Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


9 comentarii

Vasile VIZITIU: Cu satul în suflet (de G. Ciocoi)


Pentru a fi țăran viață întreagă nu e de ajuns tata1să te naști la sat. Satul îți oferă doar posibilitatea de a păși pragul spre florile vieții… Și atât. Iar ca să fii întreagă viață om înfrățit cu frunza veșnic înnoitoare, om al stropului de sudoare, frate al hărniciei să fii, e nevoie ca satul să trăiască veșnic în inima ta. Vasile Vizitiu e anume un astfel de om…

În ziua când Vasile Vizitiu croise o bună bucată de vreme pentru a răsfoi în fața noastră cartea vieții sale, pentru a întoarce unele file parcurse de-a lungul anilor, noi, cei cu scrisul, îl ispiteam cu întrebările, pentru a-i înțelegeîn special preocupările de azi pe mâine. Dar imediat primeam replica: – ”Eu vă rog, s-o începem de la rădăcini, adică de la părinții mei, de la copii, de la nevastă-mea Teodora...”

La Vărvăreuca mulți îl țin minte și azi pe badea Mihail Vizitiu (aceasta se referă în special la consăteanul Constantin Patrașcu, fiindcă ei au făcut împreună armata), care avea pravilele lui, felul său de a fi și de a concepe lucrurile, treburile, lumea. Asculți povestea tatei Mihai și a mamei Feodosia și un gând anume străbate aceste destăinuiri: de unde atâta putere și tărie în părinții noștri de a duce pe umerii lor atâta greu, atâta chin, atâta zbucium? – ”Nu pot uita, cum noi, niște copilași de 5-6 anișori, dar după cum zicea tata, trebuia să ieșim la muncă, adică trebuia să ne gândim la hectarele de la Cucuiești și Hârtoape, la normele mari ale mamei, dar nicidecum la joacă…” Vasile Vizitiu avea să ne descrie frământările de mai departe ale tatei până la cei 73 de ani trăiți până mai ieri cu toată lumea, apoi ca despre o comoară povestește el de mama ajunsă la 82 de ani și, și cu încetul, aveam a pătrunde și în destinul ca atare al eroului nostru, pe care l-a pândit multă vreme visul de a fi artist, însă viața îi deschide alte porți – nu trece concursul la Institutul Agricol din Chișinău și nimerește la școala de comerț Soroca, apoi vine serviciul de marină de la Sevastopol, anul1960 fiind crucial întru câtva – cu diplomă de contabil pornește munca de sinestătoare la Florești, concomitent începând studiile la fostul Institut Unionl de Comerț (facultatea economie, secția fără frecvență). Și, cum ziceam, trăind mereu cu satul în suflet, Vasile Vizitiu face ca de Combinatul de deservire socială din Florești să se vorbească de bine în lung și în lat atât la Chișinău, cât și dincolo de capitala noastră… Și dacă prestările de servicii îl copleșesc timp de două decenii pe meleaguri floreștene, vom aminti în treacăt doar câteva de ”performanțele” deservirii sociale a populației, un sector extrem de dificil și complicat ca atare. Și nu vom accentua doar faptul, că în anii 1968-1987 la Florești s-au pus pe roate 23 de Case de deservire a populației, 32 de puncte complexe dispunând de aproape 20 de filiale ale lor în unitățile rurale, volumul serviciilor acordate localităților sătești crescând în aceeași perioadă de timp de aproape 7 ori. Având astfel de parametri, era absolut logic și normal ca Vasile Vizitiu să dirijeze din 1987 și până astăzi Întreprinderea Republicană Industrială pe Acțiuni ”Universal”, care include circa 400 meșteri și ingineri în stare să acorde primul ajutor tehnicii de deservire de care dispune populația noastră: ceasornice, aparataj radiovizual, frigidere, mașini de spălat, aspiratoare etc. Dar biografia lui Vasile Vizitiu la moment nu aparține numai celor 400 de meșteri dotați, pe care îi susține în tot și în toate: – ”Pe acest om cu inimă mare și priceput în tainele profesiei noastre îl cunosc nu de câteva zile. Arma lui de lucru este cuvântul, – cuvântul ales și bine cântărit...”, – e părerea meșterului cu mâini de aur Veronica Iepuraș, lucrătoare la Casa prestări – servicii, aflată pe strada Armenească… – Iar pentru ca portretul lui Vasile Vizitiu să apară în toată amploarea sa, vom aminti cele declarate de dumnealui în pragul aniversării lui de 60 de ani, care la acest sfârșit de ianuarie’ 96 se întâmplă: – ”Am avut în față întotdeauna sfatul tatei: Noi am venit pe lume s-o facem mai frumoasă. Iar pentru aceasta este nevoie să muncim zi și noapte, cât ne țin mâinile, cât ne țin picioarele...” Regula aceasta, adică a trudei neostoite, o duc mai departe cele două fiice al sale Svetlana și Lilia: una e șef-oficiu la bilbioteca municipală ”B.P.Hasdeu”, cealaltă – medic cardiolog la Centrul Mamei și Copilului, feciorul Victor fiind ajutor de procuror al sectorului Botanica.

De-a lungul drumului măsurat acum cu 60 de trepte Vasile Vizitiu se biziue pe cei din jur. – ”Dacă nu te bizui pe cei de alături, nu vei trece cu demnitate multe din viitorile vieții.’Întotdeauna simt cuvântul de sprijin a soției Teodora. Când mi-e greu, zic: ”Mi-e dor de Dora, mi-i dor de nepoțeii Nicușor și Iulian, de nepoțica Sanda,.. mi-i dor de prieteni”…

Iar pentru nu a atârna în aer aceste cuvinte, i-am rugat pe câtiva dintre cei care îl cunosc bine pe Vasile Vizitiu să se pronunțe și ei la desenarea chipului acestui om aparte.

Pavel Dubălari, președintele conducerii Uniunii Asoțiațiilor de Consum din Moldova: Pe Vasile Vizitiu îl cunosc de foarte multă vreme. De când îl știu, el a rămas omul ce ține veșnic aprinsă flacăra dăruirii lucrului, scopului vieții. El este omul faptelor concrete, din urma acestui om rămân doar amintiri plăcute”.

Mihail Gheorghe Cibotaru, ministrul culturii: ”Ne cunoaștem de pe când eram mici cum se zice, doar suntem consăteni și oleaca de neamuri chiar. El a făcut multe ca despre Florești și floreșteni să se vorbească de bine în toate părțile. Îl mai caracterizează simplitatea și omenia deosebită”.

Mihail Rusu, parlamentar: ”Are un caracter bine pronunțat, știe a duce corabia înainte… Nu degeaba a făcut slujba la marină”.

Teodor Popovici, inspector superior de stat la Curtea de Conturi: ”La noi se întâmplă că pe mulți îi strică funcția. La Vasile Vizitiu aceasta nu se referă. O spun cu mâina pe inimă, fiindcă îl cunosc de mulți ani. El are un devotament ce nu i-l poate schimba nicio împrejurare. La prieteni ține ca pe ochii din cap…”

Acesta este Vasile Vizitiu – prietenul, omul, lucrătorul, ”căpitanul de corabie”, ocrotitorul a trei flori, soțul. E bine că în toată viața de până acum el și-a păstrat cumpătul și înțelegerea celui de așături, capacitățile de organizare, privirea spre ziua de mâine. Și chiar ceva mai departe. Gândurile de mai jos îi aparți și ele îi aprofundează și mai mult chipul de bărbat de la Vărvăreuca. – ”Este necesar de a ridica în mod radical rolul caselor de deservire socială din localitățile sătești. Cum să cerem de la sătean eficiență în munca sa, când lui nu i se oferă cele mai elementare feluri de servicii ce i-ar micșora grijile?..

Consider un fapt amoral că se plătește unui om, după ce a muncit 45 de ani în colhoz, o pensie de 46 de lei, ba și aceea cu întârziere, știind care-i prețul existenței noastre de azi…

Vasile Vizitiu se frământă… Așa este doar omul însufletul căruia trăiește satul, trăiește neliniștea, trăiește bunătatea.

Vasile Vizitiu și după șaizeci de ani urmează să scrie noi file getImage (4)din biografia sa, la biografia părinților, a prietenilor, urmează să fie și mai departe om al frunzei înnoitoare.

Feciori de nădejde are Vărvăreuca floreșteană…

Gheorghe CIOCOI (Viața Satului, 27 ianuarie 1996)

Reclame


7 comentarii

Grigore Grigoriu: „Zilele din palmă-n cer îmi zboară”


Viata niciodata n-a fost usoara, dar trebuie sa fim liberi şi sa privim lumea cu ochi de copil, caci acesta e binele. In creatia noastra, nu e nevoie sa ne axam pe nedesavarşirea omeneasca; trebuie sa iubim, sa fim fideli, sa mergem spre ideal, chiar şi neavand un dram de speranta, fiindca doar astfel vom ajunge la ceva” (Grigore Grigoriu)

                             Imagine

    Actor frumos şi chipes, cu un dar suprem, stejar de o rară forţă, caracter dramatic cu o sensibilitate înduiosatoare, întruchipare a seducţiei masculine, dar şi a modestiei, mereu optimist, dar nesigur de propria lui valoare, admirat şi iubit de milioane de oameni… S-a născut pe 4 aprilie 1941, la Cauşeni. Orfan de tată la o vârstă fragedă, a fost nevoit sa lucreze de mic, ca sa-şi ajute mama. Interesul pentru teatru incepu sa se manifeste din perioada scolara, jucand pe scena teatrului popular din localitate. Ca urmare, n-a facut scoala de actorie, dar datorita talentului a reuşit sa-şi croiasca drumul sau in lumea artei, acumuland cunostinte şi practica pe scena Teatrului National din Balti „Vasile Alecsandri”, jucand apoi in anii 1965-1970 la Teatrul televizat „Dialog”. In anul 1970 devine actor pe scena Teatrului „Luceafarul”. Şi, fara doar şi poate, datoreaza descoperirea şi afirmarea sa ca actor de nivel mondial regizorului Emil Loteanu, decedat şi el in acelaşi an cu Grigoriu (2003). Grigore s-a trezit intr-o buna zi cu Loteanu venit sa-şi perfecteze actele de studii la Causeni: era elegant şi manierat, cu o tinuta şi vorbire curat romaneasca, ii captivase pe toti, iar Grigoriu nu se putea desparti de viitorul celebru regizor…Безымянный
Astfel, incepuse urcusul spre cunoscutul film Poienile roşii (1966), iar rolul lui Sava Micliu ii va aduce primul trofeu in cinematografie. Grigore Grigoriu zicea:”Filmul Poienile roşii este pentru mine un veritabil imn solar daruit oamenilor, iar Lautarii comporta o filozofie profunda, mitica a poporului nostru. Precum Copernic a descoperit ca pamantul se roteste, lautarii au descoperit ca pamantul canta.” Loteanu l-a caracterizat atunci ca pe o statuie antica vie, care mai tarziu, de sub carapacea de piatra a tacerii, avea sa tasneasca o magma incandescenta… Urmeaza alte roluri, in special cele din filmele regizate de Emil Loteanu, care il consacra printre cei mai talentati actori de cinema, devenind cunoscut şi peste hotare: Andrei Voinovan (Gustul painii, 1966), Radu Negostin (Lautarii, 1971, 16 premii internationale), Stefan Barbu (Ofiter in rezerva, 1971), tiganul Loico Zobar (Satra sau O satra urca la cer, 1975, difuzat in 114 tari din lume), Victor (Vreau sa cant, 1979), Kalidis (Drama la vanatoare sau Tandra şi dulcea mea fiara, 1978). Gr. Grigoriu s-a produs in peste 50 de pelicule turnate la Moldova-Film şi alte studiouri din fosta URSS, precum şi in trei filme produse la Studioul DEFA din Germania. La Festivalul de film din Karlovy Vary, Cehoslovacia (1977), a fost incununat cu Premiul pentru cel mai bun rol masculin: al lui Loico Zobar, din Satra.grig toma Referitor la acest rol de hot de cai, actorul a relatat: „Ca sa joc in acest film, maestrul Loteanu m-a obligat sa traiesc intr-o casa cu tigani, unde seara incepea cu cantece şi se incheia cu batai şi varsare de sange. Am inteles atunci ce inseamna infernul, dar altfel nu se putea, Loteanu zicea ca trebuie sa stiu totul despre tigani.” Ca urmare, actorului i s-a conferit titlul onorific de „Artist Emerit al Moldovei” (1976), ulterior i s-a decernat medalia „Meritul civic” (1992) şi Ordinul „Gloria muncii” (2002).gr
In Lautarii, in rolul lui Radu Negostin, Grigoriu a personificat haiducia cu tot ce a avut ea mai legendar şi mai cutezator.
S-a plasat ferm in pleiada primilor cotati şi cautati: il solicitau tot mai multe case de film pentru diverse roluri. Cu caldura işi amintea de rolul jucat in Ciudatul, film turnat la Baku, in regia lui A. Ibraghimov, cu superba actrita Irina Mirosnicenko şi, mai cu seama, de Cika Zarubin, unul din ciracii lui Pugaciov, in regia lui A. Saltakov.
Continuand sa ramana mereu alaturi de Loteanu, a cunoscut clipe de glorie şi momente de uitare. grig procaIn cartea Grigorie condamnat la glorie – cu imagini de familie, scrisori, jurnal – autorul, Ion Proca, dand detalii din viata actorului, mentioneaza ca Grigoriu n-a fost un revolutionar, nici om al revoltei: „Era pasnic şi mandru ca face parte din neam fara de moarte. Era mai mult un calator cu dorul celor de acasa.”
Printre altele, un reporter de la Los Angeles Times, Kevin Thomas, scriind de Satra afirma ca aportul lui Grigore Grigoriu este la cel mai inalt nivel dupa toate criteriile Hollywoodului… Dar nu s-a indoit nimeni de acest lucru. Cineastul Dumitru Olarescu il asocia pe Grigoriu, inainte de toate, cu barbatia:”A fost barbat in viata şi in cinematografie.” grig tigara Compozitorul Eugen Doga a mentionat corelatia creatiei şi a devotamentului actorului: „Evident, creatia lui Grigore Grigoriu nu poate fi abordata fara sa vorbim de Emil Loteanu. Ca şi Svetlana Toma, Galina Beleaeva, Mihai Volontir, şi el a fost modelat de regizor, dar şi iubit profund. In persoana lui Grigoriu, Loteanu şi-a putut developa, exprima filmul interior, a gaşit personificarea barbatului puternic, romantic şi emotiv… Omul Grigoriu a fost sincer, deschis şi, mai ales, foarte devotat prietenilor şi lui Emil Loteanu. Chiar daca acesta il supara adesea, ii facea reprosuri, Grig nu l-a tradat, dovedindu-i constant atasamentul sau.” „Cei doi titani, Loteanu şi Grigoriu, s-au completat unul pe altul”, a observat scriitorul Gheorghe Ciocoi. Actrita Paulina Zavtoni il apreciaza astfel: „Mi-a fost partener de scena, coleg, prieten. A creat multe roluri de scena la teatru, dar popularitatea, fara indoiala, i-a adus-o cinematografia. Am impresia ca in Moldova nu exista un alt actor care s-ar fi bucurat de un asemenea respect din partea spectatorilor.” „Avea simtul umorului, a spus ex-ministrul culturii Ion Ungureanu despre actorul Grigoriu, stia sa pretuiasca o gluma, chiar sa tina piept glumelor lui Urschi… A fost generos. Aceasta generozitate se vede şi in creatiile lui de varf.”gri
Grigore Grigoriu a fost casatorit cu Ecaterina Botnariuc, regizoare la televiziune (a decedat cu cativa ani inaintea lui) şi aveau impreuna doi copii: Traian şi Octavian, pe care actorul i-a iubit mult şi, Grigoriu si Ecaterina Bornariuc din relatarile prietenului D. Olarescu, i-a invatat sa fie darzi, educandu-i ca pe niste spartani. Fiul Octavian, doctor in arte, lector la USM:”…De la tata am invatat dragostea de poezie, de cantec, de a trai viata liber.” Grigore Grigoriu ii era recunoscator Ecaterinei ca şi-a jertfit cariera pentru fiii lor şi il sustinea in toate; a apreciat-o intotdeauna, dar a recunoscut asta abia dupa ce a pierdut-o. Nu s-a mai recasatorit: „Pentru ca nu se mai naste o a doua Catiusa!”, le spunea el prietenilor. A fost un bun familist şi a stiut sa tina la oameni, sa fie prieten. g_grigoriu2Actrita Ninela Caranfil işi amintea: „E in firea oamenilor sa doreasca a cunoaste cat mai multe despre un Mare Artist in viata cotidiana. Cunoscandu-l pe Grig, pot spune ca şi „bucataria” vietii lui private a fost frumoasa. A avut o casnicie trainica cu Ecaterina Botnariuc… Ea l-a ocrotit şi l-a ingrijit ca pe un copil. Ceea ce nu se stie, e ca el avea darul de a impaca, inclusiv pe noi, actorii, cand ne certam, adica avea un soi de intelepciune taraneasca de a potrivi cuvintele.” Scriitorul Alexandru Gromov afirma ca „era un om de o sensibilitate aparte, dinamic, iubitor de viata, dispus mereu sa riste…”  taborMarele vis al lui Grigore Grigoriu a fost sa joace rolul lui Ioan Voda cel Cumplit, sa mai produca un film despre haiduci, unde avea sa joace rolul principal, de capetenie a haiducilor… N-a reuşit, dar „a fost haiduc pana la sfarşit. A fost un mare actor, care trebuia sa se filmeze zi şi noapte. A fost un om al culturii…” (Tudor Tataru).
In urma unui accident rutier, Grigore Grigoriu a decedat la 20 decembrie 2003, in apropierea satului Palanca, Stefan Voda, iar cu opt luni mai tarziu, intr-un accident la fel de stupid, moare şi fiul sau Traian, actor la Teatrul din Piatra-Neamt…
Daca Emil Loteanu a fost un Senior al cinematografiei moldovenesti, Grigore Grigoriu a fost Cavalerul ei…
                                                                                                 Svetlana VIZITIU