Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


3 comentarii

A sunat aseară MAMA de Emilia PLUGARU (recenzie)


O discuție nostalgică de suflet, despre sentimente, relații, bucurii și tristețe, migrații, singurătate și depășirea ei. Durerea părinților, a femeilor, a celor înstrăinați de baștină… Vise cu castele pe nisip, sate părăsite, speranțe noi, nu pentru cei ce poartă perle/smarth-uri la urechi ziua sau merg cu pază pe stradele:

De câte ori mi-aduc aminte / De tine, satule, să știi, / Îmi curg în suflet lacrimi sfinte, / Te văd cu ulițe pustii… / Îți știu și casele lăsate / În voia sorții, au plecat / Copiii tăi, sunt toți departe,  / Ce mult s-au mai înstrăinat… (Eh, satule cu nuci bătrâniEmilia Plugaru).

Îmi pare rău pentru basarabeni, în special, pentru moldovencele noastre, tinere sau în etate, plecate pentru totdeauna, peste hotare, fie – în mormânt… Femei, mame mohorâte sau întunecate de griji și sărăcie, ce nu au nimic comun cu beaumond-ul chișinăuean… De ce am permis să trăim astfel, să nu cunoaștem paradisul plaiului nostru? Cu golul în suflet care așteaptă să revii la patrie, la părinți?

Bătrâna mamă, nu fi tristă! Afară iar e lună nouă. / În ochii tăi se rotungește / Și prinde sens… un strop de rouă. / Bătrâna mamă, ești bogată, / În suflet adunând comori / De bunătae și iubire – / Le-ai prefăcut pe toate-n flori...”

Poetul – este sufletul unui om care transmite și o face într-un mod artisitic și cu cea mai înaltă măieștrie – orice eveniment din viața lui, lăsând în inima cititorului amprenta acelor retrăiri prin care a trecut sau a prezentat prin imagine, însuși autorul. Așa este ea, Poetă veritabilă Emilia Plugaru: O Mamă ce cântă-n Poezie! –

Puține mame sunt cântate-n poezie / Sau li se-nalță imnuri clare de iubire. / Prea multe mame-a-nimănui pe lume, / Ce umblă-nstrăinate, în neștire…/ Privesc la iarbă și la frunze, și la cer, / Și se gândesc că-i bine, că e chiar frumos / Să te prefaci în floarea pomului de măr, / Sau poate-n iarbă, sub picior, acolo jos…/ Sunt mame singuratice, bătrâne, / Cu haina toată zdreanță, trupul nespălat, Au ochii înălțați spre rugăciune / Și ce li se întâmplă, Doamne, e păcat… / Există mame în tristețe-ncolăcite, / Iar noi cântăm femeia, îi zicem c-o iubim, / Însă la ochii unor mame, plini de lacrimi, / Nici măcar nu îndrăznim să ne gândim… / Sunt mame înfrățite cu durerea, / A noastră e durerea, a tuturor… / Le vezi pășind încet, ca niște umbre / Și doar iubirea pentru noi… mereu e-a lor…” („Sunt Mame”)

Își expune sufletul în fața societății folosind o artă obișnuită foarte clară oamenilor simpli și pe care ades evită beaumond-ul moldovenesc, cel deprins să-și promoveze autorii proprii din trusturi achitate personal de el… Da, Emilia Plugaru, anume folosește arta de a scrie, de a relata, – nu critică, nu judecă… Un poet adevărat scrie pentru sine, în primul rând, nu se impune și nu este interesat de părerea cuiva. El și-a dezgolit sufletul, și e treaba ta dacă îl accepți sau nu, este alegerea ta. Impulsul sufletului, un dar divin, care nu poate fi risipit pentru minți ieftine sau pentru o societate ce nu apreciază valorile:

„…Vă plac doar acei vestiți, tineri, sprinteni și bogați, / Iar alături de bătrâni vă e silă să mai stați. / Vi se pare că miroase cam urât din urma lor, / Dar tristețile din suflet nu miros au, ele dor…” ( din „Fii pe-o clipă Moș Crăciun”)

Tragedia războiului nistrean sau a migrațiilor a găsit un ecou în inimile multor poeți basarabeni atât din acea vreme sovietică, cât și mulți ani mai târziu. Este nu doar furia oamenilor care își apără țara, nu numai lupta împotriva invadatorilor, – este și durerea pierderilor – a rudelor, persoanelor dragi, prieteni, familie. Mii de oameni s-au dus… să facă somnul veșnic sub cerul liniștit, fie – să caute paradisul peste hotarele Moldovei…

Am fost munte de granit, / Am fost pasăre de zbor, / Am fost mare zbuciumată, / Am fost strigăt de fior. / Sunt o brazdă desfundată, / Făr-de aripi sunt cocor, / Sunt o apă înghețată, / Sunt o lacrimă de dor…”

Dorul de neam, casa părintească, familie, copii, folclorul sătesc: subiecte redate practic în toate versurile Emiliei Plugaru, parcă fugitiv, cu aluzii, altele – directe: Mama – singură, așteaptă; intuiește, „aleargă ceva să-aștearnă pe masă” în așteptara ta; „sunt o lacrimă de dor”, etc.:

Dar tu nu mai vii, ai uitat-o probabil,  / Iar ea își tot zice că vrea să te vadă, / Își pune baticul cel roz și așteaptă, / Că nu vei veni, refuză să creadă…/ Ia vezi, ce frumos și-a gătit azi căsuța, / Curată, senină, cu brațe albastre. / Te-așteaptă ograda și câmpul te-așteaptă, / Ba chiar și mușcatele roșii din glastre! / Hai, lasă-le toate și pleacă acasă, / În brațele mamei te pierde o clipă, / Și fii fericit că ușa-i deschisă… / De părinți și de casă… nu se face risipă.” (Stă singură mama”)

Sau:

„Departe, sub pădure, / e casa părintească, / acoperișul cade, / dar cine să-l proptească? / De-acolo, dintre stele, / Părinții o privesc / Și-n casa lor cea dragă / Pe nimeni nu zăresc. / Ne-am risipit prin lume, / Ne-am dus și am uitat / De casă, de strămoși, de datini și de sat…” („Casa părintească”)

Imaginea Mamei – grijulii, iubitoare, care așteaptă pentru că este mama – se înfruntă cu singurătatea pornită de migrații; se opune războiului crud în luptele pentru lăcomie și putere; suferă în urma deportărilor din perioada sovietică… Nu există inimă mai fidelă decât a mamei. Așteptarea, răbdarea mamei – este ceea la ce autoarea acordă cititorului atenție, în primul rând. Copiii plecați, mama în așteptarea unui sunet de telefon, sau fiica și ea cu grija ei:„ o fi poate o săptămână de când mama n-a sunat…”. Nu este chip să nu plângi citind versurile cu tilul cărții, dar poeta ne promite/garantează un rezultat mai optimist… Metafore și comparații frumoase: „Parcă nici nu-mi vine a crede, ninge lin, drumul pustiu, / Totu-i alb, foșnește neaua, mică iar aș vrea să fiu…” („A sunat aseară mama” Poezii de dor) Totuși, nu există situații fără speranță și, pur și simplu, nu ar trebui să fie…

„- Lasă, mamă, trece dorul, poate-n vară voi veni, / Când o fi iarbă în luncă, când bujorul va-nflori…/ Nu fi tristă și mai sună, dacă vrei și eu te sun, /Ți-am trimis bani și mâncare… un cadou mic de Crăciun. / – Hai, la revedere, mamă…- a zis mama și-a închis, / Parcă-o văd cum în cămară plânge-n hohot, știu precis. / Are lângă un câine și mai are și-un motan, / Îi iubește și toți trei fac Crăciunul an de an…”

A recenziat… continuând să verse lacrimi la poezii – Svetlana Vizitiu

Mulțumim din suflet pentru acest volum plin de atitudine și sentimente sincere poetei Emilia Plugaru, o scriitoare de excepție. Apropos, recent Doamna Plugaru a fost inclusă în Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova! Felicitări!


6 comentarii

Mamă, vers de dor


La cine alergăm când tristețea apare,

Teodora Vizitiu, Alexandra Marta

Pe cine strigăm când ne doare,

Genunchii cui se transformă în pernă,

Atunci când în suflet focul ne arde?

Și cine a-nventat cuvântul ”Mama”

Cine l-a rostit dintâi?

Atât de drag, atât de-aproape,

Important pentru fiecare din noi! –

Ce este aici, ce miracol apare,

Vorbește Ea, și – spiritul se întretaie

Atât de luminos, nativ și drag,

Blândețea mamei: un lucru vag.

Mâinile mamei, aripi în ger,

Ne încălzesc, ne protejează,

De suferințe, pierderi și negi,

De pericole și de dureri…

Ochii mamei – sunt norii,

Lacrimi înghețați de ceruri,

Ne urmăresc și ne veghează,

Un Soare care luminează…

Nu contează, oriunde vei fi,

Oricare oră, oricând vei veni,

Mama te așteaptă, mama e aici,

Te va cuprinde, te va liniști…

Din nou e bine în suflet,

Oricât de grea e clipa,

Imediat observi un zâmbet:

E mama, te-așteaptă în prispă…

  • Aminte, mamă, – te supăram,

Atât de răbdătoare, ne iertai…

Și tinerețea parcă ai prins-o în ram,

Alături, și noi suntem în rai…

Mereu cu întelepciune, în tăceri, –

Binecuvântată! Inima cu dragoste e plină…

Mămică, iartă-ne, de mii de ori!

Din nou, în prag vii cu o lumină!

Din nou ne vei cuprinde,

Ne vei binecuvânta,

Discret ne vei asculta,

Și, din nou ne vei aștepta…

8 Martie 2019, Svetlana Vizitiu


19 comentarii

Cum e să fii femeie puternică


 :) Despre sindromul ”mătuşicăi” nu veţi găsi în dicţionare. Cu toate că, în viaţă este o apariţie reală: 10297959_657708934301096_8994426641645619120_ncu o stare abătută, de oboseală și morocăneală, în plus, privire stinsă, apatie sexuală, nedorinţa de a mai visa… Un atare kokteil negativ, un motiv din care suferă multe persoane…

Odată, s-a trezit şi în mine această ”mătuşică”. Nu chiar imediat, dar îşi făcea uneori “apariţii” lăuntrice, fie, şi pe o clipă, în al meu interior. Se întâmpla asta, în special, atunci când se adunau grămezi de munci şi griji în gospodăria noastră: deriticări şi cârpiri… Dar cel mai important, – sub masca cicălelilor la adresa celor de-acasă; cică, nimeni, în această casă, în afară de mine, n-are nevoie de nimic. Se-ntâmpla, înţelepciunea din mine să-i riposteze năstruşniciei mele “din interior”, şi acea… dispărea imediat. Și tuturor din nou li se făcea ușor şi vesel. Drept, că după naşterea copiilor, oaspeţica nedorită apărea mai des, ascunzându-se sub masca aprecierilor sociale, cu simţăminte de datorii şi obligaţiuni. Ulterior, “mătuşica” se mutase pentru totdeauna. Cinic şi brutal. M-am pricopsit, deci… Cu tot scarbul – amărăciune, ipohandrie, plictiseală, economie. Doar să mă îngraş încă n-am reuşit, dar nici asta nu mă preocupă. “Mătuşica” a făcut o revizie în casă, şi cu o mâna aspră mi-a strâns cureaua… la buric. Nu-i mai ardea de garderobă, de concerte, de plimbări… În fine, mai apăreau sclipiri de tânguială după vremuri bune, şi plângeam cu lacrimi amare… Veşnic obosită, morocănoasă şi neprihanită, uneori îmi propuneam timid, să intru în buticuri cu lengerie, dar “matuşica” era de neînduplecat! Pantofi cu tocuri? Doamne fereşte! Copiii nu au ce mânca, nu au haine de calitate! Dar şi să fiu mai înaltă ca soţul, la fel, nu se permitea. “Mătuşica” devenea un despot în casă, şi copiii au început să zâmbească mai rar, prietenii – sa vină și ei mai răruț în oaspeţie, iar soţul – să şoptească cu  blândețe… Dar, intr-o zi solară de primăvară, “mătuşica” a dat semne că cedează: viaţa devenise imposibilă! Procurând tot ce mă făcea mai frumoasă şi de nerecunoscut, i-am dat un şuţ acelei “matuşici”, cu toate borşurile, bodogănelile, oboselile şi griji cu obligațiuni.  Mi-am zis şi scris pe frunte câteva poveţe, în lupta contra sindromului “mătuşicei”, cu care lupt și în continuare! Din obligație. :)

1. Fă-le pe toate cu dragoste şi uşurinţă. Aşa, precum spun şi filosofii: ce-i în interior, e – şi dinafară. Dacă te bucuri de lume, de fiecare clipă în viaţă, devii şi la exterior, la fel de frumoasă și atrăgatoare pentru anturajul și norocul tău. Buna ta dispoziţie, precum şi inelele pe apa, se extind asupra celor de-alături. Doar “matuşica” uită, că la mame fericite şi copiii sunt fericiţi, iar la femei fericite și soţii sunt fericiţi.img_20170305_113918

2. Aplică-ţi bucuriile de femeie în rangul celor obligatorii: Precum o spun filosofii: nu e greu să te naşti deştept, iar minte de barbat –  este, fie, nu este… Grația femeiască – e altceva, dar…  e realizabilă. Aşa că, momindu-te şi bucurându-te de plăceri femeieşti, realizează-te! cu Feminitate! cu Şarm! neapărat, cu Cochetării! cu putere de a Farmeca! dar, fără sindroame de matuşica! Doar sentimente și convingere, că tu eşti Cineva, şi-n primul rând, să fii în ochii tăi proprii – Prima! Vârsta nu are afacere: fii Fără dependenţă de ea!

3. Nu sunt datoare nimănui.  Simţul cela, cu datorii, obligaţii, se merită înșirat într-un rând de psihiatrie. Gen clasic: nu suport sa prepar, să cârpesc, să deretic, dar mă simt obligată… Şi… în loc să ne refuzăm pur şi simplu, de treburi obosite, ne violăm sistematic, iritându-ne contra tuturor, transformându-ne în himere rele. Cu toate că, acei “toţi” nici  nu te-au rugat să te arzi trei ore la bucătărie, ca să-i bucuri cu cinci feluri de mâncare? Nu va muri nimeni de foame, iar în criza actuală, soţul se face sătul şi cu un borş! etate1Cred, că doar dragostea e în stare să conducă oamenii în direcţia corectă…

4. Îmi este indiferent, ce vor gândi de mine oamenii. Important – e cum gândesc eu. Dar să gandeşti trebuie, doar de bine! Şi dacă cineva gândeşte de rău, e problema lui! Numai “mătuşicilor” le pasă… Ia atitudine: Un spate drept, barbia în sus, un mers elegant! – cine se va indoi, că esti o Femeie fericită? Apropo, nimeni nu te va bârfi…

5. Dacă e să alegi între sex şi prepararea borşului – alege sexul! Numai nu cădeți jos, vă rog! Că mă apucă uneori şi pe mine îndoiala…  Doar “mătuşicile” n-au puteri, au obosit, sunt ocupate, n-au dorinţă… Poate şi cele slăbite și nesănătoase, să le iertăm… “Fetele normale” includ fantezia, citesc Kamasutra, se ocupă cu Tantra şi dansuri orientale etc. Doar că, borşul se poate prepara și după… Iar cine poate, achită servitorii să-l prepare, dacă -nu, cumpără un set de bulioane :)

6. Femeia e făcută să inspire bărbatul, nu să-l slugească! De acord? Primul meu bărbățel se da cu părerea, că de la femeile care prepară excelent şi cârpesc bine cămăşile, bărbaţii nu pleacă. Ei, şi a avut el patru (!) soții și zeci de amante. Toate preparau şi spălau foarte bine… Iar el n-a înţeles un simplu lucru: servitoarea şi soţia – sunt subiecte absolut diferite!

7. Eu exist, și acest fapt deja e un motiv de bucurie! Alta ca mine, nu există, şi nici nu va fi. Niciodată! Aşa că, fiţi de acord, că e o crimă să te simţi nenorocită, să te ucizi zilnic cu probleme, uneori, inventate, distrugându-ţi personalitatea şi transformându-te într-o tânguitoare lacrimogenă.

8. Fii mereu în formă, chiar şi cu copii în braţe! Iar în faţa bărbatului, întotdeauna,- fii cu rujul pe buze! Să arăţi ca o crăiasă! Şi afară, şi – acasă!  Cine a zis, că femeilor mature le este interzis? “Mătuşica”?… Arată-i limba şi… fugi să te dai pe role! Nu este un lucru imposibil. Doar să-ţi doreşti, doar să vrei… Să ai voință!

Svetlana Vizitiu