De Ziua Poeziei, norocul peste mine…

22 martie 2024 de Svetlana Vizitiu 4 comentarii

Probabil că aș fi tăcut, dar mă dădeau afară,
Pe mine, persistent, deja a câta oară,
O șefă, una, alta, zbierând, ca o frustrată,
Că-n cei „paizeci” de ani de muncă, am fost doar o ratată!
Când fluturam în nori, eram mai umilită
Pân-când ardea-în mine flacăra nestinsă…
Probabil, eu aș fi răbdat sau suferit mai mult,
Durerea ascundeam tăind cuțitu-n unt,
De obicei, mergeam în drum cu îndrăzneală,
Mă bucuram de un vis înainte de culcare.
Eu mă rugam, în culori, și-eram atât de dură
Se pare că nu-mi arde de reproșuri, nici de ură…
Spatele îndoiam, și nu m-am fript,
Nu mi-am permis, nici spiritul n-am rupt,
Pe nimeni n-am invinuit…
Doar sufeream: că… nimic n-am auzit!
-Ei, bine, și ce dacă premizele s-au adeverit?
Atunci când visul nu s-a împlinit?
O sobă cu cărbuni, nu m-a încălzit.
Probabil că aș fi plecat, nu zăbovit,
Deși, când tremuram, porneam să cânt,
Cu mine… mă-ntreceam, fuguța – în sprint…
Adesea-n minte auzeam: Oprește, stop!
Munceam pe rupte, și pentru ce, mă rog?!
O societate proastă, fără bucurii-
Așa-i când meritul nu e al ei…
Orașul zgomotos, flămând, cu visul rupt,
Norocul fără spirit, fugise brusc.
Probabil că aș fi plecat, am zăbovit,
Nu e nevoie, clar că – am început
Să adun și să lipesc tot ce s-a rupt…
Am devenit matură; trecutul lasă urme.
Există-un ultim șir în suflet fără urne,
Sechele am aruncat în sorțile străine
Ale celor, ce aruncau în coșul fără vină…
Eu lacrimi am ascuns, gândul l-am plecat,
Trimise de-a lungul valurilor, aripile-au urcat,
La omul Dumnezeu, mereu M-a sprijinit,
Și când am rătăcit, greșit: m-am pocăit,
Pedepsele pe merit mi le-am atribuit,
Dar, nu mai iert acele răutăți umane ce-au trecut în rit… /21 martie 2024/

Svetlana Vizitiu, Impresii din viață și cărți