Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


5 comentarii

Perle de la Lorina


+ În luna iunie, în sat, e mare căldură și frumusețe. Am venit la bunica pentru o lună, după absolvirea facultății, ca să mă odihnesc puțin înainte de a începe munca şi ca s-o ajut la fermă, cu puii, cu vacile și gâștele. Din prima zi, mi-am rupt spatele la prăşit, în grădină. La apusul soarelui, m-am dus la râu. M-am scăldat, m-am întins pe iarbă. Dintr-odata, s-au adunat nişte nori aşa, ca din senin, şi s-a pornit un vânt năprasnic, de au explodat valurile râului. Brusc, râul a aruncat ceva pe mal, drept la picioarele mele. Niște mărgeluțe din perle. M-am gândit că le-o fi pierdut cineva dintre localnici, le-am pus în buzunar, cu gândul ca mai apoi să-l caut pe cel cu pricina şi să-i restitui perlele…

Când m-am întors acasă, am întrebat-o pe bunica dacă nu a auzit ca cineva să fi pierut nişte perle. I-am spus că râul le-a aruncat la picioarele mele. Bunicuța mea s-a făcut albă ca varul. ”Tu, dragul meu, – îmi spuse ea, – du-te imediat şi aruncă mărgelele astea înapoi în apă…, sunt necurate!” Am rugat-o să-mi explice ce și cum. Mai întâi a refuzat, dar pe urmă mi-a istorisit o poveste teribilă. Cică în satul vecin, mai sus de noi, câțiva ani în urmă s-a înecat o fată, Lorina, de 15 ani. Localnică. În satul cela, în fiecare vară, îşi făcea apariţia tânărul Marinel, venea în vizită la rude. El avea 18 ani. Lorina era înnebunită după dânsul încă de pe la 12 ani și a îndrăznit să-i mărturisească lui despre asta. El a râs şi i-a spus să mai crească, că poate, între timp, va deveni mai frumoasă. Lorina, nebună de dragoste, suferea și plângea tot timpul. Se confesă amicei sale Vera. Spera că, într-o bună zi, Marinel o va îndrăgi. Râdeau fetele și flăcăii din sat de ea. O fată i-a adus niște mărgele, chipurile din perle veritabile. Dar desigur că erau obișnuite și ieftine. Potlogara ceea i-a spus fetei îndrăgostite că Marinel și-a cerut scuze, cică el este timid și perlele transmise sunt cadou de la el. Spera că Lorina il va ierta. Că o place mult.

De fericire, Lorina şi-a pus la gât mărgelele, se plimba pe drumurile satului și se plăcea singură pe sine. Lui Marinel nu-i spunea nimic – avea şi ea caracter! Dar Marinel se plimba deja cu alta, care la fel a venit în vacanță în sat. Lorina îi spunea amicei Vera că cică el procedează în acest mod ca s-o zădărască pe ea pentru că era îndrăgostită de el. În cele din urmă, ea s-a apropiat de Marinel la clubul de dans, unde se adunau tinerii. I-a mulțumit pentru perle, adăugând că l-a iertat și că… de acum vor fi împreună. El a privit-o ca pe o nebună, apoi a strigat că este deja sătul de ”minora de dânsa”. Care perle, mama mă-sii? I-a spus să se care pentru totdeauna și din nou a rușinat-o pentru exteriorul ei urât. Ceilalți din club pufneau de râs. Și cel mai tare – perfida ceea care i-a înmânat mărgelele ”din partea lui”. În lacrimi, Lorina a fugit de acolo și s-a îndreptat spre râu. Amica ei Vera a alergat după ea şi a încercat s-o calmeze. S-au așezat ambele pe țărm, Lorina plângea în hohote. Dintr-odată, a rupt perlele de la gât și le-a aruncat în râu. Vera i-a spus că nu trebuia să le arunce, costau bani. Apoi şi-a regretat cuvintele, pentru că Lorina s-a aruncat în apă, strigând că va scoate mărgele, ca s-o pălmuiască cu ele pe mândra ceea care i le-a ”dăruit” din partea lui Marinel. Vera n-a reușit s-o oprească. La câțiva pași de mal, Lorina a prins să înoate mai adânc ca să găsească perlele. Luna plină lumina din abundenţă. Fata s-a îndepărtat de mal, s-a scufundat şi mai în adânc. De acolo, n-a mai ieşit. Nu-i și nu-i… Vera, alarmată, prinse a țipa cu groază, tot chemându-şi prietena, implorând-o să iasă la mal. Lorina așa și n-a mai apărut. S-o fi lovit, probabil, cu capul de ceva. Ea nici nu putea înota normal…

Ce a fost mai departe, cum o căutau pe Lorina, bunica refuza să povestească. ”Este înfricoșător să-ți amintești,” spunea ea. Fata nu a fost găsită niciodată. Peste o lună, s-a înecat Marinel. Înainte de tragedie, el a găsit nişte mărgeluțe dintr-acelea pe mal. De perle. Atunci când l-au pescuit din apă, le ținea în mâini. Vara trecută, trei flăcăi s-au înecat, și în această vară – încă unul. Drept că erau din satele învecinate. ”Așa că, Petrică, nepoate dragă, eu te implor: aruncă perlele celea în râu și nu te mai băga în apă, –  îmi spuse bunica mie, celui la care au ajuns perlele şi care vă povestește acum istoria. Aruncă aceste perle blestemate și nu mai intra în apă! – repeta cu lacrimi bunica. – Sunt perlele Lorinei. Sufleţelul îi este neliniștit şi se chinuie. Ademenește mirii spre sine în adâncul apelor. Mă tem pentru tine, nu intra în apă, te rog! Aruncă perlele și scaldă-te doar în bazinul nostru.” Pentru a o liniști pe bunica, i-am promis să nu mă bag în râu, cu toate că în această poveste a femeii cu sufletul agitat n-am crezut niciun gram. Ce mai aberații! Ei bine, fata s-a înecat, îmi pare rău pentru ea, dar de ce să inventezi fantezii de groază? M-am culcat eu, dar povestea nu-mi ieşea din cap. Am adormit. Mai târziu, am auzit pașii cuiva, ca și cum ar fi fost cu tălpile ude – ”şmâc-şmâc.” Am deschis ochii – nimeni. Mda, am ascultat povești de groază! Dar apoi am visat-o, era Lorina ceea. Parcă a ieșit din apă, cu ochii mari, cu părul întunecat, încâlcit… Frumoasă. Totuși, era o copiliţă, cu mânuțele ca de copil. Îmi spuse: ”Cine perlele mele va ridica – mire scump îmi va fi. Eu te aștept!” M-am trezit transpirat de-a binelea. Gata, nu voi mai asculta prostii de groază! Că mă voi scrânti la cap! Deja văd visuri cu moarta înecată. Dar… pe podea am observat urme de picioare umede. Poate bunica a spălat podeaua și a lăsat ea urmele?

Către seară, am mers la râu. Am aruncat perlele în apă – la ce îmi trebuiesc, aceste perle false? Și m-am băgat să mă scald. Dintr-odată, cineva parcă m-a îmbrățișat de centură, mângâindu-mi coapsele. Am zburat din apă ca un dop dintr-o sticlă de șampanie! M-am așezat pe nisip, dar nu mă simțeam bine. O ceaţă densă ca laptele a inundat împrejurimile. Ceața a dispărut tot atât de repede și eu am văzut-o cum se târăște din apă. Fata din visul meu. Cu părul umed și murdar, cu ochii mari și cu mânuțele de copil. Și îmi spuse: ”Logodnicul meu, te aștept…” Când mi-am venit în fire, înecata dispăruse… Ce interesant! Mi-am pierdut cunoștința ca o domniță aristocrată sau, pur și simplu, am adormit și totul mi s-a năzărit? Pe mâna mea am observat o legătură din alge sau iarbă. Poate ea mi-a lăsat-o? Mda, chiar că logodnicul naibii… Pe capul prostit. Ba nu! Chiar am să merg, cu adevărat, să mă scald în râu… Deja de câteva zile mă tot scald. Înecata mea nu mai apare. Deci, într-adevăr, a fost doar un vis! Mâine, vom merge cu amicii la pescuit. La râu…

Aici, înregistrarea din agenda personală a fost întreruptă. Petrică nu s-a mai întors de la pescuit. Tipii cu care a fost acolo le-au povestit părinților distruși de pierderea fiului că Petrică a dorit să se scufunde, sărind direct din barcă. Înainte de asta, au auzit cu toţii parcă un cântecel, venea din râu. Babele din sat spun că e cântul sirenelor din adâncimile rezervoarelor de ape, că așa cântă femeile înecate. Băieții au încercat să-l oprească, dar Petrică parcă era obsedat sau vrăjit de acel cântecel și a sărit în apă. A sărit, s-a scufundat și… nu a mai ieșit. Băieții au încercat să-l salveze, s-au scufundat adânc, l-au căutat, dar fără niciun rezultat. Bunica lui Petrică, cum a aflat de moartea nepotului, a decedat imediat – inima nu i-a rezistat. Trupul neînsuflețit al lui Petrică a fost găsit de scafandri abia după o săptămână. La fund. Alături de el, au mai descoperit un cadavru monstruos, corodat de pești. Pe gât, avea îmbrăcat colierul acela de perle…

Prietenii lui Petrică au fost şocaţi de vestea cumplită. Părinții lui au devenit imediat bătrâni și gheboşați, erau de nerecunoscut! Ei au transmis prietenului lui laptopul, pentru ca să descopere ceva din agenda și mapele lui personale, și acela a găsit toată povestea scrisă aici. Ne-a povestit şi nouă, și eu – vouă… Da, și despre Lorina se spune că, în cele din urmă, au înmormântat-o. Spiritul i s-a liniștit, dar cu ce preț… De atunci, parcă nimeni nu mai găsește perle pe-acolo…

Ascultați-i, dragi prieteni, pe cei vârstnici, ei știu ce spun, și nu vă mai băgați în belele! Doamne, salvează-ne! +

❤ SV

Reclame


11 comentarii

Natalia Mazilu-Miron:”În țară străină lucrezi doar și taci, în țară străină ești ca orfan”


Cu greu am găsit în albumul ei o imagine în care să zâmbească, experiența de viață a lăsat o amprentă amăruie pe chipul acestei doamne fine și plină de tristețe chiar dacă uneori surâde în inima ei. Zice că pasiunea vietii sale e să scrie. Din copilărie Natalia Mazilu-Miron poartă cu sine un pix și un caiet pentru a scrie orice gând inspirat. Îi place să facă surprize, nu conteaza cui. Să ridice buna dispoziție celor dragi. De multe ori face haz de necaz… și chiar îi reusește să zâmbească:”Nu știu dacă e bine sau nu, am in vedere, cu istorioara mea în public… Eu multumesc Domnului pentru viața pe care o am. Bună sau rea – este a mea! Am un suflet bogat, de aceea de multe ori îmi înșir gândurile în scris. Am fost întotdeauna sinceră: E bine sau rau, sunt -EU.” 

Colegele de scoală o vedeau la Teatrul de miniaturi… Nu a ajuns acolo, dar teatrul dur a fost chiar viața ei. ”În adolescență nu am fost frumoasă, de aceea nu-mi plăcea să pozez. După ce m-am căsătorit și am născut un fiu, mulți ani am fost atât de slabă fizic că îmi era groază să mă privesc în oglindă. Au trecut anii, si cu încetul s-a schimbat și starea mea sufletească luminându-mi înfățisarea”.

S-a căsătorit la 19 ani cu vecinul ei. Pare să fie din dragoste:”nu știu cât de mult l-am iubit, dar mi-a dezvaluit odată, că s-a însurat cu mine pentru că eram cumsecade și harnică foc… Avem un fecior – suflet din sufletul meu – Ghenadie, poartă la fel numele soțului, căci ambii sunt născuți în aceeași zi. Și amândoi mă sustin în toate… Iubesc!

Natalia s-a născut la 8 decembrie 1979 în satul Văratic, r-nul Rîșcani din parintii Vasile și Zinaida Miron, tărani de rănd, care au crescut 4 fete, dintre care Natalia este cea mai mare.

Și-a petrecut copilăria într-o căsuță mică de la marginea satului. Chiar alături curgea râul Ciuhur înconjurat de o pădure, imasuri, stânci, dealuri și văi… A trăit și a copilărit în Valea-Adancă. ”Se consideră că în mahalaua noastră trăiesc cei mai nevoiasi oameni din sat, fiind cu mulți copii, fără loc de muncă, fără profesii, fără carte, fără un statut în societate… Nu aveam măcar un drum normal, în special e greu pe timpul ploios, abia reușeam să ieșim din glodul ce venea până la genunchi… Ne ducea mămica în spate până la un drum asfaltat.

Mama avut mult de suferit în viață, că încă în fragedă ei copilarie a fost dată de propria sa mamă spre adopție… Nu ia fost usor nici mai târziu, dar după ce am apărut noi (fiicele) pe lume, ne-a oferit cea mai mare dragoste care există pe acest pământ…” Acum mama Zinaida Miron recunoaște:”Scumpele mamei, voi, fetele mele, sunteți sensul vieții mele, fără voi, eu cred că nu aș exista. Nu v-am dat averi, că nu luam avut. Dar eu vă iubesc mai mult ca viața. Țineți minte, eu vă susțin întotdeauna, și va iubesc la nesfârșit!”

Natalia a dus lipsă de multe, dar iubirea cu care a fost înconjurată în familia lor a acoperit toate lipsurile. ”Întotdeauna am fost împreună că erau ”Toti pentru unul și unul pentru toți”!” Natalia a fost o fire mai timidă. Adesea se ascundea printre stâncile din vecinătate cu un caiet în care înșira gândurile… Cu toate ca era deja matură, adora să citească poveștile în care întotdeauna BINELE învinge RĂUL. Povestea ei preferată rămâne ”Cenușăreasa”. Ea și visa ca într-o bună zi să se producă acea vrajă ca-n poveste…

Și adolescența a urmat să fie una grea în sensul că după nouă clase Natalia nu a avut posibilitatea să meargă la studii, cu toate că își dorea foarte mult să le continue, ca apoi să devină profesoară de limbă și literatură română.

Drama sau problema sătenilor moldoveni: e să recunoască că îndură foame și în prezent. Natalia spune că nici de mâncare, și nici bani de studii nu erau. Doar bunicii ei Olga și Ion Miron i-au ajutat nespus de mult. Își amintește cum bunica care o iubea mult, ia spus că a adunat o sumă de bani pentru ca ea să continue studiile. Din păcate, banii rezervați pentru studii au fost redirecționați pentru alte nevoi: casa în care Natalia a copilărit 17 ani lor s-a dărâmat între timp, și:”Nu am putut fi egoistă, căci mai întâi de toate m-am gandit la viitorul familiei mele: Unde vom locui?” Astfel, s-a spulberat visul de a deveni pedagog, dar în schimb, au procurat o casă în sat.

Copilăria a finișat atunci… În acest timp, fostii colegi au absolvit 11 clase și în școala avea loc balul de absolvire, la care au invitat-o și pe ea. Nu avea nicio rochie măcar. O rudă de la oraș ia adus una strălucitoare, cu buline, și ea își zicea că ceva mai frumos n-a văzut, că… e un vis din basme. La bal a rămas neplăcut surprinsă: toate fetele aveau rochii albe, și doar ea era în una neagră. Exact ca în ”Rățușca cea urâtă”, spune ea. Apoi mereu visa să apară și la ea o rochie alba, spera să fie una chiar la nunta ei, și nici atunci nu a fost să fie. Din lipsa resurselor financiare, s-a cununat la fel într-o rochie întunecată și ”acea împrumutată”. ”Eeeii, dar totuși dorința mea s-a împlinit atunci când mi-am permis să-mi cumpăr o rochie albă la balul de absolvire al feciorului meu! Așa că visele se mai împlinesc”.

Anii au trecut, și parcă o data cu ei a dispărut și sărăcia. Dar cu ce preț! Pentru ași câștiga dreptul la existență și a nu muri de foame în Moldova, a fost nevoită să plece să lucreze ”la negru” în Europa. Astfel, ”am călătorit peste hotare”, spune ea. – ”Am muncit la negru în construcții, chiar ultimii ani am lucrat și la salubritate, pe străzile din Sankt-Petersburg.”

În continuare se visează pe băncile școlare, cu regretul cela că nu are nicio facultate, și nicio o meserie cu care s-ar mândri. Recunoaște totuși că există și o parte pozitivă a destinului său:”Multumesc Domnului pentru traiul care l-am avut. Au fost niste lecții de viață foarte importante. Din fiecare am învățat câte ceva, și ele mi-au prins bine pe parcursul anilor” Luptă pentru consătenii ei, și pentru ca copilul ei să fie fericit! A scris și versuri pentru el: „Am pe lume o comoară./Am numai un singur dor./Sunt femee, sunt o mamă-/Care are un FECIOR!/L-am adus cândva pe lume/Si m-am bucurat enorm./I-am ales cu drag un nume/Si de-atunci mereu mă rog:/-Doamne,eu mă rog la tine,/Ai grijă de fiul meu!/Apără-l te rog de rele,/Apără-l te rog de greu!/Fiul orice nu ar face,/Il iubesc nespus de mult./L-aș ridica sus în brațe-/Dar baiatul,mi-a crescut!/Nu am alta bogatie,/Decit una-fiul drag!/Si-atunci cind voi fi carunta,/Tot o să-l aștept în prag./Căci EL-e rostul vieții mele!/EL-e alinarea mea!/E bărbatul vieții mele-/La care-am visat cândva!/Sunt o MAMĂ care-/Are doar un singur pui !/O altă ființă mai scumpă-/Pentru mama… NU-I!``/ Autor: Natasa Mazilu-Miron

Cei mai buni prieteni – sunt Mama și surorile ei! ”Dar mai am niste prietene deosebite – Florile! Lor le pot spune ceea ce uneori nu aș îndrazni să spun nimănui.” Adoră florile, cu ele vorbește, la ele se plânge. Sunt ca și ființe vii, li se destăinuie, se emoționează, îi indică inima și sufletul, după ce scrie versurile despre ceea ce vede zi cu zi. Și dintotdeauna merge prin viață cu acuratețe tinând cont respectul, sinceritatea și omenia.

Visează să străbată Moldova în lung și lat:”că nu exista un loc mai frumos pe lume decât Tara mea! Așa consideră sufletul meu!” Satul natal, satul Văratic, r-nul Rîșcani – e casa ei și leagănul de dor al copilariei. Niciodată nu va pleca de aici, oricât de greu îi vine… ”Căci e o parte din inima mea. Aici mă cunoaste fiecare om de la mic la mare. Mi-i drag să stau la sfat cu sătenii mei – copii, adulți sau bătrânii. Bună e ideea cu promovarea destinațiilor turistice din țara noastră, poate că în așa mod ne vom promova satele, care din păcate, cu zi ce trece rămân fără locuitori. Mare păcat! Fiecare sătuc are frumusețea lui aparte, indiferent în ce colțișor te afli…” Poezia ei ”Viata de migrant”: /E toamna tirzie afara si in suflet/N-a mai ramas nici urma de zimbet./Merg brat la brat cu a mea tristete-/Pe drumul lung,a-l strainatatii./Ma inconjoara doar lume straina./Poate gresesc,dar imi pare haina./Nici nu iti vorbesc,nici nu te saluta,/Privirea le e rece,aspra si crunta./Clar se presimte un dispret masiv,/Pentru oameni, ca mine-veni-ti la cistig./Dar asa e viata si nu ai ce sa faci./In tara straina -lucrezi doar si taci./Nu ai nici un drept-esti ca orfan,/Cu lacrimi in ochi,ades faci un ban./E toamna si ploua in suflet si afara./Iar gindul ma duce spre casa mea iara./La oamenii simpli,la ai mei/moldoveni./Caci total fericiti-DOAR ACASA SUNTEM!/Si chiar daca in tara e haos mereu,/Si daca taranul munceste din greu,/Si chiar daca ducem un trai mai sarac…/Alaturi de cei dragi -ESTI CEL MAI BOGAT! (Natasa Mazilu-Miron)

A avut o colaborare frumoasă cu scriitorul Dumitru Mircea. Acum lucrează la a doua ei carte. Speră ca la toamnă să reușească să o lanseze la fel cu ajutorul Domnului Mircea. O carte cu poezii populare de suflet.”Cartea mea de poezii, cu îndemnul de a fi oameni de omenie, – e despre iubirea față de plaiul nostru, despre boala migrației, despre bătrânețile grele pe care le îndură unii moldoveni. În această carte se poate regăsi majoritatea dintre noi…” Ideea cărții a apărut anul trecut după ce Natalia a debutat cu câteva versuri în revista literară ”Roua Stelară”. Au susținut-o consătenii și chiar unele persoane necunoscute, din rețele de socializare. ”M-a încurajat și nașul ei Andrei Miron, fost militar în Afganistan: ”Trebuie de lăsat ceva în urmă, că mâine, poimâine nu vom fi, dar trebuie să rămână o amintire frumoasă” – așa mi-a zis. Căci și el, din propria initiativă și cu banii lui din bugetul familiei a înălțat în satul nostru un monument în cinstea eroilor căzuți în războiul din Afganistan. Astfel că fiecare dintre noi are menirea să lase ceva urmașilor noștri.”

Cântătoarele din maracini’’-de Colleen McCullough rămâne una dintre cărțile ei preferate…

Mai are o dorință să lase ceva frumos în urma ei. ”Moldova – cuibul meu de dor” – primul ei volum de carte l-a scris cu mare drag de țară. Indiferent de poziția lui în societate, fiecare om poate face lucruri frumoase pe acest pământ…

Despre Natalia scriu admiratorii:

Maria Covali:Bravo, Natalia. Multe mame se vor regăsi în poezia ta, precum și mulți fii. Dorul mamelor, e un frământ, asemeni frunzelor codrului… Îți doresc și mai departe inspirație, cu aceleași semințe pline de sens… De la suflet la suflet. Știi să hrănești trăirile cetățenilor cu cuvinte alese, așezate în rânduri ca pomii în livadă, încărcați de roadă.

Dumitru Obrintetchi:”Să trăești mult înainte și să ne”răscolește-i sufletele zbârcite” a fiecărui dintre Noi! Mulțumesc pentru Adevărul „așternut”!”

Anastasia Balmuş:”Bravo, Nătălița! Ai pătruns in adâncul sufletului unui om bătrân. Ești o fire sensibilă și bună. Nu cred, că ai fost vre-o dată bătrână, de le simți pe toate?!”

Anastasia Balmuş:”Până la lacrimi… Bravo! Mai expresiv de descris starea de lucruri în Moldova nici nu se poate… Așa e! Trist de tot…”

Antonina Salari Calancea:”Ca intodeauna, rindurile scrise de tine ma fac sa-mi vibreze toate coardele sufletului meu chinuit de dor de plaiul natal, de satului iubit, de casa parintesca si de toti cei dragi. Complimente si succese in creatie si in viată”

   Eu spun că Natalia are o meserie de invidiat prin harul și talentul ei Este Om de Omenie și o Poetă de suflet! Ce trebuie mai mult? Să fie fericită! (Svetlana Vizitiu) ❤