Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


7 comentarii

Lilia Manole: Soluţia am fost eu însumi


    M-am ciocnit de mai multe ori şi am riscat să fiu praf, să fiu pulbere, să fiu cenuşă, și de fiecare dată am luptat cu monştrii răului, şi m-am ridicat, ştiind, cu siguranţă, că mai am încă putere, că trebuie să descopăr izvorul meu nesecat de forţă, dragoste, înţelepciune, lumină. Atunci l-am descoperit. Vorbind despe monştrii răului, am în vedere, pe bune, viciile sociale, prieteniile false, viaţa fără divinitate şi lacrimi, fără Mântuire şi muncă sufletească, fără munca inimii şi a creierului. O Cale Lactee presupun, că a fost şi rămâne viaţa mea, această picătură de ozon, atât de scumpă…manole lilia

Cărţile şi şcoala m-au inspirat, spre a fi loială, activă, verticală şi m-au învăţat să iubesc frumosul, adevărul, împlinirea, voinţa, înţelepciunea, credinţa în miracolul luptei. Am avut mai multe rafturi cu cărţi acasă în copilărie şi din ceea ce mi-au dat părinţii, ca hrană pentru suflet şi minte, am considerat că trebuie să iau Într-o zi, pe când aveam vreo cinci ani, citeam o carte în limba maternă, tradusă din limba rusă, care se numea ”Catrusea”, din câte îmi amintesc. Această fetiţă a fost primul meu erou, un personaj model în viaţă. Au urmat şi alte personaje, asemeni Alicei din Ţara minunilor, şi alţi eroi, care mi-au oferit prilejul de a crede, că totul se creează în această lume, numai cu forţa binelui… Cărţile au venit în viaţa mea foarte devreme. Eu chiar mă mir, pentru că mulţi copii, pe atunci, aveau predilecţie pentru săniuş, în timpul iernii, și vara, la păscutul bobocilor, vitelor.

Unui copil îi poate fi mai uşor să se regăsescă prin proprii părinţi, chiar dacă sună banal acest lucru, însă nu trebuie niciodată să ne neglijăm şi să ne uităm rădăcinile, orice nu s-ar întâmpla… Cu cât e mai trainică relaţia între părinţi şi copii, cu atât copilul începe să judece mai corect şi nu în detrimentul său, nici al părinţilor, ci în beneficiul unei vieţi sănătoase. Pentru că am fost mai mult în pas cu sfaturile părinţilor, ale mamei, îndeosebi, şi chiar dacă nu mă satisfăceau pe moment, în consecinţă, ele au fost cele mai înţelepte şi binevenite sfaturi şi învăţăminte. Ştiu, cu siguranţă, că nici un părinte, nu îi doreşte vreun rău copilului său, şi îi iartă orice eroare, orice prea multă hărnicie, implicare. Şi înţelege, în cele din urmă, că acest coplil are nevoie de aripi proprii, are nevoie de propriul cer, aer, de propria înţelepciune.

Îmi amintesc, că ieşeam şi noi la păscut bobocii, în preajma lacului din centrul satului, care treptat a secat, iar în locurile secate era un tunel din beton; noi ne făceam ademenite de apa ceea, care se făcea zgură, întram în ţeavă şi ne ascundeam, până venea mama cu o vargă şi ne scotea de acolo, pentru că uitam de boboci şi de noi înşine. Mai ieşeam să ne adunăm pe undeva, unde era iarba mai verde, să o ascultăm pe Anastasia Lazariuc; aveam şi acasă un picup cu multe plăci cu melodii populare, mai ales. Şi ascultam cele mai rare melodii. Îmi amintesc, că aveam şi o placă cu muzica ansamblului de dansuri populare Joc…

Până a descoperi acel izvor de înţelepciune, lumina ei, a fost nevoie de luptă interioară, evident, răbdare şi persevenţă. Nu am fost niciodată adepta oglinzii, însă am ştiut să mă privesc în ea, în clipele cele mai hotărâtoare, pentru a şti, că am dreptul să iau o decizie. Or, oglinzile sunt pentru noi nişte hexaedre filosofice, care au rostul de a ne purifica de răul din jur, şi a ne turna mai multă lumină şi vigoare, de undeva, din interiorul lor, al acestor spaţii de vise împlinite, dincolo de Universul propriu-zis.

Cred că abia acum mă aflu între regăsire şi autodeterminare, cred că acum, simţind că am construit ceva, cu succes, şi am pierdut poate, timpul, numai, am câştigat  o fermecătoare balanţă, în acestă viaţă, care mă ajută să cântăresc lucrurile, şi să le văd chintesenţa lor. Despre lumea mea, îmi spusese odată surioara mea, care a simţit, că eu singură, am avut multă tărie să-mi creez lumea mea interioară, or, aceste momente au început cu foarte mult timp în urmă, bineînţeles.

Or, viaţa e o antinomie, dintre noapte şi zi, e o vibraţie între cer şi pământ, e o rază de soare, în căutare a ploii, e un curcubeu, la apusul infinitului, e un miracol, care trebuie luat cu grijă şi transcens, prin intermediul inimii şi sufletului. Ce viaţă vei simţi şi vei avea, dacă îţi lipsesc aceste două valori carnale şi spirituale, în acelaşi timp, inima şi sufletul, cu alte cuvinte, raţiunea şi fapta?

M-am regăsit atunci, când am riscat să mă pierd. Când am riscat, cu propria viaţă, când am riscat, cu toată fiinţa, când mi-a fost greu de tot ce trebuia să întreprind, când, în sfârşit, mi-am luat viaţa în mâinle mele şi am stors-o de tot ce e inexplicabil, am făcut-o să fie explicită, înţeleasă, să sune, să cânte, să vibreze, să decodifice ceea ce era imposibil de decodificat, să mă facă altfel decât sunt, când caut lumea de dinafară, să mă impună, să o primesc, să o accept, aşa cum e ea, fragedă-tare, rea-bună, veche-nouă, tristă-fericită, ştirbă-împlinită.

M-am  regăsit atunci, când am luptat, neavând speranţe, mi-am descoperit subconştientul cumva scos de pe fix, când mă interesau mai mult locurile necunoscute, când, de fapt, am plecat în necunoscut, fără teamă şi am ascultat inima, şi am iubit, şi am fost singură cu Universul. Atunci când am decis să merg în hău, când am acceptat, ca o jertfă, însă puternică şi capabilă să se dirijeze, când am simţit, că sunt o explozie, în apus de soare, când am avut mai multă îndoială decât încredere şi siguranţă, atunci m-am regăsit. Când am făcut dintr-o cupă de venin – o picătură de miere, când am simţit, că iubesc oamenii şi am un altruism imens, când ulterior, am trecut şi spre cealaltă extremă, descoperindu-mă, că îmi plac, de fapt, extremele; când am învăţat, că oamenii trebuie iertaţi, orice s-ar întâmpla, când am fost vindecată, prin forţa iertării, când am uitat de mine, m-am regăsit… Cu alte cuvinte, m-am răzvrătit, cu mine însumi, mai mult pentru a mă învăţa să trăiesc. Fără ipocrizie, fără laşitate, fără duşmani, fără invidie şi ura, care persistă în jur.

M-am răzvrătit cu mine însumi, la un moment dat, pentru a învăţa să trăiesc, după alte modele – pur individuale, pentru că durerea şi suflerinţa era numai a mea şi trebuia să-mi statuez valoarea şi calea de mai departe, reieşind din ceea ce sunt eu, păşind mai departe, cu propriile mele simţiri – modele de viaţă interioare, şi nu am căutat să îmi fac iluzii, din alte surse, decât cele pe are le aveam, vii şi care necesitau a fi soluţionate, accesate.

Soluţia am fost eu însumi. Picătură cu picătură, am adunat mai mult bine, mai multă credinţă, mai multă tăcere şi mai multă linişte. Liniştea interioară, care nemijlocit creează şi pe cea exterioară. E un fenomen interesant, însă… l-am creat cu Dumnezeu. M-am răzvrătit cu mine însumi, pentru a învăţa să trăiesc şi să exist mai departe.

A trăi nu înseamnă să fii robot, sau să-ţi urmezi reflexele, a trăi înseamnă, mai mult, a iubi pur, înseamnă a învăţa să te judeci, simţindu-ţi creierul, nu doar ca un efort de căutare, ci şi de analiză, logică, aşteptare, răbdare. Creierul – şi el o parte din suflet, care trebuie să preia, în unele momente, reacţiile sufletului. Pasivitatea nu am acceptat-o, am crezut, cu tărie, că în orice situaţie nu te-ai afla, nu poţi fi pasiv, aşteptând dinafară soluţionări şi consolări, compătimiri. N-am închis niciodată uşa,  pentru a mă elibera de obligaţiuni şi responsabilităţi, ci am pătruns profund în sufletul meu, lăsând să intre toată lumina divină a lui Dumnezeu, mulţumindu-mă cu această stare de înger veritabil.

Am luptat, conştientizând, că sunt în ţara mea şi trebuie să îmi asum responsabilităţi, văzând partea bună a lucrurilor; când îţi iubeşti ţara, oamenii, care te înconjoară, şi problemele se soluţionează numai în beneficiul binelui şi prosperităţii. Cred că am fost mereu în căutarea entuziasmului adevărat, şi nu fals, şi această trăsătură m-a dus departe, tocmai pe ţărmurile lacurilor şi printre munţi, unde mi-am scris acolo poezii.

Viaţa e un bumerang, – un strigăt fără ecou, ades, şi trebuie să avem forţa şi caracterul, să o auzim, să o simţim şi să-i dăm tot de ce are această viaţă nevoie. Ea are nevoie, în primul rând, de capacitatea noastră de a fi oameni cu luciditate şi care să-şi dorească mereu să cunoască, să înveţe, să se desăvârşească, prin originalitate. Or, felul în care ne manifestăm şi ne comportăm, implică după sine alte şi alte relaţionări, concluzii, alegeri etc…lilia

Cândva mama îmi spunea, că vine o vârstă a înţelepciunii, atunci când anticipezi şi lumea cărţilor, chiar, când experienţa ta bate filmul, cu alte cuvinte, şi în cărţi te poţi regăsi printre personaje. Deci, în acest context, vine o vârstă, nu un timp, fiţi atenţi, în care vrei să ai parte de zbucium,  de multă cunoaştere, vrei să ai timp să te autoverifici, prin prisma propriilor estimări. Vine vremea, când trebuie să le spui lucrurilor pe nume, şi să spui, cine eşti, de fapt, fără să te minţi pe tine şi pe cei din jur.

E o vârstă, când trebuie să priveşti înapoi, cât nu s-ar părea de straniu, şi să concluzionezi valoarea multor fapte, care ţi s-au întâmplat, deci, trebuie să  priveşti, în acest sens, cu  multă împlinire, şi să laşi de la tine, aşa precum un râu îşi lasă apele să atingă perfecţiunea albastrului speranţei.

Acum privesc simetric, spre toate cele trei segmente. Mă simt fericită, pentru că sunt, pentru că exist, pentru că am bucuria şi candoarea, pe care mi-am descoperit-o eu singură, pentru că am forţa magnifică de a vedea totul, prin iertare şi înţelepciune, pentru că am ochii, înscrişi într-nu alt ochi, de fapt… Prin dăruire, avem şansa de a veni spre noi înşine, cu sufletul în mâinile divine ale Înălţătorului Mântuitor, prin dăruire şi iubire, avem şansa, de a-i da un sens acestei vieţi. Când se încheie o zi din viaţă, să avem multă percepere a acestor fenomene, să ne întrebăm, ce  nou am avut în ziua respectivă, ce bun am făcut pentru semenii noştri, pentru întreg Universul?

Cât de corecţi şi sinceri am sfârşit încă o zi din viaţă? Ce bine e, când avem puterea să ne vedem pe noi înşine nu în oglindă, ci să ne privim în suflet, să avem această răbdare, pentru a descoperi zilnic toate cicatricile sufletului. Acest moment ţine de divinitate, e ca şi cum a privi în întuneric o uşă închisă, iar tu trebuie să-ţi imaginezi, că o deschizi şi vezi ceva luminos, foarte luminos, extrem de luminos, dincolo de ea. Iar ceea ce vezi, vine din alte adâncuri și înalturi celeste.

Dacă ai răbdare, să te priveşti pe dinăuntru, înseamnă că vei avea răbdare să sfidezi moartea, boala, ura, răul, neadevărul etc. Înseamnă că vei avea răbdare să tratezi un bolnav, înseamnă că vei avea răbdare să aştepţi o nouă zi şi să faci numai fapte bune.

E important să îţi educi copiii, ca ei să vadă partea frumoasă şi demnă a lucrurilor, or, pe parcursul vieţii vor avea de cugetat asupra binelui şi răului îndeajuns; e important să le oferi multă dragoste, atenţie, lumină divină, şi multă spiritualitate. E important să-î înveţi, ce este adevărul, şi să îi determini să aleagă numai această cale.

Dumnezeu este un vizionar, iar poezia mea este sufletul şi crezul Lui. Am atins, cu sufletul meu, ochii Lui tăcerea lui. Mi-a plăcut de demult să stau cu El Sus, să-mi descrie gândurile, intenţiile oamenilor şi ale mele. Am ajuns acolo, datorită Darului Lui, şi în fiecare clipă pot să vorbesc cu El şi să scriu despre suferinţă, despre dragoste, trădare, despre creaţie şi frumos, despre ceea ce se va întâmpla.

De ceva timp, chiar sunt mulţumită de faptul cum conduce Dumnezeu această lume. Probabil, pentru că exist prin El, probabil, pentru că mă rog pentru El, probabil, pentru că am găsit sâmburele dulce al eternului… Adevărul este Dumnezeu. Am trăit timpuri diferite, şi acum aleg şi ei să se autoeduce, să se autocontroleze, să se autocunoască, să se regăsească. Drumul spre fericire, spre adevăr, spre frumos şi cumsecădenie e, dincolo de tot pragmatismul aspru al societăţii, drumul spre sine însuşi, drumul spre a fi un om bun. Dumnezeu nu îngrădeşte nimănui calea, și tot El trebuie să intervină, secundă de secundă, în lume, pentru a limita faptele şi intenţiile rele ale oamenilor. Sunt alături de El, mereu, rugându-mă în orice clipă, să–mi explice, cum reuşeşte să păstreze un echilibru între noi, ca să trăim în pace, deşi există mult rău încă, în sufletele fireşti şi implicit în lume…

Am răsfoit cu multă satisfacţie, mai multe amintiri, caiete şi note, îmi imaginez, că toată averea de o viaţă, cel puţin, trăită până acum, o poţi estima, scoţând la iveală saci cu facturi de plată, cu diferite acte, contracte, scrisori etc., toate care mărturisesc, ce se numeşte Viaţă

(Lilia Manole, poetă, jurnalist, reporter, or. Bălți)

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2015/07/09/lilia-manole-poeta-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti/

Reclame


13 comentarii

Radmila Popovici: un amalgam de perle și feminitate


Adevărul? Un aisberg. Aproape imposibil de văzut în întregime.

Bunătatea? Lumânare ce arde iubire…

Bucuria? O smulg de pe chipul copilului care am fost când am văzut pentru prima oară un fluture multicolor. Din când în când o port, așa strâmtă, fără a-i cere să fie. Dacă nu exersez, își pierde elasticitatea.

foto: de Natalia Mitereva

foto: Natalia Mitereva

Prietenia? O simți, mai ales, la bine. Dacă ai cu cine-l împărți.

Frumusețea? Lipsită de substraturi, devine suprafață goală.

Tinerețea? Se vrea purtată cu bun simț și ascunsă la timpul potrivit în garderoba sufletului.

Feminitatea? De coșmar. Dar și de miere. De mult sânge. Și lină. De lună. Luni, luni, luni – ani de zile. Sâni tari, moi, dureroși, pustii… Poveri niciodată pentru ei. Facerea! Apă vie și stropi de otravă. Puf și gheare. Mâini dragi pe trup. Alteori străine. Plase și forfecuțe. Arome proaspete și obosite. Rece și fierbinte. Zdrențe de inimă și inimă soare. Războaie mari, mici, pierdute, fără sens… Și teamă.

Bărbații? Îți iubești tatăl, îl vei vedea câte puțin în fiecare. Ai un frate – de asemenea. Ai un fiu… Nu-l am, dar mi-aș fi dorit să cresc un bărbat așa, cum simte femeia din mine că ar fi fost să fie.

Carnea? Un dar pentru om, muritor.

Tristețea? Dulceagă. Prelungă. Ca o băutură de taină. Îmbată lent, frumos. Te oglindește. Te întreabă despre tine. Îți poate povesti ce nu vrei să auzi. Ascult-o. Zâmbește-i. Va zâmbi și ea.

Singurătatea? Ți-o faci prietenă și nu mai ești singur(ă).

Durerea? Uneori tăcere asurzitoare.

Foto de Paula Paraschiv

Foto de Paula Paraschiv

Cuvântul? Bagheta magică a omului, pentru a face minuni. Dar el a învățat cu ea și a nimici.

Poezia? Ți se dă în schimbul sacrificiilor. Altfel e altceva.

Sensul? Energie. Răzbate cum și (pe) unde știe.

Prostia? Nu are nici sex, nici margini.

Nebunia? E pentru aleși. Dar și pentru cei care uneori o aleg, ca să-și petreacă timpul mai altfel.

Frica? Pisică sălbatică. Viperă. Șobolănoaică. Fiară greu de îmblânzit. Cameleonică, de neobișnuit. O taci. O spui. O crezi. Înveți să nu. Te supune. O mai strunești. Până mori. Atunci abia… fuge.

Gelozia? O gorgonă. Evită-i privirea și nu te va ucide. Altfel, ea plutește în apele sufletului, ba apropiindu-se, ba îndepărtându-se de dragostea din el.

Iertarea? Despovărare. A ta prin celălalt.

Libertatea? Zeii, probabil, o știu. Ei nu se grăbesc să trăiască. Dacă aș cunoaște limbajul zborului, l-aș întreba. Omul, însă, își va găsi mereu lacăte și lanțuri, iar mintea îl va ajuta să n-o cunoască decât fragmentar, în anumite vise.

Visele? Lume paralelă. Deși impalpabilă, adesea mai palpitantă.

Timpul? Clipa aceasta. Celălalt – veșnic, iluzoriu.

Foto de Natalia Mitereva

Foto de Natalia Mitereva

Moartea? Sub apă are ochii bulbucați și gura adâncă, nu știu de ce luminoasă. Chimică arată nicium. Cea de mână de om… Despre ea nu se vorbește. Violentă e mai moarte. De unde știu? Mi-a dat numai niște ghionturi. Poate e blândă și transparentă… Voi afla. Sigur! Dar nu cred că voi povesti.

Raiul? Gust din vinul tatei, unic. Iau câte o linguriță din mierea de acasă și îmi dau bine seama că acesta este raiul meu. Îl rog pe Marele Împărat al universului să mi-l mai lase. Cu sarmalele lui mici. Cu șuvița de miere prelinsă în zigzag pe masă. Cu vinul zvântat pe buze. Cu tata acasă, tăcând. Cu mama alături, mișunând și vorbindu-i, în timp ce noi suntem la casele noastre, cu grijile noastre, cu plăcerile noastre, cu prea puțina prezență a noastră.

Dumnezeu? Iubire.

Iubirea? De ce s-o vorbesc dacă o pot trăi?

/Radmila Popovici/ ❤

(Monolog spontan ce nu s-ar fi scris fără provocarea Svetlanei Vizitiu. Mulțumesc, dragă Svetlana, că nu mă lași să fac lucruri mai importante.)

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2015/12/08/radmila-popovici-o-carte-cu-nervii-deschisi-clubul-impresii-din-viata-si-carti/


15 comentarii

Amantul or’ soțul: Dublu sens


Nu am încercat niciodată rolul de agent secret, însă acum eu duc cea mai reală viață dublă. Fapt, e că la cei peste patruzeci de ani ai mei, eu fiind căsătorită și cu copii, – m-am îndrăgostit din nou, ca o nebună, și nu de soțul meu. Alesul meu nici nu trăiește în Chișinău, este din orășelul meu de baștină, unde am început să plec în fiecare week-end sub pretextul de ”a vizita mămica mea”. Atunci când ne întâlnim, prietenele mele observă cu invidie: ”Ce mult îți strălucesc ochii de fericire”. Și eu simțind că îmi ard obrajii, încep să împrăștii cu mult entuziasm povestea mea de dragoste, – păcat, că nu pot ține în secret sentimentele…Sveta Vizitiu
Dacă și fetele mă simt, ce să mai spun de sexualitatea mea parvenită la care bărbații privesc cu totul alți ochi. Și tot așa, privindu-mă în oglindă cât de frumoasă am devenit, mă gândesc, că aș putea înțelege o altă persoană care și ea este în pielea mea ”zdrobită” de dragoste. În aceste momente sunt tare fericită și alung gândurile despre ceea ce poate să se întâmple în continuare…

Pentru că știu, că nu-mi voi părăsi niciodată soțul plictisitor, care este o persoană asigurată financiar și om de încredere, dar și că nu mă voi întoarce într-un orășel lepădat la iubitul meu, un intelectual avansat și fără saci cu bani.
Oare se merită acest tangou amoros? Sunt convinsă, că da. Voi avea eu ce-mi aminti la bătrânețe. Și viața trece pe-alături: casă dragă, serviciul, și din nou, acasă. Deja, nici nu mă simt femeie, parcă sunt un cal de povară. Iar cu amantul meu, am un buchet plin de emoții și senzații tot mai noi, cred că un pic de adrenalină nu deranjează nimănui. Soțul mei nici nu bănuiește, însă el niciodată nu m-a chinuit cu gelozia lui. Mda, nu mai există acea pasiune de ani de zile, încep să oftez, dar mă conformez: îl am pe amantul meu pentru toate acestea! Cu soțul suntem ca niște rude sau prieteni, și ceea ce îmi lipsește la el, am găsit în consăteanul meu iubit. Printre cunoscuții mei sunt mulți, după cum am aflat, din cei care își schimbă partenerii de viață. Parcă ar fi un trend nou! O tendință tot mai impunătoare.
Pentru cineva a fost doar o poveste de dragoste trecătoare la odihnă, și la cineva accesul de dragoste brusc a trecut în ceva mai serios. Dar și obiectivul la fiecare e diferit: Cineva are nevoie de un sprijin financiar, cuiva îi lipsește adrenalină, iar unii încă mai speră, și foarte serios, să găsească noua lui soartă. Probabil, mai mulți visează la iubire, cum se spune, până ce moartea ne va despărți. Pentru a ne îndrăgosti pe o viață. Dar, din păcate, uneori sentimentele se răcesc, inimii nu-i poți porunci, cu atât mai mult, atunci când la orizont apare un alt Făt-Frumos. Pe de o parte, pe o scară a balanței e stabilitatea, în general, cea mai obișnuită a vieții, și pe altă, – o rafală de emoții, cu sentimente noi și incertitudine deplină în viitor.
Întrebarea e, cine pe cine va întrece, în cele din urmă. A cui, minte sau simț, va câștiga, sau dimpotrivă, – vor preleva sentimentele asupra prejudecăților? Și cel mai important, -este această pasiune o dragoste adevărată, sau, pur și simplu, o trădare banală? Probabil, vina o poartă timpul nostru, societatea noastră. Căsătoriile tradiționale, cele patriarhale rămân în trecut, și omul modern, în special, cel urban, s-a obișnuit cu ritmul frenetic al vieții. Suntem atrași de tot ce-i nou, săturați de reguli vechi impuse de trecut, și ne despărțim cu ușurință și fără mari regrete de ele. ”Da, el este fosta mea dragoste, acum suntem doar prieteni”, – a comentat o tinerică într-o postare… În ultimul timp, ea a schimbat deja câțiva tineri. Anul trecut, la fel a avut câteva relații, și de fiecare dată își spunea, că ”el este iubirea vieții mele”, deși în cele din urmă, ea tot timpul se simțea deranjată de ceva. Și de fapt, se termină cu pasiunea și curtări frumoase, – se începe rutina cu viața ei reală, de care s-a spart nu doar o punte…
Așa brusc, după două luni de amorez pasional, eu am decis să mă mut la iubitul din orășelul natal. Imaginați-vă, atunci când ne întâlneam, noi în fiecare seară plecam la restaurante, filme, cluburi, concerte. Iar sex-ul, – asta-i o feerie extravagantă de nedescris. Dar, numai mi-a ”trebuit” să întru în apartamentul lui în calitate de stăpână în casă, nu l-am mai recunoscut pe amanțelul meu. Acum, din casă nu-l mai scoți nici cu mătura. El a devenit atât de plictisitor și chiar a încercat să ma facă gospodină pentru a-i pregăti bucate alese, iar să mergem undeva ca toată lumea civilizată, el refuza categoric.
Inutil e să spun, că am fugit de la el peste trei săptămâini? Desigur, inimii nu-i poți porunci. Și inconștient, căutăm în fiecare iubit nou ceea ce lipsește în cel prezent. De exemplu, soțul stă acasă toată ziua și privește televizorul, însă, tu, de exemplu, întotdeauna ai visat, ca cineva să-ți recite poezii, să te invite la teatru și să-ți ofere mii de trandafiri. Inseamnă, că îți lipsește romantica și subconștientul tău va căuta tocmai o astfel de relație. Fie, îți convine că bărbatul tău este un maestru cu mâini de aur, face sinestător reparație în casă, dar un dezavantaj semnificativ pentru tine prezintă faptul, că în toată viața lui, el n-a citit nicio carte. Și atunci, ești gata să te îndrăgosteșți în primul intelectual apărut în fața ta, cel cu câteva studii superioare, dar care n-a bătut o țintă în cui în viața lui.
Să ai doi bărbați dintr-o dată, este visul oricărei femei, care tace doar că… visează la asta. 😀  Să nu alegi nici pe unul nu poți, – cu cât devii mai în vârstă, cu atât cresc și cerințele. Să-ți găsești un Ideal de bărbat, care ar corespunde cerințelor tuturor femeilor, se pare că este imposibil. S-ar putea de încercat, să-l îndrăgești așa adevărat precum este el în persoană, fără a-l potrivi cu schimbări și cerințele tale…  Dar… – Să încercăm?  🙂


2 comentarii

Învaţă să scuipi sâmburele


Într-un cartier din vecinătate, locuiesc două familii. Soţii din prima familie, se ceartă permanent, învinuindu-se reciproc de toate nevoile şi problemele din familie, de fiecare dată constatând cine are dreptate, iar cealaltă pereche trăieşte în armonie, nici certuri, nici scandaluri, respectând şi iubind… Vecina încăpăţânată se minunează de fericirea lor. O macină gelozia şi invidia. Îi spune soţului:’’Ia mergi la ei, şi vezi, cum de reuşesc să se împace unul cu altul în linişte’’. viata in dans

Iată că la un ceai împreună, soţul celei fericite a avut nevoie de un lucru în odaie, şi din mers a atins vaza, care a căzut şi a crăpat în bucăţele. ’’Waw, ce va fi acum!’’- se gândi vecinul. S-a apropiat soţia, a oftat cu regret şi i-a spus soţului:

– Scuze, dragul meu. Eu sunt de vină. Nu am pus vaza la locul ei potrivit…

– Ce-i cu tine, draga mea? A fost doar vina mea! M-am grăbit şi n-am observat vaza. Ei, bine, de nu ar fi la noi nenorocire mai mare ca asta.

S-a strâns dureros inima vecinului. A venit acasă întristat. Soţia îl întreabă:

  • Ce te-a luat atât de mult timp? I-ai privit?
  • Da!
  • Şi ce există între ei?
  • Înţelegi, la ei toţi sunt de vină! Iar noi, cu toţii avem dreptate!..sarim

O teorie a vieţii – Înţelegi, noi cu tine mereu ne certăm, nu putem fi împreună, nu? – Dar îţi plac vişinile? – Desigur. –  Şi le scuipi sâmburele, atunci când le mănânci? – Desigur.

Astfel, şi în viaţă, învaţă să scuipi sâmburele, şi în acelaşi timp, să iubeşti vişina…

Timpul nu tratează… Tratează doar alcoolul, relaţiile şi cunoştinţele întâmplătoare. Clipele petrecute cu cineva străin. Tratează stradelele lungi şi ochelarii mari, după care nu se observă ochii obosiţi şi plânşi. Te tratează visele şi speranţele de vară, de viaţă nouă… Iar timpul…  Timpul doar şterge limitele amintirilor vii şi uneori nesănătoase…

Încarcă-te cu optimism, cu zâmbete, fie şi a celor care nu te înţeleg, şi te provoacă la infinit… Viaţa e plină de surprize, şi oricum înveţi din experienţă de-a lungul anilor trecuţi. Cu toate că banul bate viaţa, nu te întrista, că nu- i ai acum… Eu, de exemplu, duc un mod sănătos de viaţă, pentru că pentru cel nesănătos nu am destui bani. Mă bucur de viaţă!  ❤  😀


8 comentarii

TATIANA SCRIPA: Lasă destinul să decidă


                                    ”M-am născut din durerile facerii 

                                                                                           cu petale de nu-mă-uita…’’

Poate nu se întâmplă nimic special, dar fiecare zi din viaţa scriitoarei Тatianei Scripa prin momentele trăite alături de oameni deosebiţi o face să se simtă specială, şi încearcă să fie originală, pentru că este sinceră când spune că ei sunt deosebiţi. Pentru ea, viaţa este o luptă şi uneori o rază de lumină atunci când savurează momente frumoase, care lasă urme de satisfacţie sufletească peste cioburi de sticlă. ‘’Nu în fiece zi întâlnești persoane care îți aduc lumină în suflet, şi sunt multe moduri prin care îți poți arăta respectul față de un Om’’, – e convinsă poeta. ScripaDin perspectiva unui psiholog experimentat, susține că ‘’ gelozia manifestată nesemnificativ, în adolescenţă, poate chiar dezvolta personalitatea, problema este că nu reuşim s-o ţinem sub control, şi aşa se distrug prietenii… ”Sunt oameni care te aruncă în ceruri: unii-ca să savurezi ploaia de stele, alții – să cazi și cât mai dureros. Cum să pricepi? Nicicum. Nu ai de ales. Lasă destinul să decidă. Ridicat în ceruri vei savura iubirea, căzînd pe pămînt – durerea. Important, este să te ridici și să mergi mai departe! Ridicîndu-te, devii mai puternic. Viața totdeauna are prioritate.” Şi în poezia Tatianei Scripa se regăseşte întreg spectru emoţionat de la zâmbet şi bucurie, până la lacrimi, durere, dor şi suferinţă.  Poeme scrise cu sufletul… Poezia întruchipează armonia – înţelepciune şi divinitate, iar citatele de viață ale Tatianei Scripa le-ar putea urma fiecare din noi. Atenţie la unele din ele:

O bucata de viață ne e teama de iubirile care ameninţă să fie prea mari, prea frumoase, şi fugim de ele mâncând pământul. Nu ne simtim pregatiţi pentru o răspundere eternă în faţa unei singure inimi. Apoi, o altă bucată de viaţă, încercăm să vedem nemărginiri de iubire acolo unde nu sunt decât iluzii. Şi vrem eternităţi, deşi oamenii pe care îi întâlnim nu sunt pregătiţi pentru ceva atât de măreţ. Şi se sperie. Şi pleacă… Iar într-un final, când constatăm că povestile noastre n-au fost decât un lung şir de contratimpuri, începem să regretăm iubirile dintâi, acelea de care ne-am îngăduit să ne speriem, convinşi că viaţa ne va mai scoate în cale alte şi alte iubiri. Dar nu e aşa. Dragostea vine atât de rar, încât ar merita, atunci când ni se iveşte în cale, să avem curajul de a ne urma inima. De a ne urma dragostea. Până la capăt şi dincolo de el…”scripa T

– ”Trecutul…Prezentul…Viitorul… Ce valoare are fiecare din ele pentru mine? Ce fac cu trecutul? Cum făuresc viitorul? Nu putem să construim viitorul și trăi prezentul fără trecut. El a format și a cimentat ceea ce suntem noi astăzi: de o anumită vârstă, cu o anumită experiență de viață, cu anumite valori spirituale și materiale, cu calități și atitudini omenești, cu aspirații și planuri de viitor…Ceea ce nu cumperi nici cu cât de mulți bani.
Am trăit dragoste, dăruire, trădare..De toate…
Aș lua din trecut fațeta luminoasă a lucrurilor, lăsînd în umbră pe cea întunecată…Vorba ceea: medalia are două fețe… De ce așa? Fiindcă nu doresc ca răul să-mi strice viitorul.
Mulțumesc trecutului pentru pentru tot ce a fost în viața mea. Am iertat, deși nimic n-am uitat…Las răul să se treacă și permit noului să se reverse în viața mea…’’

Unui Prieten adevărat: Are un nume, o casă, o lume, un univers…A străpuns cerul, a brăzdat lumea, a amestecat pămîntul, a înghițit apă,…A fost lovit, bătut, înjosit…Dar s-a ridicat… A unit cerul cu pămîntul, a împăcat viața cu soarta, a îmbrățișat sufletul cu credință. A devenit puternic, empatic, darnic, sufletist…
PERSONALITATE. OM DE OMENIE. AMIC. CONSILIER. TOVARĂȘ. CREDINCIOS. DEVOTAT. DECENT. Este UNIC. Îi bați la ușă-ți-o deshide, dacă plîngi-îți șterge lacrimele, te îmbărbătează la durere… Este mereu alături și face orice ce i-aș cere.. Alături de EL devii mai puternic, încrezător, ridici capul și mergi mai departe…Pentru că este ADEVĂRAT. Mi-a spus că sunt unică. Și el este UNICUL. Pentru că este ADEVĂRAT. Tot ce poate viața să îmi dea mai bun îmi aparține acum. PENTRU CĂ TE AM ALĂTURI. MULȚUMESC!”Tat Scripa

FLOARE DE ESC/Sunt o floare/ esc. /M-am născut din durerile… facerii /cu petale de nu-mă-uita, /Frunze/ondulate, în viu /colorate,/cu mlădița tulpinii /în contur en face, /gât de lebădă, talie de /mesteacăn /și picioarele umbrelor în /primăvară. /Mă găsești în brândușă, /ghiocel, toporaș, /lalea, iris,/bujor… /macii câmpului, albăstrelele /cerului, floarea-soarelui…
frunză și crizantemă. /Iarna, mă dezleg de toate culorile /ca să fiu dalb.
Așa respir 365 de zile /și, o dată la patru ani, /adorm în armonia visului meu. /Din următoarea zi, trec în /viața ta, în primăvara ta, /în iubirea ta… sunt a ta… /Sunt esc /și-ți spun ,,te iubesc!”

NEAMUL MEU/Am o bună amintire/Despre tot ce s-a topit/Și ce-a rătăcit prin lume/Tot de mama povestit./De unde știe tot mămica/Cine-a fost și cum a fost-/Pentru c-a (po)vestit binica/Cum s-a derulat un rost./Poze multe și temute/Atîrnate sub icoană-/În poveștile țesute/La o lumînare chioară./Iată! Este neamul meu/Întru tot meleagul nostrum/De lume cinstit mereu/Cui adus-ai el prinosul./-(Tatiana Scripa)

Vă invităm la ședința Clubului de elite ”Impresii din viata si carti’ cu protagonista Тatiana Scripa care va avea loc în incinta BM ”B.P.Hasdeu”, joi, 23 iunie, 14.00

https://www.facebook.com/events/829753710470310/

Date biografice: Tatiana SCRIPA s-a născut în or. Herţa, reg. Cernăuţi, Ucraina. Lector universitar la Catedra de pedagogie şi psihologie generală a Universităţii de Stat din Tiraspol, cu sediul în Chișinău. Laureată a Festivalului Internațional de Poezie ,,Renata Verejanu”, Chișinău, edițiile 2014 (poezie) și 2015 (eseu); Laureată a Festivalului Internațional de Poezie ,,Nichita Stănescu”, București, 2015.


Un comentariu

Perle inaripate (2)


Oameni buni, prieteni dragi! Vă rugăm, să nu vă fotografiați pe fundalul meselor de sărbătoare, de banchet sau stațiuni. Astfel, deputații cred, că noi și așa avem de toate și trăim foarte bine!

Dacă soția ta a observat că te uiți la alta, trebuie doar să te întorci la ea și să spui:”Mă bucur atât de mult că tu nu porți așa rochii îngrozitoare ca ea”. Dar nu uita, că femeia poate spune același lucru despre blugii unui bărbat trecător…

Ploaia bate din toate puterile, găinile și iepurii s-au ascuns imediat. Doar rățile suferă. Stau pe loc, nici nu se clintesc, așteptând cu răbdare să treacă ploaia. Deputații gândesc: ce ar fi să avem așa alegători…perle

Iobăgia – înseamnă locuri de muncă garantate și încrederea în ziua de mâine

Să fii o organizație religioasă în Moldova este mult mai bine decât un contribuabil onest, o familie – celulă a societății, fie orfelinat de copii, un adăpost pentru animale sau un club cu amatori de bere. Adică, în fața legii toți suntem egali, doar că unii sunt și mai egali. Amini?

Clinicile medicale au nevoie de instalare a birourilor separate pentru cei care doar ”pun întrebări”

Iată, gluma cea mai simplă, care explică tabloul real al medicinei noastre. Și, poate, al educației, la fel: ”Îmi este silă să mă gândesc să merg la un centru medical privat și să achit taxă de 200 de lei pentru o vizită la medic. Mai bine, contactez amicii mei, cunoscuții, care mă vor conecta la un medic dintr-un spital de stat, îi voi dărui coniac de două mii, dar mă va primi gratuit!” Fapt, că polița de asigurare e doar dublă achitare a serviciilor medicale, iar banii merg în buzunarul aleșilor poporului… Mentalitate.ce vezi la tv md

 Bucuria sponsorilor TV să ţină până în zori cu Reclamă de doi bani la sume de milioane, cu un cor de crăciuniţe cu manele și cocalari! Deranjează, oameni buni! (conform Sondajului on-line)

Majoritatea blocajelor de trafic din centrul Chișinăului se datorează nu numărului mare de mașini, dar numărului mare de idioți! Cei care încep să traverseze intersecția la un verde intermitent a semaforului, cu toate că văd că nu se poate traversa, că drumul e blocat… Dar nu, ei întră în mijloc și se opresc, blocând fluxul perpendicular și se pornește…-  ambuteiajul crește în toate direcțiile… Și nu Chirtoacă sau Putin sunt de vină. Avem idioții noștri. Dragi.

În cazul, în care soțul de 4 ori merge ”la stânga”, atunci în conformitate cu legile geometrice el se va întoarce la soția lui… – Și dacă soția pleacă?.. – Se va întoarce la mama!

Certurile în familie amintesc de emisiunea „Nimeni nu este uitat, nimic nu se uită”

Toți bărbații sunt la fel… Au fețe diferite doar atunci când femeile să poată distinge între ei

Femeile sunt necesare pentru ca bărbații să nu dorească să trăiască veșnic!

Dacă ești înalt, musculos, blond cu ochi albaștri, nu veni la plajă. Mai dă-le și altora o șansă…

Bărbatul are nevoie de o nevastă, pentru că nu poate pentru toate problemele din lume să dea vina doar pe guvern

Se spune, că dacă te muți într-un alt loc, atunci nimic nu se va schimba. Ei bine, atunci hai să fiu eu tristă în Maldive! 😉

Prima regulă a curățeniei generale a apartamentului: strângeți sau eliminați cât mai departe calculatorul de sine…

Educație – asta e atunci când ajungând la patruzeci de ani, tu, încă eziți să înjuri în fața părinților tăi!

Tândală se plângea că salariul lui este suficient doar pentru mâncare, – nici la o expoziție, nici la teatru nu poate merge. Șeful s-a milostivit și i-a mărit salariul de două ori. Acum Tândală mănâncă de două ori mai mult și tot se plânge că salariul îi ajunge doar pentru mâncare…

❤ 😀


84 comentarii

Amantul infernal


Bună ziua, tuturor! Vă rog un sfat, vă rog ajutor, vă rog să mă ajutați să înțeleg ce se petrece. Poate am nevoie doar să mă descarc, să vorbesc cu cineva. Nu știu ce vreau. Vă cer ajutorul, pentru că nu mai am puteri să trăiesc așa… Probabil, povestea va părea banală, dar eu sper să fie o lecție pentru cei care au pășit pe această cale teribilă. Am să dau detalii ca să înțelegeți esența, astfel ca sfatul dvs să fie obiectiv! Ați scris până acum doar despre femei amante, ați redat istorii și suferința lor în prealabil, dar despre ceea ce simt bărbații, nu prea am găsit răspunsul în blogul Dvs, Svetlana…
Sunt căsătorit de 21 de ani, am trei copii. Un căsătorit eliminat. Cu convingeri lumești dăunătoare. Ambițios, un încăpățânat din fire, bat cu pumnul în masă, obțin tot ce îmi doresc! O fac și pentru cei, pe care vreau să ajut. În acest moment, am de toate, – soția, care mă iubește, copii, familie, casă frumoasă, automobile,… femei. Amante, da! Și în acelaș timp, n-am nimic… N-am suflet… N-am fericire… Eu singur m-am indus în această eroare…sigur

Am crescut într-o familie în care mereu a domnit dragostea și căldura: tatăl militar, mama, cu o funcție în comerț. Am fost lipsit chiar şi de ”șansa” de a fi educat în rahat, – într-o familie tradițională cu înțelegerea că ea se crează o dată și ferm pentru totdeauna. Am mers pe căile tatălui și, la fel, am făcut milităria, după ce peste doi ani într-o călătorie de servici, am făcut cunoștință cu viitoarea mea soție. Ne-am văzut doar două zile, apoi am zburat, – două luni de corespondență cu scrisori, și apoi, – nunta. Ea era o fată modestă, veselă și frumoasă… Nu pot spune, dacă a fost dragoste. Poate a fost o dorință de crea o familie, înțelegând că de unul singur este greu; dorința de a fi alături de cineva. Este greu să înțelegi ce înseamnă dragostea, dacă niciodată n-ai avut acest sentiment. – Apoi, am dus soția la locul meu de servici, unde ea nu s-a mai ”aclimatizat”, a făcut avort, au fost probleme constante cu salarii, lipsă de îngrijire medicală calificată. În general, eu, un militar ereditar, am fost nevoit să mă concediez de dragul soției și a sănătății ei. Am ajuns în orașul meu natal, după șase luni s-au născut primii doi băieți. Ne-a fost greu, știți cum e situația în Moldova, nu se schimbă niciodată: nu mai iese din ghearele corupției. Cu studiile mele superioare, am muncit pe rupte, în trei locuri odată, și nu conform diplomei mele de studii. Noaptea, mă trezeam să liniștesc copiii, iar în timpul zilei lucram, de la șapte dimineața până la ora 20.00. Acasă, soția îngrijea copiii, încercând să câștige și ea niște bani în plus, pe unde era posibil… Supraviețuiam, cum puteam. Apoi, am găsit un job conform studiilor mele profesionale, am lucrat un timp oarecare, iar soția a început să studieze, obţinând şi o diplomă. Ajuns la o anumită stabilitate, am început să fiu ”vânat” ca profesionist de alte companii, ne-am sfătuit cu soția și am plecat de la serviciul meu pentru unul în comerț. Soția, la fel s-a angajat reușit, avea și timp destul pentru educația copiilor. Iată aici, au început fisurile în relațiile noastre conjugale, eu am început să privesc la alte fete, iar soția mă ”bâzzâia” la urechi certându-mă, că o lungă perioadă de timp nu am avut nicio intimitate, se ajungea la scandaluri, ea considera că eu trebuie întotdeauna s-o ”doresc” și să fiu primul care ”cere” sex…casa
Îmi era, pur și simplu, bine cu ea, – fără mare dorință, în toată perioada de viață împreună, am studiat-o din plin și am citit-o ca pe o carte. Când înțelegeam că mă dorește, n-o refuzam niciodată. Dar vroiam mai multe, mai des și mai variat. Atunci au apărut acuzații reciproce, dezacordurile noastre. În esență, rămâneam eu acel om nesatisfăcut în dorințele mele, deci, am început… să mă alint cu ”porno”, atunci când soția adormea… Într-o noapte, ea m-a prins cum vizionam filme erotice și mi-a rulat un scandal cât o avalanșă pe cap, acuzându-mă că în loc să fac sex frecvent cu ea, precum dorește ea, – eu am găsit o altă modalitate de a mă satisface! Am fost teribil de rușinat, am fost atașat de soția mea, mă rodea conștiința, dar nu puteam face nimic cu mine. Două luni apoi, parcă era totul în regulă cu noi, și în a treia, se începea din nou cu replici, – și mă suprimau tristețea și dorința de schimbări.
Uneori, o rugam, să îmbrace ciorapi transparenți, iar ea mă lua cu ale ei: ”Tu nu poți să mă iubești, pur și simplu, tu ai nevoie de niște gadget-uri”. În general, diferențele noastre au crescut cu mai multe scandaluri, cu lacrimiile ei, care îmi provoacă o stare de stupoare: eu nici nu puteam să mă gândesc normal. Pân-la urmă, m-a făcut și impotent, iar certurile continuau deja zilnic, chiar și atunci când ieșeam la un pahar de vin, de față cu amicii noștri… Aici, ceva s-a rupt în mine, m-am gândit, că dacă sunt impotent, înseamnă că eu nu trebuie să doresc sex, dar eu… îl doresc, și încă multe altele!.. Deci, am suferit mult…
Am început să experimentez cu fetele care nu refuzau și doreau și ele acest lucru. În acel moment, mi se părea că totul e atât de bine, că iată, am și soție și amantă. Nici nu-mi imaginam că fiecare gând la sex în afara căsniciei, de fapt, mă ducea la prăpastie… Pur și simplu, cu vârtejul într-o grămadă de rahat, în care mă aflu acum. Infidelitățile mele au continuat un an, și soția a observat asta, după ce au urmat gelozia și certuri în continuare. Fiecare atac de gelozie insoțit de urlete în agonie, mai ceva ca un drog. Scandalurile, de obicei, urmau la un pahar de beţie, viaţa noastră s-a transformat într-un dezastru total. Apoi, într-o zi, s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple! – Am făcut cunoştinţă cu o domniţă căsătorită, m-am culcat cu ea de câteva ori, şi brusc, mi-am dat seama că are ceva ce nu am găsit la soţia mea, am început să mă obişnuiesc cu ea. Îi dăruiam dragoste sexuală, romantică, ni se făcea dor unul de altul, cu toate acestea, eu continuam să trăiesc cu soţia în familie, cu certuri, gelozie şi alt noroi… sanda
Soţia descoperă brusc relaţia mea cu acea fată, citind povestea mesajelor, pe care n-am reuşit să le elimin, – nici prin cap să-mi treacă că ea va căuta ceva în calculatorul meu. Acum o înţeleg, şi regret mult, că s-a întâmplat. Am trădat, am trădat şi am trădat dragostea ei, încrederea ei… Apoi, am fost trimis într-o călătorie de afaceri în alt oraş, am început să merg acasă doar în week-end, şi în zile lucrătoare eram în alt oraş.

Amanta mea a divorţat de soţul ei, şi am rugat-o să se mute acolo unde eram şi eu (cu acordul şefilor, să o ia pentru a lucra cu noi). Ea s-a transferat în acelaş oraş, a trecut la mine într-un apartament închiriat, şi am început să trăim împreună. A fost într-adevăr ceva real, romantic şi un timp plin de iubire, ne plimbam, ne odihneam şi făceam sex – unde doream şi cât doream! Parcă am obţinut tot ce am vrut, am realizat ceea ce am dorit, fără să mă gândesc mult, dar aici au apărut nişte evenimente care au început să-mi influenţeze atitudinea pentru viaţă! Duceam o viață dublă…
Soţia dă naştere unui fiu. Era şi timpul să-mi amintesc că familia e cea mai importantă, că trebuie să mă trezesc, că trebuie să mă gândesc la Suflet, care este deja ca o zebră, acoperit cu dungi negre, dar Nu… Soţia a aflat că acea fată e cu mine, scandalurile au trecut în beţii, cu noi scandaluri, copiii vedeau totul, şi eram în pragul unui divorţ. Soţia a început să bea într-atât că se încuia singură cu un copil mic şi nu deschidea la nimeni, de beată ce era. Am fost nevoit să cer ajutor la Situaţii de Urgenţă, dar Slavă Domnului, nu s-a întâmplat nimic. Într-o zi, pe când eram în alt oraş, ea, într-unul dintre accesele de gelozie, a mers să cumpere brendy, şi pe drum s-a oprit în faţa bisericii. Ce a făscut-o să de oprească acolo, nu ştiu, dar a fost într-adevăr o minune. Ea a întrat în biserică şi… Gata… După asta, s-a oprit din băut, din fumat, a început să ia o atitudine faţă de mine, ca la soţul ei, nu mă mai certa pentru nimic, nu mă reproşa, a devenit umilă… Cum a fost în stare să învingă gelozia, să calce peste sinele Eu, nu ştiu.
Am fost şocat de toate… Ziceam, să obţin divorţul pe motiv că bea, şi brusc, totul se schimbă cardinal. Deja nu mai ştiu pe cine iubesc, – pe sine, soţia, sau amanta? Pe cine? Oameni buni? Sunt îngrozit… Şi încă atât de rapid, că nici nu reuşeam în urma acestor schimbări, dar soţia a devenit o altă persoană. Copiii s-au obişnuit să meargă regulat la biserică, înţeleg deja totul şi nu încalcă poruncile. Ţin și post, – în general, toate s-au schimbat. Eu n-am putut să trec pragul bisericii, și nimeni n-a făcut presiuni asupra mea. Eu… continuam să fiu infidel, dar atitudinea în familie am schimbat-o; am început să fac totul ca să mă asigur că soţia nu va afla şi nu va observa infidelităţile mele. Ea însă bănuia, ştia, că eu sunt cu amanta, de luni până vineri în acelaş oraş, şi – răbda, zâmbea, prepara mâncare pentru mine, îmi spăla hainele… Doamne! Scriu şi plâng…
De ce, ea a putut să se oprească, şi eu – Nu?
De ziua mea de naștere, a sunat telefonul meu mobil, soția atunci aranja bucatele pe masă, au fost învitate multe persoane, ea era fericită, și deoarece trecea pe-alături, a luat mobilul să răspundă, eu fiind ocupat în acel timp cu altceva și n-am auzit sunetul. Și dă peste un mesaj de la acea fată: soția m-a chemat, am venit, ea îmi arată mesajul și m-a priivit îndelung. – A fost un șoc! I-am spus, să discutăm după ziua mea de naștere. A fost de acord. Dar evenimentul a parcurs nervos: în fine, noi am ieșit afară, și eu am început… cu povestea mea. Că nu puteam s-o rup cu fata ceea pentru că ea mă șantaja după ce i-am zis că-mi iubesc soția etc. La care soția mi-a zis să telefonez imediat fetei și să-i spun aceste lucruri de față cu ea. Eu, ca un robot, am luat telefonul, o sun… Fata a venit în douăzeci de minute cu taxiul, apoi, noi în trei continuam drumul și discutam. Am confirmat în prezența ambelor femei, că nu-mi place fata și că iubesc soția…
Dumnezeule!.. Ce potlogar mai sunt… Pur și simplu, n-am cuvinte să redau cât de mult am iubit această fată! O iubeam real, pentru ce, nu știu, eram îndrăgostit ca un flăcău, și i-am zdrobit sentimentele de asfalt. Nu știu, dacă mi-am iubit soția. În acea clipă, credeam că Da, o respectam, îmi era milă de ea, îmi era teamă să nu-i ruinez viața, și o mințeam… privind direct în ochi. N-am iertare, deși rugam și ceream, și am fost iertat, nu am nicio justificare pentru faptele mele, eu am devenit un mizerabil, un neom… Soția m-a crezut, m-a convins să merg la biserică și să mărturisesc păcatele. Am mers la spovedanie, apoi la mănăstire, dar… cu gândul, la fel eram la acea fată. Ea suferea mult, îmi scria să mă întorc la ea, că este de acord să mă împartă și cu soția mea…barbat
Eu sunt bărbat. Slab. Am cedat. Îmi părea rău de ambele femei care mă înconjurau. Le-am adus atâta suferință, simțeam nevoia să repar lucrurile și din nou, din nou, să le fac fericite! Atunci nu înțelegeam, că de fapt, le fac nefericite, le mint, umilindu-le în acest mod, legându-le de mine, și le mai dau speranță… Soției i-am spus, că am închiriat un apartament separat și locuiesc singur, și plecând de week-end, mințeam fata că plec, nu la soție, ci la familie, – pe scurt, m-am înglodat în minciuni. Eram deprimat din acest motiv, călcat în picioare, eu juram că, gata, este imposibil să trăiești astfel și să termin odată cu minciunile. Mă certam cu fata, plecam de la ea, dar ea continua să mă întoarcă înapoi, iar și iar… Soția nu știa nimic. Am făcut totul ca ea să trăiască cu conștiința izbăvirii mele de toate ”iubitele”, și îi dăruiam Iubire, și căldură, și ea îmi răspundea la fel. Fetei, de asemena, îi dăruiam iubire și căldură, și alături de mine ea era fericită. Mă repezeam, în mod constant, ba la una, ba la cealaltă, ca un nebun, și ca urmare eram mereu afectat de ceea că sufletul mi-a devenit negru, că sunt o creatură monstruoasă. Dar… Mințeam, în continuare. Astfel, au trecut doi ani, și brusc la servici, am fost lipsit de deplasări, – eu plec în orașul meu natal, iar fata rămâne singură. În acel moment, noi eram împreună deja de 6 ani. Am fost mereu în contact, cu ea am vorbit mai mult decât fiind cu soția într-o odaie. În opt luni am fost de vre-o două ori la ea.
De odată, aflu că a apărut un rival, un tânăr, pe care-l place. Am devenit atunci încredibil de gelos, am încercat să le rup relația, dar ea nu mi-a permis, reproșându-mi că și eu am rămas cu familia mea, și că ea la fel dorește o familie și… nu dorește să mă împartă. Am fost de acord cu ea, și totuși, ea m-a convins să încercăm o nouă relație. – De ce am fost de acord? Nu știu. Cred că o iubesc real. Tare o iubesc. Mă gândesc permanent la ea. Și iată, au trecut două luni, am fost trimis din nou într-o călătorie de afaceri în acel oraș. Am ajuns, dar am dat peste indiferența și răceala acestei fete. Ieri, am făcut un acces de furie, i-am zis să mă lase în pace, că mă simt rău fără ea. M-a învitat la o cafenea. Eu, mă țineam de ea ca un înecat care se ține să se salveze, mă simțeam fericit de la o privire de-a ei, iar ea îmi tot repeta ceea ce auzeam și înainte, că dacă aș divorța și aș veni cu totul la ea, ar rămâne a mea pentru totdeauna… În general, mi-a dat de înțeles, că vrea să-și aranjeze viața, iar eu, precum spuneam, să-mi urmez decizia de a sta cu familia mea. Mai mult de atât, ea mi-a spus, că a scăpat de dragostea pentru mine, a ucis-o, atunci când a înțeles, că nu voi pleca de la familia mea. O înțeleg, îi spun că trebuie să rupem orice contact, să nu ne mai vedem, și doar lucrăm împreună, ne vedem constant…

Cu serile, acum beau de unul singur, la prânz merg la iaz, vin cu mașina, mă așez pe o piatră și încep a urla ca un lup, de dorul ei. Lacrimi, muci, mi-e scârbă de mine insumi…

Inima mi-e ruptă. Nu mai înțeleg, pe cine iubesc, ce doresc, nu mai știu… Soția mă iubește, ține la mine mult, crede că și eu, la fel o iubesc, dar… nu știu. Îi sunt recunoscător pentru copii, o respect nespus de mult, dar privind la ea, îmi pun întrebări: Pe mine mă irită în ea ceea ce nu mă enervează la fata ceea? Mă întreb, dacă o iubesc, într-adevăr. Fata ceea așteaptă pașii mei și sunt convins, că și ea mă iubește, poate nu ca înainte, dar mă iubește. Acest triunghi se atârnă de un cui… Am realizat în acești 6 ani, în care mi-am ucis sufletul, mândria mea, mi-am corupt inima, am devenit, mai mult o cârpă decât bărbat.eu
Eu am 46, soția 42, amanta – 29. Copiii, doi de 18 ani și unul de 6 ani. Mă gândesc, voi veni acasă de week-end, voi spune soției că nu mai pot trăi așa, că nu sunt fericit. Și ea va spune: ”Să fie așa, dragul meu”. Nu te voi presa, te las să pleci”. Eu voi pleca, dar cum am de gând să trăiesc??? Să mă gândesc permanent că sunt un trădător, că am lăsat copiii fără tată. Voi înnebuni, nu altceva. Și dacă, totuși voi reuși să uit amanta? Voi trăi cu soția și din nou voi căuta alte fete? Voi minți, ca înainte? Să mă întorc în gaura de vierme? Nu mai înțeleg, ce doresc și ce să fac… Sunt singur. Chiar și atunci când sunt cu familia. Alături de amantă, la fel sunt singur. Exist ca în ceva de groază. Dorm doar 2-3 ore în diurnă, nu mănânc nimic, ieri numai jumătate de frigărui și 4 pahare de cogniac. Am slăbit, m-am subțiat, am uitat ce înseamnă bucurie și fericire. Am decăzut în interiorul meu, de parcă am putrezit. Cu toate acestea sunt un boss mare, lucrez într-o companie respectabilă… – Doamne iartă-mă!
Oameni buni! Cei care au avut răbdare să citească până la urmă, spuneți-mi măcar un cuvânt… În situația mea sunt mai mulț bărbați, sunt convins… Voi primi orice, – știu că merit ceea ce veți spune… Am nevoie de cuvintele voastre. Nu mai pot trăi astfel… Știu, că trebuie să decid, demult ar trebui, dar singur nu pot… Sunt slab… sunt un monstru.. – Auzi-ti? Orice cuvânt, sfat, vă rog!!!