Îmi șoptește toamna

Îmi șoptește toamna

Cu foșnetul de frunze

Pictura de S. Vizitiu

Despre ce mi-e frică

Să recunosc și mie.

Tot ce-i probabil,

E o mașinărie a soartei,

În care, dacă sincer,

Nu mă pricep nici eu…

Și nopțile, continui,

Să visez la tine,

Cu imagini aluzive,

De indice… a naturii…

Dar, pe pervaz sunt flori,

Cele iubite, gălbui,

Vor aminti de tine,

De anii amărui.

Atât de neobișnuite,

Fragede,

Ca eterna imagine

A iubirii noastre.

Pulbere de soare,

De parcă ar fi pudrate,

Florile de toamnă,

Mie cadonate…

Și iar – toamna șoptește

Cu foșnetul de crengi,

Cuvintele uitate

De noi – pe banci…

Cuvinte ne expuse,

Ce le-am tăcut din nou,

Florile de toamnă

Au amintit de dor…

Din nou, la revedere,

De ziua mea – un buchet,

Cu lacrimi de respiro,

Gălbui – c-un sentiment.

Sunt florile sorale,

Parfumul tău adie,

Romanticul în seară,

Din nou cu tine vine…

În geam privește luna,

Neclară, fără suflet…

Cu ploi, sau poate lacrimi,

Și niciodată – zâmbet.

Neobișnuite flori de toamnă,

Cu fericirea ce ne scapă,

Printre degete în iarnă,

Și amintiri ce ne-adapă.

Și-astfel, fiecare toamnă,

O uităm – împreună,

C-un vual pătruns de molii,

Cu flori singuratice – în lună…

(Svetlana Vizitiu, august, 2020)