Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


15 comentarii

Vitalie Vovc: To read or not to be?


Atunci când călătorești în transportul public parizian ceea ce frapează, în primul rând, este numărul persoanelor care citesc. Și așa, a fost întotdeauna. Chiar și proliferarea gadgeturilor electronice nu a pus capăt acestei cutume. Cert, acum mulți citesc și de pe suporturi de alt tip (e-bookuri de ex.), dar citesc!vovc
Dacă-l vezi cu cartea în mână pe cineva la Chișinău, ai impresia că ai dat de un OZN. Faptul că la noi se citește puțin, nu este o noutate. Acei puțini, care constituie nucleul cititorilor din R. Moldova, par a se cunoaște deja nominal (grație noilor tehnologii, printre altele) și, în pofida aparențelor, căci tot ei sunt și acei care produc texte (nu neapărat literare), nu sunt nici reprezentativi, nici suficient de influenţi pentru a avea o pondere sau un rol de formatori de opinie…
Citeam recent un studiu care afirmă că tineriii care au crescut în case pline cu cărți (acei care au efectuat studiul, nici nu au încercat să meargă mai departe, să vadă, de exemplu, cât și ce ce anume citește copilul, ce statut social au părinții, etc., etc.) mai târziu au o reușită socială net peste medie. Iată-așa o legitate: cărți = reușită socială! Statistică implacabilă… Par a fi niște banalități, dar… Cine nu-și aduce aminte de faimosul: „Da’ ce, am să-l fac profesor?” de la noi. Încăpățânarea seculară a moldovenlor de a nu face carte (mai cu seamă de a nu citi, căci studii se pare că se mai fac, mai rău cu lectura) pare absurdă și inexplicabilă… În schimb, suntem meșteri la tânguială. Nu funcționează ceva și gata! De 25 de ani…
Un publicist celebru (nu-i de pe la noi şi nu am să-i pomenesc numele, căci nu are nici cea mai mică importanță) afirma recent într-un interviu că el nu mai citește literatură. Fiindcă ea ar fi falsă. Că nu mai are timp pentru beletristică. Numai că omul, în dorința sa de a epata publicul larg, minte și induce în eroare cu nerușinare spectatorul care-l privește la televizor (în loc să citească o carte). Minte, fiindcă, chiar dacă și nu citește literatură „noua” (dar cine știe cum o fi în realitate?), îi cunoaște pe clasici destul de bine și induce în eroare fiindcă marea majoritate a auditoriului său nu are nici minimumul din lecturile clasice „obligatorii” însuşite… Or, publicistul nostru dă dovadă de o cultură generală mult peste media populară.
Literatura, dacă e să fim onești, nici nu pretinde la statutul de „adevăr”. Din momentul în care am spus „literatură” trebuie să asumăm automat faptul că vorbim despre o realitate specifică, scripturală.Vitalie Vovc

Literatura, indiferent de gen, este o lume a ideilor și oricât de „realist” nu ar fi textul, oricât de mult nu ar face el trimiteri spre faptele din realitatea considerată „obiectivă”, oricât de mult nu le-ar reclama ori nu s-ar autoidentifica drept unul „realist”, el rămâne în zona ficțiunii.
Cu alte cuvinte, vom zice ceva asemănător cu spusele publicistului pomenit mai sus: literatura niciodată nu este o descriere fidelă a realității! Dar ea nu minte. Ea este o reflecție ideatică a lumii care ne înconjoară și astfel ne ajută să înțelegem ceea ce se petrece cu noi în această lume. Lectura nu este altceva decât un joc permanent și o gimnastică destul de intensivă a ideilor.
Un popor care citește întotdeauna are viitor. Un popor care citește mult, are un viitor cert. Și această regulă se aplică fără excepții de niciun fel. Nici măcar studiile și acumularea de diplome nu ajută mult. Acumularea de cunoștințe fără plasticitatea gândului nu este decât un set de reguli și procedee, instrucțiuni tehnice de aplicare a ceva care a fost gândit de alții…
Bineînțeles, cu condiția să nu rămâi prizonier al unei singure cărți… (Vitalie Vovc)

Reclame


10 comentarii

MARIA CEBOTARI: „Sentimentele trec dincolo de cuvinte”


Imagine
Enigma harului Mariei Cebotari, forţa sa de stăpânire a sufletului uman s-a depistat la nivelul originalităţii etnopsihologice al poporului din care a făcut parte, în virtuţile morale ce l-au caracterizat. Revelaţiile spiritualităţii seculare ale unui neam care reverberează, cu o fatală persistenţă, în marile talente, a predestinat şi personalitatea artistică a interpretei. A fost o Divă absolută a timpului său, cu o carieră artistică de excepţie, desfăşurată pe toate marile scene ale lumii, iar critica muzicală salutând-o pe primile pagini a ziarelor. Vocea inconfundabilă, temperamentul scenic, vastitatea repertoriului de operă şi vocal-simfonic conturează cariera unică a mezzo-sopranei, al cărei timbru de o admirabilă calitate, îmbinată cu o impresionantă ţinută scenică, cucereşte, încântă şi în prezent. O măiestrie care explică succesele cântăreţei în decursul anilor. Viaţa ne oferă fel de fel de surprize: Dincolo de faptul că suntem buni sau răi, trăim fiecare cum putem, uneori reuşind să ne pliem pe dorinţele şi speranţele noastre, alteori devenind supuşii destinului, hazardului, întâmplării… maria c Excelentă interpretă s-a născut la Chişinău, pe 10 februarie 1910. A crescut alături de fratele mai mare şi o soră, toţi având un talent muzical deosebit. Admisă la numai 14 ani în 1924 la Conservatorul din Chişinău, a fost descoperită, ulterior, în 1926, de contele Alexander Virubov, fostul director al Teatruuli Artistic din Moscova, care, fiind în căutarea unei soliste, rămâne fascinat de vocea şi frumuseţea Mariei Cebotari, îndrăgostindu-se pe loc de ea. Astfel, Maria ajunge în trupa de teatru a contelui, ca urmare, dând reprezentaţii la Bucureşti, după ce pleacă la Paris. S-a afirmat cu strălucire în celebrele saloane franceze, ascensiunea sa remarcându-se printr-un echilibru şi o inţeligenţă cucerire, treaptă cu treaptă, a redultelor atât de râvnite de oricine, dar atât de greu de atins. În acest timp, Virubov, o cere de soţie, viitorul mariaj fiind contestat de către părinţii fetei minore, care o rugau insistent să se întoarcă acasă. Contrazicerile se termină prin moartea tatălui ei, iar Maria, simţindu-se fără sprijin, în cele din urmă, se hotărăşte la mariajul cu Virubov. Urmându-l la Berlin, unde contele, fiind un artist recunoscut, spera să primească la studioul german Universus film un rol de cinema, Maria este aranjată pe trei luni să i-a lecţii de la celebrul profesor de muzică Oskar Daniel, în acelaş timp, studiind aprofundat limba germană, dovedind şi aici performanţe deosebite! Directorul Operei de Stat din Dresda, dirijorul Fritz Busch, intuind viitorul interpretei, fiind fascinat de talentul Mariei, îi oferă imediat un contract. La numai 21 de ani, Cebotari Maria  devine celebră cu viteza unei comete, debutând cu rolul Mimi din „La Bohème”, de Giacomo Puccini, după o pregătire asiduă de câteva luni. Spectacolul a avut un succes răsunător: prin splendida evoluţie a Mariei, cu o eleganţă şi profundă sensibilitate, smulgând lacrimile publicului, şi ropote de aplauze, la bis… La doar 24 de ani, pentru performanţele artistice, i s-a conferit cel mai înalt titlu onorific existent în Germania şi Austria pe timpurile acelea: de Kammersangerin! Urcuşul a fost fulgerător: celebrul compozitor şi dirijor Bruno Walter, după o reprezentaţie a Mariei la Opera din Dresda, îi oferă un contract pe trei ani pentru renumitul Festival de Operă de la Salzburg. Compozitorul Rihard Strauss avea o predilecţie în a o cere pentru rolurile din operele sale, special pentru ea, scriind Femeia tăcută, în care sunt pasaje enorme de coloratură. Opera din Berlin i-a oferit un contract permanent, însă ea a refuzat, rămânând fidelă Operei din Dresda, până 1943, dar cântănd ocazional şi la Berlin. A devenit celebră, cântând pe scenele din întreaga Europă: Basel, Viena, Stockholm, Paris, Bruxelles, Londra, Amsterdam, Praga, Riga. Se înscrie în elita celor mai distinse vedete ale timpului său, cântând cu mari artişti ale lumii, printre care Tito Gobi, Giuseppe Tadei, Benjamino Gigli… A entuziasmat publicul prin rolurile din La Boheme, Madam Butterfly, Die schweigsame Frau, Zerline în Don Juan (Mozart), Tatiana în Eugen Onegin (Ceaikowski), Gilda în Rigoletto (Verdi), Constanţa în Răpirea din Serai (Mozart) etc. În cinematografie a debutat în 1936 cu filmul muzical Madchen in Weib, în regia Viktor Janson, după care au urmat trei filme în regia lui Carmine Gallone: Solo per te (1937), Juseppe Verdi (1938), Amami, Alfredo!, Starke Herzen im Sturm (1937) de Herbert Maisch etc. Şi-a interpretat propriul rol al vieţii sale într-un film italian, regia Guido Brignone, despre viaţa celebrei mezzosoprane franceze din sec. XIX, Maria Malibran (1942). În timpul filmărilor la Starke Herzen im Sturm (1937), îl cunoaşte pe viitorul său soţ, maria cu sotulactorul Gustav Diessl, – va avea o căsnicie fericită, dar scurtă, cu naşterea a doi băieţi, Peter şi Fritz. În 1943, în urma unei explozii, casa lor din Berlin este distrusă, şi Maria se transferă sub contract la Opera din Viena. În 1947, va cânta la Festivalul de Operă din Anglia piesa Don Jovanni de Mozart, şi pentru ultima oară, în 1949, participă la Festivalul de Operă de la Salzburg, sub dirijarea lui Herbert von Karajan. În urma a două infarcte, în 1948, Gustav moare, şi la numai un an de la moartea lui, la 39 de ani, moare şi Maria, de cancer la ficat (9 iunie 1949). A fost înmormâtată alături de soţul ei, în cimitirul Doblinger din Viena. Mult timp numele Mariei Cebotari a fost trecut sub tăcere, considerat de regimul comunist ca fiind colaboraţionistă a celui de-al Treilea Reich. Nu mai există nici un temei ca numele ei să nu fie memorat, mai cu seamă că alte naţiuni, germani, austrieci, bulgari, o cinstesc şi în present! În Dresda, Viena, Salzburg există străzi ce-i poartă numele de origine română, iar în 2000, la Berlin a fost dezvelită o placă comemorativă pe fosta locuinţă a artistei, unde ea locuise între anii 1938-1945. La Chişinău, numele ei poartă o stradă şi un Teatru din centul oraşului. Ca interpretă a operelor Mozart şi Strauss a fost neegalată până în prezent, însăşi viaţa ei este un veritabil scenariu! Sigur, cultura nu este rentabilă nicăieri în lume, dar ea trebuie susţinută atât de către stat, cât şi de către mecenaţi. Opera este cartea de vizită a unei naţiuni. Pierderea succesivă a competiţiilor culturale acumulează pierderi pentru cel puţin o generaţie, incalculabile, în pofida sărăciei, aici există spirit, există talent. Din romanul Recviem pentru Maria, de Vera Malev, scris în spiritul traditiilor literare, se simte chemarea eroinei puternice, dramatice, răscolitoare prin pasiunile pe care le trezeşte această meserie minunată, fluxul iubirii necondiţionate, al armoniei universului, trecând direct prin tine pentru a ajunge la cei din jur, care se împărtăşesc astfel, prin muzică, din hrana zeilor, desăvârşirea… Curios fapt aflăm, că interpreta a locuit un timp în hotelul Suisse (actual bloc al Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”). Interesante amănunte despre viaţa Mariei sunt descrise în monografie-album Maria Cebotari în amintiri, cronici şi imagini, recent apărută, autorul Aurelian Dănilă, preşedintele Uniunii Teatrale din Moldova: arhiva sa cuprinde majoritatea filmelor în care a apărut interpreta, inclusiv „Odesa în flăcări” (1942), considerată dispărută. Unica peliculă documentară despre viaţa şi activitatea Mariei Cebotari după scenariul lui Dumitru Olărescu, în regia lui Vlad Druc, numită Aria, un film de 82 minute, a fost prezentat într-un cerc restrâns la Chişinău şi este pus la dispoziţia celor interesati de viaţa interpretei. „N-am mai auzit o Salomeea cu o germană mai perfectă decât Maria Cebotari… maria aria Ea a fost unul din cei mai onoraţi artişti pe care l-a avut Viena… Una din cele mai importante personalităti artistice, de neuitat!” – mentiona dirijorul Operei din Viena, Ernest Marzendorfer. Un an mai târziu după moartea Mariei Cebotari, biograful ei Antonio Mingotti scria: „Vocea ei n-a fost nimic altceva decât tragismul existenţei acestei fiiinţe”. „Niciodată şi în nici o împrejurare nu mi-a trecut prin cap să spun altceva decât că sunt româncă din Basarabia sau, pur şi simplu, româncă”, – Maria Cebotari.

                Svetlana VIZITIU