Pe 19 martie 1934, sovhoznicul Mitrofan Nikitin a deschis focul din pistolul lui în direcția sicriului lui Vladimir Lenin în Mauzoleul din Moskova. La începutul anilor 1930, Nikitin a lucrat în Ukraina, unde a devenit martor la deposedarea țăranilor de pâine, ”răsculacirea”a celor mai înstăriți, la colectivizare și, ca urmare, a foametei crunte. Nikitin l-a acuzat de tot ce se întâmplă în țară pe Lenin, cu toate că acela era deja mort de câțiva ani. Nikitin a decis să se răzbune pentru poporul lui. Sosind în Moskova, el a mers direct la mausoleu, unde a și efectuat două împușcături în sicriul liderului comunist. În timpul arestului, Mitrofan Nikitin s-a împușcat în inimă. În buzunarul lui a fost găsit un răvaș de adio: ”La Șipka e liniștit. Acolo, mulți dintre comuniștii noștri meditează, să zicem, înșeală. Într-atât oamenii s-au spurcat în minciuni. Împrejur – sărăcie, foame, sclavie, deportări, brutalitate, demoralizare completă. Oamenii se tem unul de altul, cu frică de a scoate un cuvânt în plus, știind, că în spatele lor stau securiștii, trădătorii, tortura și moartea. Oamenii epuizați, de foame cad și mor ca muștele. În jur bântuie ciuma și alte epidemii, care se înmulțesc. Da, inevitabil acest ”socialism rusesc” foarte și foarte mult va aduce dezastru. Încă multe milioane de oameni vor pieri de comunism, de această himeră, o absurditate. Eu, Nikitin Mitrofan Mihailovici, cu bucurie mor pentru popor. Eu de la 13 ani muncesc, conștiința mea este clară, iar pentru adevăr sunt gata să merg la tortură. Murind, eu protestez din partea milioanelor de muncitori, – ajunge atâta sclavie și teroare!… Oameni, treziți-vă, ce faceți?! Unde ați adus țara noastră? Totul se rostogolește în abișul nopții…” Una dintre comentariile la această scrisoare:”L-aș ucide și după moarte!” a fost semnată de câteva milioane de utilizatori pe o rețea de socializare… – Moldoveni, realizați?
Un caz de la poliția rutieră din Minnesota. Poliţistul povesteşte:
– Într-o zi, am oprit o doamnă în vârstă pentru excesul de viteză pe autostrada 210, 197 mile, imediat la est de orașul McGregor, Minnesota. I-am cerut să-mi prezinte permisul de conducere, înregistrarea și asigurarea. Doamna mi-a dat toate actele.
Am fost oricum foarte surprins (având în vedere vârsta ei avansată), atunci când am găsit printre acte şi licență pentru a purta armele ascunse, și am întrebat dacă ea este înarmată în momentul respectiv
Doamna a răspuns că, da, ea are un pistol de calibru 45 în compartimentul pentru mănuși. Ceva m-a făcut să o întreb, dacă mai are arme în afară de cel pomenit. Ea a răspuns că, da, ea mai are un Glock de 9 mm în consolă centrală. În acest moment, am întrebat-o: „Asta e tot?” „Nu, – a spus ea – mai este încă unul de 0.38 în poșetă”. Atunci, am întrebat-o, de ce-i este atât de frică?
Doamna m-a privit iscoditor și a spus: „Da, de nimic, la naiba, nu mă tem.” 😀 De ce avem frică noi, moldovenii? La noi, într-adevăr, nimeni nu vrea să se reformeze. Nici „elita”, nici oameni. Pur și simplu, cei care nu au posibilități, invidiază pe cei care din întâmplare au dat de bunăstare sau… putere. Reformele – sunt o dorință de a ne schimba pe noi însine, dar acest lucru este foarte dificil și incomod. Și, uneori, chiar costisitor… și orgoliul roade. La noi este firesc și convenabil ca 1% sa castige cei 50%… De aceea, și trăim în RSSM.
Peste 85 % dintre ruși consideră, că statul lor este cel mai de temut în toată lumea, și 75% cred că asta e bine. Mi-am amintit, cum atunci, în copilărie, la noi în raion a apărut un câine turbat, așa unul mare, negru… Și, desigur, pe toți i-a apucat o frică teribilă. Proprietarii de animale se temeau pentru câinii sau pisoii lor, toți se temeau pentru copiii lor, și pentru sine, de asemenea. ) Cam trei-patru zile de spaimă. Și-apoi, câinele a fost împușcat de serviciul comunal și toți au încetat să se teamă. Asta e tot. Pur și simplu, – o simplă analogie…
Oare de ce o babă ”poartă” asupra ei în SUA trei puști? 😀
L-am îndrăgit mai mult decât viaţa, – cel puţin, aşa credeam atunci. El era foarte frumos, avea 23 de ani, un sportiv de performanţă, cu merite şi medalii. Ne-am cunoscut atunci când eu aveam 19 ani: mergeam cu prietena mea în parc şi de noi s-au apropiat câţiva băieţi. Am discutat, apoi unul din ei mi-a cerut telefonul, şi foarte curând am început să ne întâlnim. Glumea mult, avea şi mulţi prieteni, şi toţi îl considerau un băiat de treabă. Am visat mereu la o familie tradiţională, cu un soţ puternic, responsabil, care câştigă bani, cu o soţie frumoasă, care crează ambianţă normală şi confort în casă, copii sănătoşi… El mă susţinea în toate, spunea că sunt specială şi că niciodată n-a întâlnit fete ca mine:’’Eu, deosebită, şi celelalte toate meschine şi materialiste’’. Primii ani au fost perfecţi. Între timp eu continuam studiile, și adesea visam la un viitor luminos. Uneori, aduceam vorba despre un loc de muncă, dar el spunea ’’Vom vedea’’. Mă bucuram:’’Mă iubeşte, vrea să ne asigure, e un bărbat adevărat!’’ El însuşi, deja lucra şi îmi spunea, că-i place când femeia e gospodină și prepară gustos, că pentru el este foarte important să fie confort în casă. Viaţa în comun şi primele probleme. În ultimul an de facultate am trecut la el cu traiul. Făceam totul prin casă, cu toate că oboseam cu studiile, scriind și lucrarea de diplomă. Aici, au apărut primele neplăceri, atunci când mă plângeam de oboseală, el se mira:’’Care e motivul?’’ Că doar nu fac nimic, iar studiile mele sunt nişte prostii. Într-o zi am venit de la ore şi m-am culcat. El s-a întors tot atunci acasă şi a început să ţipe la mine, numindu-mă ’’leneşă’’ şi ’’proastă’’. M-am simţit teribil de ofensată şi am decis să plec de la el. Am strâns hainele mele, dar el a căzut în genunchi în faţa mea şi ruga iertare. A promis, că aşa ceva nu se va mai repeta, şi că va respecta studiile mele. Părea speriat, avea o înfăţişare atât de jalnică şi sinceră, încât eu n-am rezistat și m-am topit… De ce l-am iertat? A fost foarte greu să cred că această persoană pe care eu o iubesc este un monstru. În faţa ochilor mei au apărut imagini cu cele mai fericite momente împreună, în care noi ne plimbam, şi el mă săruta, spunând că sunt cea mai bună… L-am iertat, mă gândeam că el e obosit, pur şi simplu, nu înţelege că mi-e greu, că se va schimba neapărat, că în realitate el mă iubeşte, iar acest scandal, – este o eroare prostească. Nunta şi speranţe nejustificate. Lunile următoare au fost excelente. Eu studiam, el muncea… Uneori, el făcea mâncare pentru noi doi, sau mă chema la restaurant. M-am îndrăgostit din nou. Şi, în acest timp al ’’lunii noastre de miere’’, s-a întâmplat ceea ce a răsturnat viaţa mea, – noi am decis să facem un copil. Deja terminam facultatea, el avea un servici stabil. Mă apucau unele îndoieli, dar el era convingător.’’Munca nu va pleca nicăieri. Iar tu ţi-ai dorit întotdeauna o familie mare, şi trebuie să naşti, cât eşti tânără’’. Mă săruta la nesfârşit, spunea cât de mult mă iubeşete şi că doreşte să devină tată. Atunci, când am rămas însărcinată, a fost foarte fericit, mă purta şi mă învârtea în braţe în jurul odăii… La o lună după vestea sarcinii mele, noi ne-am căsătorit. În a patra lună de sarcină, mi-am apărat teza de diplomă, şi am rămas să stau constant în casă, probând rolul de gospodină a casei. Al meu, deja soţ şi viitor tată al copilului nostru a promis să mă sprijine, să mă întreţină financiar, să mă iubească şi să nu mă refuze în nimic… Dar, treptat, viaţa mea se transformă în iad. Cu fiece zi, soţul meu devenea tot mai exigent. În dimineaţă, eu trebuia să mă ridic înaintea lui ca să-i prepar dejunul. În seară, – să-l aştept cu cina caldă pe masă. Şi dacă, la început el se mulţumea cu o masă simplă, – paste cu cârnaţi, hrişcă cu carne de pui, – în curând, a început să ceară feluri de mâncare tot mai sofisticate. Apartamentul la sosirea lui trebuia să strălucească a curăţenie generală. La început, el îşi exprima dorinţele mai domol, ca şi cum în glumă. Spunea:’’Draga mea, tu la mine, desigur, că nu eşti şef-bucătar!’’, uneori, putea să-mi dea de înţeles, că banii le câştigă anume el, iar partea mea de ’’contract’’ nu se efectuează. Eu mă supăram, şi el la început cerea scuze. În sinea mea, eu îi dădeam dreptate, din nou amintindu-mi zilele noastre fericite. Mă gândeam, că dacă voi fi mai blândă şi mai afectuoasă, şi el va fi altfel cu mine, ca şi înainte. Primul scandal. Atunci când eram în a noua lună de sarcină, s-a întâmplat primul nostru scandal. A venit de la servici supărat. Din prag a început să bâzâie vorbind aiurea. Apoi, s-a apropiat de un dulap, a trecut cu degetul pe poliţă, – acea era acoperită cu praf. A început să-mi vorbească tăios. exprimând nemulţumirea lui. Am răspuns, că sunt, de fapt, în a noua lună de sarcină. El a început să urle la mine, să mă numească în tot felul, înjurând:’’Ce naiba*** faci tu toată ziua acasă?’’ am izbucnit în plâns şi am fugit în altă odaie. El așa și n-a venit să mă mângâie, iar în dimineaţa a plecat aruncându-mi cuvintele:’’Să fie curat până seară!’’ Atunci când s-a născut fetiţa noastră, a devenit şi mai rău. Nu reuşeam nimic, nici să mă spăl. Soţul nu se simţea deranjat de acest fapt, – el cerea curăţenie şi tot feluri de bucate. Insultele lui deveneau zilnice: el se râdea de mine, spunea că sunt o proastă, de care nimeni nu are nevoie. Uneori, el devenea aşa cum era mai înainte, – vesel, distractiv, amuzant. Mă săruta, se juca cu fiica lui, și în aceste clipe, mă gândeam că totul poate fi reparat, că este doar o perioadă grea, atâta timp cât fetiţa e mică, că totul va trece şi el se va schimba în bine. Mă învinuiam pe mine, că nu-i acord soţului atenţie suficient, că nu-l iubesc precum înainte… Viaţa insuportabilă. Într-o zi, când fiica avea jumătate de an, – eu stam cu ea în braţe la arăgaz, prăjeam peşte în tigaie, pentru sosirea lui. El a venit mai devreme ca de obicei, şi într-o stare teribil de proastă. A întrebat, de ce cina încă nu e gata. I-am răspuns, că nu m-a prevenit din timp că va veni mai devreme… -’’Deci, eu sunt de vină, târfo? Poate tu eşti o capră leneşă?’’- a urlat ei şi a luat tigaia cu peşte de pe arăgaz şi a izbit-o cu putere de perete. Uleiul călit s-a împrăştiat peste tot în bucătărie, eu am ţipat de spaimă, fetiţa a început să plângă… Soțul a blocat calea de ieşire şi a pornit cu tot corpul lui înspre mine. Am închis ochii. Eram speriată şi tremuram toată. El a lovit cu putere în peretele din spate. Eu nu puteam face nimic, – pur şi simplu, aşteptam, că va lovi şi în mine… Momente frumoase au devenit tot mai puţine, iar în cele rele, eu mă gândeam că trebuie să plec pentru totdeauna. N-am lucrat nicio zi pe specialitatea mea. Nu am unde pleca, nicio variantă bună… Părinţii au un apartament mic, unde mai locuiesc fraţii mei, şi eu cu copilul mic, nu mă încadrez nicidecum în situaţia lor. Da, şi mi-a fost ruşine să fug la părinţi, după toate povestile mele de dragoste din partea soţului, şi cât de perfect este el… Frica şi ruşine. Într-o zi, în cele din urmă, el m-a lovit. A venit acasă foarte beat de la o petrecere şi a început să strige din prag, că sunt o căscată, și o curvă care aduce pe ascuns bărbaţi în casă, atunci când el lipseşte. Am încercat să-l culc, să-l calmez, dar el continua să mă acuze de adulter. A început să mă bată cu cruzime. Îmi amintesc, cum m-a lovit cu pumnul în cap, apoi m-a însfăcat de păr, aruncându-mă pe podea. S-a pus asupra mea şi încă de trei ori m-a lovit în cap. Singură nu înţeleg, cum am reuşit, dar m-am rupt şi am luat-o la fugă pe scară de ieșire din bloc. Îmi părea, că lumea se prăbușește în jurul meu. Am chemat ”urgența” și am mers la spital. Medicii m-au întrebat, ce s-a întâmplat, dar n-am avut curajul să recunosc că a fost soțul meu cel care m-a bătut. A doua zi, el se ”tăvălea” la picioarele mele și promitea, că nu se va mai comporta la fel niciodată. Că de vină e… alcoolul. L-am iertat, n-am avut încotro și n-am vrut s-o lipsesc pe fiică mea de tată. Nu aveam bani, nici de lucru, și nici la părinții mei nu puteam merge de rușine.
Mi-era rușine să recunosc că eu sunt acea babă lovită la ”bot”. Mă gândeam, că sunt eu de vină că am ales un asemenea bărbat. Îmi ziceam, că nimeni nu mă va înțelege. Peste câțeva luni el m-a bătut din nou. De această dată, nici nu mai ceru iertare. Motivul pentru care să mă transforme într-un sac de box putea fi orice: supa nu e gustoasă, plânsul fiicei, expresia mea facială… Trăiam ca în iad, doar supraviețuiam că nici nu mai aveam sentimente, eram ca un robot, o roabă a oricărui moft al soțului meu despot. Și pe timpuri, eu eram atât de veselă, îmi plăcea să mă distrez, și niciodată n-aș fi presupus că cu soțul meu am să devin un cadavru viu. Nu mai dorem nimic, ieșeam din casă doar de dragul fetiței mele. Mă gândeam la suicid de disprerare! Ultima picătură a fost momentul în care el mă loveaatunci când eram cu fiica în brațe. El lovea cu pumnii în mine, iar fetița răcnea de spaimă. Cu o putere supranaturală l-am împins și am reușit să fug cu fiică mea. Am realizat, că este vorba de viitorul fiicei mele, și am decis să plec de la acest dictator pentru totdeauna. Am sunat-o pe mama, în fine. Credeam că va spune că sunt eu de vină. Spre surprinderea mea, ea m-a susținut. Mi-a spus să scriu o declarație la poliție, dar eu n-am făcut-o. Nu vreau, ca despre fiica mea să se vorbească, că are un tată criminal… Am plecat de la el. Pentru început, a fost teribil de greu. Din nou, mă gândeam că sunt eu de vină, că nu este el chiar atât de rău. Locuiam împreună cu părinții și frații mei, pe cheltuiala lor. Dar, treptat, totul a revenit la normal. Am ieșit la serviciu, iar fiica mi-am dat-o la grădiniță. Și atunci când au apărut banii, am mers la un terapeut. Psihologul m-a ajutat, și acum înțeleg, că ceea ce s-a întâmplat nu a fost vina mea. Au început să dispară complexele mele… Acum, locuiesc împreună cu fiica mea: ea este o puicuță minunată la mine, o iubesc enorm… Uneori, visez coșmaruri și din nou retrăiesc toată drama cășniciei mele cu soțul. Mă trezesc într-o sudoare rece, toată udă de transpirație. Am rămas cu o singură teamă, – că toate acestea scandaluri și lovituri au avut un impact pe viață asupra psihicului fiicei mele. Timpul va arăta… Tuturor femeilor, care sunt într-o situație similară, vreau să le spun doar atât: – Plecați de la Ei!! Vă este frică și credeți că nu veți mai fi dorită de alt bărbat, că nu veți reuși, că nu veți descurca… Nu este așa! Din experiența mea știu, că să fii singură, chiar și cu probleme financiare este mult mai ușor decât să trăiești într-o frică continuă. Să nu vă temeți să plecați, să cereți ajutorul cuiva chiar și a unui străin! Cu siguranță, veți reuși și totul va fi bine în viața dvs! Asta vă doresc! ❤
În acea seară mi s-a părut că soțul meu se comportă ciudat. Ne-am planificat o seară relaxantă, cu o cină la un restaurant select, și eu am venit acasă mai târziu ca de obicei, pentru că am mers cu prietenele la cumpărături. Mă așteptasem ca soțul meu să se fi supărat, fie, să reacționeze nervos şi comentând întârzierea mea, dar el a tăcut…
La noi, în general, nu se lega nicio conversație, şi i-am propus să mergem într-un loc retras și liniștit, să ne odihnim și în acelaș timp, să ne deschidem inimile la o cină de suflet. Soțul a fost de acord, însă din anumite motive se tot zgârcea la cuvinte… L-am întrebat, că poate ceva nu e în regulă, și el a spus că totu-i normal. – Sunt eu cumva de vină pentru faptul că este supărat? A răspuns că nu e de loc așa, că de fapt, nu are nicio legătură cu mine și că în zadar îmi fac griji.
În drum spre casă i-am spus că îl iubesc foarte mult. El a zâmbit nițel, dar a continuat să conducă mașina. Nu înțeleg de ce nu mi-a răspuns la fel: „Eu te iubesc foarte mult, dragă!” Când în cele din urmă am ajuns acasă, o clipă m-am gândit că l-am pierdut pentru totdeauna, mai ales după ce soțul a refuzat să continuăm seara noastră romantică. Doar s-a așezat pe canapea și a început să privească la TV tastând mereu telecomanda. În acel moment, părea oricum distant… Am decis să mă opresc cu bănuielile și să merg la culcare. După 15 minute a venit el și s-a culcat alături… Simțeam că gândurile lui erau undeva departe, departe de mine. După ce el a adormit, eu am izbucnit în lacrimi. Nu știam ce să fac în continuare…
Sunt convinsă că el se gândește la altă femeie. Viața mea – e un dezastru… (Gândul soției) Motorul la motocicletă mea nu merge!.. Eu nu pot să înțeleg de ce!.. (Gândul soțului) O zi obișnuită din viața unui bărbat și o femeie… Ce uimitoare este diferența semnificativă de percepție a viziunilor la ambele genuri… În timp ce femeile sunt ghidate de sentimente și emoții mari, la bărbați predomină raționalismul și logica. Noi atragem întotdeauna în viaţa noastră circumstanţele care corespund vibraţiilor noastre interioare. Poate că femeile ar trebui să învețe s-o ia mai ușor cu atitudinea, și bărbații – pentru a exprima cel puțin câteva emoții, mai ales atunci când sunt cu persoana iubită?!
Vorbește fără teamă cu aproapele tău despre ceea ce simți! 😉
Suntem împreună de șapte ani, copii nu avem (e vina mea), – din acest motiv sunt îngrijorată şi mă gândesc mereu doar la acest lucru. Îmi era teamă că va pleca de la mine, el întotdeauna îmi spunea că mă iubește, şi nu contează – cu sau fără copii. Un an în urmă am vândut apartamentul și am început să construim o altă casă la sol, să facem reparații, aveam multe planuri, şi făceam totul împreună: tencuiam, zugrăveam… De vre-o două luni, am observat schimbări în comportamentul lui: el a devenit foarte iritat, ţipa la mine cu orice ocazie, şi când îl întrebam ce s-a întîmplat, îmi spunea că a obosit la serviciu şi că vrea să termine ”odată și odată” reparația din casă. În relaţii intime, la fel nu a mers: el dorea sex, iar eu obsedată de problema mea nu-l observam. M-am gândit că aşa va fi mereu, şi dacă îl întrebam, îmi spunea că mă iubește în continuare…
Câteva zile în urmă, mi-a zis că nu mă mai iubeşte şi că pleacă de la mine. Că a decis deja totul, şi că nu mai are sentimente pentru mine. Am întrat în panică, şi îl întrebam cu isterie ce să fac şi cum să trăiesc mai departe fără dânsul, că numai pe el îl iubesc!.. Mi-a spus că a închiriat un apartament, și… că a îndrăgit altă femeie. Cică, nu e vorba de sex: ea îl înţelege, şi de la bun început au fost doar prieteni, iar pe parcurs, tot comunicând cu ea, el a înţeles că pe mine nu mă iubeşte, iar fără dânsa nu mai poate trăi. Ei doar comunică unul cu altul de peste un an, și nimic mai mult… Ea are soţ, pe care l-a părăsit pentru al meu. Mi-a spus, că ei împreună au decis să nu-şi schimbe partenerii, că nu vor locui împreună… Doar atât, că se iubesc, dar nu vor locui împreună… Cum să înțeleg așa ceva? Ori, eu îs nebuna? – Toată noaptea i-am scris mesaje şi îl tot telefonam, spuneam că-l iubesc, că nu pot trăi fără el, că sunt pregătită pentru orice doar să revină la mine… Dimineaţa a venit după lucrurile sale, spunând că nu simte nimic pentru mine. Acum el trăieşte într-un apartament închiriat singur (adică). Înţeleg, că eu sunt de vină că nu mi-am exprimat la timp sentimentele faţă de el, că nu-l observam, că eram fixată pe problema mea, şi pe cea cu reparaţii, şi credite etc. Ieri, m-am întâlnit cu el. I-am zis că-l iubesc, că nu-l invinuiesc de nimic, că îl iert şi-i dau drumul, iar el să decidă singur ce să facă mai departe… Că vreau să fiu cu el, şi dacă el vrea altfel, eu voi înţelege. Mă voi conforma deciziei lui… Și că el poate să revină la mine în orice moment, – vreau să ştie acest lucru, pentru că îl voi aştepta. Îl vreau și îl voi primi înapoi. Mi-a spus un ”mulţumesc”, cuprinzându-mă, şi mi-a zis că eu voi fi bine. Da, mi-a dat două sfaturi: Să nu transfer toţi banii şi să nu mă gândesc la ceea ce nu am. Şi m-a rugat să nu-l mai sun. Eu tare îl iubesc, abia mă stăpânesc ca să nu butonez numărul lui pe mobil… Mă tem să nu stric lucrurile şi mai tare. Ce să fac mai departe?!