Ne furăm căciula singuri!

Suntem uniți prin faptul că vrem să trăim într-o țară nouă, cu siguranță, adevărată și prosperă. La fiecare dintre noi, în ultimii ani, viața s-a deteriorat, și – suntem sătuli pân-la moarte de corupția larg răspândită, de proastă gestionare a statului, cu migrații,salarii mizere, miliarde furate, procese inechitabile,  accidente și oameni beți pe drumuri… Comparând nivelul de trai, cu bănci de economii, medicină, știință, și așa mai departe, în Moldova și la capitaliști. Și îți dai seama, că nu avem nimic. Ar trebui să fim mândri de noi, dar, la fel, să recunoaștem ororile și nevoile. Este cineva dintre voi dispus să renunțe la viața proprie și viața copiilor de dragul mitului Măreției? Dacă există, îmi pare foarte rău pentru voi. Principalul lucru în viață este să-l trăiești cu demnitate! Cu demnitate, – înseamnă cu siguranță și decență! Pentru ca copii să aibă ceva de mâncare, să se îmbrace, jucării, și să nu se îmbolnăvească. Progresul, prosperitatea – trebuie să fie pentru popor. Să te lupți și să realizezi aceste lucruri, nu doar să te rogi la Domnul pentru nu știu ce ca în Evul Mediu…

O Țară care oferă această oportunitate, o ocazie de a ne realiza, – este Cea Mare, iar una care crează din poporul ei o turmă de oi, forțându-i să se conformeze cu crizele economice, cu prețuri majorate, furând miliarde de lei, ulterior lichidând banci de economii pentru a elimina urmele crimelor sale; mărind prețurile și provocând durere incontinuu, boicotând sau omorând societatea pentru că gândește altfel și nu în comun acord, – așa Țară nu poate fi una mare! – Jos mafia! Jos Corupția! Miliardul inapoi!

E greu să realizezi că totul a fost înzadar, pentru că ai crezut și în lider, și în partid. Dar, din păcate, ”afacerile” sistemului nostru politic parvin în așa mod, că nu echipele partidelor decid totul. Pentru liderii partidelor, evident, echipa este o jucărie cu care poți manipula masele… Greu de conceput… Să alegi oameni competenți, profesioniști ca apoi să scuipi în opinia lor… Totul se face pentru un vot, totul pentru victorie! – De aceea, și are de pierdut un stat, în special, unul atât de micuț ca Republica Moldova. Dacă oamenii doresc să meargă pe aceeași cale, au aceleași visuri, scopuri, proiecte, – de ce pân-la urmă ajung să se dușmănească împărțindu-se în tabere, grupuri diferite cu aceleași dogme nejustificate? Capacitatea magistrală a politicienilor de a ”mânui” virtuos limba, cu posibilități de donații prin multiple carități umanitare devine încredibil de organică cu aceeaș capacitate de a erona totul în politica lor. Să deschizi școli sau grădinițe, să donezi pâine și casă la orfani sau să achiți câteva pensii la familii social-vulnerabile înainte de alegeri și tot odată să-ți pierzi electoratul și colegii de partid? Bineînțeles, că e un piar, dar sunt fapte bune!

Deci, ce e mai bine, să donezi la orfani sau să-ți pierzi electoratul? Ușor, cu harul unui elefant într-un magazin de porțelanuri… Doar in Moldova, e posibil. Deoarece, nicio revoluție (perioada turbulențelor sociale) nu finișează, în sine, atâta timp cât nu este rezolvată problema principală, cea care a pornit poporul în mișcare… Și care sunt ele, premizele nedreptății sociale? Realitatea crudă a ultimelor 24 de ani, i-a determinat pe mii de moldoveni să ia calea strainătății. Sunt oameni, cărora le-a ajuns cuţitul la os în ţară şi care, de disperare, au emigrat pentru a putea supravieţui şi a-şi ajuta familiile. Au plecat pentru o viață mai bună, deoarece în țară nu își găsesc un loc de muncă sau de disperare. Zeci de mii și-au găsit un loc de muncă prost plătit în occident, cu program peste 10-12 ore de muncă pe zi, cu 700/1000 de euro pe lună pentru a spăla fundurile străinilor sau, la cules căpșuni, dar în comparație cu ce aveau în țară au acceptat condițiile grele de muncă care seamănă în multe cazuri cu sclavia modernă. Mulţi, mai ales la început, au plecat la risc fără să ştie unde ajung exact, ce vor face, dacă vor găsi de muncă şi dacă vor reuşi să câştige ceva. Mame tinere şi taţi care şi-au lăsat copiii acasă, în grija bunicilor şi mai ales în grija lui Dumnezeu, au riscat totul, atât viaţa lor cât şi viaţa copiilor lor, pentru un trai mai bun de pe urma muncii printre străini. Unii au pierdut, chiar totul, şi viaţa. Este adevărat, sacrificiile şi eforturile acestora au fost pe măsură, începând de la sacrificarea sănătăţii şi vieţii personale şi ajungând la riscurile la care i-au expus pe cei mai apropiaţi, familia, părinţi şi în special copii, iar unii chiar s-au sinucis de dorul părinților…
Protestul general în Piața Marii Adunări Naționale (PMAN). Platforma Societatea civilă ”Demnitate și Adevăr”. Scopul: Înlăturarea guvernului corupt și instaurarea democrației autentice. Se cere demisia guvernului, a președintelui și a șefilor financiari a băncilor naționale, care au fuart miliardele statului. Premizele: ”Miliardul înapoi!”; Integrarea Europeană; Reunira cu România; ”Nu plecăm de aici, pană nu luăm țara înapoi”; ”Criminalii ne-au luat guvernul, justiția și procuratura!”; Alegeri anticipate!; Un Președinte ales de popor!; Demisia Președinteleui Parlamentului și al Prim-ministrului!; ”Reluarea premizelor statului poate fi doar prin înlăturarea hoților corupți!”; Se solicită stabilirea ca persoane Non-grata a oligarhilor moldoveni în UE și SUA, etc…

Terorismul informațional stabilit de proprietarii rețelelor televizate, care n-au permis transmiterea protestului pe micile ecrane, este surprinzător! Democrație unsă cu piper! Înseamnă destabilizarea situației în Moldova! ”Oligarhii au pus mâina pe constituție și justiție!” Dar există o Societate civilă, Slava Domnului! – cea care trezește și atenționează în continuare poporul… Apoi, a venit în cele din urmă Prim-ministrul Streleț, dar nu la tribună, astfel precis că ar fi fost ”dotat” cu geleuri de ouă. Ce înseamnă să fii un Prim-Ministru în Moldova? – asta e să nu știi niciodată unde se află președintele țării si cel al parlamentului… Ditamai, să cunoști poporul care suferă… deci, fără un rezultat pozitiv.  Să vii să ceri iertare în culise și tot odată să fugi de responsabilități. Pentru astfel de persoane, bogăția, puterea și familia proprie sunt mai presus ca sufletul din ei… – Jos Guvernul! Jos Durerea!!!

În PMAN au venit peste una sută de mii de protestatari, iar oportunițățile s-au pus la harță: câți au venit într-adevăr, și nu de ce plâng oamenii. De ce cerințele oamenilor se asociază cu participarea cantitativă la protest?  Au fost într-adevar, enorm de mulți! Pentru un stat mic ca Republica Moldova și una sută de protestatari este mult! Doar Un singur participant, deja reprezintă nemulțumirile și cerințele a sute de oameni! Mereu mă ia uimirea, cum de un stat cu sute de mii nu poate înfrunta un trust format de demnitari, pe care tot ei i-au votat…  Numai că eu mă întreb altceva: se tot strigă că vor țara înapoi, dar au vreun proiect autentic de stat? Parcă am mai auzit formula asta și la alții mai mari și care au dat-o în bară… Statul se încăpăţânează să aplice o strategie de tipul „după noi, potopul“. Mai exact, nu pare a se gândi prea mult la ce se va întâmpla cu economia şi bugetul peste un an sau doi. Deşi impactul este deja previzibil.
Ne furăm căciula singuri! ❤

Svetlana Vizitiu

Nimeni n-a venit la sărbătoarea lui

Are 6 ani și e autist. Recent, a avut zi de naștere, și nici unul dintre cei 16 invitați nu a venit să-l felicite. Disperată, mama copilului a scris într-un grup local de pe rețeaua de socializare Facebook: ”Mă doare inima pentru fiul meu! Am învitat o clasă întreagă în care el învață, dar am fost ignorați…” După această postare, ceva mai târziu, într-o curte îndepărtată din Statele Unite, au venit zeci de persoane să-l felicite pe băiețaș, și nu doar atât… La casa lor au început să se tragă și polițiștii, și chiar cei de la incendiare. Cu daruri și alte surprize! L-au contactat pe Glenn ca pe un superstar adevărat! ”Sunt convins, că vecinii, pur și simplu, s-au ascuns, urmărindu-ne de la ferestrele lor” – spunea tatăl copilului. – Nu pot să cred că oamenii legii și toți ceilalți au făcut surpriza!”

Această sărbătoare Glenn, cu siguranță, își va aminti toată viața. Sper mult, că băiatul nu va afla că a fost ignorat, ar fi o traumă pentru el…  

Viața este un lucru complicat, și Doamne ferește, dar nu fiecare om este scutit de încercări, –  poți avea un copil bolnav pe care să fii ”nevoit” să-l crești, și pe pielea proprie să simți priviri ciudate, începături, cu degete, probleme la școală și în cea de socializare a copilului… De altfel, poți discuta multe despre persoane cu dizabilitate fizică; precum oarbe, hipoacuzice sau surdo-mute… – Dar tu incearcă, – astupă-ți ochii, sau urechile cu tifon și cel puțin o zi să mergi, să parcurgi așa ”orb” sau cu vată în urechi fără să le deschizi! – Contează oricare din cele cunoscute valori, oricare dintre cele cinci simțuri, tot ce este mai important în viață… Apoi, să spui că auzul nu este atât de important, – e cel puțin prostesc… Mai ales, atunci când există vise, și te duci la ele, să înveți… Ca apoi, se dovedește că nu vei deveni niciodată ceea ce visezi… Sau ceea ce meriți… Niciodată! – Nici nu poți să-ți imaginezi câtă milă și durere îți va trezi un copil lipsit de apărare… Dar și, judecând după reacțiile unor comentatori din rețea, – mulți dintre ei ar abandona asemenea copii încă la maternitate… Cred, că părinții acelor copii care nu au venit la aniversarea colegului, cu greu au rupt copiii lor frustrați de la fereastră după ce au văzut petrecerea cu surprize și cadouri pentru Glenn!! Se pare, că egoismul nu le-a permis să se alăture, nici după ce au refuzat să aducă copiii… Poate mai rămâne ceva în suflet… Nu s-au îndobitoțit cu toții, doar că ego-ul rulează în continuare… Alteori, câștigă banul, profitul personal… Nivelul de trai este în creștere, doar că nivelul umanității scade… invers proporțional… Din fericire, există oameni cu Inimă…

Pentru cei care nu cunosc faptul:  Autismul – e o tulburare care apare în urma unor dificultăți de dezvoltare ale creierului și se caracterizează prin deficitul de interacțiune socială și de comunicare, precum și interese restrânse și acțiuni repetitive.

M-a surprins istoria! Sunt îngrozită de indiferența omenirii…

Internetul, desigur, nu este un panaceu, dar uneori, atunci când ceri ajutorul on-line, de regulă, există și tendința de a obține visul! Să ai o mie de prieteni nu e o minune. Minune – e să ai un prieten atunci când o mie sunt împotriva ta!

Nu disperați! Domnul e cu noi!

Svetlana Vizitiu Impresii

Din suflet pentru copii cu autism

Autism. Constiintizare. Realitate

Amantă pentru un implant

Într-o zi, la o întrunire de elită un participant a atins umărul unei doamne, – în acest mod, el a dorit să discute ceva cu ea. Se înțelege, că-i cerea o atenție. Doamna a rămas tare surprinsă, şi tot odată confuză, pentru că, de obicei, într-o societate politicoasă oamenii nu se grăbesc să se atingă reciproc… Mi-am dat seama imediat, că persoana respectivă este hipoacuzică şi… am salvat situaţia, explicându-i tacticos doamnei că nu a fost niciun precursor pentru un atac la persoana ei…

În cultura persoanelor hipoacuzice maniera de atinge pe cineva pentru a atrage atenţia este ceva normal, și nu toți cunosc acest lucru. Foarte logic, şi se referă la ’’a bate pe umăr’’, nu și la – obrăznicia de a ciupi fundul cuiva…
Oamenii, în general, multe nu înțeleg despre cei cu deficiențe de auz. „Ei nu pot auzi, aşa că au nevoie de un tutore pentru a trăi o viață normală, chiar dacă sunt adulţi”- este cea mai răspândită și eronată opinie. E ca un fel de ipoteză, că străinii care nu vorbesc limba Noastră sunt… surdo-muţi. E ceva în creierul uman care ne face să privim de sus pe oricine care nu poate Vorbi la modul în care am dori noi să auzim.

Persoanele hipoacuzice pot avea copii, pot fi complet fericite chiar cu riscul de a naşte copii surzi, și ceea că ei nu aud nimic din glasul copilului lor, nu le supără. Să poți vedea cum copilul tău ’’face’’ prima respiraţie valorează enorm de mult. Pentru o persoană hipoacuzică e foarte ciudat faptul atunci când i se spune de repetate ori:”Parcă nu semeni cu un surd”, sau, chiar şi mai nebună declarație: „Tu nu eşti cu adevărat surdă, te prefaci, văd că ai auzit excelent”, (da, afirmația că persoana nu este într-adevăr surdă se întâmplă mai des decât credeţi)…

Într-o societate de hipoacuzici, veți observa o rezistență dură împotriva implanturilor (proteze pentru auz), și ei pot fi chiar iritați atunci când li se spune: „Tu poți rezolva această problemă, dar nu dorești asta, indiferent de motiv”. Cei surzi sunt parțial prea iritabili, deoarece în mod tradițional Societatea privește persoanele hipoacuzice… ca la niște deșeuri biologice. Adesea, chiar surzii se opun implanturilor cohleare, și asta nu pentru că nu agreează progresul tehnologic, ci pentru că este enorm de incomod cu aceste proteze, și ei au propria lor cultură pe care alte persoane încearcă mereu să distrugă.

Nu este deloc ușor pentru un om de rând să înțeleagă această dizabilitate. – Se pare că se face o treabă bună pentru invenția și promovarea dispozitivelor simple și revoluționar hipoacuzice, ca înapoi să auzi de la un surd: „Nu am nevoie de el. Nu înțelegeți nimic”. Și are dreptate, oameni buni. Cunosc toate acestea din propria experiență… Acelaș surd poate lucra în liniște în drive-rul unui serviciu sobru, și cu protezele insuportabile să-și distrugă sănătatea și nervii… In mod normal, oamenii niciodată nu vor înțelege, de ce…

E tare trist faptul că dispozitivele pentru hipoacuzici sunt echipamente mult mai costisitoare ca cele de uz casnic electrice – de la 300 – 10 mii dolari unitatea. Valuta crește, iar prețurile nu scad. Și în interior, aceste proteze au doar un microfon si difuzor în miniatură, un cip, și organe de control. Producătorii explică acest lucru prin profit mic de la un număr redus de clienți. Și mai mult, este mare păcat să profiți de  pe urma acestor nevoiași care nu au de unde să achite sume enorme pentru o proteză fără garanție. Donații de la stat în scopuri caritabile, la fel și aparatele care valorează până la 10 mii de lei, – să mă iertați, – sunt bune de aruncat în coș! Plus, lunar e nevoie de baterii încărcătoare; de tulpină și olivă costisitoare – o dată la trei luni. Ca ulterior, să descoperi cât de necalitative sunt toate lucrurile procurate…

Cel mai strașnic e atunci când începi să transpiri pentru că nu știi cum să-i explici omului: de ce nu poți să auzi nici cu dispozitivul auditiv pe ureche… Adesea, așa persoane sunt nevoiți să se prefacă că aud, astfel evitând problemele sau situațiile proaste în care nimeresc zilnic… Apoi, despre ei se va spune că sunt niște intruși, cam stranii, nebuni, chiar și răi. Nimeni nu se naște rău, oamenii se îmbolnăvesc ulterior asurzând, adeseori din vina medicilor care greșesc cu doza de antibiotice… Dar atunci când dai totul din inimă, și alții te folosesc, fie își bat joc de munca ta, indiscutabil, poți deveni un ”răufăcător”…
Persoanele cu deficiență de auz salută cu o bucurie deosebită înțelegerea pur omenească, atenția și interesul pentru întrebări de serviciu, opinii, soluții la o problemă oricare… Oricare hipoacuzic este un optimist incurabil, un interpret iscusit în limbajul semnelor: mimice, de dans, geste…
Poate fi un generator de idei, un talent, un creator desăvârșit în varia domenii.

 Nu-i place când defectul lui este expus sau subliniat în discuție, iar cel cu care comunică, strigă, afișându-i surditatea în public. E foarte greu și pentru rudele respectivului; pentru cei apropiați din anturajul persoanei hipoacuzice. Cei care în cele mai dese cazuri, obosesc și se supără:”Chiar n-ai auzit deloc??” Și la serviciu, inevitabil, persoana hipoacuzică are mereu probleme și nu este respectată, oricât nu se va strădui el să fie la nivel…

Oricum, se va simți discriminat până la lacrimi. Dintre două persoane pentru o funcție sau categorie superioară candidatura lui va fi evitată din start, chiar dacă este mai competent în domeniu… Și nu e vorba de credință, discriminare, drepturi, mentalitate, – așa e firea omului… moldovean, pur și simplu, să fie mereu oportun cu ceea ce pare anormal în societate. În primul rând, omul se luptă cu interiorul lui, și uneori, nu rezistă dracului de sine, – și de ce ar trebui să fie el draguț cu un handicap, dacă nu-i place și nu tolerează?? Asta e Realitatea!
De ce, amantă?.. Pentru că, de obicei, în lumea noastră tema Amantelor e mult mai interesantă și atractivă decât acea cu dizabilitate. Dacă e așa, atunci… mă ofer amantă, în cazul dacă revine auzul meu perfect după intervenția dvs caritabilă, – nu și pentru a fi un potențial candidat la o funcție de stat! – Și de ce nu, sunt încă frumoasă și sexy, oh!.. (mă apucă tik-ul la ochi, cer scuze!) Mai revin eu la voi… 😀

SV

Dacă am privi viața altfel

O frumusețe de fată am observat la fereastră, și cu invidie, am suspinat:”De-aș fi și eu așa…” Dar când ea dă să se ridice, să plece de la fereastră, m-am îngrozit: fata era fără un picior și cu greu mergea în cârje… O, Doamne!  – Iarta-mă, când încep să suspin fără de treabă! Am două picioare! Și lumea o accept cu recunoștință!

M-am pus la taclale cu un vânzător. Era inteligent, adorabil și frumos. Mă îndemna să mai vin la cumpărături. Mi-a spus: ”Să te binecuvânteze Domnul cu sănătate pentru mulți ani! Ce păcat, că nu te pot vedea. Sunt orb de la naștere”.

– O, Doamne! Iartă-mă, atunci când eu încep să suspin! Nu am probleme cu vederea: văd viața!Și lumea, pacea, – eu le accept cu recunoștință!

Un băiețel ca o splendoare, o sculptură în sine, stătea nemișcat, trist, într-un colţ aparte, și eu l-am întrebat: ”Ce faci, băiețele, aici, singurel, de ce nu te joci cu copiii din curte?”. Iar el tot ședea cumințel, fără să se miște, și mi-am dat seama, că nu mă aude. E hipoacuzic.

– O, Doamne! Iartă-mă, atunci când eu încep să suspin… Aud viața! Și lumea o primesc cu recunoștință!

Am mâini, picioare. Pot merge, să mă plimb de una singură de vorbă cu sine. Și cu atâta entuziasm să privesc albastrul cerului, norii mei dragi. Am urechi, aud zgomotul de surf îndepărtat…

– O, Doamne! Iartă-mă, atunci când eu încep să suspin, să mă vaicăr, să mă plâng de viață! –  Dacă Ei sunt fericiți, atunci de ce noi mereu suspinăm?

Eu sunt binecuvântată! Și lumea o accept cu dragoste și recunoștință!

Pentru cei care se simt complexaţi, umiliţi şi nu au la cine se adresa… – Evitaţi persoanele, care vă ştirbesc imaginea şi autoritatea, vă fac să vă simtiţi prost sau vă insultă credibilitatea, în special încrederea în sine. E o calitate, care-i reprezintă pe oameni mărunţi. Cel cu inimă mare, dimpotrivă, va insufla sentimentul, că şi voi puteţi deveni măreţi.

– Doamne, binecuvântează-i şi ajută-i! ❤

Ultima dorință

Cât de placut era să-l privească şi să-i sărute buzele, dar s-a dovedit, că acum nu mai are nevoie de nimeni… El a lasat-o, atunci când a aflat, că e însărcinată: i-a dat bani pentru avort şi dus a fost. Şi ea s-a pus pe gânduri: se merită? pentru ce? Înțelegea, că va fi mamă singură, bârfită și arătată cu degetul… Desigur, ea înţelegea totul, dar vroia să trăiască pentru copilul ei, și să nu mai asculte pe nimeni, să ia decizii de una singură, să nască, să plece undeva, departe de ochii lumii. A aşteptat o lună, două, sarcina progresa, iar el nu s-a mai interesat de dânsa în tot acest timp. Nu apărea, nu-i mai păsa de ea; l-a și văzut cu alte fete… Era dureros, plângea, se lupta să supravieţuiască împreună cu copilul. Acum ea se gândea doar la copilul pe care l-a născut: mânuţe mici, picioruşe,..  O stare de neredat prin cuvinte. Zâmbea și adormea zâmbind… Câtă plăcere simțea să-și vadă micuțul. Să-l educe, să-i simtă bătăile inimii… Acum trăiau împreună și erau fericiți fie și în lipsa tatălui… Dar apare el și spune, că regretă, că a procedat urât și dorește să se întoarcă. Fără să se gândească mult, l-a refuzat cu un ”NU” ferm. Cum putea să se mai atingă de bărbatul, pe care după tine l-au mângâiat sute de mâini… Chiar și ceea cum el a procedat, o durea mult și nu vroia să-l ierte. El apărea tot mai des, uneori venea brusc, și aducea jucării pentru copil, bani pentru educație. Insă, îi provoca un dezgust, chiar și banii refuza, – a economisit și ea la timp. Iată, micuțul împlinise trei ani, e déjà matur, și copilaș tot odată. Era fericită să-l vadă cum crește și zâmbește… Într-o zi el venise și o rugă să-i permită să plimbe copilul. Nici nu știuse ce să-i răspundă, dar a consimțit cu un ”Da”, totuși e tatăl, macar că e un netrebnic… Privea cum pleacă, cum așează micuțul în mașină și se îndreaptă în direcția dendrariului… Era ultima oară când își vedea copilul ei în viață. El era băut, precum zicea, doar cu o sticlă de bere, în timp ce plimba copilul, apoi, nimeri într-un accident teribil cu mașina, în care au decedat trei oameni. Ce-i uimitor, el a rămas în viață și acum e pe undeva, se pare… Ea ținea copilul mort în brațe și răcnea, implorând Domnul s-o ajute, iar medicii îi luau copilul și repetau, ca e imposibil, deja nu-l mai întorci… Tot sensul, e că o sticlă de bere a luat viața a trei persoane, inclusiv micuțul ei, iar cel de vină, nu s-a ales nici cu o zgârâietură. Ea nu mai dorea să trăiască și tot repeta, că viața ei s-a terminat. Ultima ei dorință, să transmită tuturor, să nu mai bea niciodată fiind în drum la volanul mașinii! – Oameni, vă rog, nu vă îmbătați la volan, și copiii voștri vor trăi! Cei care au citit, eu vă doresc fericire și dragoste adevărată! Transmiteți tuturor cuvintele mele, și poate ele vor salva viața cuiva… E ultima mea dorință.

Ești fericit

–      Dacă în această dimineață te-ai trezit sănătos, Tu ești mai fericit decât 1 milion de oameni care nu vor mai supraviețui săptămâna viitoare!

–      Dacă nu ai ‘experimentat’ niciodată războiul, singurătatea închisorii, agonia torturii sau a foamei, Tu ești mai fericit decât cei 500 de milioane în această lume!

–      Dacă poți să mergi la biserică fără teamă de hărțuire, amenințări de moarte sau de întemnițare, Tu ești mai fericit decât cele 3 miliarde de oameni în această lume!

–      Dacă în frigiderul tău nu lipsește mâncarea, tu ești îmbrăcat și încălțat, ai un acoperiș și un pat, Tu ești mai bogat decât cei 75 % de oameni în această lume!

–      Dacă ai un cont bancar, bani în portofel și ceva agonisiri în ciorap, Tu faci parte din cele 8% persoane bogate (asigurate) în lume

–      Dacă tu citești asta, Tu nu faci parte din cele 2 miliarde de persoane care nu pot citi…

–      Dacă încerci să eviți toate problemele, poți să nu observi și să treci pe-alături de toate plăcerile vieții

–      Remarcabil. În timp ce noi râdem, – avem o șansă să ne păstram mintea clară!

De ce?

Azi, am fost umilită de un coleg, și doar pentru că am îndrăznit să-l rog să instaleze firele deconectate în lipsa mea, de la calculatorul de servici, iar acest lucru întră în obligația domnului respectiv. Lucrul stopase pe vre-o două ore, iar  omul s-a înfumurat, plin de aere, e genul care se privește în oglinda lui, –  fie, el un meseriaș priceput, dar  nu valorează nici doi bani dacă nu-și respectă responsabilitățile. A răcnit, a brutalizat, chiar a ridicat palma mimînd lovitură. Colega mea fu și ea șocată. Apelurile la Director general, vice-director, il faceau nepăsător și mă întreb, dar de ce avem nevoie de acest serviciu, de funcții? De ce mai avem dorința să lucrăm? Ce ne motivează? În mod liniștit ne ”rezolvăm” problemele altor persoane, și de ce ne place atît de mult, și de ce este atît de captivant pentru noi? Oare e datorită faptului că nu ne putem rezolva pe ale noastre, fie că pentru noi ele nu sunt globale? Sau, poate dorim să ne simțim binefăcători? Sau, nu noi trebuie să fim responsabili pentru aceste tipuri de soluții sugerate? Niciodată, cred că n-am plîns ca azi la servici… cu sughițuri, poate doar atunci, cînd eram micuță și copii mă făceau ”surdo-mută”, iar eu nu înțelegeam, cu ce sunt de vină… Astfel mi-a venit ideea să scriu despre genuri de bărbați și femei, relații, despre unele calități insuportabile!.. Așa, mi-a venit… La odihnă, am întrebat de o doamnă, – de ce? El își bate joc de ea, de ce îl suportă? Ea a răspuns, că e dominată de frica de singurătate, chiar și pentru o clipă… Ar fi necesar aici un psiholog, iar la noi așa ceva nu se cuvine, e rușine… Iată și rabdă ea: ăsta-i un act de modă veche din secolul trecut, care oricum, doar să fie un bărbat în casă… Pomenind de cazul de azi, la serviciu, unde zeci de femei-șefe nu sunt în stare să ”astîmpere” un subordonat de sex-opus, care o fi frustrat de probleme personale, care nici la servici nu vine cu mari idei, dar se dă mare șef, iar lucrul lui mereu întrerupe funcția Internet-ului în rețea? Zic ce zic, nu e doar părerea mea, nu pot divulga numele colegelor nemulțumite. 🙂 De ce? Un caz din exterior… O fată de 28 de ani, locuiește cu un ”bărbat” (cu alte cuvinte nici nu-l poți numi), în apartamentul ei propriu, de circa de 7 ani. Căsătorie nu-i propune, ea la asta visează, dar i-e frică să-l întrebe.  El va pleca doar, e clar. Iar ea îl iubește. Cu toate acestea, ea cîștigă bani, prepară, spală, deretică prin casă. E și frumoasă, nici pe departe nu e proastă (dacă să nu luăm în considerație viața ei privată). El de asemenea, cîștigă, dar cheltuie banii doar pentru sine. Așa și trăiesc… Altă istorie. O fată după 6 ani de relație, a găsit puterea să plece și să înceapă viața din nou. Simpatică, interesantă, închiriază un apartament, lucrează. A mers la 7 întîlniri, acum rîde! – La 5 întîlniri a achitat ea pentru sine, iar la celelalte două, achitat pentru sine … și omul ăla. De la a șaptea întîlnire, a fugit: ”bărbatul” ia propus să nu se ”pulverizeze” și să meargă imediat la el. O cunoscută, la fel, mergea la randevu, și, doamne ferește, cineva să-i ofere o ceașcă cu o cafea. Se percepe astfel, adică, trebuie să înțelegi, că fata este OBLIGATĂ să dea ”ceva” înapoi. El, măgarul, doar s-a ruinat pentru o cafea! Aha, nu vrei sa dai? Atunci ești o cățea mercantilă! Înfricășitor e să-ți imaginezi, ce poate urma după niște flori și cinema!  Iar fata a luat în considerație această opțiune. Ulterior, la întîlnire, ea singură l-a îmbătat, iar omul a apreciat. În cele din urmă, s-a cheltuit nu doar pentru cafea, ci și pentru un koniak, zakuskă și taxi… pentru sine, desigur. Să cedeze, fata n-a dorit, și din nou a fost făcută ”mizerabilă”, și una ”frigidă”!  Încă istorie… Ambii trăiesc într-o armonie perfectă. Mai degrabă, ea pur și simplu, tace. El, venind acasă de la locul de muncă, se așează la calculator. Ea, la fuguța… să prepare de-ale gurii, să spele, să deretice… Seara sex… Vrea ea nu vrea, probabil, n-o întreabă nimeni, fie, așa îi convine! Ea e o soție perfectă! Iar el? O întreține? Nu, ei căștigă și împart toate în jumătate. E bun în sex? Îndoielnic. Este extrem de interesant în conversație? Tot timpul liber e la calculator, care, măi, conversații! E fericită cu el? Nu, doar îl tolerează. Pur și simplu, nu e mai rău ca la alții… …O fată la patru ace. Investește doar în sine și se alintă cu de toate ce dorește ea. Mămica s-a stăruit la timpul său, să le facă de toate pe placul fiicei. Siluetă, machiaj, mersul elegant. Și cererile, respectiv: bărbați împrejur, cu diuiumul!  Pentru ea se urnesc munții din loc, o și plimbă cu mașinele, achită pentru chirie… Pentru ce? Ea nu poate prepara, n-a spălat podele nici acasă, n-a ridicat niciodată decît o gentuță… Nu se supără de loc cînd e numită toantă proastă… Dacă ea poate trăi pe contul altora, – e atît de proastă? 😀 De ce toate acestea? Desigur, există prinți, există scorpii… Nu judec pe nimeni, nici nu-i justific, Doamne ferește! Vreau să zic fiecărui, dar și eu să urmez acestui motto: Renunţă la luxul de a critica! Renunţă la nevoia de a critica lucruri, evenimente sau oameni, care sunt diferiţi faţă de tine. Cu toţii suntem diferiţi, dar și… cu toţii suntem la fel. Vrem să fim fericiţi, vrem să iubim şi să fim iubiţi, vrem să fim înţeleşi! Cu toţii vrem ceva, şi ceva este dorit de noi toţi…  😉  Doar că am o rugăminte la voi, dragi bărbați! – căci sunt de cealaltă parte a baricadelor. Eu înțeleg, că pe unii înconjoară scorpii, eu înțeleg, că doriți să fie acea unică ca la nimeni, deosebită etc. Dar pur și simplu, gîndiți-vă macar un minut: Iar cine ești tu? Chiar nu curvele te atrag? Găsind acea unică, ai să înțelegi faptul? Sau, o vei primi ca un dar, ca pe a doua ”mamă”? E naiv să te aștepți la sensibilități, la ceva pur, dacă ai de gînd să stai întins pe o canapea toată viața, atîta timp cît Ea te servește. Fie-ți milă, ea merită mai multe…

Svetlana Vizitiu

Discriminarea începe cu privirea

Complicată întrebare: ce-aş fi schimbat în viaţă? Nu există oameni să fie satisfăcuţi absolut de toate, dar există optimisti. Orice problemă se poate de rezolvat. Dacă n-ar fi totul aşa precum aş dori într-adevăr, – posibil, că aş fi schimbat cardial ceva în viaţa mea, dar… nu depinde de mine. Nimic nu poate fi lin. Cu Asta trebuie de trăit, chiar dacă ai un neajuns sau un handicap, înseamnă, că Dumnezeu ştie ce face şi de ce aşa a hotărît… Sau – să te lupţi, să i-ei careva hotărîri. În rest, îmi zic, că viata e normală, căci nu totul poate depinde de noi. Nu poţi să influenţezi lumea sau politica, fie, să trăieşti mereu cu speranţă, că cei de sus-jos te vor asculta…

O persoană cu dizabilităţi nu are nevoie de mila voastră, care desigur e necesară; anume prin ajutorul vostru necondiţionat, – poate pentru un tratament, fie şi numai cu o vorbă bună. Astfel de oameni au nevoie de o Atitudine; să simtă şi să conştiinţizeze, că sunt Normali, şi într-adevăr, iubiţi, La fel de fireşti, ca şi ceilalţi din jurul nostru, – nu să fie puşi la “zid”, în situaţii stingherite, complexate…  Să ştie, că şi ei pot comunica în rînd cu alţii. Să participe la convorbiri, discuţii publice, activităţi şi manifestări social-culturale, să contribuie la binefaceri, – nu şi ignoraţi sau arătaţi cu degetul. Discriminarea se începe cu privirea din inima noastră, care imediat e percepută de orice persoană. Nu ai cum să ascunzi sentimentele, nu ai cum să ascunzi curiozitatea, precum şi dezgustul care-i domină uneori… Iubirea nu poate fi ascunsă, dar dacă o acoperi cu o manta de scuze… Oamenii nu au cum să schimbe atitudinea, fie poziţia lor faţă de persoane cu dizabilităţi, şi ceea,.. ce deja putrezeşte în sufletul lor… Un om cu handicap poate îndura orice, chiar şi acuzaţii etc, dar  nu va suporta să-i fie puse la îndoială caracterul, speranţa, optimismul, zîmbetul sincer…

Ideile simple sunt cele mai convingătoare surse de a te realiza, – iar astfel de persoane au un dar special, să Vadă şi să Audă, chiar dacă sunt orbi sau hipoacuzici, – contribuind cu cele mai ingenioase idei pentru realizarea varia proiecte… Orice fiinţă umană poate fi cheia înţelesului vieţii, – chiar şi a reuşitelor şi succeselor noastre!

In principu, nu exista oameni urîţi. Cu unii, şi nu e secret, – este foarte plictisitor! Înţelegeți, uneori frumuseţea se reflectă din interior. E o formă, ca şi un obiect care pare pustiu, dar nu e deloc pustiu. E un vas pentru suflet! Credeţi-mă, aceşti oameni, alături de voi, pot aduce fericire şi mult noroc!!!

Visezi să ajungi cineva în lumea asta, dar ajungi să-ţi cunoşti valoarea…

Svetlana Vizitiu

Fiicei de la mama

”Salut, mămico! Suntem în decembrie, și deja au trecut luni de zile de când nu ne-am văzut… Am fost tare fericită să citesc scrisoarea ta. Sper, că într-adevăr, ești bine. Tata spune, că ești tare ocupată, deoarece ai foarte mult de lucru. Chiar mă bucur. Dar sper, să ne vedem în curând! Anul nou vom întâlni împreună, așa-i, mamă? Îți imaginezi, astăzi, din nou am început sa cânt la pian: este pentru prima dată de când voi cu tata v-ați despărțit…

Mamă, de ce l-ai lăsat? Acum, trăim cu noua lui soție. Nu-mi place de ea: se machiază strident și merge toata ziua la magazine, face shopping… Și tot timpul îi spune lui tata: ”Draga, am nevoie de o geantă nouă”…

Mi-e dor de tine, mamă. Cu toate că știu, că tu lucrezi, te stărui mult, și o faci pentru mine. Pentru tata. Iar Ea nu face nimic… Întoarce-te, te rog, la tata. Nu mai rezist fără tine… Tata mi-a luat un câine. Mai ții minte, cât m-am rugat să-l avem? Iată, că în sfârșit îl am! Sunt foarte fericită! Tata a spus, că este un cadou de la el și de la tine, împreună. Mulțumesc! Te iubesc, mamă, și aștept să ne vedem în curând!

A ta, Steluța.”

19 decembrie, ora 17.00 (tatăl Steluței către fosta soție)

– Bună, draga mea! Îți duc dorul. Nici nu-ți imaginezi, ce se întâmplă, aici, la noi… Steluța întreabă tot mai des de tine. Nu știu ce să-i mai spun. M-am căsătorit… Iartă-mă, pentru acest fapt, dar bani nu avem, iar ea e bogată… Și pe fiica noastră o iubește, doar că Steluța nu vrea să o vadă… Îți duce mult dorul…

Este atât de josnic să te căsătorești pentru bani, dar tu mă vei înțelege, eu știu. Am făcut-o doar de dragul fiicei. Fiica noastră. Ea ți-a scris din nou o scrisoare… Și, din nou, am fost nevoit să mint, că-i vei răspunde în curând… Am obosit sa tot imitez semnătura ta. Dar nu pot încă sa permit să afle, că nu mai exiști… Nu va rezista. E micuță… I-am cumpărat un câine, pe care l-a visat mereu. Acum, pare fericită. Numai cu serile, atunci când merg în odaia ei să-i urez ”Noapte bună”, ea stă pe pervazul ferestrei, mângâind câinele, și-i tot șoptește: ”Curând vine și mămica, mai rabdă nițel, și te voi presenta”…

Și-a aplecat capul și a izbucnit în plans. Apoi, și-a șters lacrimile și a plecat să scrie… un nou răvaș… ”Fiicei de la mama”

Ce înseamnă o Ţară fără viitor?

O Ţară fără viitor – această e o țară, în care
– Ministrul Sănătății, precum și toți miniștrii, întotdeauna se tratează în străinătate ;
– Ministrul Economiei, precum și toți miniștrii, îşi păstrează banii exclusiv în străinătate ;
– Toţi ceilalţi miniștri își trimit copiii să studieze numai în străinătate;
– Toţi aceşti miniștri, pur și simplu, copie stilul de viață al președintelui și al prim-ministrului țării

– Justiţia scuipă în Constituţie, iar toate procesele legale le câştigă Banul!

Bunicuţa şi banii

O poveste care a atins sufletul: te ajută să înţelegi, cum este ea, viaţa unei persoane în vârstă în societatea de azi…
O bătrânică îşi ducea traiul în blocul din vecinătate. Soţul ei a murit, sapte ani în urmă, iar acum doi ani, într-un accident rutier au fost zdrobiţi fiica ei, ginerele şi cei doi copii ai lor… Pe uşa de la întrare în blocul, în care ea locuia, era afişat un anunţ: „Am pierdut 100 de lei; cine găseşte, va rugăm, să reveniţi în apartamentul 39: Pensia e mică, pentru pâine nu ajunge”. În acel apartament locuia acea batrânică. Omul a citit, a scos din portmoneu 100 de lei şi s-a ridicat la etajul 5. Când i-a înmânat banii, bătrânica a izbucnit în plâns. „Dumneata eşti al doisprezecelea om, care îmi aduce banii. Îţi mulţumesc mult”. Omul a zâmbit, şi era deja în lift, atunci când bunicuţa i-a spus: „Nepoţele, rupe anunţul cela de la uşă, nu eu l-am scris…”
Bătrâna stătea şi plângea… Bunătatea şi compătimirea oamenilor insuflă speranţă şi încredere…

Nici prin gând să-i treacă, să rupă anunţul cela: Omul plângea şi el.

SV

Ludmila Popovici: Nu renunțaţi la cărți și la vise!

Unul dintre cele mai grele lucruri este să vorbesc despre mine. Dar uneori ,nu ai cum să dai înapoi, deoarece, ți se solicită anume aceasta! Anul trecut, m-am confruntat cu această dificultate, fiind una dintre cele 4 finaliste ale Programului ”Peacemaker Women” 2012, ale Institutului Păcii și Justiției, de la Universitatea din San Diego, SUA. La diverse întâlniri, interviuri sau discursuri publice, eu puneam accentul pe echipa mea, pe realizările comune, dar de multe ori mi se spunea: ”nu uita de tine însuți,  nu uita  de contribuția ta, de eforturile tale, care au fost enorme în tot ce s-a realizat. Nu uita să spui – Eu am făcut asta –  atunci, când știi că rolul tău a fost unul important, dacă nu chiar decisiv”. Atunci mi-am dat seama, că este o trăsătură comună pentru mai mulți moldoveni – nu prea suntem obișnuiți să ne scoatem în evidență, să ne auto-apreciem la justa valoare și, doar dacă suntem ”descoperiți” de cineva, atunci înțelegem, de fapt, că chiar suntem importanți și într-un fel, mai speciali. Fiind in SUA timp de 2 luni, m-am simțit atât de apreciată și respectată pentru ceea ce fac, cum nu am fost toata viața mea. Am înțeles, care sunt marile deosebiri dintre cultura și valorile a 2 societăți diferite și, de ce acolo, unde accentul se pune pe oameni,  lucrurile merg mai bine. Dar să revenim la ale noastre – la propunerea unei Doamne speciale, Svetlana Vizitiu, de a vorbi despre impresii din viaţă și cărți. M-am bucurat, că pot vorbi despre cărți, care au jucat un rol deosebit în viața mea! Ele au fost o taină pentru mine, când eram de câțiva ani și au devenit un magnet, când am deprins să leg frumușel silabele în cuvinte. Eram al 4-lea copil din 5, într-o familie, unde iarna se făceau concerte pe o scenă improvizată pe un scăunel. Tata ne premia cu monede de 20, 50 sau chiar, cu câte o rublă din metal, cu capul lui Lenin, cum era pe atunci. Premiul cel mare, ce mai! Învățam și eu din auzite poezii, cântece, dar mă uitam cu jind la cărțile surorilor mele mai mari, pe care le răsfoiam în secret când ele erau la școală, ca să mă uit cel puțin la poze. Tata ne-a cumpărat o etajeră din lemn, cu 5 rafturi – câte unul pentru fiecare. Eu mă tot apropiam de raftul meu, care era încă mai gol – doar câteva cărți vechi care nu mai trebuiau celor mai mari și câteva jucării de cauciuc, care țiuiau când le apăsam. Dar când a plecat și fratele la școală, eu m-am bocit cu cuvinte de nu știa mama cum să mă aline. Aveam vre-o 4 ani pe atunci și fratele a început să mă învețe și pe mine literele din abecedarul său. Mai mare bucurie pe capul meu nu era, când deja legam silabele și încercam să dezleg misterul cărților! Uneori mă țineam scai de surori ca să mă ia cu ele la școală, unde stăteam cuminte în bancă și mă bucuram enorm când învățătoarea mă întreba ceva ce eu știam! Mai ales că se mai întâmpla că unii elevi dintr-a 4-a să nu știe răspunsul. Evident că am mers cu un an mei devreme la școală, unde deja eram nedespărțită de cărți. Aveam abonament la bibliotecă și citeam foarte mult, iar cu prima ocazie îmi cumpăram cărți noi sau le primeam cadou. Ce ne oferă cărțile? Foarte multe! Creștem cu ele, învățăm multe lucruri, ne îndrăgostim de tot ce e frumos, zburăm și visăm! Da, visăm! Dar și mai frumos este că unele vise devin realitate! Când am citit romanul Omul-amfibie de Aleksandr Beleaev, am început a visa că voi deveni medic și că voi trata  pacienții mei bine, ca să nu fie nevoiți să trăiască în apă sau alte condiții extreme. Și am devenit! Iar citind cartea scriitorului canadian Sat Okh, Țara stâncilor sărate, am început a visa că într-o bună zi voi ajunge să văd cu ochii mei asemenea locuri și oameni speciali cum sunt indienii. Si am ajuns! Peste cca 40 de ani, eu am vizitat o rezervație indiană din SUA, unde am întâlnit oameni speciali, dar sper că o să ajung și să comunic și cu indienii din Canada. Coliba unchiului Tom, romanul scris de autoarea americană Harriet Beecher Stowe, m-a făcut să visez să ajung în America. Și am vizitat anul trecut SUA. Iar recent am revenit din Africa, din Kenya care m-a încântat cu peisajele ei și cu oamenii deosebiți. De fapt, am călătorit mult și am vizitat peste 25 din țările lumii de pe 4 continente, dar sper să ajung și în Australia și în America de Sud, unde de fapt soțul meu are chiar și rude. Una dintre cărțile care mi-a marcat viața, a fost romanul lui Nicolae Costenco, Severograd. Nu știu cum a ajuns pe polița mea – cumpărat sau dăruit, dar țin minte cum l-am citit. Eram în vacanța de vară și după ce îndeplineam sarcinile de pe lângă casă, din lista mamei, mă urcam frumușel în podul casei, ca să nu mă deranjeze nimeni și citeam, încercând să aflu cu mintea mea de copil – ce căutau moldovenii noștri în Siberia? Că printre rânduri, prindeam eu firul că nu le este tocmai bine acolo și nu înfloresc de fericire. Mai ales că unii s-au înecat în râul Lena, iar altcineva a fost strivit de locomotiva unui tren în care se încărcau buștenii, etc. Nu am mai răbdat și m-am dus la mama, cu întrebări. Ea a rămas mirată și privind în jur, chiar dacă eram în gradina noastră, unde ea culegea florile de trandafir pentru dulceață, m-a întrebat: dar de unde mă rog știi de Siberia? I-am zis, că din cartea citită în ultimele zile. La care ea m-a luat frumușel la ales petalele de trandafir și după un oftat adânc, a început a depăna firul amintirilor. Mama era exact cam de vârsta mea, în jur de 14 ani, când  a avut loc valul deportărilor din 1949. Și-a amintit cu durere în suflet de acea zi neagra, dar și de alte zile negre trăite de ea și familia ei, după ce am fost ”eliberați”. Dar mi-a zis răspicat să fiu atentă și să nu spun nimănui, că nu e voie de vorbit despre asta.  Atunci am înțeles că istoria predată la școală miroase un pic a minciuni. Iar mai târziu, la obiectul Științe sociale, am fost unica din clasă care a scris în eseu că nu vom ajunge să trăim în comunism, care este o utopie! Aoleu, numai eu și tatăl meu știm cât am avut de suferit, ca mai apoi să mi se pună piedici și la examenele de absolvire, ca să nu iau medalia de aur, pe care chiar că o meritam. Dar așa am învățat multe lecții din viață. Și nu exista învățători ”buni” sau ”răi”, deoarece, de la fiecare învațăm câte ceva – chiar și cum nu trebuie să fim și ce nu trebuie să facem. În genere, eu nu regret multe piedici și probleme pe care mi le creau cei care erau foarte loiali sistemului,  deoarece în așa mod m-am călit și am ajuns să apăr și drepturile altor persoane. Am întâlnit multe persoane bune în viața mea, dar am avut parte și de răuvoitori, pizmași, invidioși. Oricum, le sunt recunoscătoare tuturor, deoarece m-au ajutat să înțeleg lucrurile și să fac o diferență. Vreau să menționez că eu am avut noroc în viață de părinți deosebiți. Regretatul meu tată ne sfătuia de bine și ne învăța prin pilde și proverbe. El avea câte un proverb pentru fiecare situație și chiar mă gândesc uneori să mi le amintesc pe rând și să le culeg în file aparte. Iar mama mea este întruchiparea bunătății, a dăruirii de sine, foarte muncitoare, cu un simț fin al umorului și vorba ei preferată este ”dragostea este viață!” am auzit-o de mai multe ori până să-i înțeleg sensul. Ea a avut întotdeauna un talent deosebit în ale gătitului, povestitului, dar și în broderie sau în țesutul covoarelor. De când mă țin minte, ea a țesut câte un covor aproape în fiecare iarnă, ca să împodobească casa, ca să mai vândă și să ne cumpere ce mai avem nevoie sau să ne facă și zestre, mai târziu, când ne pregăteam să ne luăm zborul din cuibul părintesc. Acum regretă că nu mai poate țese și zice că îi este dor să mai facă vre-un covor. O parte din covoare, care mai sunt acum în casa părintească, le-am fotografiat ca să le admir când îmi este dor. Ce să mai zic? Da, sunt o norocoasă! O visătoare și o optimistă incurabilă, care încă mai crede în îngeri, în dragoste și în oameni buni.

Ludmila Popovici, septembrie 2013

Justiţie moldavă – 50 reguli de aur

50 DE #REGULI_DE_AUR

1. Nu dați niciodată mâna cu cineva fără să vă ridicați în picioare.

2. În cadrul unei negocieri, nu faceți niciodată prima ofertă.

3. Dacă ți se încredințează un secret, păstrează-l.

4. Întoarceți mașina pe care ați împrumutat-o cu rezervorul plin de benzină.

5. Faceți lucrurile cu pasiune sau nu le faceți deloc.

6. Când dați mâna, faceți-o ferm și priviți-i în ochi.

7. Experimentați călătoria singur.

8. Nu refuzați niciodată o bomboană de mentă, motivele sunt evidente.

9. Ascultă sfatul dacă vrei să îmbătrânești.

10. Mergeți la prânz cu noua persoană de la birou.

11. Când îi scrieți cuiva supărat, terminați și recitiți, apoi ștergeți și repetați.

12. Nu vorbiți despre muncă, politică sau religie la masă.

13. Fiți corecți, apărați-i pe cei care sunt abuzați fără a fi abuzivi.

14. Scrieți-vă obiectivele și apoi lucrați pentru a le atinge.

15. Apărați-vă punctul de vedere fără să jigniți sau să insultați, fiți toleranți și respectuoși față de ceilalți.

16. Sunați-vă și vizitați-vă părinții, copiii, rudele și prietenii, nu pierdeți timpul așteptând ca ei să o facă primii.

17. Nu regretați niciodată nimic, învățați din orice.

18. În momentele sau zilele de singurătate, relaxați-vă, bucurați-vă și învățați.

19. Onoarea și loialitatea sunt elementele de bază ale personalității tale.

20. Nu împrumutați bani cuiva despre care știți că nu vi-i va da înapoi.

21. Credeți în ceva.

22. Fă-ți patul când te trezești dimineața.

23. Cântă la duș.

24. A avea grijă de o plantă sau de o grădină.

25. Privește cerul ori de câte ori poți.

26. Descoperă-ți abilitățile și explorează-le.

27. Iubește-ți munca, sau las-o baltă.

28. Cereți ajutor atunci când aveți nevoie de el.

29. Învățați o valoare cuiva, de preferință un copil.

30. Apreciați și mulțumiți tuturor celor care vă întind mâna.

31. Fii bun cu vecinii tăi.

32. Faceți ziua cuiva mai bună.

33. Concurează-te cu tine însuți.

34. Oferiți-vă un cadou cel puțin o dată pe an.

35. Aveți grijă de sănătatea dumneavoastră.

36. Salutați întotdeauna cu un zâmbet.

37. Gândiți repede, dar vorbiți încet.

38. Nu vorbiți cu gura plină.

39. Lustruiește-ți pantofii și taie-ți unghiile.

40. Nu vă dați cu părerea despre subiecte despre care nu știți nimic.

41. Nu maltratați niciodată un animal.

42. Ridicați-vă vocea în fața nedreptății.

43. Nu ratați niciodată o ocazie minunată de a rămâne tăcut.

44. Recunoașteți pe cineva pentru eforturile sale.

45. Fii umil în fața a orice.

46. Nu uitați niciodată de unde veniți.

47. Călătoriți ori de câte ori este posibil.

48. Dă-te la o parte.

49. Dansați în ploaie.

50. Caută-ți succesul, fără să renunți.

surse carti inet #SVizitiu

 

Destinul tot destin rămâne…

El era un băiat serios, obişnuit, la fel ca și alți băieți de la țară, nu se deosebea prin nimic. A hotărât într-o zi, să-și viziteze părinții, având și un mare dor pentru baștină. Venea de prin Italia sau Portugalia, unde lucra la negru… prin Europa. A venit, s-a întâlnit cu prietenii lui vechi, iar înspre seară, au decis ei să meargă pe malul Nistrului. Mergând pe jos, săltând prin nisipul încă cald, el a observat de-odată o fată de rară frumuseţe, – o moldoveancă, cu părul negru ca smoala, cu ochi mari şi trişti. A privit-o îndelung, dar nu îndrăzni să se apropie. Iar ea, – nici măcar să-i dea o atenţie. Astfel, plecase fără să afle cine e fata, apoi a clipit toată noaptea cu gândul la ea… În ziua următoare, alergă nerăbdător, și din nou o văzu pe mal. Ea turna încet nisipul dintr-o mână în alta, printre degetele ei subţiri şi lungi… Se apropiase de ea şi începu să-i zică, cât este de minunată, și că nu a mai întâlnit o creatură atât de frumoasă, şi probabil, că nu va mai întâlni. Ea n-a reacţionat la vorbele lui, nu-i răspunse, –  doar l-a privit în tăcere cu ochi trişti, apoi, i-a întors spatele. În acest moment, băiatul se simți foarte prost, într-atât fu cuprins de obidă. A doua zi, a plecat în Europa…

Dar destinul tot destin rămâne! Din nou, peste ani, a revenit flăcăul acasă, şi a mers la Nistru. Fără vre-o speranţă de a o revedea, dar… ea era în același loc, unde o văzu ultima dată. Se apropiase de ea, fără vre-o speranță… Văzându-l, ochii ei brusc au licărit cu bucurie. Şi imediat, ea a inceput să scrie cu un bob ceva pe nisip. Scria, că l-a îndrăgit din clipa în care l-a văzut pentru prima dată, dar nu reuşi să-i răspundă, pentru că nu-l auzea… Se simţea mereu respinsă, discriminată, și era foarte complexată. Avea frică, că şi el o va respinge… Da, ea era… surdo-mută.

Ulterior, ea venea în fiecare zi la râu, privea pe mal cu speranţă de a-l revedea… Băiatul fu atât de emoționat, încât a izbucnit în lacrimi. Nu bănuia nimic, şi îndrăznise să se supere pe ea… A cuprins-o strâns şi gingaş în braţe, și decise să nu-i mai dea drumul. De atunci, tot mai des, ei sunt văzuţi împreună, fericiţi şi frumoşi, alergând pe acelaş mal, deja cu doi copilaşi…

Svetlana Vizitiu ❤

Un apel de la fiică

Alături de taximetrist se aşezase o doamnă, cu un enorm  buchet de lalele: puţin fardată, strângând nervos tivul rochiei…  – „Vă rog, grăbiţi-vă, eu întârzii!” – Probabil, la o sărbătoare, la cineva? – „Da, la fiică mea, la ziua ei de naştere! Azi, face 25 de ani și mă aşteaptă la ora trei.” Ceasul arăta  ora 14.40.  – Atunci, să ne grăbim, ca să nu întârziem, – spune-ţi adresa. – „E aici, nu departe, la cimitirul Doina, vă rog…” şi s-a uitat la şofer cu ochi înlăcrimați plini de durere și amărăciune! Surprins, el o privi atent, dar n-a zis nimic, – o asculta pe această femeie, ce continua să vorbească… El simţi un nod în piept, mai să izbucnească în plâns. – „Înţelegeţi, Lorinuţa m-a lăsat o lună în urmă, iar ieri, mă sunase şi mi-a spus: mamă, dacă ţi-e atât de dor de mine, vino la petrecere, de ziua mea de naştere!

Vom sta împreună şi vom discuta ca  înainte!” – Pe chipul femeii apăruse un zâmbet cutremurător: – „Ea mă aşteaptă!”

Era foarte cald, iar pe străzi, aglomerație, ambuteiaje… – Ma tem, ca n-am să reuşesc la timp, –  a zis taximetristul. – „Nu e straşnic, de-aici nu e departe, voi merge pe jos! – A coborât din maşină, şi a păşit vioi în direcţia cimitirului, dispărând de după colţ… Ambuteiajul s-a rărit, parcursul maşinilor reîntrând în normă, şi şoferul de taxi s-a pornit mai departe. Ajungând la un colţ de lângă cimitir, el văzuse flori împrăştiate în mijlocul şoşelei… Recunoscu florile din acel buchet al doamnei. A fost un accident teribil, şi lovită mortal anume acea femeie! Doar vântul adia prin părul şi florile din braţele ei.

Omul s-a uitat la ceas: era exact ora trei. A reuşit, totuşi… – s-a gândit el…

Mai du-te în India

Cunosc acest gen de femeie: care ”se crucește” și niciodată nu-şi va recunoaşte vina… „Ne lapai, sss…” – înjură ea în rusă printre dinţi; ce-i, dacă e surdă? poate fi oricare om;  de ăstea-i plină lumea”… – își spune cu răutate.  Poate i-o fi părut rău, dar e târziu să recunoască, pentru ca orgoliul e ca o exemă, te macină mai presus ca vina… Apoi, va spune tuturor, ca a fost ea cea obijduită, va şi demonstra, cu lacrimi divine, cum anume. Ştie bine ce face, şi că va fi sprijinită de colege, pentru că, manăncă cu aceeaşi lingură dintr-un borş… De ce ar face-o? – Pur şi simplu, poate din antipatie: „nu o pot suferi, şi-şi bagă nasul, unde nu-i fierbe oala!” – ce atitudine mai merită? Motivul poate fi ură personală, ce parvine… De unde? 🙂 Conştiinţa nu-i va dicta morală sau corectitudine, pentru că ea nu ştie  ce-i cu aceste valori…  Lipsa de inteligenţă predomină cel mult în cultura noastră…  Așa societate, așa educație.

Cunosc  genul de femeie-şefă: se face, că te ascultă, zâmbind, uneori, ironic; te compătimeşte, crezând că ai nevoie; îţi dă dreptate, când, conform funcţiei sale, te adresezi la ea, pentru o nedreptate. Îţi pătrunde în suflet, barem a îndelitnicit acest lucru cu brio; îţi lasă o speranţă… cu mucegai, care apoi, îţi putrezeşte launtricul. Acel gen, cu ochi lunecoşi, care in spatele tău… nu te va susţine. Te va lua de sus, apoi, pe un ton superior, faţă de cei prezenţi, astfel, reputaţia ţi-e programată pe un timp îndelungat. Să nu te mai miri, că nici celelalte colege nu te respectă şi te evită: au şi de la cine lua exemplu. Chiar dacă şi acest gen, ştie, că spui adevărul, nu va risca funcţia pentru tine! Altă problemă, e că uită, că sunt într-un birou, nu la sine acasă. „Ai fost nedreptăţită? – dacă spune majoritatea că eşti de vină, deci, aşa e!” Îţi dă de înţeles că: ”Ai obținut atitudinea pe care o meriţi: eşti un handicap, şi așa vei rămâne!’ – ulterior, acest sentiment te va domina toată viața”.  Vă mai amintiţi de „Minciunosul necrezut…”? 😀

Cunosc genul de femeie, mereu solidară cu oricine, la locul și timpul potrivit, care te va susține şi pentru o chiflă sau un păhar de vin.  Mentalitate – gen: „Ești un nimeni, dacă n-ai stat cu mine la masă”. Iar ceea la ce lucrezi şi ce prezinți ca un profesionist nu interesează pe nimeni. Funcția ta, experiența, nu contează, – nimic nu valorează,  respectul, la fel.”

Acel gen de femei, care nu mint niciodată, nu le mai gaseşti, pentru că nu le mai crede nimeni! Mereu îţi spui şi încerci să raspunzi cu bunătate, dar viaţa te impune să răspunzi anume cu reciprocitate… Pentru că demnitatea, la noi, se calcă în picioare. Simtiţi izul?

Mai nasc şi la Moldova oameni… Nimeni pe nimeni nu preţuieşte. Provocări, doar ca să te eliberezi benevol din funcţie. Se simt deranjaţi doar de presenţa ta! De ce?

– „Hai, nu mai ţerne ape neliniştite şi nu face galagie!” – Vrei Integrare? Taci!   Mai, du-te tu, în India, să ne laşi pe noi cu trustul nostru şi corupţii nostri, şi să-ţi faci un bine, şi ţie, şi nouă! 🙂

SV

Iubiţi-vă părinţii

Se certase rău cu părinţii: dorea să plece la o petrecere cu prietenii ei, iar părinţii îngrijoraţi, nu i-au permis. Atunci, a întins-o cu furie în dormitorul ei, trântind uşa: a decis cu hotărâre să se strecoare din casă afară, şi să meargă la petrecere, – da, fără permisiunea părinţilor! Zis şi făcut. La petrecerea din casa prietenilor facu cunoştinţă cu un tip mai în vârstă ca dânsa: vorbiseră puţin, şi a constatat că e foarte atractiv. El a făcut-o să zâmbească, să uite de ”necazurile” de-acasă… Tipul băuse cam mult, şi totuşi, când i-a propus să meargă la o altă petrecere, ea a fost imediat de acord. După ce au ieşit din casă şi s-au apropiat de maşină, tipul s-a împiedicat. A observat, că este foarte beat, au apucat-o îndoielile, dacă merită să meargă cu el. Tipul pufnise în râs, numind-o „prostuţă”,  şi cuprinzând-o de umeri, porni motorul, accelerând cu viteză pe autostradă. Fata îi ceru să mai încetinească, el însă, nici nu s-a uitat în partea ei. Şi, dintr-odată, ea a fost orbită de farurile maşinii ce venea din direcţia opusă. Întâmplător, tipul s-a accidentat, izbind o altă maşină în trafic, cu atâta putere, că ea nici nu reuşise să strige de spaimă… Când a deschis ochii, se văzuse pe un pat din spital. Grav rănită, nu putea să mişte braţele şi picioarele. Asistenta medicală îi spuse, că ea supravieţuit unei coliziuni frontale. Fata s-a interesat, ce-i cu tipul, care conducea la volan, şi dacă e grav rănit. Asisenta:- „El a murit pe loc, la impact”. Iar când a întrebat şi de ceilalţi pasageri din alt vehicul, – asistenta i-a răspuns, că şi ei au decedat… Fata a izbucnit în plâns. Trupul îi era cuprins de atâta durere, şi vinovăţia îi rodea sufletul. A înţeles, că moare. Şi din răsputeri, ţinând asistenta de mâină, a rugat-o să le transmită părinţilor ultime cuvinte: „Spuneţi-le, că-mi pare rău” – a şoptit ea. „Îmi pare tare rău, că nu i-am ascultat şi, mai spuneţi-le, că-i iubesc mult… Vă rog, vă rog, să le transmite-ţi… Aşa-i, că le veţi spune?” Sora medicală nu i-a mai răspuns, doar îşi plecase capul… Câteva minute mai târziu, fata decedase. Un medic care le urmărea din apropiere, a întrebat-o, de ce nu i-a răspuns fetei la ultima întrebare. „Nu ştiu, ce să vă spun…” –  a oftat asistenta. „N-am îndrăznit să-i zic, că persoanele decedate din acea maşină, erau chiar părinţii ei”…

SVizitiu

Apoi vine un doKtor…

Benzina, gazul, alimentele se tot scumpesc, energia electrică, la fel… Şi doar apartamentele şi… iahturile mai reduc din preţul lor: bucuria vine, de unde nici nu te aştepţi! 😀 Cu ce ne mai poate zâmbi Etatea, atunci când şi forţa sentimentelor îşi mai reduce motorul, vrei-nu vrei?…

Ne înduioşează, prin faptul că sunt împreună şi se ţin de mâni, şi nu, că se dau pe role. Primul gând, ce ne vine – e sa nu cadă; la bătrâneţe oasele se contopesc greu… Iar etatea, o limita de vârstă – ea e doar în creier. Uneori, omul îşi zice că e gata să moară, la orice vârstă; și în acest moment el chiar face primul pas înspre moarte. Nu intraţi în transă, de bună voie, nu se merită. Viaţa e scurtă: nu „experimentaţi” pe seama ei! Cineva poate zâmbeşte la imaginea cu moșneguți şi nu-şi închipuie, că va apuca şi el aceste timpuri… Îşi zic unii, că la fel de fericiţi vor diseca drumurile pe role la cei 70-80 de ani care-i vor apuca cândva: în acest sens, n-ar trebui să-şi facă griji: Etatea şi modul sănătos de viaţă pot fi combinate, adică lumea e convinsă, că exerciţându-și zilnic fizicul şi consumând corect produse alimentare, plus, dezvoltând memoria creierului, – ea, umanitatea, va atinge o îmbătrânire de succes, chiar şi după 100 de ani. Nu e chiar aşa. Bunicuţa mea a trăit 95 de ani, iar ultimii cinci ani se ruga la Dumnezeu s-o Ia mai repede la El… Oricât era iubită şi îngrijită, ea nu mai putea suporta schimbările şi durerile etăţii sale… Funcţia de îmbătrânire este distrugerea, dezinstalarea individuală. Individul se autodistruge! Îmbătrânirea înseamnă, că trebuie să murim, –  nu imediat, dar trecem în nefiinţă. Eventual, naştem generaţii, transmitem cunoştinţe descendenţilor: dar apoi, neapărat trebuie să murim. Poţi să te menţii în formă, însă devastarea vine oricum, şi… ceva va exploda neapărat în tine, astfel, că vei muri… Înainte de asta, scăderea funcţiilor organismului va reduce treptat calitatea vieţii până la un nivel destul de trist. Vă puteţi asigura cu un caracter dur şi să zâmbiţi prin durere, să vă rugaţi sau să meditaţi – oricum, starea voastră interioară, acea sufletească va fi divulgată de ochii dv,  de munca sau conversaţia voastră. Nici inamicului nu-i poţi dori boli şi crize senile specifice vârstei înaintate, insă voi o doriţi. Vouă personal vă doriţi, si celorlalţi, – o îmbătrânire şi moarte fericită; pentru voi nu e o ciumă, e chiar o apariţie normală. Cu umilinţă, ca şi… vitele, nu vă revoltaţi împotriva normalului şi mersului obişnuit ale lucrurilor reale; vă distraţi, vă scăldaţi cu plăcere în noroi, până nu vine un barbar de doktor să vă ridice la abator, și pentru a vă ridica pentru ultima oară la spital… ca să decedaţi. Zambiţi, compătimi-ţi-vă, mai departe. Dar tineţi minte, că fiecare are faţa pe care o merită, din păcate sau nu… Amuzaţi-vă, în continuare, şi aminte!- că Dumnezeu nu bate cu bâta…

Svetlana VIZITIU