Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


15 comentarii

Lucian Strochi despre Versete Tomnatice de S. Vizitiu (Prefata)


DE LA DEMETAFORIZARE LA DIALOG EURISTIC

Svetlana Vizitiu scrie o poezie de notație, cu intenții moralizatoare, adesea descriptivă, lipsită de podoabe metaforice, crudă, nudă, directă, având tăietură de aforism. E sentimentală în versurile având ca temă dragostea: Pune capul pe umărul meu atunci când mă culc,/Cuprinde-mă cu brațele tale imense, /Fii alături, rămâi cu mine, Fii alături

Sau: Eşti şi azi speranţa mea de a trăi,/Ca o rugă spre destin…//E istoria iubirii   /Din adâncuri asfinţită,/Fără seamăn fericită./Înveşnicită prin sărut… Istoria iubirii

Dragostea înseamnă și rememorare: Mai ții minte prima noastră cină? /Tu-atât de gingaș, eu – la fel de blândă./ Lumânările nu s-au aprins în acea seară,/Erau de-ajuns luminile din ochii noștri. Notă de tristețe

Ea repetă un ritual arhicunoscut: Nu-ți face griji, o noapte mai avem, /Îți voi șopti că ești al meu, /Te voi privi a câta oară /Ca pentru prima dată. Ultima dragoste

Dar poate veni și cu sugestii inedite, surprinzătoare, cu interogații retorice sugestive:

Te-ai înecat vreodată-n om? /Nu pentru o oră sau moment –  /Pleoapele închizând, /Să pierzi a timpului noțiune.//Să mori de dragoste în tihnă, /Ca-n focul înghețat când te atinge, /Strigând surprinzător, de fericire, /Și brusc să simți ce dur te frige/Din interior – un strigăt pierdut. Te-ai înecat vreodată-n om?

Precipitarea, finalul poveștii de dragoste scurtează discursul liric, fragmentându-l:  

Ades cuvântul taie viitorul. Devine ușoară despărțirea./Sentimente sfinte distruse. Atât de simplă e ruptura./Pleca Dragostea… Dar tare voia să rămână… /Astfel și azi, ba se întorc, ba nu… Se amână… Pleca Dragostea

Detașarea, starea de beatititudine duce la formula aforistică:

Formula fericirii e una foarte simplă:/Dăruiește-te în fiecare clipă/Celui care atât de mult/Are nevoie de tine. O simplă formulă

Simțindu-se iubită, poeta se autodefinește cu grație, cu maliție, cu o ironie care atrage, nu respinge:

Sunt demodată, îmi plac rochii de seară, şi tocuri,/Modestie și onoare, medicină fără mită, pe-alocuri, /Să fac daruri, să cânt piese vechi,/Cununie la altar și, desigur, sentimente – pe veci.//Sunt de modă veche, zilnic mă rog./Sănătate părinților cer, și pentru copiii lor./Nu judec pe nimeni după buzunarul lui./Domnului mă-nchin pentru zile și luni. Demodată

Dezamăgirea față de o iubire pierdută nu o dezarmează, ci o îndeamnă la autoanaliză, autocontemplare:

Tocmai am început să-mi caut de grijă,/Să mă calmez, să reduc al vocii ton

/Evitând întâlniri inutile/Și cuvinte lipsite de sens./Cu greu, am început să mă iubesc, Orice chip își merită fața sa

Concluzia poate fi amară:

Viața trece peste tine/Ca cuțitul peste unt… Esența singurătății 

Natura este, ca și la Eminescu, coparticipativă, depășind stadiul de simplu cadru al unei povești de dragoste:

Frunzele ruginii toamna le pierde,/În ploi vântul le suflă cu tristețe./Tot precipitând – mă scald în lacrimi./Se anunță iarna care schimbă anii…//Din nou o stea răsare/Și apare ea,/Speranța că mai pot crede /În tandrețea cuvintelor nespuse de tine. /Eu stau de veghe… Fugi, despărțire!

Deasupra iubirii e doar Dumnezeu:

Oamenii vii așteaptă iubire și atenție,/Dar unul Dumnezeu va judeca /Unde punem Accentele… Accentele

O altă ipostază a dragostei este iubirea de oameni, prietenia. Svetlana Vizitiu crează câteva profiluri psihologice, trădându-și vocația de pictor, de grafician, realizând efigii memorabile. Iată trei asemenea profiluri:                             

O poetă și-a pus șalul pe spate,/În tihnă pleacă de-acasă,/Acolo unde-i lumină și pace./Din nou se simte mireasă…//Vine Ana, durere și lacrimi,/Este prea obosită de dor./Pentru a șterge amintirile, /Nu era nevoie să mori! (In memoriam) (11 Octombrie, 2019) Închinare Anei Podaru

Și:  Totu-i modest, un romb, un triunghi,/Un voal color în fiecare unghi./De ce, știind cine-i autorul,/Imediat ne place tabloul? Elvira Cemortan-Voloșin, pictorița blândă

Și încă:

Și-a ales singur soarta./Prea dificilă, merită trăită./Artist plastic, scriitor, fotograf:/Imagini proprii, cărțulii în raft…//Cobzac va conserva doar tot ce-i nou!/Aduce șarm, pepite-n orice public,/Imortalizând talentul cât de mic…/E-un creator ce cântă prin imagini,/Un voluntar, servind cu proaspăt vin –/Pentru stropirea artei noastre-n proză,/Poeților de suflet scriind ode… Victor Cobzac, voluntarul

Familia poate fi efectul unei iubiri cu final fericit:

Al fiului – prim-soare, exact la ora 12, de Arhanghelul Mihail, cu semnul aluniței, de pumnișorii lui strângându-mi lacom pieptul. Momente fericite – ieri, băiețel, și azi, deja e mare Om! Fetița mea, acum mai înaltă decât mine. Frumusețea și armonia-i trezește uimire. Și ea e Mamă, o pasăre cu cuibul ei. Cu odorașul său – învață viața în continuare.

Sunteți atât de diferiți, din sângele meu. Ambii cuminți, cu visele proprii, perseverenți. Adeseori nehotărâți, venind la mama. Mă rog ca Domnul să vă apere de orice mahnă… Fie-vă viața voastră, dragii mei copii, un zbor liber pentru fericire. Printre lacrimi, zâmbesc de bucuria că vă am, ai mei atât de scumpi. Eu vă iubesc enorm…  Copiii mei

Dar și părinții pot fi în vizorul unei iubiri necondiționate:

Tații sunt cei mai importanți dintre oameni, ei ne-au dăruit viață, ne-au insuflat putere, ne-au încărcat de inspirație, pentru a acționa și a crea. Fie ca cuvintele pe care le dedicăm lor să înflorească serile și zilele, cu un strop de iubire care există între copil și tatăl lui. Fie ca dedicațiile despre tată să fie pentru copii izvor de inspirație, un far de acțiune, care să-i direcționeze spre lumină, iubire și recunoștință.  (Pentru Vasile Vizitiu) Tata. Cuvinte în tăcere

La adăpostul unei iubiri realizate, poeta devine sentențioasă, dă sfaturi, moralizează, se detașează parcă de sentiment, se obiectizează, devine filosofică, o lirică de idei, moralizatoare uneori:

Există trei cuvinte, /Trei mari competențe:/Să ceri, să ierți, să mulțumești./Să ceri – mândria s-o smerești,/Să ierți – să lași obida./Pentru bucurii și tristețe, /Cu suișuri și coborâșuri,/Pentru toate, înveți/Să mulțumești./Și într-un ceas /Cu viscol furios,/Fără de somn /În nopți,/Aminte de prieteni buni, Trei cuvinte…

Și:

Erorile se vor preface-n titluri, /Cu fiecare zi, mai mult le vei uita. Timpul

Sau:

Nu e nevoie să complici lucrurile, /Nici nopțile, nici zilele, /Rulând mereu problemele în capul tău, /Pentru a da un sens cuvintelor sau rândurilor. /Nu complica. Nimic. /Oriunde ai fi… /Elimină frustrările. Toate sunt un fleac

 Versul se transformă în verset, versetul în cugetare:

Un orb te recunoaşte/Mai mult cu inima. Ascultă-ți inima

Expresia devine profetică, pytică:

Vei fi surd la sfaturi și morale, /Cât timp povestea ta nu se va zdrobi de piatră. /Istoria se va-nvârti într-o spirală /Și fiecare va suferi în a lui artă. Experiența

De altfel poeta (se) mărturisește:

Vă voi spune ceva perfect! /Îmi depun visurile-n verset! Una bună de adio

Timpul poate fi inamic sau aliat, interesând atât copilăria și adolescența, cât și maturitatea sau chiar bătrânețea:

A fost un timp,/Când acordam în seară strunele chitarei,/Cântând, /În frig sau vânt,/Certaţi acasă, la patru dimineaţa revenind./Eh, tinereţe fără de lăcată! Versetul copilăriei

Și:

Toamna deveni/Din nou tristă,/Cu arborii în somn/La a ta prispă. Nostalgie

Dușmanul lilial al timpului e visul, care este replica sa, într-o oglindă a imaginarului:

Am visat drumul. /Era întins și-atât. /Unde mergeam, eu nu știu. /Nici nu voiam să știu./Pur și simplu, drumul. Drumul din vis

Prin vis putem pătrunde oriunde, inclusiv în cer:

Și acolo e zgomot, în cer,/Îngerii adoră mandarinele…/Fulgi de zăpadă –     /O frumusețe în nori,/Ianuarie suflă, în fine. Îngerii în Noul An

O metaforă obsedantă a autoarei este cartea și prin extensie biblioteca și/sau bibliotecarul:

Noaptea în Chişinău/A acoperit casele/Cu zgomotul unei mari Biblioteci.  Chișinăul nocturn

Și:

Bibliotecarul e o specie rară,/Poate fi psiholog/Şi părinte,/Și frate,/Și blogger./Sociabil de la natură,/Zâmbet larg,/Atenție maximă,/Cu blândețe și spor/Ajută să zbori/Într-o călătore de vis/Inteligent/A romanticului gând. Slăvim biblioteca

Svetlana Vizitiu ne este prezentă în acest volum într-o triplă ipostază: de poetă, de pictoriță și de autoare de cugetări. Cugetarea, Proverbul, Aforismul se extind la această autoare până la Pildă, Fabulă, Învățătură, Parabolă.

Dar peste toate aceste ficțiuni plutește suveran verbul, versetul, o solemnitate biblică:

L-am rugat pe Dumnezeu să-l pedepsească pe duşmanul meu. Şi Domnul mi-a răspuns: „Nu. El este destinat să-ţi fie cel mai bun prieten.”

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare. Şi El mi-a spus: „Nu. Răbdarea este rezultatul testelor îndurate. Răbdarea nu se dăruie, ea se Învaţă!”

L-am rugat pe Dumnezeu să mă lipsească de mândrie, de acest orgoliu sălbatic. Şi El mi-a spus: „Nu. Mândria nu se ia înapoi, nu se oferă, nici nu se lipseşte.  Ea se refuză, pur și simplu!”

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericire. Îl rog şi pentru mine, şi pentru toată lumea. Şi Domnul mi-a răspuns: „Eu îţi dau Binecuvântarea, iar Fericirea ta depinde numai de tine!”

L-am rugat pe Dumnezeu să mă protejeze pe mine şi pe cei dragi mie de durere. Şi Dumnezeu a răspuns: „Nu. Noi suferim şi depăşim suferinţa prin durere – doar Împreună

I-am cerut Domnului să pot creşte spiritual. Dar Domnul mi-a spus: „Nu. Spiritul trebuie să se dezvolte şi să crească singur, iar Eu îţi voi şopti Cum.”

M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să-i iubesc pe alţii la fel cum mă iubeşte El. Şi Dumnezeu a spus: „Cu mare bucurie! Oh, în sfârşit! În cele din urmă, ai înţeles Ce Este necesar să Ceri…” Iubeşte precum şi eu te iubesc!

Sunt prezente și instantanee comice, cu un acut impact contemporan:

O doamnă în vârstă stătea pe puntea unui vas de lux, în anticiparea sentimentelor irepetabile de croazieră. Vântul a fost atât de puternic, încât doamna a fost nevoită să țină pălăria cu ambele mâini. Un bărbat educat și bine îmbrăcat, văzând această imagine, se apropie de doamnă. Ceea ce a spus el, i-a făcut pe ceilalți pasageri să întoarcă privirile. Holbându-se la ei, oamenii au deschis larg ochii de uimire și de râs… Cuvintele domnului: „Cer scuze, madam. Nu vreau să vă deranjez. Dar știți că rochia dumneavoastră se ridică în sus de la rafalele vântului puternic?” „Da, știu, a spus doamna, însă am nevoie de ambele mâini pentru a ține pălăria.”           „Dar, madam, dumneavoastră nu purtați lengeria de corp și părțile intime vă sunt supuse atenției generale!” – s-a mirat domnul. Femeia a privit în jos, apoi înapoi la om și a spus: „Domnule, ceea ce vedeți acolo, are 85 de ani. Iar pălăria aceasta am cumpărat-o ieri!”

Însă specia predilectă române pilda, parabola, fabula în proză, cu morala explicită:

Bătrânul i-a dezvăluit nepotului un adevăr de viață foarte important: „În fiecare om, se duce o luptă similară cu lupta dintre doi lupi. Un lup prezintă răutatea: invidie, gelozie, tristețe, egoism, ambiții, minciuni. Celălalt lup este pozitiv și prezintă bunătatea: pace, iubire, speranță, adevăr și fidelitate. Nepotul, adânc mișcat de cuvintele bunicului, a rămas pe gânduri. Apoi a întrebat: „Și care lup a câștigat, în cele din urmă?” Bătrânul a zâmbit și i-a răspuns: „Câștigă întotdeauna lupul pe care îl hrănești!” De bine, de rău

Sau:

Într-o zi, a venit nepotul la bunicul lui și l-a întrebat: „Ce este sufletul?” Și bunicul i-a povestit o istorie auzită de la propriul său bunic: „În fiecare om trăiesc trei de Eu, care îl sprijină și îl ghidează pe tot parcursul vieții!” „Niciodată n-am auzit despre ei!” – a exclamat nepotul. Bunicul a zâmbit și i-a spus: „Primul Eu este Mintea. Al doilea Eu este Inima. Atunci când primul are prioritate față de cel de-al doilea, omul devine prudent și rece. Dacă câștigă al doilea, noi devenim naivi; putem fi răniți sau înșelați cu ușurință. Și al treilea Eu este Sufletul, doar el poate să stabilească armonia în noi.” Despre suflet

Sunt și inserții, implanturi lirice:

Se vor schimba tehnologiile informaționale, se vor schimba centrele, localurile, mărimea volumelor de tipar, se vor schimba ochelarii prin care vom citi oricum, dar aceeași Carte va rămâne, pentru că aceiași Oameni rămânem prin istorie. Aici sunt adunate gândurile, sentimentele, enigmele, înțelepciunea secolelor.  Chiar de suflă vântul schimbărilor pe întreg globul pământesc, păstrează-ți contribuția ta de valoare, Bibliotecă! Uitarea și desființarea să nu atingă niciodată Cartea și Cititorii tăi, Bibliotecă!

Bibliotecari, colegi și prieteni, vin la voi cu un cuvânt prietenos! Peste tot, întotdeauna, sunt alături de voi, eu. Voi sunteți baza tuturor afacerilor fundațiilor bibliotecare! Oh, meseria noastră nu e simplă, ea se developează mereu prin curaj, amabilitate, perseverență și bunătate, cu siguranță, și prin cunoștințele care nu au limită. A doua casă a noastră este biblioteca, la care sincer ținem și o prețuim. Eu nu cunosc nicio persoană care să nu fi vizitat măcar o dată în viață acest local de aur – Biblioteca – Centrul tuturor cărților și al oamenilor de suflet. Biblioteca  servește oamenilor, deci, și noi, dragi colegi, le servim prin meserie și devotament. Este respirația noastră, nu avem încotro!

Vivat, bibliotecari! Odă bibliotecarilor

Multe din întâmplările relatate sunt luate din viața de toate zilele:

Ea l-a întrebat: „Cu cât vinzi ouăle?”

Moșneguțul i-a răspuns: „Un leu pentru un ou, madam. Sunt de casă.”

Ea i-a spus: „Voi lua 6 ouă cu 5 lei sau voi pleca.”

Bătrânul i-a răspuns: „Bine, veniți să procurați cu prețul pe care-l doriți. Poate e un început bun, pentru că azi n-am reușit să vând nici măcar un ou.”

Madam a luat ouăle și a plecat, simțindu-se câștigătoare. S-a așezat în mașina ei de lux și a mers într-un restaurant cu amicul ei. Acolo, ei au comandat tot ce au dorit și ce le-a plăcut. N-au mâncat mult, au lăsat resturi în farfurii. Apoi, ea a plecat să achite cecul. Prânzul a fost “ieftin”, doar 450 de lei, – ea a achitat 500 și a mai lăsat de ceai.

Probabil, acest incident poate fi ceva normal pentru proprietar, totodată, destul de dureros pentru bietul vânzător de ouă.

Vreau să subliniez: De ce noi întotdeauna ne demonstrăm puterea când procurăm ceva de la cei nevoiași? Și de ce dăm celor care nu au nevoie de generozitatea noastră?

Am citit odată la Lee Kuan Yew (Prim-ministrul Singapur): „Tatăl meu mereu procura de la cei săraci bunuri simple la prețuri ridicate de el, chiar dacă nu avea nevoie de aceste bunuri. Uneori, chiar obișnuia să achite în locul nevoiașilor. Am fost îngrijorat de acest lucru și l-am întrebat de ce o face. Atunci, tatăl meu a răspuns cu demnitate: „Aceasta este caritate, copilul meu. Aceasta este Dragostea!”

Atunci când la o pizzerie lăsați 3-5 lei pentru ceai (așa se cuvine), amintiți-vă că, pe lângă piață sau în stradă, pe unde mai treceți, stau bunicile cu o legătură de mărar sau pătrunjel și ele au tare mare nevoie de acești 2-3 lei.

Dacă simți ceva citind printre rânduri, înseamnă că ești om bun… Doamne ajută!

Vorbe bune despre oameni buni

Nu toate întâmplările sunt cu final fericit: Înainte de a muri, un om rău și furios a întâlnit la porțile iadului un înger. Îngerul i-a spus: „Este suficient să faci măcar o faptă bună în viața ta și asta te va salva. Gândește-te bine și ia aminte, ce ai făcut tu bun?”

 Omul s-a gândit mult şi și-a adus aminte că, într-o zi, atunci când trecea printr-o pădure, a dat peste un păianjen în calea lui și nu l-a călcat. Îngerul a zâmbit și din cer a coborât un păienjeniș pe care omul trebuia să urce în Rai. Alte persoane condamnate la Iad, care stăteau în urma omului rău, au început agitate să urce şi ele. Văzându-le ce fac, omul rău a început să le îmbrâncească furios cu picioarele, fiind speriat că păienjenișul se va rupe şi atunci el va cădea jos. În clipa ceea, pânza, într-adevăr, s-a rupt și omul rău a nimerit din nou în Iad.

„Ce păcat! – a spus Îngerul. – Fiind preocupat doar de propria-ţi persoană, ai transformat în răutate chiar și unica faptă bună pe care ai săvârșit-o vreodată!” Bucurați-vă de oameni

Această snoavă, precum și altele îmi erau cunoscute, circulând pe internet, dar nu știam cine este autorul. Anonimarea este un semn de celebritate, să recunoaștem.

Multe dintre cugetări sunt numite de autoare „perle înaripate”, un oximoron ironic, fără îndoială. Iată câteva exemple:

 Oameni buni, prieteni dragi! Vă rugăm să nu vă fotografiați pe fundalul meselor de sărbătoare, de banchet, stațiuni. Deputații vor crede că noi avem de toate și trăim foarte bine. *Dacă soția ta a observat că te uiți la alta, trebuie doar să te întorci la ea și să spui: “Mă bucur atât de mult că tu nu porți așa rochii îngrozitoare ca ea.” Dar nu uita că femeia poate spune același lucru despre blugii unui bărbat trecător… *Iobăgia înseamnă locuri de muncă garantate și încrederea în ziua de mâine. *În cazul în care soțul de 4 ori merge “la stânga”, atunci, în conformitate cu legile geometrice, el se va întoarce la soția lui… Și dacă pleacă soția? Se va întoarce la mama! *Femeile sunt necesare pentru ca bărbații să nu dorească să trăiască veșnic! *Să nu credeți că sunt paranoică, dar mi se pare că cineva permanent citește ceea ce scriu eu aici. *Martorul lui Iehova întrebând: “Vă pot ajuta cu ceva?” Nici nu și-a imaginat că va fi nevoit să sape cartofii și să curețe camera de baie… *Noi toți, moldovenii, românii, belarușii, ucrainenii, rușii, americanii, africanii, cu toții-cu toții, visăm să trăim împreună într-o țară mare, bogată și foarte prietenoasă. Australia, de exemplu… *Ziua în fața oglinzii: – Trebuie urgent să slăbesc! Noaptea în fața frigiderului: – Să mă iubească așa cum sunt! – Dragul meu, poate mă lași să dorm la tine? – E târziu, deja am chemat și liftul …*Atunci când femeile devin deştepte, bărbaţii le numesc calculate, iar atunci când calculele lor devin precise, bărbaţii le numesc ignorante…*Dacă cineva nu răspunde la mesajul tău mai mult de 5 minute, atunci el nu te iubește! Niciodată nu te-a iubit! Scrie-i acestui mizerabil tot ce crezi despre el! *– Am postat o fotografie în care tu ești nudă! – O să te omor! Șterge-o imediat!– Sunt deja 899 de like…– Atunci nu șterge! *Smartphone-urile devin din ce în ce mai subțiri și mai inteligente; oamenii – din contra…*Oamenii nu se împart în naționalități, partide, fracțiuni și religii. Oamenii se împart în înţelepți și cretini. Iată cretinii se împart în naționalități, partide, fracțiuni și religii! *E mult mai ușor să dezvolți o relație cu un păcătos umil, decât cu un “sfânt” arogant. *Vorbiți de sine numai de bine. Curând sursa va fi uitată, dar informația…va rămâne. *Ce este mai important în frumusețea unei femei?– Gura!– Dar forma, mărimea, culoarea?– Nu! Principalul… să fie gura închisă! *Dacă n-ai dreptate şi taci – eşti un înţelept, dacă ai dreptate şi taci – eşti căsătorit. *– Ne-am certat cu soţia şi ea a anunţat greva foamei.– Şi cât timp nu mănâncă?– Eu nu mănânc…*Când asupra unui om se aruncă o haită de câini, oamenii, desigur, sunt de partea omului. Dacă asupra unui om se aruncă o turmă de oameni, oamenii, de obicei, sunt de partea turmei. *Da, fericirea a fost, este şi va fi, atâta timp cât cineva încă nu te-a trezit. *Nu priviţi în urmă, acolo voi deja aţi fost şi aţi văzut totul. Mergeţi mai departe, unde sunt lucruri mult mai interesante! *Nu sunt deşteaptă, sunt… cu experienţă. Dacă aş fi fost înţeleaptă, nu aş fi acumulat o asemenea experienţă…*Cuvinte de aur de la Bunica: Nu priviţi în oglindă – veţi îmbătrâni! Nu invitaţi în casă oameni răi – o să vă pară rău! Nu invidiaţi pe nimeni – vă veţi îmbolnăvi! Nu mâncaţi pe noapte – veţi deveni obezi! *Un salariu decent e atunci când a venit deja timpul să-l ridici pe următorul, iar pe cel anterior încă nu l-ai cheltuit. *De la opt-nouă ani, copiii încetează să mai creadă că Moş Crăciun le aduce cadouri şi, cam de la patruzeci de ani, că statul le va achita pensii normale…*Buna dimineața, Moldova! Cel mai important e să te ridici acum, că de trezit, ne vom trezi pe urmă. *M-am trezit mai devreme pentru a umbla mai mult timp cu fața acră…*Dacă șeful tău a început să fie politicos cu tine, înseamnă că cineva dintre voi doi va fi în curând demis. *În caz că nu aveți bani, împrumutați-i de la lumea voastră interioară bogată. *Pentru a menține conversația despre un serial pe care nu l-ați văzut, spuneți doar că “primul sezon a fost mult mai bine”. *Ca potcoavele să vă aducă noroc, nu trebuie să le prindeți pe ușă, ci de copitele voastre. *În viață trebuie să fii imprevizibil și înșelător, precum un castravete cu un fund amar.*O soție inteligentă niciodată nu țipă la soțul ei. Ordinele se dau calm și clar! *Mâncarea este cea mai mare satisfacție care poate fi obținută fără a scoate pantalonii…*Diferenţa dintre minciună și adevăr constă în aceea că în cazul primei există întotdeauna martori, probe, argumente și documente arhivate, pe când în adevăr acestea nu există niciodată. *Cât de fericiți sunt pesimiștii! Câtă bucurie simt ei atunci când se dovedește că nu există nicio bucurie! *Aud atâtea calomnii la adresa mea, încât nu am nicio îndoială – trebuie să mă țin alături de voi, pas cu pas. Sunteți persoane minunate! *Îmi place să privesc oamenii drept în ochi. Mulţi, de spaimă, se salută imediat.

Svetlana Vizitiu este o personalitate complexă, ce și-a construit un stil personal, lesne recognoscibil.

Nu trebuie judecată pentru un vers sau altul, ci pentru ansamblul operei sale, care, așa cum am încercat să sugerăm, este incitant, tăios, ironic și autoironic, modern, direct, invitând cititorul la un dialog euristic.

De aici și o eleganță a stilului, simplu, dar cu atât mai convingător…

Prof. Dr. Lucian STROCHI

P.S.: Multumesc enorm de mult editorilor de la PapiruSMedia, Dmn Alexandru Mihaila, Dmn Lucian Strochi și alți autori care au contribuit cu referințe și aprecieri la cartea mea Versete tomnatice – Dna Emilia Plugaru, DmnAug. Jianu, și în, mod special, Dna Dina Ciocanu, care m-au ajutat și îndemnat să scriu în continuare! (Svetlana Vizitiu)


9 comentarii

Mintea satului cea de pe urmă” de Olga Capățână


Orașul creează iluzia unei vieți ușoare și frumoase. În realitate, este altfel. Adaptarea la viața urbană a satului a fost dintotdeauna și este o mare problemă. „Ce-i cu mlaștina asta de Merejeni, că a ademenit oamenii și nu-i lasă să trăiască decent?” Sătenii se trag la oraș, or, la finele vieții sale se întorc în sat realizând cât de valoroase sunt relațiile simple omenești, și … deja e târziu, mentalitatea înrădăcinată nu schimbă atitudinea. Consătenii nu iartă nimic, la fel pentru că nu depui efort să fii în rând cu lumea lor, să trăiești conform regulilor orânduite chiar de ei…

Cred că în fiecare sat există personaje atât de colorate, și lucrul acesta nu e de mirare. De aceea, doare când citești nedreptățile care s-au săvârșit și nu mai poți schimba ceva… Paginile romanului se deosebesc prin amintiri și paralele existente, prin atitudinea de azi și prezent, care pare neschimbată. Olga Căpățână, de fapt, ea este prototipul, lucrurile sunt reale, doar numele sunt schimbate. Autoarea descrie amintirile sale despre epoca sovietică a satului său (a doua jumătate sec. 20). Capitole foarte interesante și oricum remarcabile prin dialoguri cu o dialectică deosebită și chiar amuzantă în exprimarea moldovenilor. Interesante capitole dedicate vieții satului, și toate aceste atribute descrise au atins și copilăria mea, și adolescența, și cât nu ai roti trecutul, e o nostalgie! Datorită acestui fapt, cartea reiese a fi nu doar despre mentalitatea unui sat, ci și despre tinerețea noastră fericită, amintiri de neuitat legate de ea, care uneori rămân menționate prin lucrurile mărunte în roman, ce n-ar obiecta oportuniștii! Acțiunile romanului rămân prezente în viața sătenilor rămași în Moldova, cei care nu au reușit să plece în țările civilizate pentru a afla „lumea cea nouă” a europenilor. Mi-a plăcut istoria, admir autoarea și recomand cartea. Cu siguranță, veți face lacrimi…

 Trecutul nostru în ciuda vieții dificile, dar și foarte atractive în mediul rural este întotdeauna alături de noi. Astfel e creeată gândirea noastră că prin trecut vedem un mod ideal al vieții noastre, deși acest lucru poate avea nicio legătură cu realitatea, și cu timpul se transformă într-o iluzie. Ne plac gândurile despre satul nostru, despre patria noastră mică în care cândva ne-am simțit fericiți pentru că eram și mai tineri. Ce e mai de preț – că trecutul ne învată să nu cedăm dificultăților, calităților inumane ca alcoolul, bârfele, invidie, răzbunăre etc., să depășim problemele, să apreciem valorile, cu speranța că și copiii, nepoții noștri vor învăța aceste lucruri…

Sentimentele au rămas departe în urmă. În tinerețea mea. Aveam alte griji. Totul se schimbă, totul trece odată cu viața.” (Olga Căpățână)

Îmi amintesc foarte bine mirosul ierbii, a baștinei mele. O amărăciune nostalgică, ceva de neuitat, care a lăsat o urmă dulce-amară în sufletul meu. De aceea, romanul „Mintea satului cea de pe urmă” scrisă de Olga Căpățână este o scriere deosebită, atât de apropiată interiorului meu spiritual. Am citit cartea, special plecând mai departe de oraș, în mrejele miresmei asemănătoare acțiunii romanului. În carte, istoria are loc în satul Merejeni, dar lasă impresia ca e chiar la baștina ta…

Satul meu este cel mai frumos sat din lume, bucura ochii cu cele mai frumoase flori” (O.Căpățînă)

Dar cel care scrie soarta acolo e tot din Merejeni. Tot nu iartă multe. I-a părut că Niusei tare ia mers în viață. Și nu a început să bea, nu s-a făcut bețivă, așa cum era scris acolo, în condica ceea cerească. Așa cum li s-a prezis la toți copiii Mărioarei lui Petea Șchiopul. Ana a rezistat la moartea soțului ei și toată dragostea, toată grija a îndreptat-o spre copilul său. Și iată într-o zi fiul ei face accident cu mașina și moare. Ce îi rămânea sărmanei mame: să bea? Nu, nu a mers mezina Mărioarei pe drumul fraților și al părinților. A crescut nepotul, și-a ajutat nora în toate. Nora ei s-a recăsătorit cu un turkmen. Un om deștept, cu studii superioare. Și nora a cerut de la mama Ana învoire să se căsătorească. Acum bunica Ana crește două nepoțele, surorile nepotului său. Și nora o învită la toate sărbătorile, are grijă de Ana. Dar niciodată Ana n-a luat în gură picătură de alcool. ÎN CIUDA SATULUI.

Omul e la fel dintotdeauna: va critica viața altuia, foarte atent la greșelile vecinilor, și doar știe ce spune Domnul „Nu judeca că judecat vei fi…” Mentalul nu se schimbă nici trecând prin propria experiență dureroasă, nici din învățămintele de viață, din educația celor șapte ani, ba, omul vrea să simtă și el „bucuriile” sau ”nefericirea” vecinilor, de ce nu?! Așa e firea omului, chiar și cel ințeligent poate greși… Ce-i important, e subiectul detaliat de autoare prin modul „vechi” de viață și atitudinea sătenilor. Atitudinea se regăsește și în prezent, una dezvoltată și „modernizată” de demnitari. Care depinde de felul de a gândi și de a trăi conform timpului, de situația grea a țăranului lipsit de condiții și de resurse finaciare pentru o simplă bucurie de a fi omul independent, cu simțurile și speranțele proprii ce nu pot fi ascunse… În continuare, credeți că politica o face satul? Nu satul creează politicul…

La Nouă Mai fostul director vine și stă lângă monumentul ostașilor ocupanți de țară. Ocupanți-neocupanți, cu ce-s de vină ostașii cei care au murit în război? Ce țară o fi ocupat ei acolo sub pământ? Au murit pentru politică, cum zicea mămuca. Urât lucru e politica asta. Dacă pentru ea mor oamenii tineri și frumoși ca florile…

Orașul își face treabă rea cu oamenii care vin din sat. La copii se dezvoltă zgârcenia, dorința de a avea mulți bani, cu toate că părinții lor nu le au. În oraș, totul este schematic, formal, fără suflet. În oraș nu există socializare ca cea din sat, unde oamenii comunică și se văd permanent. În oraș trăiesc milioane de oameni, dar Tu simți că ești singur. Majoritatea orășenilor doresc să se întoarcă în sat, și nu exclud această posibilitate. Dar, cel mai bun oraș sau sat e acela, unde tu prosperi!

Câte case pustii sunt în sat… E plin satul de case orfane, de părinți orfani. Gospodării agoniste cu greu, muncă în sudoarea frunții, dar acum nu are nimeni nevoie de ele. Da, case orfane într-o țară vitregă…”

Cea mai mare greșeală e pierderea speranței, iar statul ne oferă exact aceste condiții pentru a o pierde… Apoi, noi cinstim câte un pahar pentru sănătate și prosperitate pierzând toate odată, inclusiv familiile. Condițiile de trai ades inumane în satele Republicii Moldova la fel există grație conducerii de stat. Satul se pierde, sătenii fug în orașe străine, și nu mai revin… Visul european e sclipitor…

El a prins rădăcini aici și, dacă lua câteva pahare de vin, când încă putea vorbi le spunea socrilor într-o moldovenească stâlcită că e din viță de profesori, că tatăl lui a fost mare matematician, poate profesor, poate academician chiar. Dar l-au dus in gulagul acela de la capătul lumii și doar numele i-a rămas. Mama, ca să nu fie și ea închisă, s-a dezis de soț, iar copiii au luat numele mamei, că al tatălui este evreiesc. Râdeau socrii de el – auzi, bețivul și pângăritul de Vaniuța, viță de nobili sau și mai strașnic – de jidani.”

Multe povestioare de suflet a familiilor din Merejeni, strâns legate într-o istorie a satului, cu detalii precise, dialoguri populare în stil țărănesc, toate relatate atât de strălucit, dar și sentimentul dureros de compătimire până lacrimi, și analiză filosofică a relațiilor interumane sătești, și satira tradițională gen Olga Căpățână. Pe scurt, în opinia mea, această carte este destinată tuturor – nu doar pentru cei care suferă în urma disparițiilor satelor din Moldova. Este o istorie tragică a unui sat care merită să fie înțeleasă și „reparată” pentru a reuni populația emigrată, a reeduca și pentru a începe în cele din urmă a trăi civilizat dacă vrem să ajungem „europeni”.

„- Ce  vorbești, mamă? Dar oamenii în sat ce vor spune?

  • Oamenii din sa-at!… Da” careva din oamenii din sat ți-a dat o bucată de pâine, fată hăi?… Ți-a întins cineva o bucîțică de ceva, de așa tare te temi ce vor zice oamenii? Hm? Cine-i acela din sat care-i așa de vază pentru tine? Eu și tat-tu îți suntem autoritatea. Noi suntem acei care te susținem și te ajutăm. Am zis ceva când ai vrut să te măriți? Nu? Ai vrut nuntă în dricul iernii, ți-am făcut nuntă. La altă lume mirele face nunta, nu mireasa, că el e capul familiei. Noi nu am zis o vorbă, o strachină de făină să aducă, un lemn, un burhui de jin. Tot noi. Zestre ți-am dat? Ți-am dat. Cât am avut. Casă ți-am dat? Aveați unde trăi? Amu ce va zice satul, ce va zice lumea? Noi cu tat-tu suntem lumea. Și nu plânge în poale!…”

De ce o apreciez pe autoarea romanului „Mintea satului cea de pe urmă”? Pentru psihologismul invariabil și iscusința de a remarca subtil mișcările sufletului, pentru că nu omite detaliile, care sunt de obicei simbolice. Romanul este ca o fereastră în viața cuiva, a celor de alături, familii și prietenii, colegii din vecinătatea satului… Despre bumerangul care se întoarce atunci când pășeșeti strâmb… Alcoolul, dragostea și… invers… Dinamica comploturilor surprinde, începutul romanului ironic de loc nu se asociază cu finalul neașteptat și trist pâna la lacrimi atunci când moare protagonista… Violul fetei de 15 de tatăl vitreg este un strigăt de durere la ceruri, de ce se întâmplă aceste crime în continuare, de ce este indiferentă societatea, și justiția nu face nimic? Olga Căpățână pune personajele reale în circumstanțele non-banale dezvăluind caracterele lor pe deplin, și adevărul așa cum a fost și au ajuns în prezent… În același timp, este foarte interesant să citești romanul, pentru că autoarea scrie despre satul cu oamenii ei obișnuiți, despre sătenii cu durerile și problemele lor sociale, despre judecată și schimbările de mentalitate. Și despre Iertare, de altfel nu ar avea rost să fi scris acest roman…

„…Mama e departe, bunica în depresie, iar bunicul tângea după Uniunea Sovietică, se bătea cu pumnul în piept, zicând că noi încă vom plânge după comuniști și după puterea sovietică. El, care avea pe vremuri peste cinci sute de ruble pe lună, cu mașina la poartă, încărcată cu toate bunătățile pământului, ducea dorul puterii sovietice. De ce ar trebui să-și amintească mama mea sau bunica, sau chiar eu de puterea sovietică? De cozile fără sfârșit după smântână sau o bucată de salam? Ce a fost bun pentru noi atunci? A fost pentru ei, pentru secretar de partid. Noi nu am pierdut nimic!

                       Alte opinii despre cartea „Mintea satului cea de pe urmă”:

Aliona Grati:„Olga Căpăţină nu urmăreşte să scotocească în personajele sale animalicul, impulsurile fiziologice, ci caută modalitatea de a-i înţelege şi de a-i mântui creştineşte. Semnificativ în acest sens este gestul de a-şi sacrifica spre final personajul-narator. Moartea Zinei Postică trezeşte umanul în merejeneni, le aminteşte că au fost şi pot fi buni. Gura rea a satului se potoleşte, o nouă speranţă se întrezăreşte la orizont. Dimineaţa se apropie ca o promisiune de iubire a aproapelui, de instalare a normalităţii… Cartea este o avertizare asupra unui pericol realmente iminent şi, în acelaşi timp, expresia speranţei de vindecare cu propriile resurse interioare a unei umanităţi cancerizate de istoria câtorva decenii de comunism.

Vera Catan:„A ajuns si la mine „Mintea…”Draga Olga Căpățînă, multumesc…Sa stii ca retraiesc fiece fila a acestei carti, intrucat ( intr-un fel sau altul) am trait mai tot despre ce scrii…”

Aliona Dembitki:„Pentru mine sunteti o ladita incarcata cu minuni!!!Aveti atitea calitati minunate si atit de multe incap in inimioara Dumneavoastra si sunteti atit de generoasa ca va impartiti si cu altii de aceste daruri pe care va insestrat Dumnezeu dar si datorita ambitiei si foarte foarte multa munca …sunteti femeie frumoasa si jingasa dar totodata atit de puternica si luptatoare..aveti curaj si mindrie aveti demnitate si multa multa poiezie.Eu va admir si chiar sunt mindra ca v-am cunoscut..meritati sa fiti pretuita..citita si povestita..meritati sa fiti alintata si apreciata. Sunteti mamica si bunica iubitoare, sunteti raza lor de soare si cu zimbetul acesta al Dumneavoastra de copil divin care emana atita caldura si oameni curati la suflet!!!Am simtit sa va alint azi fiindca un cuvint de la Paris chiar si scris personal pentru mine e ca un balzam si o forta de a ma ridica si a merge inainte!!!O dupa amiaza frumoasa stimata Doamna si o imbratisare calda! (după lansarea cărții „Mintea…”
Anastasia Balmuş
:„Mi-am dorit mult s-o cunosc mai îndeaproape, s-o privesc, s-o ascult…
Am venit special la Chișinău la lansarea cărții ei…
Am fost plăcut surprinsă de incărcătura evenimentului, desfășurarea lui. Dar cel mai mult de faptul, că opiniile noastre asupra problemelor societății sunt comune. Și pe mine ele mă frământă, mă dor, dar…ea, OLGA CĂPĂȚÂNĂ, a spus-o tare, cu durere în cartea sa. Ne-a demonstrat, ne-a atenționat, ne-a rugat, ne-a chemat să acționăm, să salvăm morala satului, unde „s-a nascut veșnicia” și care face parte din demnitatea neamului… FELICITĂRI, dna OLGA CĂPĂȚÂNĂ!”

Livia R-w:„Felicitari !!Am fost in sala la acesta lansare, as zice ca aceasta carte va prinde bine la cititori… Suntem in suflet multi cu aceeasi durere… Durerea neamului cu emigrarea si pustiirea SATELOR… Dar mai dureros este despartirea de cei dragi… De marele DOR pe care il ducem cu greu…”

Editura ARC:„Romanul „Mintea satului cea de pe urmă” (ARC, 2019) de Olga Căpățână a avut parte de o lansare mai mult decât frumoasă. Lumea care a venit la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” ne-a confirmat faptul că o carte este un univers construit din pagini și cititori! Aceasta face ca un volum să fie viu, să trăiască!”

Cobzac Victor este cu Olga Căpățînă.:”MINTEA SATULUI
Versuri dedicate scriitoarei Olga Căpățână, cu ocazia lansării romanului „Mintea satului cea de pe urmă”~Mintea satului, … cea de pe urmă,/Cuvinte nu am și-mi scot pălăria,/Colb, drum de țară, găinile scurmă,/Anume aici, s-a născut, veșnicia!/Anume aici, … printre case din lut,Pereți văruiți, de mâini grijulii, /Sunt ale Mamei, … la timpul trecut,/Calde și astăzi, … pentru copii./Un Soare rotund, ca o Pâine de casă,/Ce dulce-amintirea mai doare,/Mirosul de glie… se-așterne pe masă,/Ca un gând, obosit să mai zboare./Maci roșii ca para, … pelin și cucută,/Legate sub coardă, aroma îmbie,/Bilet la căruță, … cai-putere, … o sută, /Cu întoarcere-acasă: și ție, și mie./Păpădii… pe de-o parte și alta de drum,/Ne-nsoțește, ca-n vis, ciocârlia,/Din hogeacuri mai curge o țâră de fum, /Fir de dor, … și nă-fra-ma, și ia./Sunt la modă: catrința, căciula și naiul,/Lăutarii și vinul din beci, o plăcere,/De nepoți plină curtea, ei vin cu alaiul,/Când lipsesc, sunt necaz și durere./Cimitirul e viu, Dumnezeu… peste tot,/Sub icoane, … cu sfinții, … la masă,/Val de lacrimi, … le șterg… nu mai pot,/Nu rezist, dorul mă-ntoarce… acasă./03.06.2019

            Informații utile:

Premiul Fondului Literar al USM i-a fost acordat scriitoarei Olga Căpățână, stabilită actualmente în Franța, pentru romanul trilogie ,,Dobrenii” o carte care redă povestea unei familii de moldoveni marcată de cel de-al doilea război mondial, de foamete, deportări și de conflictul din regiunea transnistreană.

Olga Căpățînă este femeia care a fost la două războaie, cea care a reușit să-și schimbe viața la 180 de grade în Franța. Niciodată nu i-a fost frică de schimbări, le-a acceptat și a demonstrat că se poate mult mai mult, iar investigațiile ei au ajuns să fie difuzate la National Geographic. Cum este viața după două războaie, dar și ce a motivat-o să scrie versuri inclusiv ”Visul meu” de Valy Boghean aflați din acest reportaj!

http://www.jurnaltv.md/news/d855e1a5dadc4899/visul-care-a-ramas-pentru-toata-moldova.html

http://spiritualitate.md/carti/188-mintea-satului-cea-de-pe-urm-olga-cpn.html

Albumul cu imagini de la lansare de carte ”Mintea satului cea de la urma de Olga Capatana” (Cartea o puteti citi la Biblioteca Municipala B. P. Hasdeu!)

Olga Căpățînă:„Eu plec, ça sa va duc dorul. Va las MIREASA DIN KABUL sa va maingaie. MINTEA SATULUI CEA DE PE URMĂ sa va pună pe gânduri.” (7 iunie 2019)

 Svetlana Vizitiu, august, 2019