Andrei Colţa, lector, videograf, martorul ultimului deceniu al epocii sovietice

La examenul de admitere comisia i-a poruncit… să latre ca un câine, şi-atunci a realizat că doreşte să facă altceva în viaţa lui… O personalitate dezvoltată multilateral cunoscând cap-coadă cu ce se mănâncă audiovizualul. Omul din umbra aparatului de filmat, cel care pune în evidenţă zeci de personalităţi în lumina reflectoarelor ajustate, cu certitudine, şi un personaj dezvoltat multimediatic, pentru care calitatea e cuvântul cheie în orice activitate, şi în munca pe care o realizează. O face cu dăruire de sine, foarte atent la cele mai mici detalii. Primul film a lui în calitate de cameraman, şi nu ca asistent, este celebra lucrare a maestrului Gheorghe Urschi: ”Fenta”: ”Cu domnul Urschi ne-am cunoscut la agenţia de publicitate şi el chiar a dorit să colaborăm, oferindu-mi o notă în plus de încredere”…

Este Аndrei Colța, de origine din fermecătorul sătuc Fîrlădeni, Hînceşti. Mai în glumă, mai în serios, recunoaşte că a reuşit să fie martorul ultimului deceniu al epocii sovietice şi că dacă ar fi să apară pe paginile wikipedia, ar spune despre sine cam aşa o biografie: ” Timp de 3 ani am crescut la ţară, apoi cu familia ne-am mutat la Chişinău. Tatăl meu Ştefan Colţa pot să spun cu mândrie că a aprovizionat o bună parte a locuitorilor din Moldova cu apă potabilă, fiind de meserie geodez implicat la săparea fântânilor arteziene. Despre tăticul meu ţin neapărat să menţionez că a avut o misiune de lucru la staţia nucleară Cernobîl, unde şi-a supus viaţa şi sănătatea pericolului. Mama mea Zinaida a lucrat la cel mai mare combinat de carne din ţară. Zece ani am fost cetăţean al URSM formându-mă ca octombrel şi pioner, dar nu am reuşit din păcate sau din fericire să ajung comsomolist.

Motto: ” Trăiește-ți viaţa ca şi cum fiecare faptă a ta ar deveni lege universală.” (Immanuel Kant)

”Încă de mic doream mult să devin micro-chirurg oftalmolog, – vine cu detalii Andrei Colța, –  fiindcă personal aveam probleme de sănătate cu ochii şi doream vindecându-mă pe mine să reuşesc să lecuiesc multă lume. În clasa a şasea m-am transferat la Şcoala de arte Valeriu Poleacov unde am studiat Actorie. Viaţa mea era legată de artă, am îndrăgit muzica. Învăţam să cânt la pian, acordeon şi chitară. Eram atras şi de educaţia tehnologică. Fiind un elev activ şi năzbâtios  pot să mă mândresc nu doar cu note de 10, dar şi… cu geamul spart la şcoala în urma unei lovituri a mingii de fotbal. Dorinţa de a ajunge un mare microchirurg m-a motivat să aleg profilul biologie-chimie, dar atracţia pentru tot ce este legat de artă care îmi era deja mai aproape de suflet mi-a schimbat cursul viselor. În anii de liceu îmi plăcea să fac poze şi să organizez spectacole. Ţin minte că profesoara de la Școala de Arte mi-a spus un lucru pe care nu îl voi uita niciodată: ”Ar fi bine să devii cameraman!”. La început nu am atras atenţie acestei expresii ce s-a dovedit a fi una profetizată . Pe-atunci când eram elev, părinţii mi-au procurat un aparat foto datorită căruia imortalizam cele mai importante evenimente din viaţa mea şi a persoanelor din preajmă.”

Astfel, a continuat studiile şi a început să câştige primii lui bani… După absolvirea liceului a avut şansa să înveţe meseria de păpuşar teatral, dar la examenul de admitere comisia i-a poruncit… să latre ca un câine, şi-atunci Аndrei Colța a realizat că doreşte să facă cu totul altceva în viaţa lui… A simţit-o. A refuzat medicina şi chiar actoria, ascultând de sfatul mentorului Pavel Cerbuşca.  Ajuns la USM, Facultatea de Filosofie și Psihologie care era una promiţătoare, a studiat pe-ndelete psihologia, filosofia, sociologia şi pedagogia. În anii de studenţie îşi dorea foarte mult un calculator, dar nu pentru jocuri video: ”La noi, în familie exista dificultatea de alegere în a procura un calculator sau automobil?! A învins calculatorul care şi-a răscumpărat investiţia ajutându-mă să câştig cinstit primii bani prin creare de grafică și dactilografierea textelor.”

Dupa absolvirea studiilor la facultate era problematic să găsești un loc stabil de muncă. La prima etapă, Andrei s-a angajat la o editură de cărţi, unde activa în calitate de designer. Reuşea cu machetarea cărților, partituri muzicale scrise de compozitori renumiți, le introducea în calculator, şi ulterior la tipografie. Se ocupa și de machetarea cărților pentru Direcția Cultură a Primăriei mun. Chișinău. Avea doar 22 de ani, şi pe lângă munca la editură, el filma la petreceri private (nunţi, zile de naştere şi cumetrii). Iniţial, nu cunoştea bine meseria de cameraman, dar pe parcurs, graţie faptului că adoră arta fotografică şi din experienţa prietenilor care demult se ocupau cu filmări, Andrei a însuşit repede această meserie prorocită cândva de o profesoară. Următorul lui job a fost ca ”asistent de cameraman” la agenţia de publicitate ”Compal”. Acolo a învăţat să filmeze şi să editeze imaginea mult mai aprofundat.

A înţeles că meseria de cameraman nu se învaţă, ci se fură: ”Meseria se ”fură”, dar  principiile de bază şi regulile de aur trebuie învăţate. O bună teorie te ajută să înțelegi de ce o aplici în practică. În timp scurt am reuşit sa iî fac pe studenţi să însuşească, şi ulterior, chiar aş fi mândru dacă îmi vor fi colegi pe platourile de filmare. Tot odată, mergem în teren unde toţi studenţii mei au posibilitatea să exerseze cu camera şi aparatul foto. E cu mult mai eficientă această abordare decât să faci la început multă teorie, pentru că tehnologiile informaţionale au evoluat considerabil, şi devin tot mai accesibile pentru viitorii operatori şi editori de imagine. Angajotorii de multe ori solicită materiale montate şi cei mai sârguincioși studenţi îşi pot realiza un portofoliu reuşit încă de pe băncile universitare”.

Cariera de cameraman TV a început-o la postul local de televiziune EUTV, unde foarte repede s-a integrat în procesul de muncă: ”Bazele de filmare mi le-am format la agenţia de publicitate. Încercam să fiu atent la detalii pe alocuri încercând să fiu cât mai perfecţionist. După EUTV am activat la DTV, apoi la Prime unde m-am implicat în emisiunile, pe care le urmăreau pe atunci toată ţara: ”Fabrica de staruri” şi ”Jdi menea”. Filmam chiar şi în teren pentru ştiri. Îmi amintesc de inundaţiile la Cotul Morii şi Nemţeni, unde am reuşit să cunosc diverse destine umane mai puţin fericite. Din cauza crizei economice şi politice, s-au anunţat reduceri de cadre la televiziune, iar eu am plecat de bunăvoie pentru a oferi posibilitatea tinerilor începători să muncească, fiindcă eu ştiam că o să îmi fie mult mai uşor să găsesc de lucru. Am fost invitat sa colaborez cu IREX deja în calitate de expert” producţie media şi director de imagine”. Primeam ştirile din varia regiuni şi le editam, le ajustam culorile, ulterior difuzate la postul televiziunilor locale ”AiciTV”. Am reuşit cu echipa mea de la zero, să punem pe picioare un studio TV. Paralel, făceam cursuri pentru cameramanii din alte regiuni, inclusiv la CIJ, le ofeream traininguri, care prevedeau o instruire teoretică şi practică”.

În anul 2015 la ULIM, graţie fondurilor  externe donate din Uniunea Europeană, ”catedra de jurnalism şi ştiinţele comunicării” a fost dotată cu echipament necesar pentru practica studenţilor. Iniţial, Andrei Colţa a fost invitat ca expert, pentru a amenaja studioul universităţii. În timp record, a reuşit să construiască un ”studio laborator de foto şi video” pentru studenţi, care zilnic îi solicitau echipamentul pentru a realiza în practică diverse reportaje mass-media. I s-a propus să predea studenţilor cursul ”Atelier de creaţie”: ”Consider că orice universitate ar trebui să aibă un astfel de modul. În Moldova nu sunt pregătiți specialişti în acest domeniu, facultăţile de jurnalism trebuie să ofere direct şi nemijlocit cunoştinţe practice”.

Cândva dorea să creeze o şcoală TV pentru viitorii cameramani: ”Nu poate fiecare să apară în faţa studentului sau a unui auditoriu şi să explice cu lux de amănunte despre această meserie şi chiar să insufle oamenilor dragostea pentru ea”. De multe ori se împărtășește cu experienţele acumulate, şi rămâne satisfăcut atunci când vede că cineva se realizează. Îi place să ajute, să îndrumeze mizând pe o critică constructivă. ”Des vin cu mesaje critice dar apreciez  când sunt criticat la justa valoare”. De obicei, nu stă fără să facă nimic, întotdeauna se documentează cu informaţii noi, pentru a le oferi tinerilor entuziaşti viziuni cât mai perfecţioniste.

”Nu poţi să te consideri profesionist în media necunoscând celelalte elemente aleatorii. Un specialist  trebuie sa cunoască de toate. Uneori, ai nevoie de o grafică sau titre specifice inclusiv redactarea audio. Să reuşeşti să fii chiar un designer. Nu poţi realiza un produs calitativ în timp restrâns şi vei fi nevoit să învestești financiar în serviciile specialiştilor, care pot să solicite nişte preţuri exagerate. Cert, că atunci când eşti pasionat de meserie uiţi de oboseală. Serveşti o cafea, ieşi la o mică plimbare la aer curat. Comunicarea cu fiinţele dragi iţi încarcă bateriile energetice”

A lansat proiectul ”AndyStudio”: ”Noi lucrăm pentru imagine. Imaginea lucrează pentru Tine.”  Are aşteptări colosale, şi depune zilnic mult efort şi suflet în acest proiect. Serviciile studioului se află abia la faza incipientă, dar dorinţa de a lansa acest studio profesionist îl macină demult: ”Scopul e unic, fiindcă se orientează pe doleanţele clienţilor noştri pentru care vom realiza spoturi sociale şi comerciale, videoclipuri, scurtmetraje de ficţiune, filme documentare, şedinţe foto şi multe surprize plăcute la preţuri accesibile”.

Hobby şi timpul liber. Ii place munca manuală în special să creeze mobilă. Începe cu designul, apoi merge la fabrică după  materie primă, şi ulterior chiar o asamblează. La moment, încearcă să înveţe a picta icoane. Când e cald afară merge des la bazin.

Obstacole în realizarea producţiilor video şi cum pot fi depăşite: ”Comanditarul lucrării trebuie să înţeleagă corect ce reprezintă un produs cu adevărat calitativ. Mai pe înţeles, – ”socoteala de acasă cu cea de la piaţă” nu coincide mereu. Oricum, eu rămân optimist şi sunt ferm convins că toate problemele cu timpul se rezolvă. Accentul special, eu îl acord pentru atractivitatea scenariului. Este dificil să aduni o echipă de profesionişti la noi, în ţară. Lumea profesionistă este deja implicată şi suprasolicitată. S-au strecurat mulţi amatori care pun accent pe cantitate, şi pentru a obţine cât mai uşor un profit. Afectaţi de criză, majoritatea oamenilor nu sunt pregătiţi să investească într-o lucrare serioasă cu diverse efecte speciale, care într-adevăr merită un buget adecvat.

Aici e mai trist. Ce îl motivează să rămână la baştină spre deosebire de mulţi colegi care au emigrat? – ”Familia mea, rudele de care nu vreau să mă despart şi de speranţa, de a genera lucruri bune la mine în ţară. Poate chiar să creez o industrie media”.

Post Scriptum: Nu a reuşit să vindece cu bisturiul ochii oamenilor, dar prin intermediul imaginilor creative ce le realizează şi prelucrează zilnic, face tot posibilul ca producţiile lui să ajungă nu doar la ochii privitorilor, ci şi să pătrundă în inimile acestora. E plăcut să comunici cu un profesionist care cu multă dăruire şi pasiune imortalizează amintiri şi de la care ai mereu ce învăţa.

 

(Interviu de Alex Statnîi, red. S. Vizitiu) ❤

Paulina Zavtoni:”Astăzi noi suntem temelia”

O doamnă frumoasă, sclipitoare, inteligentă. Şi, desigur, foarte talentată. Posedă un simţ deosebit al umorului, ştie să se descurce în orice situaţie complicată. Activează în teatru deja de 50 de ani! Artistă a Poporului, actriţa Paulina Zavtoni s-a dovedit a fi atât de simplă în conversaţie, dialogul fiind un adevărat moment de a afla lucruri inedite de suflet, de viaţă, de creaţie. Vine dintr-o familie modestă.

Îşi aminteşte cu tristeţe de anii din copilărie, când ţineau în şură un sac cu pesmeţi pentru zile negre. Mama ei, Ana Zavtoni, a rămas văduvă când era însărcinată cu Paulina. Tatăl a murit pe front. „Amintirile scumpe din copilărie sunt mereu cu mine”, zice ea cu nostalgie. Întotdeauna i-a mers la oameni buni, pentru care simte o atracţie intuitivă. Contactul viu cu oamenii, iată secretul ei. Era mică, dar avea sentimentul că acele momente, pe care le petrecea în scenă, erau cele mai fericite pentru ea. Şi-a creat, astfel, o dependenţă de teatru, de trăirile inedite, ceea ce a determinat-o să aleagă teatrul. Învăţătorii de la Şcoala nr. 1 (în prezent, Liceul „Gheorghe Asachi”), au fost primii ei susţinători. Profesoara de limbă rusă, Tatiana Cuzminicina, sub a cărei conducere Paulina a interpretat primele roluri din dramaturgia rusă, i-a cultivat dragostea faţă de teatru. Prin anii ’60 a depus actele la Conservatorul „Gavriil Musicescu”, la Catedra arta actoricească, cu specialitatea actor de teatru şi cinema. L-a avut conducător pe Arcadie Plăcintă, Artist al Poporului din RSSM, un om minunat şi cu har. Profesori i-au fost şi alţi Artişti ai Poporului: Eugeniu Platon, Valeriu Cupcea... Colegi i-au fost actorii care au creat file în istoria teatrului autohton: Spiru Haret, Victor Ciutac, Vitalie Rusu, Veniamin Apostol, Damian Dimitrov, Mihail Curagău, Viorica Chircă, Dina Cocea, Margareta Ureche etc. Inimile lor băteau la unison, erau darnici şi plini de speranţă… Paulina era studentă când a fost remarcată de Nadejda Aroneţcaia, care conducea studioul de pe lângă „Moldova-film”. Anume N. Aroneţcaia a sfătuit-o să meargă la actorie. Fiind regizoare la Teatrul „Luceafărul”, a inclus-o pe Paulina în trupa sa de actori. „Am avut noroc. Orice actriţă începătoare visează la un asemenea început de carieră scenică, cum a fost al meu, zice ea. Îndată mi s-au propus roluri în spectacole: Intrigă şi iubire, Costumul de nuntă şi Flori de câmp – spectacole pregătite la Moscova pe parcursul studiilor şi care au fost timp de mai mulţi ani cap de afiş al repertoriului trupei, bucurându-se de mare succes.” De asemenea, N. Aroneţcaia a montat şi „Copilul nimănui” după I. Şkvarkin, cu Paulina Zavtoni în rolul principal. Astfel, Paulina Zavtoni slujeşte scena Teatrului „Luceafărul” de 50 de ani, reprezentând prima generaţie a teatrului.

„Astăzi, noi suntem temelia”, glumeşte actriţa. Model i-au slujit: Domnica Darienco, Ecaterina Cazimirov; dintre actorii ruşi: Iulia Borisova, Vasile Lanovoi, Iuri Iakovlev şi alţii, cu care făceau schimb de experienţă în timpul deplasărilor la şcoala vahtangovistă. Spiru Haret… A fost oare vorba despre un destin prestabilit?! Când a văzut-o pe tânăra cu două cosiţe în curtea Conservatorului, Spiru a renunţat la visul său de a deveni agronom şi a urmat-o pe ea, Paulina. „Profesia e ca şi dragostea, se alege o singură dată în viaţă. Dacă nu te căsătoreşti cu persoana iubită vei fi nefericit”, spune actriţa. Au fost un cuplu armonios – atât familial, cât şi scenic. Au jucat împreună în Trei surori de A. Cehov, Pe-un picior de plai şi Ce frumoasă este viaţa de Ion Podoleanu. În piesa Chiriţa în provincie de Vasile Alecsandri au fost extraordinarii Luluţa şi Leonaş.  Despre cuplul Paulina Zavtoni – Spiru Haret, Alexandru Grecu, Maestru în Artă, a spus că „este una din legendele scenei basarabene. Am fost «furat» de jocul lor scenic, de personajele acestor actori inconfundabili încă din copilărie. Nu mi-a scăpat niciun spectacol în care să fi jucat aceşti valoroşi artişti. Acest cuplu a dat naştere unei veritabile dinastii artistice”.

Spiru Haret a fost o fiinţă caldă, cu suflet de copil, iar în scenă – un actor splendid. Casa lor era un laborator de creaţie, unde doar în orele de somn nu se vorbea despre teatru… „Eu am avut noroc, afirmă fiul Constantin. Părinţii mei sunt – doi Actori şi doi Părinţi – cu literă mare. Un cuplu tandru şi un ghem de iubire. Au fost toată viaţa împreună: acasă şi pe scena teatrului. Alături şi la bine şi la rău. Lecţiile de dragoste, de fidelitate ale părinţilor mei stau şi acum la baza vieţii mele.”
Cu părere de rău, în septembrie 1999, Spiru Haret a plecat… în ceruri, iar soţia sa iubită, Paulina, a fost cea care i-a ţinut de mână şi i-a citit Tatăl Nostru până la ultima lui suflare. A fost o despărţire grea, dar până şi în ultimele clipe ei au ştiut să fie alături „înlănţuiţi” de dragostea şi respectul ce-l aveau unul faţă de celălalt. „Suntem o casă de artişti… Feciorul Constantin Haret şi nora, Ala Tuz-Haret, sunt actori la Teatrul „A. Cehov”; fiica Lucia Galac, este profesoară la Academia de Arte; cuscrii, Ivan şi Svetlana Tuz, sunt actori şi ei, iar nepotul Anatol Galac studiază la Liceul de Arte… Probabil, destinul ne-a hărăzit, ca eu şi cu Spiru să stăm la temelia dinastiei noastre.” Sunt momente în viaţă, când simţi un gol imens… „E ceva firesc, mai cu seamă, în prezent. Nu te poţi aştepta doar la succes. Munca actorului înseamnă suflet. Te macină îndoielile: te acceptă regizorul, vei putea să interpretezi rolul, ai procedat corect, publicul te va înţelege, te va aproba?… Ca urmare, uneori, eşti indispusă. Totuşi, optimismul, dragostea pentru teatru, le tratează pe toate.” Actriţa se străduieşte să fie mereu în formă, să arate impecabil, să zâmbească.
Nu-i place, când cineva, fie dintre colegii săi, fie alţi oameni, se plâng de starea precară, consideră, că astfel omul transmite energia sa negativă celuilalt. La fel, nu apreciază când o actriţă la vârsta a treia o face pe „tinerica” şi invers. Realitatea fizică, vârsta actorului modifică radical lectura piesei. Spectacolul pune spectatorul pe gânduri, cum ar fi procedat el în astfel de situaţii… E ceea ce se cere de la Teatru! „Când joci un rol negativ, te gândeşti, de unde atâta răutate în acest om? Oare de la naştere e determinat să ajungă în «acea stare»? Interesant e că rolul negativ are mai multă priză la spectatori, îi dă actorului posibilitatea să se manifeste neaşteptat pentru public. Un actor trebuie să se evidenţieze în diferite ipostaze.” Actriţei Paulina Zavtoni i-au plăcut rolurile de caracter, cum ar fi, de exemplu, Fekla Ivanovna din Căsătoria..
. Nu acceptă teatrul ieftin. Recunoaşte că genul comediei este acela care aduce o sală plină de spectatori, deoarece e mai acceptabilă, mai înţeleasă. Totuşi, tragediile şi dramele sunt şi ele bine primite de spectatori, în special, cele jucate de actori buni. Despre corelaţia actor – regizor şi cum se face un spectacol reuşit actriţa consideră că rezultatele vor fi benefice dacă relaţiile dintre regizori şi actori sunt armonioase, calde. Un spectacol e muncă în echipă. Rar se întâmplă când dintr-un material slab iese un spectacol cu priză la public.

Valoarea unui spectacol depinde de piesă; determinată de un material bun, de regizorul talentat şi de trupa extraordinară de actori, care să lucreze zi şi noapte. Profesia nu întotdeauna asigură un trai bogat actorului. „Le spun şi copiilor mei, că actorii n-au fost, nu sunt şi nici nu vor fi bogaţi financiar. Ceea ce contează, e spiritul, bogăţia sufletească.” De fapt, în zilele noastre, pentru tineri, factorul financiar contează, doar că doamna Paulina se mulţumeşte cu ce are. Altfel, propune să fie reduse preţurile biletelor la teatru, pentru ca fiecare copil să aibă acces la spectacole. Teatrul trebuie să participe la educaţia copilului.

Oricum, şansele tinerilor actori de a se afirma profesional, şi anume, la Teatrul „Luceafărul”, sunt foarte mari. Aici activează mulţi absolvenţi ai Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Paulina Zavtoni încurajează tinerii. Cu ei actriţa vorbeşte de la egal la egal. E tânără sufleteşte! – o spun chiar studenţii. Este simbolul Tinereţii! „Nepoţii o numesc drăgăstos «Mica», ne relatează fiica actriţei, Lucia Galac, lector superior la Academia de Arte. Energia ei fulminantă nu se potriveşte cu imaginea unei bunicuţe obişnuite. «Mica» este consultantul principal în procesul de pregătire pentru manifestările artistice, la care i-au parte copiii. Mă bucur că este în continuare solicitată şi antrenată în multiple activităţi. Iar nepoţii, ca şi noi cu fratele cândva, îi duc dorul şi se bucură mult, când au norocul să le fie alături… Cu cât devin mai matură, tot mai mult o înţeleg pe mămica. La ea venim după un sfat, cu ea împărtăşim gândurile, bune şi triste.” Viaţa familiei este îndrumată subtil de Paulina Zavtoni, pilonul spiritual al casei. Ea îi adună la toate sărbătorile. Îi place să-şi vadă nepoţii împreună. „Îmi pare rău că trec anii şi eu îmbătrânesc. Trec anii, mă trec şi eu… Dar m-am conformat!” 

Spectatorii o iubesc, colegii se mândresc că o au alături! Cu siguranţă, actorii Teatrului „Luceafărul” au spectatorii lor, care îi iubesc. Artista Poporului Paulina Zavtoni îi are pe ai săi. Uneori spectatorii o întâlnesc pe străzile oraşului şi-i exprimă dragostea şi respectul. Îi recunosc şi vocea care sună la Radioul Naţional, cu care colaborează şi în prezent. „Unii spectatori îşi imaginează, că actorul este identic cu personajul din scenă. Teatrul e un miracol! Ei iubesc miracolele, la fel şi pe actori. Iar o părticică mică din dragostea lor, rămâne cu mine, cu modesta mea persoană!” E convinsă că experienţa e importantă pentru un actor, dar nu întotdeauna. Actorul n-are vârstă, el trebuie să uite că este Artist al Poporului, că a fost aplaudat, difuzat la radio şi TV etc. Actriţa se consideră fericită şi împlinită, deoarece Dumnezeu i-a dat sănătate şi inspiraţie. În teatru e respectată şi utilă. A lucrat cu foarte mulţi regizori şi a fost distribuită în roluri minunate. Le iubeşte pe toate şi susţine că nu s-ar fi lipsit nici de unul, precum nu te poţi lipsi nici de-un deget de la mână. Nu ştie cât va mai juca pe scenă, dar ar dori ca la clipa despărţirii să ajungă cât mai târziu… Iar spectatorii să vină la Teatrul „Luceafărul” continuu. Cărarea aceasta să nu se termine… „Am avut norocul să fiu partenera Paulinei în scenă, spune cu mândrie Artista Emerită, colega de scenă şi prietena Ninela Caranfil. Zic norocul, pentru că această actriţă este înzestrată de la Dumnezeu cu mult har, trăieşte în scenă incandescent, până la lacrimi, astfel, impunând spectatorii să simtă şi să trăiască la fel ca personajul jucat de ea…”

P.S. În 2006 am scris cartea despre Paulina Zavtoni şi Spiru Haret, ”Disc teatral în universul Haret-Zavtoni, ulterior schimbând titlul în ”Rapsodie teatrală…” – o biobibliografie inedită pentru care am muncit scurt timp, dar intensiv şi cu dăruire, – un semn de respect şi un cadou în ajunul celor 65 de ani a Doamnei Paulina Zavtoni. A fost o idee spontană, neplănuită, neprogramată, doar iniţiativa mea. Am scris cartea într-un duh, cu călătorii la Tele-Radio Moldova, la prietenii şi colegii familiei Haret-Zavtoni cu interviuri de la Gherorghe Urschi, Alexandru Grecu, Ninela Caranfil, Vorica Nagacevschi, copiii Constantin şi Ala Haret etc. Semnez, că am lucrat asupra cărţii la domiciliu, deoarece la Biblioteca de Arte unde activam, calculatorul nu era disponibil. Dar cel mai important, este ca această lucrare mi-a fost ”preluată” fără ştirea mea de alţi ”autori” în 2011, care in 2012 în persoana Aliona Vârlan-Vântu a primit şi Premiul Ministerului Culturii plus titlul Bibliotecara anului pentru această lucrare a subsemnatei. Dreptate nu există în Republica Moldova, nu face să te lupţi pentru drepturi de autori, nu se face… Dar doresc să fiţi la curent de acest lucru. Cu siguranţă, am toate dovezile. Scuzaţi-mă pentru acest adevăr…

 Svetlana VIZITIU

MIHAI DOLGAN: „Ce-a fost nu s-a pierdut!”

                  Devine şi mai trist, precum a fost la vestea trecerii la cele veșnice a artistului Mihai Dolgan: simţim profund lipsa lui. Va fi fiind muzică şi cântec pe lumea cealaltă? Cine poate şti, devreme ce nimeni nu s-a mai întors să ne spună cum e? Totuşi, ar trebui să fie ceva şi acolo: prea mulţi poeţi, muzicieni, compozitori şi artişti de tot felul s-au grăbit să ajungă pe acel tărâm… Oricum, aici, chiar şi după dispariţia omului, a rămas o lume de cântec numită Mihai Dolgan… cu „Norocul” lui! Se spune că misterul tinereţii eterne li se dezvăluie doar celor aleşi. Judecând după forţa de care a dat dovadă, dar mai ales timbrul muzicii sale, Mihai Dolgan se numără printre aceştia…

A fost omul, care a pus muzica mai presus de orice. Performanţă. Studiu. Perfecţiune. ”Mi-am dorit să creez o formaţie care să fie exemplu, o formaţie, care să aibă stil naţional. Mi-a reuşit aceasta, deoarece toţi au remarcat, chiar şi în străinătate, că muzica interpretată de băieţii noştri are aromă de frunză verde, de baştină.”

Când apărea pe scenă, împreună cu formaţia „Noroc”, atât de mult era iubit de oameni că nu mai era lăsat să plece. A plecat… fără voie. A fost un vis, pe care-l mai trăieşti şi în prezent; un vis, din care nu te mai trezeşti, nici în viitor. Chitarele nu mor! Ce-a fost nu se mai pierde… Nu cred că există cineva care să nu fi ascultat şi dansat pe celebrele hituri De ce plâng chitarele, Cântă un artist, Primăvara… Le-a cântat toată lumea! Se pare, că rari au fost cei, care au gustat din dulcele succesului la fel ca el şi colegii săi de trupă. A fost atât de răsunător, ca un noroc, pe care ni l-ar împărtăşi, ca unor novici…

Câteva schimburi de priviri asupra vieţii lui Dolgan, autorul celor mai iubite piese, n-ar deranja: s-ar părea, că a fost presărată doar cu trandafiri. S-a născut la 14 martie 1942 în satul Vladimireşti, Sângerei (jud. Bălţi). A cunoscut deportările: întreaga sa familie a fost exilată în Siberia – pentru crima că a posedat o bucată de pământ şi vite necesare pentru a-l lucra. În 1957 a avut posibilitatea reîntoarcerii în Moldova, însă lipsa resurselor financiare l-a impus voluntar unui nou exil în Kazahstan. Mic fiind, a studiat muzica la Chişinău, datorită surorii sale Eugenia, care reuşise să se salveze de urgia pribegiei, căsătorindu-se.
A debutat ca instrumentist la Casa de Cultură din Sângerei. Apoi, a creat o trupă de jazz, în 1967: a fost visul lui nemărginit! Mânia sorţii: cei cinci tineri talentaţi şi ambiţioşi din trupă, au ales numele formaţiei – „Noroc”. Dar era nevoie de aprobarea concertelor, astfel erau timpurile. La o şedinţă a forurilor culturale, pentru investigarea valorii muzicale, dar şi a orientării politice a formaţiei, consiliul s-a opus adoptării programului de concert, considerând că muzica lor este de orientare prooccidentală. În plus, se lua în consideraţie lipsa cântecelor patriotice. Până la urmă, le-a fost oferită şansa de a reface programul. Şi pentru că nu muzica era ceea ce le lipsea, ulterior, a fost acceptat primul program. Urmează triumful „Norocului” pe scenă, piesele lor De ce plâng chitarele, Cântă un artist, Primăvara, Dor, dorule etc. devin şlagăre. În 1970 grupul „Noroc” obţinea laurii Festivalului Internaţional „Lira Bratislavei”, ca reprezentant al Casei de Discuri „Melodia” din Moscova, iar piesa Cântă un artist a întrat în Top 10 britanic! Urmează turneele prin republicile Uniunii Sovietice, însă la 18 august 1970 ziarul Adevărul Vinniţei publicase un articol de o virulenţă extremă împotriva muzicii decadente, care îi supărase pe mulţi. Responsabilii campaniei de desfiinţare a trupei „Noroc”, tinere de doar patru ani, au luat decizia ca trupa să nu mai aibă dreptul de a activa în Moldova. Motivele ar fi fost, printre altele, lipsa disciplinei şi a ţinutei scenice, promovarea unor valori artistice de proastă calitate! A fost o grea lovitură, ce a dus la risipirea membrilor trupei în cele patru direcţii: au fost împrăştiaţi toţi membrii trupei, doar Mihai Dolgan şi Lidia Botezatu au rămas împreună, erau deja căsătoriţi; cuplul fiind nevoit să se despartă şi de copilul lor, Radu, lăsându-l în grija buneilor din partea mamei. La Tambov, în Rusia, grupul „Noroc” a devenit nu pentru mult timp „De ce plâng chitarele”. Concertele lor se bucurau de un mare succes: erau cap de afiş, însă apare un nou ordin de interdicţie. Nu tot ce era rău în Rusia, va dăuna şi în Ucraina: unde, băieţii formaţiei, avuseseră deja succes, iar Filarmonica din Cerkassî i-a angajat ca solişti. Aici, au avut parte de atitudine umană şi de susţinere caldă din partea autorităţilor care le ofereau şi spaţiu locativ, doar să activeze în acel oraş. Apar noi membri în formaţie: soţii Presneakov din Sverdlovsk, revine Ştefan Petrache, se alătură fratele lui Alexandru Cazacu, Anatol. Au cântat doi ani, traducând piesele în ucraineană, aplaudaţi fiind la fel de mult.
Viaţa muzicală progresa rapid în spaţiul sovietic, doar Chişinăul dormita la acest capitol. La sfatul lui Petru Lucinschi, căruia i s-au adresat după ajutor, soţii Dolgan au introdus în repertoriul lor câteva piese… patriotice, fiind nevoiţi, pentru a fi reabilitaţi, să cânte în formaţia „Zâmbet”, condusă de Efim Bălţanu. Astfel, sperau să reînvie proiectul cu „Noroc”. Lucrurile, pare că s-ar fi îmbunătăţit, fiind posibilă chiar reîntoarcerea la Chişinău, unde au apărut sub un alt nume: „Contemporanul”, din componenţa căruia fac parte Mihai Dolgan, fraţii Cazacu, Valentin Goga, soţii Glec, Lidia Botezatu şiIon Suruceanu. După concerte de succes în Chişinău şi aprobarea de către instanţe, încep turneele în Rusia. Iar în 1988 grupul revenea la vechiul nume – „Noroc”!…
Despre trupa „Noroc” Dumitru Matcovschi scria „că este primul şi singurul ansamblu care ne face onoare până azi…” „Generaţia noastră, a anilor ’60, nu recunoştea altă formaţie decât „Noroc”. Artiştii de mai târziu au venit pe drumul deschis de Mihai Dolgan”, a spus scriitorul Ion Hadârcă. „Creatorul „Noroc”-ului este un mare om de cultură, un muzician şi un compozitor pe cât de talentat, pe atât de simplu. E un om modest prin măreţia sa şi măreţ prin modestia sa”– sunt cuvinte spuse despre regretatul Mihai Dolgan de către Grigore Eremei. „Am crescut cu repertoriul formaţiei „Noroc” şi tot cu piesele lor mergem acolo unde vom încheia socotelile lumeşti”, consideră Gheorghe Urschi. Lidia Botezatu, soţia: „Întorcându-mi privirile îndărăt peste ani şi întâmplări, azi am înţeles bine acest lucru: am acceptat acest mod de viaţă pentru că odată, hăt-demult, m-am îndrăgostit de un om fără pereche. Era Mihai Dolgan…” Iar Radu Dolgan: „…Trebuie să-i mulţumesc Lui Dumnezeu că mi-a dat această soartă, că sunt fiul lui Mihai Dolgan.”
În 2007 a ieşit de sub tipar volumul care relevă viaţa şi activitatea muzicianului: Mihai Dolgan: Taina vieţii mele; aportul lui în cultura muzicală din Basarabia a fost fenomenală! Precum „The Beatles” a revoluţionat muzica uşoară de pe glob, Mihai Dolgan, a făcut acelaşi lucru în spaţiul euro-asiatic, supravegheat de fosta URSS. A fost o garanţie a calităţii unui spectacol şi a succesului la public. Nu doar prin talentul său prodigios, ci şi prin calităţile umane: bunătatea şi amabilitatea, căldura sufletească… Iubitor de ironie, de discreţie şi de profunzime. Artist al Poporului. Marele Maestru al melodiilor de neuitat… Revenind la formaţia „Noroc”, au fost împreună 40 de ani, practic în aceeaşi formulă, căci pe toţi i-a legat aceeaşi pasiune – muzica. Mihai Dolgan a fost pentru ei un fel de leagăn, lângă care s-au strâns şi au activat perfect. Un lucru pentru ieri, azi şi mâine, un vis pe care ar vrea să-l trăiască oricare din noi. Visul de a ajunge cel mai bun dintre cei mai buni! Versurile cântate de el rămân un regret şoptit…

Pe 16 martie 2008, Mihai Dolgan a trecut la Domnul…

                                                                 Svetlana VIZITIU

                            ”Cântecul, dacă-i cântec, nu poate fi tăcut. Ca şi poezia.

                                                                              Cu Dor-dorule a şi început ansamblul Noroc.

Ei au cântat pentru noi, oamenii pământului, ei au plâns cu noi, ei şi astăzi plâng, ei ne-au iubit şi ne mai iubesc, ei au fost şi au rămas profesionişti. Cântecul lor are şi fior, dar şi gând, şi gând, şi gând, ei nu vântură pe vânt cuvintele, copii ai dorului au fost şi au rămas. Copii ai dorului, să nu uităm, toţi basarabenii sunt. Sunt. Sunt. Încă mai sunt! Copii ai dorului.”/Dumitru Matcovschi/

       ”Noroc-ul a avut norocul de a supravieţui doar graţie artistului Mihai Dolgan. Fidel sieşi şi vocaţiei sale de-o viaţă Mihai Dolgan a reuşit nu doar să păstreze o formaţie, o faimă, o ţinută. La şcoala Noroc-ului său au studiat, practic, toţi cei ce au animat sau animă spaţiul muzicii uşoare de la noi.”/Rodica Iuncu/ 

                                     Date biografice:

14 martie 1942, Vladimireşti, Sângerei – 16 martie 2008, Cişinău

Înmormântat la Cimitirul Central din Chişinău

Compozitor, instrumentist. Studii: Şcoala de muzică Ştefan Neaga din Chişinău (contrabas). A activat ca acordeonist la Casa de cultură din Sângerei, în diferite formaţii ale Filarmonicii din Chişinău, solist instrumentist la Filarmonicile din Tambov (Rusia), Cerkasî (Ucraina). Fondator şi director artistic al ansamblului vocal-instrumental Noroc al Filarmonicii din Chişinău (1967-1970), prima formaţie care s-a bucurat în fosta URSS de faima lui The Beatles şi care a renăscut în 1974 cu numele de Contemporanul, revenind în 1988 la denumirea iniţială – Noroc, reformată în 1992 în Orchestra Naţională de muzică de jazz şi muzică uşoară Noroc. Autor al creaţiilor De ce plâng chitarele?, Cântă un artist, Primăvară, devenite creaţii clasice ale muzicii uşoare de la noi. Participă la festivaluri şi concursuri internaţionale, obţinând diverse premii şi menţiuni. Distincţii: Artist emerit din RM, Artist al poporului din RM, Ordinul Republicii.  

https://www.youtube.com/watch?v=vXBgCR1qhvU

Nicolae Sulac: O paradigmă a etnosului moldovenesc

         ”…Mai era tot pe la noi un împarat, îi zicea Sulac, mi-i dor, mi-i dor de el…” (Grigore Vieru)

Dacă e să reflectăm referitor la sensul vieţii, există sensuri înalte ale vieţii şi sensuri comune; unul cântă, altul îsi face datoria… Destinul nu este orb, ci dirijat de om: când sufletul îi dictează calea, pe care urmează să o apuce, şi care, devine sensul întregii sale vieţi. Privim cu admiraţie timpurile, care ni se par îndepartate. Dacă e să ne ascultăm bunicii, aflăm că între lumea de acum 50-60 de ani şi cea de astăzi există multe diferenţe. Diferenţele între generaţii au existat şi vor exista mereu. Nu se schimbă chiar atât de mult oamenii, dar o societate progresează continuu mulţumită tradiţiilor moştenite şi transmise din generaţie în generaţie. La originea tradiţiilor folclorice stau trăirea şi retrăirea sacrală a momentelor din viaţa omului; momente legate de naştere, de nuntă, de luptă socială. Utilitatea lor constă în oferirea unor soluţii şi modele ideale, iar în cazul nostru, e vorba de spiritul neordinar al lui Nicolae Sulac, o legendă a folclorului moldovenesc, evocat cu dragoste şi respect de către mai multe personalităţi cunoscute, într-o carte-album „Nicolae Sulac. In amintiri, cronici şi imagini”, editată în 2007, de soţii Alexandrina şi Alexandru Rusu. „Nu ştia nimeni cine este Nicolae Sulac, el aparţinea unui timp, unei epoci, unui popor…” (Emil Loteanu). „A fost înzestrat cu har dumnezeesc pentru a bucura sufletele noastre” – cu recunoştinţă, îsi amintesc oamenii, care l-au cunoscut. Rapsodul cântecului popular, Nicolae Sulac s-a născut la 9 septembrie, 1936, în satul Sadâc, raionul Cahul. După moartea mamei sale, rămâne orfan împreuna cu cei patru fraţi ai săi şi creşte la o casă de copii. De la 18 ani Nicolae Sulac munceşte ca tăietor de pădure la Vologda (Rusia), ulterior, miner la Donbas (Ukraina). În1957, este înrolat în armată într-o unitate de tanchişti din oraşul Kirovograd, Azerbaidjan. În 1959, susţine probele de concurs în Capela corală „Doina” şi începe carieramuzicală: „A deprins cântecul de la talanca mioriţelor şi murmurul izvoarelor din văi, de la şoaptele frunzelor şi cântecul păsărilor din pădurea Sadâcului” – scrie compozitorul Constantin Rusnac. Din anul 1960, Nicolae Sulac cântă în tăraful lui Iosif Burdin, care peste un an a fost transformat într-un ansamblu pentru tineret, cu care concertau în toată republica. În 1963, este eliberat din serviciu de către directorul Filarmonicii pe motiv că lipsise la un concert. Avuse probleme, dar l-a salvat Andrei Strâmbeanu, ziaristul, care publicase în ziarul „Tinerimea Moldovei” un articol întitulat „De ce nu mai cântă Nicolae Sulac?”. În orchestra de muzică populară „Fluieraş” vine în anul 1965, iar în 1969, împreuna cu compozitorul Mircea Oţel, formează orchestra de muzică populară „Lăutarii”, ulterior, preluată de Nicolae Botgros. A avut multe turnee prin satele şi oraşele Moldovei, de unde culegea cântece pentru repertoriul său. A cântat dorul şi jalea, bucuriile şi tristeţile poporului (Dor de mamă, Sadâcule, Plec mândruţo la armată, Bateluna, Tinereţe, Ce frumos cântă cucul, Când tata va veni, Floarea lui Sulac, etc). Doina „Mioriţa” a rămas ca o perlă a repertoriului său… „Vă destăinui un mic secret, – semnează maestrul Mihai Dolgan (formaţia „Noroc”), – Nicolae Sulac era atras de muzică uşoară de sorginte… folclorică. Cazul lui era ieşit din comun: în cadrul aceluiaşi spectacol el cânta şi muzică de estradă şi muzică populară”. Nicolae Sulac s-a manifestat şi ca un neîntrecut narator, a scris istorioare şi snoave: „Vorba lungă, bogăţia omului” (1997), este şi protagonistul unor pelicule documentare consacrate creaţiei sale interpretative: „Cântecele mele sunt sus la stele” (1992, regia Valeriu Gagiu), „Izvorul şi cântecul” (1976). Cunoscutul regizor Valeriu Jereghi deţine manuscrise originale despre viaţa şi activitatea lui Nicolae Sulac; respectiv, pregăteşte pentru realizare un film despre prietenul lui apropiat şi pe care, în trecut, l-a ajutat cu un tratament chirurgical.  Nicolae Sulac a fost distins cu titluri onorifice: Artist emerit din RSSM (1964), Artist al Poporului din RSSM (1967), Laureat al Premului de Stat al Republicii (1982). A fost primul cavaler al Ordinul Republicii în domeniul artelor din Republica Moldova (1992).  Azi, Palatul Naţional poartă numele Legendar: Nicolae Sulac… ”Când o fi-n pământ să zac, Nu vreau monument bogat, Doar un fir de liliac, Să mi-l răsădiţi la cap…”. S-a stins la 8 aprilie, 2003. O moarte stupidă şi neasteptată… „Nicolae Sulac şi-a pus întreagă viaţă pe altarul cântecului popular. El a fost cel, care a trezit conştiinţa naţională a basarabenilor şi a menţinut mereu aprinsă flacăra dragostei pentru cele sfinte, a alinat durerile, fiind şi un bun coleg şi un profesor de excepţie pentru tinerii interpreţi de muzică populară”. – îsi aminteşte Maria Sarabaş, interpretă de muzică populară. Nicolae Sulac a avut trei copii: Alexei, fiul cel mai mare, stabilit în Ukraina; Ioana, în Germania, şi doar Doina, mezina, a rămas în Moldova. Cu Ludmila Diacenco-Sulac, fosta sotie, au rămas prieteni până la sfârşitul vieţii, şi au avut  împreuna o fiică Ioana, care a mers şi ea pe calea muzicii, devenind compozitoare. Îsi aminteşte cu drag de viaţa alături de Sulac. „Timpul nu are nevoie de numărătoare, – zice ea, – fie vorba de 5 sau 25 de ani. Nimic nu se uită, nici binele, nici răul. Cred că, nu e corect să-ţi vorbeşti de rău trecutul, în cele din urmă, nu-mi permit să am amintiri negative atunci când dragostea poporului pentru idolul său, e atât de măreaţă! Sunt fericită, că 10 ani din viaţa mea (1968-1978) am fost alături de acest om genial. Am fost martoră la naşterea pieselor, versurilor, melodiilor sale: cât valorează doar doina Mioriţa! Zi de zi, ne vizitau cunoscuţi, fie, şi-acei, necunoscuţi: şi fiecare, avea ce împartasi cu Nicolai: despre viaţă, politică… Mai criticau puterea, mai glumeau prin bancuri la adresa lui Brejnev, Utesov etc. Noi eram satisfăcuti de traiul nostru modest în garsoniera noastră de pe bulevardul Negruzzi, mobilată simplu, specific acelor timpuri (ca la toată lumea): o măsuţă, un divan, un dulap plin cu discuri şi cărţi, un aparat de radio, un ţol confecţionat în stil naţional. Eram tineri, plini de energie şi ne făceam mari speranţe pentru viitor. Se spune, că dacă omul pe perioada vieţii sale a construit o casă, a sădit un copac şi a crescut un fiu, atunci, el n-a trăit în zadar. Nicolae Sulac a reuşit să le facă pe toate, chiar şi mai mult: a rămas în memoria şi inimile oamenilor ca un cântăreţ preferat şi iubit, suflet din sufletul poporului său.

”Cu tristeţe, îsi aminteşte de ultimele clipe ale tatălui şi Ioana Sulac, compozitoare, fiica mai mare a lui Sulac: „A fost înainte de a pleca eu în Spania (martie, 2003); în acea vizită, tatăl meu era trist şi tăcut, îl chinuiau gânduri grele, de parcă presimţea ceva… Avea el o alinare în pisica lui adorată, pe care, în ultima vreme, se temea s-o piardă. Dacă pisica se rătăcea, tata ridica mare zarvă, şi, în momentul, când aceea apărea ca printr-o minune, era fericit ca un copil, mângâindu-şi pufoasa cea albă, asemeni unui îngeras… Vestea îngrozitoare, m-a ajuns, după câteva zile de plecare din Moldova; în Spania: unde urma să-mi realizez visul de a călători şi, în continuare, să-mi formez o viaţă personală, inclusiv, profesională… A fost, ca şi cum s-ar fi prăbuşit un zid peste mine. Bilete la avion nu mai erau, bani nu-mi ajungeau. Unii mă sfătuiau să nu plec, să-mi caut de viaţa mea. Am ales, să-mi fac datoria de fiică: şi am reuşit, cu mare greu să revin în Moldova, să fiu lângă sicriul tatălui meu. M-a durut mult şi faptul, ca familia s-a destrămat, neînţelegerile, de-atunci, cu sora mea vitregă Doiniţa, am dorit să fiu cât mai departe de bârfe, zvonuri… M-am conformat, iar, în present, sunt fericită şi împlinita, în Germania, împreuna cu soţul şi fiul nostru, precum şi nepotul lui Nicolae Sulac, Maximilian. Regret foarte mult că tăticul nu mai este alături”.

“Să fii fiica lui Nicolae Sulac este o onoare, dar şi o mare responsabilitate“, – consideră Doina, fiica mai mică a lui Sulac, cea, care a urmat calea lui, interpretând cântecele moştenite de la tatăl ei. A avut norocul să-i moştenească talentul, iar în present, se bucură şi de sprijinul oamenilor, care au ţinut la el.

Cu plăcere, îsi aduce aminte de unele momente din viaţa lui: „Tatăl meu a fost şi va rămâne pentru noi toţi o mare valoare a Basarabiei, manifestându-şi talentul său prin acea calitate, care contează mult pentru caracterul omului, şi pe care, el a avut-o… Îmi amintesc, cu mare drag, de poveţele lui, pe care mi le-a dat, şi pe care le voi păstra mereu, cu sfinţenie. El a fost o personalitate cu un EU, la propriu-zis: acest lucru l-a făcut pe Nicolae Sulac să se evidenţieze printre oamenii de-alături. Mi-a spus, că nu e nevoie să plagiez pe cineva înainte de a păsi pe scena mare: în primul rând, e să te descoperi pe sine însuti. Zicea, de unii artisti, că sunt amatori, că ceea ce cântă nu le reprezintă firea. Aprecia mult talentele adevarate. L-a descoperit şi l-a ajutat pe maestrul Nicolae Botgros, cu care a lucrat de-a lungul anilor în orchestra „Lăutarii”, pe care tatăl meu a fondat-o şi la care a ţinut mult. A fost un om şi cu un har deosebit al umorului: făcea o glumă din orice.

Îmi amintesc, cu zâmbet, de faza lui cu umoristul Gheorghe Urschi, atunci când maică-mea era însarcinata cu mine şi mai avea câteva luni până la naştere. Tatăl meu s-a întâlnit cu Urschi, întâmplator, şi acesta l-a întrebat: „Măi, Nicolae, tu chiar crezi, că copilul ce va veni pe lume, e al tău? -diferenţa de vârsta dintre tine şi soţia ta e cam… maricică!” La care tata, foarte calm, îi răspunse: „Măi, Gheorghe, eu o să aştept să se nască copilul ăsta, şi o să mă uit lung la el, şi, dacă va cânta, înseamnă, că e al meu! Iar dacă va mânca aşa urât din gură ca tine, înseamnă, că e al tău!”  Şi,… am apărut eu pe lume, cântăreaţă. M-a iubit tata, foarte mult, punându-şi toate sperantele în Doiniţa lui.”

 

Ion Druţă: „Sulac cunoaşte verbul matern pe dinafară, ştie a lipi cuvântul la locul lui, aşa cum un om din popor şi care reprezintă poporul în toată plinătatea lui spiritual o poate face”.

Andrei Srâmbeanu: „Sulac e un scriitor cu o oralitate de excepţie, un autor de literatură naivă foarte gustată de publicul cititor.”

Tot ce povestea Nicolae Sulac, era aşternut pe hârtie de către prietenul lui publicistul Vlad Olărescu, şi alţi scriitori, dar Sulac se plângea că ei strică totul ce le povesteşte el. Şi iată că în câteva nuvele publicate din cartea „Vorbă lungă – bogăția omului” s-a reuşit să se păstreze limbajul, modul de exprimare şi de gândire a lui Sulac…

Tudor Colac: „ Să scrii despre legenda muzicii populare nu e uşor, pentru că a fost un om-spectacol, ca un cireş care şi-a înfipt rădăcinile în plaiurile noastre”

Nicolae Sulac a fost distins cu multe titluri onorifice: Artist emerit din RSSM (1964), Artist al Poporului din RSSM (1967), Laureat al Premiului de Stat (1982), Ordinul Republicii în 1992. Astăzi, Palatul Naţional din Chișinău poartă numele Nicolae Sulac.

S-a stins din viaţă la 8 aprilie 2003. 

„A cântat cu tot sufletul, dorul şi jalea, romanţe melancolice şi doine tânguitoare, cu care „îmblânzea şi fiarele“, iar KGB-ştii îşi ştergeau lacrimile “cu pistolete”: astfel, au remarcat, în glumă, colegii lui. Nicolae Sulac a fost unul şi acelaşi, în toate situaţiile complicate ale vieţii, pe care le-a străbătut. Cu aptitudini atât de înalte, a absorbit în sine toate aspiraţiile generale ale acestui mediu, devenind şi un reprezentant ingenios al lui. A cântat să satisfacă toate nevoile evoluţiei unui neam: iar numele lui înseamnă, în present, o lungă şi bogată epocă din istoria folclorului moldovenesc!

 

       Svetlana VIZITIU

 

             Surse utile despre viața și activitatea lui Nicolae Sulac: 

 

1. Olărescu, Vlad. Înfierea din Urmă/ Vlad Olărescu; prez. graf.: Oleg Cojocaru; aut. fot. color de pe cop..: Mihai Potârniche. – Ch.: Î.E.P. Ştiinţa, 1997. – 167 p.

2. Proca, Ion. Mai aproape de departe…: pătrunde vocea lui Nicolae Sulac./Ion Proca. –  Ch. : Notograf Prim, SRL, 2011.- 264 p.

3. Nicolae Sulac în amintiri, cronici, imagini. – Chişinău: Baştina-RADOG, 2006. – 192 p.

4. Blajinu, Dumitru. Colac, Tudor. Nicolae Sulac: Rapsod al neamului moldav/ Dumitru Blajinu, Tudor Colac. – Chişinău: Grafema Libris, 2015. -260 p.

5. Curbet, Vladimir. Nicolae Sulac : [filă biografică] // La gura unei peşteri de comori:  valori basarabene / Vladimir Curbet. – Ch., 1994. – P. 227-228.

 

Cărți despre Sulac și recenzii:

 

– #Canta_Nicolae_Sulac – contine piesele / textele din repertoriul interpretului

– #Olărescu_Vlad. #Înfierea_din_Urmă, 1997. – Un volum despre viața și activitatea lui Nicolae Sulac, celor ce-l admirau, si îl urmăreau. O operă artistică în care autorul ne conduce pe drumul vieţii al îndrăgitului interpret, şi cele cinci înfieri, şi înfierea din urmă despre care aflam citind cartea. O salbă de omagii, fragmente din scrisorile admiratorilor, interviuri şi în loc de postfaţă Adevărul lui Nicolae Sulac de #Nicolae_Dabija.

– #Proca_Ion. Mai aproape de departe…: pătrunde vocea lui Nicolae Sulac. O biografie romanţată, cu amintiri despre interpret, cu interviuri și fotografii inedite. Autorul Ion Proca s-a gândit să scrie această carte în momentul în care l-a cunoscut pe N. Sulac, cu 40 ani în urmă, însă în 2011 a aparut acest volum dedicat predestinatului care cântă, N. Sulac. – Dedicată neîntrecutului rapsod al plaiului – Nicolae Sulac şi începe cu un text introductiv al dirijorului Gheorghe Mustea, Artist al Poporului, cartea cuprinde date biografice, amintirile sătenilor despre Nicolae Sulac. În capitolul 2 – despre Femeile din viaţa interpretului, impresiile şi amintirile soţiilor, dar şi mai multe interviuri oferite de persoane care l-au cunoscut – Anatol Latâşev, Zinaida Julea, Mihai Ciobanu, amintirile lui Emil Loteanu, Nicolae Dabija, Grigore Vieru. Anectode vesele şi triste despre Nicolae Sulac şi cele povestite de el. ”Ce a cântat Sulac (o încercare de a reconstitui repertoriu) de Tudor Colac. Ion Proca: ”Să scrii despre legenda muzicii populare nu e uşor, pentru că a fost un om -spectacol, ca un cireş care şi-a înfipt rădăcinile în plaiurile noastre” Un mesaj – să nu uităm această generaţie de mari artişti care ne-au proslăvit ţara şi să mai trecem pe la biblioteci fiindcă cărţile care nu se văd se uită.

– Nicolae Sulac #în_amintiri_cronici_imagini. – Volumul a apărut în urma unui apel lansat pe paginile săptămânalului Literatura şi Arta de către un grup de entuziaşti care au îndemnat toţi oamenii de bună credinţă să susţină proiectul editorial în amintirea regretatului Nicolae Sulac. Echipa redacţională a decis că toţi care au venit cu amintiri, scrisori, cronici, recenzii, fotografii şi alte materiale merită să-şi găsească spaţiu în acest album omagial. Astfel, în sumarul albumului regăsim cele mai notorii personalităţi ai neamului – Gr. Vieru, D.Matcovschi, M.Bieşu, G.Sainciuc, M.Munteanu, I.Loghin, S.Vicoveanca, scriitori, istorici, ziarişti, amintirile fiicelor, articole din presa naţională, ş.a. Tot aici se regăsesc dedicaţiile poetice de la Grigore Vieru, Ion Hadârcă, Dumitru Matcovschi, Victor Plugaru, ş.a. În filele albumului vom întâmpina Glume cu şi despre Nicolae Sulac prezentate de prietenii lui Gheorghe Urschi, Aurel Scobioală, Constantin Rusnac, Victor Pavliuc, Dinu Mihail. Albumul reprezintă un interes deosebit din punct de vedere a interpretării artistice, fiind înzestrat cu fotografii unicale, picture şi măşti de ale lui Glebus Sainciuc. O elaborare din îndemnul fondatorilor ei Alexandru şi Alexandrina Rusu.

– #Blajinu_Dumitru. #Colac_Tudor. Nicolae Sulac: #Rapsod_al_neamului_moldav. – Autorii au identificat din arhivele Radioteleviziunii înregistrările cu vocea cântăreţului. O parte din lucrări au fost transcrise din memoria unor contemporani ai interpretului. Au fost alese şi transpuse din arhive note, care erau mai representative, mai credibile din punct de vedere a provinienţei. Cartea este construită în ordinea următoare: Hronic de familie, Cariera profesională, Turnee artistice internaţionale, Distincţii, menţiuni, Repere onomastice (Tudor Colac, Maria Cosniceanu), #Folclorul, Nicolae Sulac şi Dumitru Blajinu. Un articol foarte amplu cu denumirea: La originea cântecului este semnat de Tudor Colac. În compartimentul Expresie a unităţii de neam, grai şi cântec românesc s-au prezentat Andrei Strâmbeanu, Ion Ungureanu, Ion Ciocanu, Ion Dolăneascu, Irina Loghin, Sofia Vicoveanca, Vasile Goia, Mihai Dolgann, etc, etc… Un loc aparte ocupă Nicolae Sulac omagiat prin festivaluri – despre farmecul şi succesele lui Nicolae Sulac şi despre Festivalul-concurs national Nicolae Sulac. Cel mai mare compartiment – Antologie de cântece – reprezintă miezul şi obiectivul acestei ediţii. Materialul este aşezat în ordinea propusă de Dumitru Blajinu şi conţine circa 160 de cântece interpretate de Nicolae Sulac. Cartea e înzestrată cu Bibliografie selective şi discografie.

– #Curbet_Vladimir. Nicolae Sulac : [filă biografică] // #La_gura_unei_peşteri_de_comori: #valori_basarabene – Un capitol aparte a consacrat oamenilor iluştri ai Moldovei, cântăreţilor cu renume: Lidia Lipcovscaia, Maria Cibotari, Maria Bieşu şi Nicolae Sulac. Nicolae Sulac, menţionează autorul, a adus o reală contribuţie la succesele ansamblului #JOC. El a cântat în componenţa colectivului în turneele acestuia prin Moldova şi peste hotare. Nicolae Sulac în cântecul popular e viaţa, şi mai mult decât atât, e flacăra de viaţă, scrie Vladimir Curbet.

 

Potrivit scriitorului Andrei Strâmbeanu, Nicolae Sulac a înscris o pagină nouă în folclorul românesc, iar fostul director al Filarmonicii Naţionale, Mihail Murzac a remarcat că distinsul interpret este o legendă vie a neamului nostru.

În prezent, numele său îl poartă Palatul Naţional din Chişinău, un festival naţional de muzică al tinerilor interpreţi de folclor, Şcoala de muzică din oraşul Floreşti şi Liceul Teoretic cu profil de arte din capitală.

 

       Svetlana Vizitiu, Impresii din viata si carti blog

 

Nicolae Sulac cu sotia Ludmila Diacenco, fiica Ioana si nepotul Maximilian Laucs.

#in_memoriam