Timothy_Snyder, #Bibliotecara_de_la_Auschwitz de #Antonio_G_Iturbe, #Viata_dupa_Auschwitz de #Eva_Schloss, #Fetita_care_privea_trenurile_plecand de #Ruperto_long, #Continentul_Barbar de #Keith_Lowe
#Europa_si_urmarile_celui_de_al_doilea_razboi_mondial, #Orbi de #Petronela_Rotar, #Povestiri_din_Kolima de #Varlam_Salamov, #Taramul_mortii de #Timothy_Snyder etc
O doamnă a ieșit din casa ei și a observat la terasa curții trei bătrâni cu bărbi albe lungi. Nu i-a recunoscut și a întrebat:
Probabil, nu ne cunoaștem, dar dacă sunteți flămânzi, vă poftesc în casă să vă servesc cu ceva de mâncare
Dar soțul e acasă?
Nu, nu este, – a răspuns femeia
Atunci nu putem întra, – au spus ei.
Seara, când soțul s-a întors acasă, ea i-a povestit despre cele întâmplate.
Du-te și le spune că sunt acasă și învită-I în casă! – a spus soțul.
Femeia a mers la bătrâni și i-a invitat din nou.
Nu putem întra toți împreună în casă, – au răspuns ei
De ce? – Femeia era surprinsă.
Unul dintre bătrâni a explicat:
Numele lui e Bogăția, – a arătat el la unul dintre prieteni, și a adăugat arătând la altul: – Iar acesta-i e Norocul. Și pe mine – mă cheamă Dragostea. – După ce a adăugat:
Acum du-te acasă și vorbește cu soțul tău, pe care dintre noi doriți să vedeți în casa voastră!
Femeia a mers și i-a povestit soțului cele auzite. Iar soțul a fost foarte mulțumit.
Ce bine!, – a spus el, – Dacă trebuie să facem o alegere, atunci să fie Bogăția. Să între și să ne îmbogățească casa!
Însă, soția a ripostat:
Dragul meu, și de ce să nu invităm Norocul? Fiica lor auzi discuția din colț dintre părinții ei și a alergat la ei cu propunerea sa:
Părinți, dar nu e mai bine să invităm Dragostea? În cele din urmă, atunci în casa noastră va domni iubirea!
Hai, să fim de acord cu fetița noastră, – a spus soțul soției sale. – Du-te și roagă Dragostea să fie oaspetele nostru.
Femeia a ieșit și a întrebat de cei trei bătrâni:
Care din voi e Dragostea? Întră în casă și fii oaspetele nostru!
Bătrânul cu numele Dragostea a mers în direcția casei. Ceilalți bătrâni l-au urmat.
Surprinsă, femeia i-a întrebat pe Bogăție și Noroc:
Eu am invitat doar Dragostea, și voi, unde mergeți?
Bătrânii au răspuns:
Dacă ați fi invitat Bogăția sau Norocul, ceilalți doi dintre noi ar fi rămas afară, dar deoarece ați invitat Dragostea, unde merge ea, o urmăm și noi mereu. Unde există Iubire, întotdeauna există Bogăție și Noroc!
Gata povestea! ❤
Eu nu cunosc drumurile spre succes. Dar știu bine care e drumul spre eșec: e dorința de a plăcea tuturor și, lupta pentru acest pas îți poate strica viața. Nu te alerta, nu alerga după succes, după fericire, – doar găsește-ți un locușor unde le poți realiza! Și fericirea te va găsi singură. Dar, pasul spre fericire, spre succesul tău, – constă în dezvoltarea maximă a tuturor abilităților tale.
Dacă nu muncești pentru visul tău, numaidecât altcineva te va angaja să lucrezi… pentru visul lui… Pentru a afla atitudinea oamenilor față de tine, povestește-le despre visurile și planurile tale. Cel, care te urăște în sinea lui, va critica pornirile tale. Cel, care îți dorește numai bine, te va ajuta și îți va spune cum să reușești mai bine. Cu dragoste.
Să știi că nu există logică feminină sau masculină, există doar pricepere, sau incapacitatea – de a gândi corect. Apelează la oamenii inteligenți, la experiența lor pentru a acumula propria ta experiență de viață! Îndrăznește – să reușești! Și, vei reuși! Iar pentru părinți un sfat bun: Cea mai bună investiție este în educația copiilor noștri! De aici, rezultă impactul culturii și a economiei în țară! Doamne ajută!
Unde există Iubire, întotdeauna există Bogăție și Noroc!
La 40 de ani Franz Kafka (1883-1924), care nu a fost niciodată căsătorit și nu a avut copii, se plimba prin parcul din Berlin, atunci când a întâlnit o fetiță care plângea pentru că și-a pierdut păpușa iubită. Împreună cu Kafka – ei au căutat păpușa, dar fără succes.
Kafka i-a spus să-l aștepte tot acolo a doua zi și vor căuta din nou păpușa. Au căutat și a doua zi, dar n-au găsit-o, și-atunci Kafka i-a dăruit fetiței o notiță „scrisă” de păpușă în care se spunea:„Te rog, să nu plângi. Am plecat într-o excursie, să văd lumea. Îți voi scrie despre aventurile mele.”
Astfel, a apărut povestea care a continuat până la sfârșitul vieții lui Kafka.
În timpul întâlnirilor Kafka îi citea notițele păpușii care descriau aventurile și „pălăvrăgeala păpușii” pe care fetița le considera fermecătoare.
În sfârșit, Kafka a returnat păpușa înapoi la Berlin (a cumpărat-o)
„Dar nu arată deloc ca păpușa mea,”- a spus fetița.
Kafka i-a dat încă o scrisoare în care păpușa scria:„Călătoriile mele m-au schimbat, dragă prietenă.” Fetiță a îmbrățișat păpușă cea nouă și a adus-o acasă fericită…
Un an mai târziu, Kafka a murit.
Mulți ani mai târziu, fetița deja adultă a găsit o scrisorică înăuntrul păpușii. Era semnată de Kafka, care scria:
„Tot ce iubești, probabil se va pierde, dar în cele din urmă, iubirea se va întoarce într-un alt mod.”
Date biografice:
Una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka este „Scrisoare către tată”, care se adaugă Jurnalului 1910–1923 și volumelor de corespondență. Paginile adresate tatălui, Hermann Kafka, sunt scrise în 1919, după ultima încercare eșuată a lui Franz de a se căsători. „Eternul fiu“, cum la numit unul dintre comentatori pe Franz Kafka, se războiește o viață întreagă cu tatăl său. Cu toate acestea, cititorul are senzația că fiul lupta fără să vrea împotriva lui însuși, doar ca să nu-l vadă pe tata, pe tatăl mitic, pierzând. „Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele”. A mai scris „Castelul”, „Procesul”, „Metamorfozele și alte povestiri”, „America”, „Jurnale”, etc.
Franz Kafka – un scriitor evreu de limba germana originar din Praga, pe atunci capitala Regatului Boemiei, care facea parte din Imperiul Austro-Ungar, într-o familie evreiască, fiu al comerciantului Hermann Kafka si al Juliei Kafka, născută Löwy. Limba maternă a lui Kafka, în care a si scris mai târziu, a fost germană, în acel timp limba oficiala a țării. După absolvirea liceului german, Kafka a studiat dreptul, și-a luat doctoratul, apoi a lucrat un timp la tribunalul din Praga și ulterior ca avocat la compania de asigurări Assicurazioni Generali (1908-1922). A părăsit rareori Praga, a călătorit în Italia, Germania, Austria și a vizitat orașul Arad, trăind într-un „cerc strâmt” până la sfârșitul vieții.
În 1909, Kafka a debutat literar cu primele schițe de proză publicate în revista literară Hyperion. A întreținut o corespondență asiduă, pe durată a circa patru ani, cu Felice Bauer si apoi si cu Milena Jesenska, o cunoscută scriitoare ceha, care i-a tradus în limba cehă câteva povestiri. Scriitorul a lăsat și un jurnal intim, atipic și greu de clasificat.
Initial, Kafka a suferit de o depresie cronică, fapt demonstrat de majoritatea scrisorilor trimise părinților, surorii sale Ottla și prietenului sau Max Brod. A încercat să se vindece de depresie recurgând la medicină naturistă. Îmbolnăvindu-se de tuberculoza (1917), pe fundalul unui regim vegetarian, care includea și lapte nepasteurizat, Kafka a fost internat într-un sanatoriu din Italia. Starea sănătății i s-a agravat și, începand din 1922, nu a mai putut lucre sau scrie ceva. Un nou tratament în sanatoriul din Kierling, lângă Viena, nu a dat roade. Franz Kafka a decedat la 3 iunie 1924 în bratele prietenului său, doctorul Robert Klopstock, si ale ultimei sale iubite, Dora Dymant.
Post-mortem, opera lui literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de poetul Max Brod, prietenul și legătarul lui testamentar, cel care nu a dus la îndeplinire rugămintea lui Kafka să-i ardă manuscrisele.
Citate celebre de Franz_Kafka (n.03.07.1883 – dec. 03 iunie 1924)
– O carte trebuie să fie toporul cu care să spargem marea înghețată dinăuntrul nostru”
– Unul dintre cele mai atractive mijloace a răului este provocarea la luptă”
– Nu pierdeți timpul căutând obstacole, s-ar putea ca ele să nu existe”
– Un cretin e un cretin. Doi cretini sunt doi cretini. Zece mii de cretini formează un partid poliție”
– Sunt două păcate principale din care se nasc toate celelalte păcate: nerăbdarea și lenea”
– Aceia care păstrează capacitatea de a aduna frumusețea nu vor îmbătrâni niciodată”
– „Tot ce iubești, probabil se va pierde, dar în cele din urmă, iubirea se va întoarce într-un alt mod.”
Aveți grijă de sine, de forțele voastre. Este necesar ca ele să fie suficiente pentru câteva săptămâni de carantină, și apoi – câteva săptămâni pentru a renunța la ea. E o cursă foarte lungă. E clar că în acest moment veți fi epuizați și iritați, la fel ca bursucii după hibernare. Iar lumea după anularea carantinei nu va reveni imediat la setările implicite, ea va descoperi maluri noi pentru a contura idei și creații, cu care la fel va trebui să se obișnuiască. La început, s-ar părea că sunt prostii, și foarte înfricoșătoare. De aceea, aveți grijă de sine de pe acum, oriunde ați reuși. În orice lucru mărunt. – Acum, Stați Acasă!
Dacă această carantină și este al Treilea război mondial, atunci va câștiga doar cel care #stăAcasă, doarme bine, face sport și are grijă de sine… Am început să scriu versuri noi, să pictez, să citesc cărți, înghițând ce pot mai bine (conform vederii mele șubrede). Și pentru a informa lumea cu ediții noi de carte, că doar suntem în Anul lecturii naționale, cu toată această carantină dificilă pentru toți, salariile oricum trebuie să le merităm că guvernul ne va cere „răsplată”. Important, e să ieșim cu Doamne ajută din carantină! Referitor la postări, – sunt Informații care dăruie noi speranțe pentru schimbări. Și care oferă un sens nou în viața de mai departe… În special, la partajarea postărilor în aceste vremuri dificile, – sunt apreciate poveștile, plus surse cu desene animate pentru copii; care în continuare trebuie educați și dezvoltați în spiritul societății noi, de mentalitate „sperietoare”… de la migrație la cele conformate deja în Europa și Republica Moldova. Iată că, azi mi-au fost blocate toate postarile din acest blog, promovate pe facebook, toate imaginile evidențiate cu sursa la BlogulImpresii din viața și cărți și Clubul Impresii din Viata si Carti. Cei care au făcut-o blocându-mi textele ca „postări abuzive”, indiscutabil suferă de tulburări mintale, altfel nu-mi pot imagina instinctele ce-i bântuie pe așa oameni! – Mai important pentru mine și toată lumea – e să scăpăm de această pandemie, să fie oamenii sănătoși…
Observ, că nu interesează pe unii statutul #covid19, legile sau deciziile noi ale guvernului. Dacă ți se spune clar să porți masca de protecție, de ce este atât de greu să o faci?.. Mai toți din start sunt porniți impotriva orcărei reguli stabilite pentru siguranță și pentru a rămâne sănătoși în aceste vremuri într-adevăr dificile… Evenimentele de groază în Italia sperie nu doar diaspora. În aceste momente, acel milion de basarabeni migrați se vrea înapoi acasă… fără să se asigure că pot contamina pe cei dragi lor, De poliță de asigurare medicală la fel nu au nevoie. Unii consideră – „noi lucrăm în Europa și trimitem bani acasă, deci asta e taxa pe care o achităm statutului!” Și, de ce să nu contribuie cu acest efort pentru crearea și dezvoltarea noilor instituții și cadre medicale, pentru profesioniști și utilaje noi de tratamente dificile în varia boli? Iar atunci când ai noștri pământeni/rude/prieteni din diaspora revin acasă pentru a se face sănătoși la clinici medicale, ei spun „pentru că e mai ieftin în Moldova decât în Europa”- Acest lucru nu vă spune nimic? În loc să dezvoltăm un stat cu o Medicină cu profesioniștii în tratamente dificile, – așa mentalități preferă să scuipe pe legi și… pe talente, idei și proiecte noi, și deci: „revenim Acasă când dorim, ca să contaminăm pe ceilalți cu viruși, cerem și condiții normale”!
Ce ai făcut personal pentru acest stat?
Unii se ceartă pentru o taxă de impozit care urmează conform legii să fie turnată de la diaspora în bugetul statului (în caz de vor înapoi acasă). Și diaspora e nemulțumită, desigur, se contrazice, iar corona virusului își face treaba în continuare, și nu întreabă dacă o iubești sau ba. Te poate înșfăca fără să te întrebe dacă ești oligarh sau un simplu muncitor pe câmp… Forul basarabean de socializare e pornit rău impotriva oricărei decizii a guvernului, fără să urmeze sfaturile de a se feri de acest grandios pericol de moarte. De ce? De ce e atât de greu să prinzi la minte dat fiind că ai în față atâția morți și testați pozitiv de #covid19 prin lume? De ce e atât de greu… să taci din gură, să te conformezi, șă te supui legilor Domnului? E tare ciudat că oamenii nu au frică de Dumnezeu care ne vorbește prin fapte reale în față!!! Azi, doar în Italia – 969 de decedați!.. Nu este o armă biologică, nu e virus, este ceva Spiritual și oamenii trebuie să înțeleagă că nu mai putem trăi cu ură și războaie ca îeri…
Tinerete fara batranete/ pictura S. Vizitiu, ulei, sticla, 2020
Viața după o criză dificilă e ca o viață după cutremur: practic totul este distrus. Și aici apar două opțiuni: să urli și să dai vina pe soartă, prieteni, pentru că așa s-a întâmplat, fie să cauți învățăminte din criză. Cred că totul se întâmplă dintr-un motiv, în special, din loviturile crude prin pierderea persoanelor dragi, accidente, falimente, dependențe… Este foarte dureroasă experiență, dar cea mai inteligibilă lecție – cea de a supraviețui și să construiești ceva nou, nu pentru a uimi pe cineva, ci pentru sine, în primul rând… O criză din viața personală mi-a lăsat o cicatrice adâncă în suflet, dar m-a ajutat să realizez cât de puternică sunt, și, în continuare, să apreciez valorile.
Multe familii sunt aranjate astfel încât nu sunt în stare să reziste unul pe altul timp de 24 de ore în aceeași bucătărie, și nu înseamnă că sunt „familii rele” sau nu există o „apropiere spirituală”. Atunci când se impune o distanță mai scurtă, încă și durează relații dificile, – apar efecte foarte neplăcute. Până la certuri și violență în familie. Nu vreau să sperii pe nimeni, dar suntem în vremuri de criză și apelez la inteligența voastră: să fim toleranți unul cu altul și să ne ajutăm să ieșim din criză… Să stăm acasă Împreună! Chiar a sosit momentul să bem un ceai, să discutăm și să ne spunem visurile, speranțele și tot ce avem pe suflet. Nu înseamnă să amânăm lecțiile, – să le studiem apoi online, chiar dacă sunt neterminate. Să amânăm munca pentru a ne face mai apropiați unul de celălalt. De ce ne este atât de greu? S-a rupt programul astăzi, ne vom întoarce la el mâine dimineața, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic… Astfel vom supraviețui, Doamne ajută! Nu uitați că fiecare oferă celuilalt ceea ce are în suflet! ❤
S-a întâmplat cu nouă ani în urmă. Călătoria mea în Bulgaria se apropia de sfârșit, și eu trebuia să plec acasă, la Chișinău. Procurând un bilet la autobuz, am decis să mai hoinăresc în jurul orașului, că mai aveam vreo trei ore până la plecarea rutei. Pe stradă, de mine s-a apropiat un bărbat, pe care l-am recunoscut imediat… Era primul meu soț, cu care am divorțat 18 ani în urmă. Nu s-a schimbat deloc, cu excepția că era prea palid la față. Se pare, că această întâlnire l-a emoționat la fel de mult ca și pe mine. Am ținut mult la el, dar și el m-a iubit… într-atât de ”bolnăvicios”, că din acest motiv și am divorțat. Era gelos chiar și pe o carte… Nu avea nici un servici permanent. Zicea, că moare, dacă eu întârzii măcar cu cinci minute acasă, – inima i se oprește… Tinerețe.. În cele din urmă, sătulă de toate certurile și interogatorii –cu cine, de ce, si unde am fost, – i-am spus să plece… Înainte de a pleca, el a lăsat o scrisorică, în care cerea iertare, și spunea că mă va iubi întotdeauna, chiar și… după moarte. Copii împreună nu am avut, am rămas doar cu un cățeluș, un cadou amuzant din partea lui… După ce am divorţat, el a plecat imediat peste hotare, şi nu l-am mai văzut. Și iată, după atâtea ani, o revedere neașteptată… Am discutat mult timp la o cafea, dar brusc mi-am amintit că pot să întârzii la autobuz. I-am zis: – ”Îmi pare rău, dar eu întârzii la autobuz”.
Aici, fostul soț a spus: – ”Fă-mi, te rog, o favoare, Înțeleg, că te grăbești, dar de dragul a tot ce-a fost bun între noi, nu mă refuza. Să mergem la un birou, pentru mine este foarte important, și nu pot de unul singur să plec în acel loc”. Desigur, am fost de acord, şi am zis: ”Bine, numai repede!” Am întrat într-un bloc mare și un timp lung treceam dintr-o aripă în alta a clădirii… Ne ridicam și tot coboram pe scări, – atunci mi s-a părut că toate au durat nu mai mult de 15 minute. Pe lângă noi, treceau persoane de toate vârstele: de la copii la bătrânețe adâncă. În acel moment, nici nu m-am pus pe gânduri, ce cautău într-un bloc administrativ acești copii și bătrâni. Toate gândurile îmi erau fixate pe fostul meu soț… Într-un moment, el brusc s-a pornit înspre o ușă, și înainte de a o închide, m-a privit îndelung, ca și sum și-ar lua rămas bun de la mine, și a spus:”Ce ciudat, totuși, – n-am reușit să rămân nici cu tine, nici fără tine.” Priveam la ușă și așteptam, când el va ieși de acolo. Am vrut să-l întreb, ce a avut în vedere pronunțând ultima frază. – Nu s-a mai întors… Eu, brusc mi-am venit în fire. Am realizat absolut clar, că trebuie să plec, că întârzii la autobuzul meu… Privind în jur, chiar m-am speriat. Clădirea în care am fost, avea o structură abandonată, – în loc de ferestre căscau găuri. Scări nici nu existau! Erau așezate doar plăci, peste care am reușit să cobor cu greu. La autobuz, am întârziat tocmai cu o oră, și am fost nevoită să cumpăr un bilet nou la alt autobuz. Atunci când luam biletul, s-a anunțat, că autobuzul la care am întârziat, s-a rostogolit și s-a prăbușit într-un râu.Niciunul dintre pasageri nu a supraviețuit… Două săptămâni mai târziu, eu eram la ușa fostei mele soacre, pe care cu mare greu am găsit-o în căutare a locului ei de trai. Ea mi-a spus că fiul ei a decedat după un an de la divorțul nostru. N-am crezut-o, gândind, că poate mama lui ascunde ceva, fie are frică să nu deranjez fostul meu soț… La rugămintea mea de a merge la mormântul lui, spre surprinderea mea, ea a fost de acord. După câteva ore, eram la mormântul de pe care zâmbea bărbatul pe care l-am iubit cândva și care într-un mod inexplicabil mi-a salvat viața… Nu e poveste, dragii mei… – O minune obișnuită! Cei dragi și scumpi, plecați în vecie, ne urmăresc și ne ajută în continuare, – doar că noi nu întotdeauna realizăm acest lucru…
”…Mai era tot pe la noi un împarat, îi zicea Sulac, mi-i dor, mi-i dor de el…” (Grigore Vieru)
Dacă e să reflectăm referitor la sensul vieţii, există sensuri înalte ale vieţii şi sensuri comune; unul cântă, altul îsi face datoria… Destinul nu este orb, ci dirijat de om: când sufletul îi dictează calea, pe care urmează să o apuce, şi care, devine sensul întregii sale vieţi. Privim cu admiraţie timpurile, care ni se par îndepartate. Dacă e să ne ascultăm bunicii, aflăm că între lumea de acum 50-60 de ani şi cea de astăzi există multe diferenţe. Diferenţele între generaţii au existat şi vor exista mereu. Nu se schimbă chiar atât de mult oamenii, dar o societate progresează continuu mulţumită tradiţiilor moştenite şi transmise din generaţie în generaţie. La originea tradiţiilor folclorice stau trăirea şi retrăirea sacrală a momentelor din viaţa omului; momente legate de naştere, de nuntă, de luptă socială. Utilitatea lor constă în oferirea unor soluţii şi modele ideale, iar în cazul nostru, e vorba de spiritul neordinar al lui Nicolae Sulac, o legendă a folclorului moldovenesc, evocat cu dragoste şi respect de către mai multe personalităţi cunoscute, într-o carte-album „Nicolae Sulac. In amintiri, cronici şi imagini”, editată în 2007, de soţii Alexandrina şi Alexandru Rusu. „Nu ştia nimeni cine este Nicolae Sulac, el aparţinea unui timp, unei epoci, unui popor…” (Emil Loteanu). „A fost înzestrat cu har dumnezeesc pentru a bucura sufletele noastre” – cu recunoştinţă, îsi amintesc oamenii, care l-au cunoscut. Rapsodul cântecului popular, Nicolae Sulac s-a născut la 9 septembrie, 1936, în satul Sadâc, raionul Cahul. După moartea mamei sale, rămâne orfan împreuna cu cei patru fraţi ai săi şi creşte la o casă de copii. De la 18 ani Nicolae Sulac munceşte ca tăietor de pădure la Vologda (Rusia), ulterior, miner la Donbas (Ukraina). În1957, este înrolat în armată într-o unitate de tanchişti din oraşul Kirovograd, Azerbaidjan. În 1959, susţine probele de concurs în Capela corală „Doina” şi începe carieramuzicală: „A deprins cântecul de la talanca mioriţelor şi murmurul izvoarelor din văi, de la şoaptele frunzelor şi cântecul păsărilor din pădurea Sadâcului” – scrie compozitorul Constantin Rusnac. Din anul 1960, Nicolae Sulac cântă în tăraful lui Iosif Burdin, care peste un an a fost transformat într-un ansamblu pentru tineret, cu care concertau în toată republica. În 1963, este eliberat din serviciu de către directorul Filarmonicii pe motiv că lipsise la un concert. Avuse probleme, dar l-a salvat Andrei Strâmbeanu, ziaristul, care publicase în ziarul „Tinerimea Moldovei” un articol întitulat „De ce nu mai cântă Nicolae Sulac?”. În orchestra de muzică populară „Fluieraş” vine în anul 1965, iar în 1969, împreuna cu compozitorul Mircea Oţel, formează orchestra de muzică populară „Lăutarii”, ulterior, preluată de Nicolae Botgros. A avut multe turnee prin satele şi oraşele Moldovei, de unde culegea cântece pentru repertoriul său. A cântat dorul şi jalea, bucuriile şi tristeţile poporului (Dor de mamă, Sadâcule, Plec mândruţo la armată, Bateluna, Tinereţe, Ce frumos cântă cucul, Când tata va veni, Floarea lui Sulac, etc). Doina „Mioriţa” a rămas ca o perlă a repertoriului său… „Vă destăinui un mic secret, – semnează maestrul Mihai Dolgan (formaţia „Noroc”), – Nicolae Sulac era atras de muzică uşoară de sorginte… folclorică. Cazul lui era ieşit din comun: în cadrul aceluiaşi spectacol el cânta şi muzică de estradă şi muzică populară”. Nicolae Sulac s-a manifestat şi ca un neîntrecut narator, a scris istorioare şi snoave: „Vorba lungă, bogăţia omului” (1997), este şi protagonistul unor pelicule documentare consacrate creaţiei sale interpretative: „Cântecele mele sunt sus la stele” (1992, regia Valeriu Gagiu), „Izvorul şi cântecul” (1976). Cunoscutul regizor Valeriu Jereghi deţine manuscrise originale despre viaţa şi activitatea lui Nicolae Sulac; respectiv, pregăteşte pentru realizare un film despre prietenul lui apropiat şi pe care, în trecut, l-a ajutat cu un tratament chirurgical. Nicolae Sulac a fost distins cu titluri onorifice: Artist emerit din RSSM (1964), Artist al Poporului din RSSM (1967), Laureat al Premului de Stat al Republicii (1982). A fost primul cavaler al Ordinul Republicii în domeniul artelor din Republica Moldova (1992). Azi, Palatul Naţional poartă numele Legendar: Nicolae Sulac… ”Când o fi-n pământ să zac, Nu vreau monument bogat, Doar un fir de liliac, Să mi-l răsădiţi la cap…”. S-a stins la 8 aprilie, 2003. O moarte stupidă şi neasteptată… „Nicolae Sulac şi-a pus întreagă viaţă pe altarul cântecului popular. El a fost cel, care a trezit conştiinţa naţională a basarabenilor şi a menţinut mereu aprinsă flacăra dragostei pentru cele sfinte, a alinat durerile, fiind şi un bun coleg şi un profesor de excepţie pentru tinerii interpreţi de muzică populară”. – îsi aminteşte Maria Sarabaş, interpretă de muzică populară. Nicolae Sulac a avut trei copii: Alexei, fiul cel mai mare, stabilit în Ukraina; Ioana, în Germania, şi doar Doina, mezina, a rămas în Moldova. Cu Ludmila Diacenco-Sulac, fosta sotie, au rămas prieteni până la sfârşitul vieţii, şi au avut împreuna o fiică Ioana, care a mers şi ea pe calea muzicii, devenind compozitoare. Îsi aminteşte cu drag de viaţa alături de Sulac. „Timpul nu are nevoie de numărătoare, – zice ea, – fie vorba de 5 sau 25 de ani. Nimic nu se uită, nici binele, nici răul. Cred că, nu e corect să-ţi vorbeşti de rău trecutul, în cele din urmă, nu-mi permit să am amintiri negative atunci când dragostea poporului pentru idolul său, e atât de măreaţă! Sunt fericită, că 10 ani din viaţa mea (1968-1978) am fost alături de acest om genial. Am fost martoră la naşterea pieselor, versurilor, melodiilor sale: cât valorează doar doina Mioriţa! Zi de zi, ne vizitau cunoscuţi, fie, şi-acei, necunoscuţi: şi fiecare, avea ce împartasi cu Nicolai: despre viaţă, politică… Mai criticau puterea, mai glumeau prin bancuri la adresa lui Brejnev, Utesov etc. Noi eram satisfăcuti de traiul nostru modest în garsoniera noastră de pe bulevardul Negruzzi, mobilată simplu, specific acelor timpuri (ca la toată lumea): o măsuţă, un divan, un dulap plin cu discuri şi cărţi, un aparat de radio, un ţol confecţionat în stil naţional. Eram tineri, plini de energie şi ne făceam mari speranţe pentru viitor. Se spune, că dacă omul pe perioada vieţii sale a construit o casă, a sădit un copac şi a crescut un fiu, atunci, el n-a trăit în zadar. Nicolae Sulac a reuşit să le facă pe toate, chiar şi mai mult: a rămas în memoria şi inimile oamenilor ca un cântăreţ preferat şi iubit, suflet din sufletul poporului său.
”Cu tristeţe, îsi aminteşte de ultimele clipe ale tatălui şi Ioana Sulac, compozitoare, fiica mai mare a lui Sulac: „A fost înainte de a pleca eu în Spania (martie, 2003); în acea vizită, tatăl meu era trist şi tăcut, îl chinuiau gânduri grele, de parcă presimţea ceva… Avea el o alinare în pisica lui adorată, pe care, în ultima vreme, se temea s-o piardă. Dacă pisica se rătăcea, tata ridica mare zarvă, şi, în momentul, când aceea apărea ca printr-o minune, era fericit ca un copil, mângâindu-şi pufoasa cea albă, asemeni unui îngeras… Vestea îngrozitoare, m-a ajuns, după câteva zile de plecare din Moldova; în Spania: unde urma să-mi realizez visul de a călători şi, în continuare, să-mi formez o viaţă personală, inclusiv, profesională… A fost, ca şi cum s-ar fi prăbuşit un zid peste mine. Bilete la avion nu mai erau, bani nu-mi ajungeau. Unii mă sfătuiau să nu plec, să-mi caut de viaţa mea. Am ales, să-mi fac datoria de fiică: şi am reuşit, cu mare greu să revin în Moldova, să fiu lângă sicriul tatălui meu. M-a durut mult şi faptul, ca familia s-a destrămat, neînţelegerile, de-atunci, cu sora mea vitregă Doiniţa, am dorit să fiu cât mai departe de bârfe, zvonuri… M-am conformat, iar, în present, sunt fericită şi împlinita, în Germania, împreuna cu soţul şi fiul nostru, precum şi nepotul lui Nicolae Sulac, Maximilian. Regret foarte mult că tăticul nu mai este alături”.
“Să fii fiica lui Nicolae Sulac este o onoare, dar şi o mare responsabilitate“, – consideră Doina, fiica mai mică a lui Sulac, cea, care a urmat calea lui, interpretând cântecele moştenite de la tatăl ei. A avut norocul să-i moştenească talentul, iar în present, se bucură şi de sprijinul oamenilor, care au ţinut la el.
Cu plăcere, îsi aduce aminte de unele momente din viaţa lui: „Tatăl meu a fost şi va rămâne pentru noi toţi o mare valoare a Basarabiei, manifestându-şi talentul său prin acea calitate, care contează mult pentru caracterul omului, şi pe care, el a avut-o… Îmi amintesc, cu mare drag, de poveţele lui, pe care mi le-a dat, şi pe care le voi păstra mereu, cu sfinţenie. El a fost o personalitate cu un EU, la propriu-zis: acest lucru l-a făcut pe Nicolae Sulac să se evidenţieze printre oamenii de-alături. Mi-a spus, că nu e nevoie să plagiez pe cineva înainte de a păsi pe scena mare: în primul rând, e să te descoperi pe sine însuti. Zicea, de unii artisti, că sunt amatori, că ceea ce cântă nu le reprezintă firea. Aprecia mult talentele adevarate. L-a descoperit şi l-a ajutat pe maestrul Nicolae Botgros, cu care a lucrat de-a lungul anilor în orchestra „Lăutarii”, pe care tatăl meu a fondat-o şi la care a ţinut mult. A fost un om şi cu un har deosebit al umorului: făcea o glumă din orice.
Îmi amintesc, cu zâmbet, de faza lui cu umoristul Gheorghe Urschi, atunci când maică-mea era însarcinata cu mine şi mai avea câteva luni până la naştere. Tatăl meu s-a întâlnit cu Urschi, întâmplator, şi acesta l-a întrebat: „Măi, Nicolae, tu chiar crezi, că copilul ce va veni pe lume, e al tău? -diferenţa de vârsta dintre tine şi soţia ta e cam… maricică!” La care tata, foarte calm, îi răspunse: „Măi, Gheorghe, eu o să aştept să se nască copilul ăsta, şi o să mă uit lung la el, şi, dacă va cânta, înseamnă, că e al meu! Iar dacă va mânca aşa urât din gură ca tine, înseamnă, că e al tău!” Şi,… am apărut eu pe lume, cântăreaţă. M-a iubit tata, foarte mult, punându-şi toate sperantele în Doiniţa lui.”
Ion Druţă: „Sulac cunoaşte verbul matern pe dinafară, ştie a lipi cuvântul la locul lui, aşa cum un om din popor şi care reprezintă poporul în toată plinătatea lui spiritual o poate face”.
Andrei Srâmbeanu: „Sulac e un scriitor cu o oralitate de excepţie, un autor de literatură naivă foarte gustată de publicul cititor.”
Tot ce povestea Nicolae Sulac, era aşternut pe hârtie de către prietenul lui publicistul Vlad Olărescu, şi alţi scriitori, dar Sulac se plângea că ei strică totul ce le povesteşte el. Şi iată că în câteva nuvele publicate din cartea „Vorbă lungă – bogăția omului” s-a reuşit să se păstreze limbajul, modul de exprimare şi de gândire a lui Sulac…
Tudor Colac: „ Să scrii despre legenda muzicii populare nu e uşor, pentru că a fost un om-spectacol, ca un cireş care şi-a înfipt rădăcinile în plaiurile noastre”
Nicolae Sulac a fost distins cu multe titluri onorifice: Artist emerit din RSSM (1964), Artist al Poporului din RSSM (1967), Laureat al Premiului de Stat (1982), Ordinul Republicii în 1992. Astăzi, Palatul Naţional din Chișinău poartă numele Nicolae Sulac.
S-a stins din viaţă la 8 aprilie 2003.
„A cântat cu tot sufletul, dorul şi jalea, romanţe melancolice şi doine tânguitoare, cu care „îmblânzea şi fiarele“, iar KGB-ştii îşi ştergeau lacrimile “cu pistolete”: astfel, au remarcat, în glumă, colegii lui. Nicolae Sulac a fost unul şi acelaşi, în toate situaţiile complicate ale vieţii, pe care le-a străbătut. Cu aptitudini atât de înalte, a absorbit în sine toate aspiraţiile generale ale acestui mediu, devenind şi un reprezentant ingenios al lui. A cântat să satisfacă toate nevoile evoluţiei unui neam: iar numele lui înseamnă, în present, o lungă şi bogată epocă din istoria folclorului moldovenesc!
Svetlana VIZITIU
Surse utile despre viața și activitatea lui Nicolae Sulac:
1. Olărescu, Vlad. Înfierea din Urmă/ Vlad Olărescu; prez. graf.: Oleg Cojocaru; aut. fot. color de pe cop..: Mihai Potârniche. – Ch.: Î.E.P. Ştiinţa, 1997. – 167 p.
2. Proca, Ion. Mai aproape de departe…: pătrunde vocea lui Nicolae Sulac./Ion Proca. – Ch. : Notograf Prim, SRL, 2011.- 264 p.
3. Nicolae Sulac în amintiri, cronici, imagini. – Chişinău: Baştina-RADOG, 2006. – 192 p.
4. Blajinu, Dumitru. Colac, Tudor. Nicolae Sulac: Rapsod al neamului moldav/ Dumitru Blajinu, Tudor Colac. – Chişinău: Grafema Libris, 2015. -260 p.
5. Curbet, Vladimir. Nicolae Sulac : [filă biografică] // La gura unei peşteri de comori: valori basarabene / Vladimir Curbet. – Ch., 1994. – P. 227-228.
Cărți despre Sulac și recenzii:
– #Canta_Nicolae_Sulac – contine piesele / textele din repertoriul interpretului
– #Olărescu_Vlad. #Înfierea_din_Urmă, 1997. – Un volum despre viața și activitatea lui Nicolae Sulac, celor ce-l admirau, si îl urmăreau. O operă artistică în care autorul ne conduce pe drumul vieţii al îndrăgitului interpret, şi cele cinci înfieri, şi înfierea din urmă despre care aflam citind cartea. O salbă de omagii, fragmente din scrisorile admiratorilor, interviuri şi în loc de postfaţă Adevărul lui Nicolae Sulac de #Nicolae_Dabija.
– #Proca_Ion. Mai aproape de departe…: pătrunde vocea lui Nicolae Sulac. O biografie romanţată, cu amintiri despre interpret, cu interviuri și fotografii inedite. Autorul Ion Proca s-a gândit să scrie această carte în momentul în care l-a cunoscut pe N. Sulac, cu 40 ani în urmă, însă în 2011 a aparut acest volum dedicat predestinatului care cântă, N. Sulac. – Dedicată neîntrecutului rapsod al plaiului – Nicolae Sulac şi începe cu un text introductiv al dirijorului Gheorghe Mustea, Artist al Poporului, cartea cuprinde date biografice, amintirile sătenilor despre Nicolae Sulac. În capitolul 2 – despre Femeile din viaţa interpretului, impresiile şi amintirile soţiilor, dar şi mai multe interviuri oferite de persoane care l-au cunoscut – Anatol Latâşev, Zinaida Julea, Mihai Ciobanu, amintirile lui Emil Loteanu, Nicolae Dabija, Grigore Vieru. Anectode vesele şi triste despre Nicolae Sulac şi cele povestite de el. ”Ce a cântat Sulac (o încercare de a reconstitui repertoriu) de Tudor Colac. Ion Proca: ”Să scrii despre legenda muzicii populare nu e uşor, pentru că a fost un om -spectacol, ca un cireş care şi-a înfipt rădăcinile în plaiurile noastre” Un mesaj – să nu uităm această generaţie de mari artişti care ne-au proslăvit ţara şi să mai trecem pe la biblioteci fiindcă cărţile care nu se văd se uită.
– Nicolae Sulac #în_amintiri_cronici_imagini. – Volumul a apărut în urma unui apel lansat pe paginile săptămânalului Literatura şi Arta de către un grup de entuziaşti care au îndemnat toţi oamenii de bună credinţă să susţină proiectul editorial în amintirea regretatului Nicolae Sulac. Echipa redacţională a decis că toţi care au venit cu amintiri, scrisori, cronici, recenzii, fotografii şi alte materiale merită să-şi găsească spaţiu în acest album omagial. Astfel, în sumarul albumului regăsim cele mai notorii personalităţi ai neamului – Gr. Vieru, D.Matcovschi, M.Bieşu, G.Sainciuc, M.Munteanu, I.Loghin, S.Vicoveanca, scriitori, istorici, ziarişti, amintirile fiicelor, articole din presa naţională, ş.a. Tot aici se regăsesc dedicaţiile poetice de la Grigore Vieru, Ion Hadârcă, Dumitru Matcovschi, Victor Plugaru, ş.a. În filele albumului vom întâmpina Glume cu şi despre Nicolae Sulac prezentate de prietenii lui Gheorghe Urschi, Aurel Scobioală, Constantin Rusnac, Victor Pavliuc, Dinu Mihail. Albumul reprezintă un interes deosebit din punct de vedere a interpretării artistice, fiind înzestrat cu fotografii unicale, picture şi măşti de ale lui Glebus Sainciuc. O elaborare din îndemnul fondatorilor ei Alexandru şi Alexandrina Rusu.
– #Blajinu_Dumitru. #Colac_Tudor. Nicolae Sulac: #Rapsod_al_neamului_moldav. – Autorii au identificat din arhivele Radioteleviziunii înregistrările cu vocea cântăreţului. O parte din lucrări au fost transcrise din memoria unor contemporani ai interpretului. Au fost alese şi transpuse din arhive note, care erau mai representative, mai credibile din punct de vedere a provinienţei. Cartea este construită în ordinea următoare: Hronic de familie, Cariera profesională, Turnee artistice internaţionale, Distincţii, menţiuni, Repere onomastice (Tudor Colac, Maria Cosniceanu), #Folclorul, Nicolae Sulac şi Dumitru Blajinu. Un articol foarte amplu cu denumirea: La originea cântecului este semnat de Tudor Colac. În compartimentul Expresie a unităţii de neam, grai şi cântec românesc s-au prezentat Andrei Strâmbeanu, Ion Ungureanu, Ion Ciocanu, Ion Dolăneascu, Irina Loghin, Sofia Vicoveanca, Vasile Goia, Mihai Dolgann, etc, etc… Un loc aparte ocupă Nicolae Sulac omagiat prin festivaluri – despre farmecul şi succesele lui Nicolae Sulac şi despre Festivalul-concurs national Nicolae Sulac. Cel mai mare compartiment – Antologie de cântece – reprezintă miezul şi obiectivul acestei ediţii. Materialul este aşezat în ordinea propusă de Dumitru Blajinu şi conţine circa 160 de cântece interpretate de Nicolae Sulac. Cartea e înzestrată cu Bibliografie selective şi discografie.
– #Curbet_Vladimir. Nicolae Sulac : [filă biografică] // #La_gura_unei_peşteri_de_comori: #valori_basarabene – Un capitol aparte a consacrat oamenilor iluştri ai Moldovei, cântăreţilor cu renume: Lidia Lipcovscaia, Maria Cibotari, Maria Bieşu şi Nicolae Sulac. Nicolae Sulac, menţionează autorul, a adus o reală contribuţie la succesele ansamblului #JOC. El a cântat în componenţa colectivului în turneele acestuia prin Moldova şi peste hotare. Nicolae Sulac în cântecul popular e viaţa, şi mai mult decât atât, e flacăra de viaţă, scrie Vladimir Curbet.
Potrivit scriitorului Andrei Strâmbeanu, Nicolae Sulac a înscris o pagină nouă în folclorul românesc, iar fostul director al Filarmonicii Naţionale, Mihail Murzac a remarcat că distinsul interpret este o legendă vie a neamului nostru.
În prezent, numele său îl poartă Palatul Naţional din Chişinău, un festival naţional de muzică al tinerilor interpreţi de folclor, Şcoala de muzică din oraşul Floreşti şi Liceul Teoretic cu profil de arte din capitală.
Svetlana Vizitiu,Impresii din viata si carti blog
Nicolae Sulac cu sotia Ludmila Diacenco, fiica Ioana si nepotul Maximilian Laucs.
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 
