Lucia Guranda: Avem mai multe business centre decât businessmeni!

Viața Luciei e arhiplină de întâmplări triste sau amuzante: de la ordinare pana la cele “extraordinare”, precum ar fi și două cazuri de moarte clinică și aflarea într-un epicentru la două explozii în urma actelor de terrorism… Este sinceră și emotivă, cu temperamentul deloc moldovenesc: se simte efectul civilizației europene. Practică medicina în continuare doar cu sufletul, din motive de sănătate: de aici cred că vine echilibrul psihologic de toleranță a Luciei Guranda. A avut multe de îndurat…

Dar zâmbește mult, iubește viața, și chiar nu are regrete. De ce ar trăi cu regrete, nu mai are altceva de făcut?  Iată greșelile trebuie de reparat, indiscutabil. Fiindcă când greșești, înveți lecția și… continui să mai greșești… uneori. Se amuză și o face cu bună dispoziție.
”Impresia mea despre viața este însăși Viața” – spune ea. Totul e clar? Cel mai mult in viață o impresionează însăși viața… Fiindcă meseria ei începe anume de acolo, de la naștere, de la cel mai frumos, complicat și perfect mecanism în natură cum ar fi nașterea unui copil. Și, specialitatea nu e de loc ușoară: obstetrician-ginecolog. Provine dintr-o familie mare de medici, chiar și rudele din familia ei sunt la fel doctori, adică socrii, cumnații etc.
Dintre persoanele care au marcat-o și au determinat-o să reușească în viață mai mult decât și-a imaginat rămâne tatăl ei (în copilărie, adolescență și tinerețe timpurie) și soțul ei cu care sunt împreună de 22 de ani. Și numaidecât copilul lor scump și drag!

Despre prieteni: se simte norocoasă că are prieteni din frageda copilărie, din studenție și în fiecare țară unde a trait. Oriunde pleacă, își face prieteni și este foarte sociabilă. Se pare că Lucia nu realizează că acest dar de fapt vine din caracterul ei unic. Comunicarea e punctul ei forte, ea argumentează ingenios răspunsul la orice întrebare și dacă este convinsă că are dreptate, nu o poți clinti din acel punct de vedere.
Îi place sa călătorească și ar vizita tot cuprinsul pământului. În destinații turistice nu ține deloc cont de calitate, amenajare, confort sau de nivelul de viață. Orice continent, regiune sau țară are momentele sale irepetabile, în special, în cultură, tradiții, obiceiuri… Toate reprezintă o experiență unică. Familia ei a locuit și în Arabia Saudita, Kazahstan, Bulgaria, Elveția, Belgia, Laos. Lucia deja e convinsă că fiecare popor, fiecare stat te îmbogățește mai mult spiritual. Acum e stabilită cu familia la Bruxelles… Și mai duce dorul Chișinăului la care revine cât poate de des… ”Dragul meu Chișinău, beteag, distrus, chinuit, urâțit, schingiuit, murdar, prăfuit, dar încă cu un pliculeț de demnitate! Îți doresc să reînvii, să recapeți valoare, frumusețe, prosperitate și măreție!”

Și concluzia, pe care și-a făcut-o fiind plecată din țara de 17 ani și văzând cum se muncește în alte tari. ”Părerea moldovenilor că suntem un popor muncitor este cel puțin eronată”. Lucia a urmărit cum se muncește în țările civilizate: acolo oamenii lucrează mult mai intensiv și cu o mare responsabilitate. Cu timpul utilizat la maxim și foarte eficient. Nici vorbă nu poate fi de pauzele cu “fumatul sau o ceașca de cafea” la fiecare sfert de oră. ”Exista doar o pauza oficială, în rest muncă și iar muncă, bine organizată și chiar de calitate. Unii concetățeni au deprins aceasta metodă, însă alții până acum caută să facă fel de fel de “șmecherii” și eschivări de la o muncă onestă”. Ține să menționeze că au apărut și foarte mulți moldoveni care lucrează în diferite organizații internaționale și fac față pozițiilor pe care le ocupa. Mai numeroși sunt tinerii care fac studii universitare și postuniversitare în vest și ei chiar sunt extrem de buni ca profesionști. Lucia se mândrește că avem așa moldoveni:”Însă e trist, când este evident faptul ca nu mai vor să se întoarcă în țara natală și… sa muncească pentru acest guvern corupt și plin de criminali.”

Lucia a plecat din țară din alte motive, și nu deodată în Europa de vest, ci în stepele nemărginite cu o climă și apă groaznice, într-o localitate pierdută prin stepele siberiene fără vreo infrastructură (pe timpuri Chișinăul era NYC în comparație 🙂 ) Asta e dacă să discutăm la subiectul ”cum se face pe loc gol un oraș functional și frumos” Atunci soțul ei a rezolvat problemele la nivelul local și acum o face la nivel global. ”Poate chiar mai bine înțeleg cei plecați fiindcă ei au deja experiența greutăților de acasă plus cea din străinătate. Iar voi, uneori nici nu vă imaginați prin ce greutăți ei au trecut! Dar, așa e firea moldoveanului când vine acasă cu lăudatul și o face pe boierul…” Iar Lucia cunoaște mulți concetățeni și vede ce viață duc ei acolo printre străini: fac și e ce pot pentru a trimite maximum de bani acasă… ”Un lucru e cert, o oarecare demnitate în capitală mai există. Și nu din motivul că l-a votat pe cutare fiindcă e competent în domeniu, și nici nu cred că are alt interes decât să se răzbune pe oponentul său pentru că cela l-a ”chidănit” cândva etc. Am votat împotriva dorinței de a sabota!” Nu intenționează să cheme pe nimeni să organizeze proteste, să arunce cu pietroaie în directori sau autorități, fie și mai grav să devasteze instituțiile medicale: ”însă, niciodată nu voi înțelege de ce având atâtea probleme, oamenii tac, înghit în sec, tremură, acceptă să fie umiliți, ori pleacă pentru alte soluții nu mai văd…” Unde-i neînțelegerea?, – se întreabă Lucia. Cuvintele Egalitate, Independență – sunt greșite într-un stat unde nu se respectă drepturile omului, chiar dacă oamenii au acces identic, spre exemplu, la educație.

Apropos:”Noi avem mai multe business centre decât businessmeni!” De fapt, clădiri gen business center se fac mai multe la periferii, nu chiar în mijlocul grădinilor publice.” Stați așa, oameni buni, și mie îmi surâde un stat echitabil, functional și neutopic. Voi ați vrut așa să înțelegeți, iar eu am prins altă idee aici… Mentalitatea la noi: ”Moldoveanul poate avea 10 mii de șanse, dar dacă e mai talentat la ”ștucăturit”, păi asta să facă, și după această ”egalitatea sovietică” părinții mei brusc au avut salarii de două-trei ori mai mici, dar erau obligați să slugească fără a ”crâcni” înapoi la ”împărăția sa clasa muncitoare”! Dar nu chiar așa, la nivelul ”кто был никем тот станет всем” sau ”каждая кухарка может управлять страной”!

Referitor la sistemul educațional. Oamenii trebuie să-și ocupe poziția lor în societate conform aptitudinilor și capațităților lor. Și accesul să fie asigurat neapărat cu burse, credite atunci când e vorba de o minte excepțională. La noi, oamenii talentați nu sunt remunerați pe merit.

În perioada anilor 50-90 (sec. XX), studenții erau aleși după criteriul etnic, fiindcă doar rușii erau acceptați la universități (veniți preponderent din orașe). Moldovenii își dădeau copiii în grupe rusești la grădință pentru a putea apoi obține studii superioare… Celelalte opțiuni gen ”apartament”, un loc de muncă etc, toate ”po-blatu” și în continuare, dar mai ceva ca acum…

Sănătatea e altceva! Sistemul de sănătate întotdeauna va fi cel mai important în orice țară! Acest domeniu trebuie să fie perfect. În Moldova e foarte complicat. ”Nu e vorba de politicieni, de Nastase, Sandu, sau Dodon, nici măcar despre Plahotniuc! Ci despre revendicarea drepturilor care ne fac mai puternici, în fața unor politicieni corupți și nelegitimi, cu nicio frântură de iubire pentru acest popor sărman care le rabdă pe toate…”

”Adesea mă întreb privind la frumusețile geografice și ecologice: oare ce le împiedică pe ai noștri să facă așa ceva? Doar nu e costisitor. Nici chiar de banii de la europeni nu e nevoie pentru acest lucru! Pentru a face și menține curățenie nu e nevoie de mulți bani.

Dacă ar fi oamenii conștienți, ar cere, ar striga, ar urla, ar protesta… Dar ce fac ei, tot pe medici și pe asistenții medicali îi blamează. Guvernul cunoaște deja aceste slăbiciuni ale poporului, nu mai apleacă urechea nici direct, nici indirect… De aceea, avem ce avem. Dar nici nu știu dacă acest popor needucat, agresiv, intolerant, incult, merită ceva mai mult decât ceea ce are…”

Co-relația tinerii-etate. Menționând că e vorba despre moldoveni, Lucia ține neapărat să ne convingă că-i iubește și tare ar dori să vadă că cei mai în vârstă la fel iubesc pe cei mai tineri. Diferența în atitudine e transparentă, iar ea susține gălăgia, naivitatea, neștiința, aroganța, încăpățânarea tinerilor, toate în general: modul lor de a fi altfel decât au fost cei mai în vârstă pe timpuri… O îngrozește disprețul, uneori și ura din ochii persoanelor senile față de cei tineri. Dacă ar iubi și ei, necondiționat, probabil și atitudinea tinerilor s-ar schimba, – ar devein mai respectuoasă și mai indulgentă? Bine de menționat că:”toți sunt diferiți dar cu drepturi fundamentale egale””
Pasiuni și hobby-uri: sportul, organizare de evenimente, călătorii, și CĂRȚILE. Din muzică alege jazzul, blues, rock clasicul. La fel îi plac operetele și musicalurile. Adoră imponderabilitatea lui Eugen Doga.
Cărțile preferate sunt foarte multe. Cel puțin vreo 50. O carte bună o face fericită. Place autorul Pavel Păduraru ”Moartea lui Igor Alexandrovici”: ”dar e mai specific, cu un limbaj agresiv, cu inceput absurd, pe parcurs te obișnuiești. O variantă mai contemporană și mai nerafinată a lui Eugen Ionesco. Place să citească pe Gheorghe Erizanu.
Recomandă si: “Meșterul și Margarita” de Bulgakov; Victor Hugo “L’Homme qui rit” (omul care râde); Umberto Eco “ Numele trandafirului”, îmi plac mult operele lui Remarc, Garcia Marquez , proza lui Eminescu, Mircea Cărtărescu, Haruki Murakami… (of, opriți-ma, căci asta poate sa dureze)
Unele Filme: “Zborul deasupra unui cuib de cuci”,“7 ani in Tibet”,“Nașul”,“Pacientul englez”, “Lista lui Shindler”, “Legendele toamnei”…

Personalități ca Simona Halep o fac să plângă de bucurie atunci când câștigă pe teren. Lucia nu poate privi ”în altă parte unde comentatorii emisiunilor să nu fie români!” A strigat recent din tribunele campionatului mondial de fotbal bolind pentru nu știu care fotbaliști. Este acaparată de jocuri, de energie, de persoanele care nu stau pe loc. Competițiile o fac și mai emotivă pe această fată drive! ”Sunt momente în viață când atât ți-e dor de cineva, încât îți vine să-l scoți din visele tale și să-l îmbrățișezi cu adevărat. – spune Lucia. –Pare și asta o idee bună să mergem undeva mai mulți prieteni să degustam… un vin bun ca niște fani adevărați!” 😀

TAMARA CEBAN. O ”Morişcă” fredonată de lume

     Artistă emerită din RSSM, Artistă a Poporului din URSS, Premiul de Stat al URSS. Tamara Ceban este una din primele exponente ale cântecului românesc din Republica Moldova din a doua jumătate a secolului XX, care prin talentul său, vocaţia sa, prin cântecele sale folcloristice a reuşit să renască sentimentele naţionale. A fost solistă la Radioul Naţional, Orchestra de muzică populară „Fluieraş” a Filarmonicii de Naţionale, profesoară de canto la Conservatorul din Chişinău (1973-1980), Preşedinte al Societăţii Corale din Moldova. Ca soprană a interpretat rolul Tatianei în opera „Evghenii Oneghin” de Petr Ceaikovski şi rolul lui Cio-Cio-San din opera cu acelaşi nume de Giacomo Puccini, etc.

Avea o voce solidă, puternică, cu un timbru lirico-dramatic deosebit, ce răsuna ca un ecou în spaţiu. Poporul a iubit-o şi o ascultă în continuu, în memoria lui ea a rămas „Privighetoarea Moldovei”, o legendă, una din cele mai frumoase şi mai dragi ale acestui meleag.

S-a născut la 22 noiembrie 1914 în satul Berezlogi, judeţul Orhei. De mică a îndrăgit melodiile şi cântecele populare, muzica clasică, însă predestinaţia ei s-a dovedit a fi cântecul popular. Conform mărturisirilor sale, Tamara era prezentă la toate nunţile din sat, şi, deseori, era dojenită de catre mamă-sa, că venea târziu acasă. Îşi justifica întârzierea astfel: „Îmi place să ascult muzică…” Această dragoste pentru cântec a purtat-o în suflet toată viaţa.

După absolvirea Liceului „Regina Maria” din Chişinău, îşi continuă studiile la Şcoala de Medicină, ulterior, la Conservatorul din Saratov (1941-1944). În această perioadă, participă în calitate de soprană în corul celebrului preot şi om de cultură, maestrul Mihail Berezovski, ia lecţii particulare de canto, ca peste puţin timp să-şi aprofundeze studiile muzicale la Conservatorul de Stat din Chişinău, pe care l-a absolvit în 1947.

În acelaşi an, participă la primul Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor din Praga, unde a cântat: „Doina”,„Mărioara”, „Leana” – cântece, care au devenit cartea de vizită a Moldovei. La acest festival, Tamara Ceban a fost distinsă cu titlul de laureat şi diplomă de gradul I.

A cutreierat republica în calitate de solistă a radio-televiziunii moldoveneşti, urcată în carul cu boi, cu spectatorii ce numărau sute şi mii. Iar „Morişca”, primul ei cântec înregistrat pe bandă de magnitofon, îl fredona toata lumea.

Anul 1950 s-a dovedit a fi crucial: după un turneu întreprins cu orchestra „Fluieraş” la Moscova, Tamarei Ceban i s-a conferit Premiul de Stat al URSS; consecutiv, a fost aleasă deputat în Sovietul Suprem al URSS. Folosind statutul său de deputat, a oferit ajutor multor oameni. Din 1957, pleacă în turnee peste hotarele republicii: în Germania Democrată, la Praga, Tirana, Montreal etc, îmbinând utilul cu plăcutul, de altfel, vizitând locuri istorico-culturale, şi, în mod special, magazinele cu flori din aceste ţări. Era obsedată de flori, îi placeau mult decorurile. A devenit cunoscută prin crenguţa cu flori de măr, pe care şi-o prindea în păr. Era frumoasă, avea un păr bogat, strălucitor şi negru ca smoala, prins in coc. Purta o vestimentaţie deosebită şi cercei de aur masivi, iar pe timp rece, o basma înflorată şi un pardesiu împletit de ea însăşi. Iradia mereu dispoziţie, optimism şi multă energie pozitivă…

La unul din concerte susţinut în România, a fost aplaudată de însuşi scriitorul Mihail Sadoveanu, cu lacrimi in ochi, care, a remarcat-o, ca „cântă Dumnezeieşte!” Prietenă apropiată şi colegă, ulterior, ia fost Maria Bieşu, cea care din copilărie o asculta cu sufletul la gură în faţa difuzorului din satul ei natal Volintir. Sora Tamarei Ceban, Valentina Saviţcaia, a făcut şi ea o carieră strălucită la Opera Naţională, iar când Tamara a căzut paralizată la pat, ea a renunţat la scenă, îngrijind-o în ultimii opt ani de viaţă.

În prezent, Valentina Saviţcaia, Artistă a Poporului, Cavaler al Ordinului Republicii, Preşedintele Ligii Veteranilor Scenei, îşi aminteşte: „M-a ajutat mult Tamara, sora mea, şi în scenă am ajuns mulţumită ei. Am admirat-o mereu pentru firea pe care i-a dat-o Dumnezeu… Eu sunt altfel, mai dură, mai fermă, am alt caracter. Pe când, Tamara era deschisă pentru toţi şi, în viaţa ei, a făcut mult bine. Nu se folosea niciodată de privilegiile de deputat pentru sine – doar pentru alţii. Neavând copii, Tamara se ataşa cu tot sufletul de tinerii talentaţi, mereu susţinându-i. Cândva a ajutat-o pe Nadejda Cepraga, care, în present, mă ajută pe mine. Din iniţiativa Mariei Bieşu, pe casa în care a locuit Tamara Ceban, a fost instalată o placă comemorativă; la fel, cu ajutorul dumneaei, am inălţat un monument pe mormântul Tamarei, apoi, am insistat ca una din străzile capitalei, precum şi concursul de interpretare, să-i poarte numele. Andrei Tamazlâcaru este, pe drept cuvânt,„motorul” concursului „Tamara Ceban”. Îl apreciez foarte mult pe maestrul Serghei Lunchevici, a devenit celebru mai mult datorită Tamarei, si cred, ca e discutabilă tema: al cui nume ar trebui să poarte Filarmonica Naţională. Tamara merită să-i cinstim memoria.”

Regretata Maria Bieşu, Artistă a Poporului a remarcat: „Tamara Ceban a fost o personalitate din toate punctele de vedere! O cântăreaţă cu voce, cu suflet, cu stilul şi maniera de interpretare proprie doar ei. N-a cântat nimeni doinele, cântecele de jale, de joc, aşa ca ea. Într-adevar, ea ne-a dus faima în lume. Popularitatea n-a influenţat-o negativ, era veselă, plină de viaţă, sociabilă, comunica uşor cu publicul. Anume Tamara Ceban, şi nu altcineva, a popularizat cântecul popular, l-a ridicat la înălţimea posibilă timpului ei, ne-a descoperit frumuseţea lui”.

Cu prilejul aniversării de 90 de ani de la naşterea celebrei cântăreţe, Uniunea Muzicienilor din Moldova şi câţiva sponsori au contribuit la apariţia culegerii „Vin, bădiţă, vin deseară”, care cuprinde biografia interpretei şi o mare diversitate de genuri de folclor, cum ar fi doine, invocări, cântece de leagăn şi de ritual etc, în interpretarea Tamarei Ceban.

Cel care a îngrijit culegerea, folcloristul Andrei Tamazlâcaru, a discutat cu mai multe personalităţi despre Tamara Ceban şi importanţa repertoriului ei pentru zestrea spirituală a poporului nostru, readucerea în circuitul valorilor a celor mai frumoase perle de către tineri interpreţi. „Tamara Ceban ar fi mândră de ei, la fel cum era mândră de cei care interpretau cântecul folcloric pe timpul său”, a menţionat folcloristul A.Tamazlâcaru.

A susţinut tinerii interpreţi: atunci când tânărul Andrei Tamazlâcaru pleca să culeagă folclor din popor, lucru care nu era bine salutat de autorităţi în acea perioadă, intervenea Tamara Ceban: pleca cu permisiunea ei. Câţiva ani a locuit în casa ei şi Nadejda Cepraga, fiind îndrumată si ajutată să-şi facă un repertoriu. Dascălit de dânsa a fost şi interpretul Alexandru Lozanciuc, care amintindu-şi de anii 50-60, când încă nu era lumină electrică prin sate, iar sătenii lăcrimau acultându-i pe Eugeniu Ureche, Gheorghe Eşanu, Tamara Ceban, Nicolae Sulac, a spus: „Tamara Ceban a fost singura din Republica Moldova cunoscută de toată lumea. Nu exagerez, se ştia de existenţa Moldovei prin cântecul Tamarei Ceban. La campionatul lumii de patinaj artistic, Japonia a dansat pe muzica Tamarei Ceban. Ea era iubită de toată lumea, acum este uitată. Pacat. Eu eram un băiat zbânţuit şi, dacă nu era Tamara Ceban, astăzi, nu eram artist”, recunoaşte Alexandru Lozanciuc.

Artist al Poporului, Mihai Mătieşu a spus, ca a avut norocul sa cânte alături de Tamara Ceban: „Pe-atunci, mai evoluau Vasile Marin, Anastasia Istrati, Maria Drăgan, Valentina Cojocaru… Însă, ne dădeam bine seama, ca Tamara Ceban este un fenomen aparte în arta noastră muzicală. Prin irepetabila sa manieră de interpretare, îţi răvăşea toată fiinţa. În persoana ei am avut călauză în lumea cântecului şi, totodată, un profesor de artă vocală, şi, în general, de cultură”.

Tamara Ceban a cântat folclor veritabil, dar şi cântece, care cu trecerea anilor au devenit populare, scrise pentru ea de compozitori valoroşi ai timpului ca Dumitru Gheorghiţă, Eugen Coca, Eugen Doga. Parteneri de scena i-au fost Serghei Lunchevici, Gheorghe Eşanu.

Din 1989, numele Tamarei Ceban îl poartă un prestigios concurs al interpreţilor cântecului folcloric moldovenesc, care deschide calea artiştilor amatori spre afirmare, dar mai cu seama spre veşnicia cântecului popular. Concursul „Tamara Ceban”, de obicei, este organizat de Uniunea Muzicienilor din Moldova şi se desfaşoară în perioada 12-22 noiembrie în incinta Filarmonicii Naţionale şi, are menirea să perpetueze amintirea legendei noastre populare şi să descopere talente noi ale cântecului folcloric.

A murit la 23 octombrie 1990 şi este înmormântată la Cimitirul Ortodox Central, Chişinău.

                                                                         Svetlana VIZITIU

MARIA DRĂGAN: „Am cântat cu tot neamul nostru”

MARIA DRĂGAN – UNA DIN CELE MAI ORIGINALE INTERPRETE A CÂNTECULUI POPULAR ROMÂNESC ŞI A ROMANŢEI (23.VIII.1947, BĂLĂUREŞTI, NISPORENI – 6.X.1986, BĂLĂUREŞTI). DIN 1966 – ARTISTĂ VOCALISTĂ ÎNTR-UN ANSAMBLU TINERESC DE ESTRADĂ, APOI ÎN ORCHESTRA DE MUZICĂ POPULARĂ “MUGUREL” (1966-74) ŞI “LĂUTARII” (1975-1976), ÎN ANII 1974-1975 – ÎN FORMAŢIA “BUCURIA” CU ION SURUCEANU, APOI LA RESTAURANTUL “BECIUL VECHI” ŞI LA PALATUL SINDICATELOR DIN CHIŞINĂU. ÎN CÂNTEC A FOST FĂRĂ DE ASEMĂNARE. DIN REPERTORIUL EI: VAI, SĂRMANA TURTURICĂ, LUME, LUME, SORO LUME, LELIŢĂ IOANĂ, INIMĂ DE-AMĂRĂCIUNE, HOP, LELE HOP!, VINO BADE, NEVĂSTUICA OMULUI, MIORIŢA, CIOCÂRLIA, EU LA JOC, MAMA LA JOC, CINE NU-I DE VESELIE, MĂ USUC CA FRUNZA-N VÂNT, MĂI, IOANE, VINO, BADE, VINO, LA FEREASTRA CASEI MELE, ETC.VINE DIN NEAMUL DRĂGANILOR, VESTIT PE-ATUNCI PRIN MEŞTERI ISCUSIŢI ÎN LEMN: DIN FAMILIA LUI ANASTASIE ŞI ALEXANDREI DRĂGAN. ESTE AL PATRULEA COPIL ÎN FAMILIE. DUPĂ TERMINAREA ŞCOLII MEDII INCOMPLETE DIN SAT, A LUCRAT ÎN COLHOZ. PĂREA O FIRE IEŞITĂ DIN COMUN, SCRIA VERSURI, ÎI PLĂCEA SĂ PICTEZE… APOI, A STUDIAT UN AN LA COLEGIUL DE MUZICĂ “ŞTEFAN NEAGA” DIN CHIŞINĂU. VASILE GOIA I-A FOST COLEG, EUGEN DOGA – PROFESOR DE SOLFEGIU ŞI TEORIA MUZICII. ALT PROFESSOR, PETRU STROIU, ÎNAINTE DE LECŢII O TRIMITEA SĂ MĂNÂNCE BINE, “DÂNDU-I CÂTE-O RUBLĂ”. PRIMUL CÂNTEC ÎNVĂŢAT “VOLGA-MATUŞKA”, ÎL CÂNTA CU O VOCE GREA DE SE CUTREMURAU GEAMURILE…A MERS, ÎNSOŢITĂ DE DUMITRU BLAJINU, SĂ-ŞI ÎNCERCE NOROCUL LA UN CONCURS ANUNŢAT PENTRU CREAREA UNUI ANSAMBLU DE MUZICĂ POPULARĂ, – NOROCUL Î-A SURÂS ÎN PERSOANA LUI NICOLAE SULAC, MEMBRUL JURIULUI, CARE AUZIND-O, A EXCLAMAT:“ASTA E!” AVEA DOAR 19 ANI. CU SOLIŞTII ALEŞI ALĂTURI DE MARIA DRĂGAN: VASILE MARIN, ANASTASIA ISTRATI, ION BAS, VALENTINA COJOCARU, ŞI CONDUS DE VALERIU NEGRUZZI, ANSAMBLUL “MUGUREL” A CULES APLAUZE NESTĂPÂNITE… S-A BUCURAT DE UN SUCCES SURPRINZĂTOR. REPERTORIUL MARIEI CUPRINDEA CÂNTECE ADUSE DE ACASĂ, DE LA BĂLĂUREŞTI, DOINE, CÂNTECE LIRICE ŞI DE GLUMĂ, BOCETE, STRIGĂTURI, PRECUM ŞI MELODII DE-ALE MARIEI TĂNASE ŞI IOANEI RADU. A AVUT MARE CURAJ, ŞI PRIZĂ LA PUBLICUL CARE RĂMÂNEA NĂUCIT DE VOCEA-I EXTRAORDINARĂ, CU UN TIMBRU ADÂNC ŞI DIAPAZON ÎNTINS. ŞTIA PESTE 500 DE CÂNTECE, UNELE LE CÂNTA ÎN FRANCEZĂ, ITALIANĂ… SIMŢEA PROFUND DRAMATISMUL DOINELOR, LE CÂNTA DE-ŢI PĂTRUNDEAU ÎN ADÂNCUL SUFLETULUI: EXPRESIV, CU EMOŢII, PROPRII CARACTERULUI SĂU. ÎN PLUS AVEA O ŢINUTĂ SCENICĂ MINUNATĂ, CARE-I ACCENTUA TALENTUL; IAR HAINA SIMPLĂ ŞI BIJUTERIA IEFTINĂ, DIMPOTRIVĂ EVIDENŢIAU INTELIGENŢA-I NATIVĂ, SUBLINIIND ORIGINALITATEA EI. CÂND “MUGUREL” A FOST DESFIINŢAT, “SĂRMANA ŢURTURICĂ A ZBURAT, ZBURAT, PÂNĂ A PICAT…” PESTE CÂTEVA LUNI A MĂRTURISIT PRIETENILOR SĂI CĂ O “DOARE ÎN ADÂNCUL PIEPTULUI, DE SE ÎNNĂBUŞĂ”. ERA DÉJÀ SOLISTĂ A FORMAŢIEI “BUCURIA”. LUNILE DE TRATAMENT ÎN SPITAL NU I-AU CALMAT SUFERINŢA: AVEA TUBERCULOZĂ ÎN STADIA DE AVANSARE. “ŞI EU AM SUFERIT DE ACEEAŞI BOALĂ, MEDICII NE-AU PRESCRIS EXACT ACELEAŞI MEDICAMENTE, – ÎŞI AMINTEŞTE LĂUTARUL NICOLAE BOTGROS, – DOAR CĂ EU LE ÎNGHIŢEAM, IAR EA, O VEDEAM, LE ARUNCA PE FURIŞ, APOI SE ÎNTORCEA CU O STICLĂ DE RACHIU… CÂND M-AM FĂCUT BINE, MARIA NU M-A CREZUT, NU SE LĂSA DE PAHAR ŞI DE ŢIGARĂ”. NU MAI CREDEA CĂ SE VA ÎNSĂNĂTOŞI. ”DE S-AR AFLA CINEVA SĂ-MI CITEASCĂ INIMA…” – CÂNTA EA, DAR PLĂMÂNII NU MAI REZISTAU, MARIA CEDA FĂRĂ SĂ MAI LUPTE. PENTRU CE? CU TOATE ÎNCERCĂRILE DE A REVENI PE SCENĂ, NIMENI NU MAI VOIA S-O ANGAJEZE. INTERPRETUL DE MUZICĂ POPULARĂ ALEXANDRU LOZANCIUC: „LUMEA O IUBEA FOARTE MULT ŞI CÂND IEŞEA EA PE SCENĂ, CU VOCEA EI ÎNCREDIBILĂ, ÎNALTĂ, FRUMOASĂ… AM VĂZUT-O ÎN 1972 PE MARIA DRĂGAN, CÂND VENISE LA FILARMONICĂ DIN SATUL EI, BĂLĂUREŞTI, UNDE EA ERA DEJA MĂTURĂTOARE LA PRIMĂRIE. ÎMBRĂCATĂ URÂT, ÎNCĂLŢATĂ ÎN BOTE. ÎNTRASE SĂ SE ÎNTÂLNEASCĂ CU PRIETENII. I-AM SPUS, CĂ PENTRU MINE EA RĂMÂNE O CÂNTĂREAŢĂ MARE ŞI, SĂ-MI DEA VOIE SĂ-I SĂRUT MÂINILE. A FOST SURPRINSĂ… PENTRU TOATĂ LUMEA A RĂMAS CA O ARTISTĂ EXTRAORDINARĂ. PĂCAT DE EA, ŞI AR TREBUI SĂ LE FIE RUŞINE CELOR CARE ŞI-AU PERMIS S-O DISTRUGĂ. PUTEAU SĂ-I DEA O CĂMĂRUŢĂ, NU SĂ-I UMPLE PAHARUL! ASTA S-A ÎNTÂMPLAT, ŞI ACEI CARE AU DUS-O LA PIERZANIE, NU AU AJUNS SĂ-I IA LOCUL ŞI NICI TALENTUL. AM PIERDUT O MARE VOCE, UN MARE TALENT ÎN PERSOANA MARIEI DRĂGAN, DACĂ CÂNTA ÎN CONTINUARE, TRĂIA ŞI ÎN PREZENT. AU LĂSAT-O SĂ SE ÎNTOARCĂ ÎN SATUL EI SĂ MĂTURE ŞI  SĂ  PRINDĂ  PEŞTE!”

MARIA DRĂGAN A SUSŢINUT TURNEE ARTISTICE ÎN PERIOADA EX-URSS, DEŢINĂTOARE A MULTIPLELOR DIPLOME DE ONOARE; A PARTICIPAT LA FESTIVALUL DE ARTĂ AL RSSM DIN UNGARIA, OBŢINÂND PREMIUL SPECIAL (1971); LAUREATĂ A FESTIVALULUI TINERETULUI DIN REPUBLICĂ (1971). A FOST ÎNVITATĂ LA REALIZAREA PELICULELOR „TABLOURI MUZICALE”(TELEFILM-CHIŞINĂU, 1970) ŞI „CĂLĂTORIE LA NEHVORAISK” (MOLDOVA-FILM). ÎN 1988 VLAD DRUC ŞI IURIE BALAN AU TURNAT FILMUL DOCUMENTAR „VAI, SĂRMANA TURTURICĂ”, CONSACRAT MARIEI DRĂGAN. EMISIUNEA-CONCERT „MARIA DRĂGAN. ÎN MEMORIAM” REALIZAT DE NINA BOLBOCEANU ÎN 1990, A AVUT UN MARE SUCCES LA SPECTATORI. ÎN 1996, 13 SEPTEMBIE A FOST CREATĂ FUNDAŢIA MARIA DRĂGAN, SCOPUL CĂREIA ESTE LANSAREA ŞI PROPAGAREA TINERILOR INTERPREŢI DE FOLCLOR.  NUMELE MARIEI DRĂGAN A FOST ÎNVEŞNICIT ÎN DENUMIREA STRĂZILOR ÎN CHIŞINĂU, NISPORENI, CĂLĂRAŞI, ETC. GHEORGHE BUDEANU, AUTORUL CĂRŢII DESPRE MARIA DRĂGAN, MARCASE CU JALE:„LA „NUNTA” EI A CĂZUT O STEA. SOARELE ŞI LUNA I-AU ŢINUT CUNUNA. DE LA CHIŞINĂU N-A VENIT NIMENI S-O PETREACĂ…” MARIA DRĂGAN ERA DEJA ÎN „ZONA UITĂRII”.  „IUBIREA NOASTRĂ-NCET S-A STINS, PRECUM S-AR STINGE O ŢIGARĂ..”- CUVINTELE DIN REPERTORIUL EI. 

UN DESTIN TRAGIC. „CE MULT A FOST IUBITĂ!” – S-A SPUS DUPĂ MOARTEA EI.  A FOST O STEA A CÂNTECULUI POPULAR MOLDOVENESC. ASTĂZI N-O MAI AUZIM, S-A VĂZUT CONSTRÂNSĂ DE ÎMPREJURĂRI SĂ SE RETRAGĂ DIN COTIDIANUL OBIŞNUIT, DAR PRIN VOCEA, CÂNTECELE EI, SI IN PRESENT, RĂMÂNE EXTRAORDINARA MARIA DRĂGAN! LUME, SORO LUME!..

                                                   Svetlana Vizitiu

De ce n-a mai cântat Maria Drăgan?

Maria Drăgan, pe bună dreptate, a rămas în istoria cântecului popular ca una dintre cele mai bune interprete. N-am să exagerez dacă o să afirm că a fost nu cea mai bună, dar una din cele mai bune. În fonoteca de aur a Televiziunii Naţionale din Moldova s-au păstrat din păcate doar vreo două-trei cântece în interpretarea Mariei Drăgan. Dar şi aceste 2-3 cântece pot demonstra nu numai măiestria interpretativă a cântăreţei, ci şi ţinuta ei scenică la nivel deosebit de înalt. Ceva mai mult s-a păstrat în fonoteca radioului. Şi melomanii cântecului popular au azi marea fericire să asculte şi să admire fermecătoarea ei voce.

Pe când cânta Maria Drăgan în componenţa ansamblului de muzică populară Mugurel, popularitatea ei era de nedescris. Iubitorii cântecului popular o aplaudau îndelungat la concertele Mugurelului. Eu am avut ocazia de mai multe ori să pregătesc emisiunile de duminică La vatra jocului. Şi cum se făcea de obicei, luam din redacţia muzicală a radioului teancurile de scrisori ale solicitanţilor cântecului popular, le aduceam la gazda unde locuiam şi pregăteam emisiunea. Fără doar şi poate, că cele mai multe solicitări erau la adresa lui Nicolae Sulac şi a Mariei Drăgan. Fanii Mariei Drăgan îi adresau în scrisori cele mai frumoase cuvinte. Fără vreun cântec de al Mariei Drăgan emisiunea La vatra jocului nu avea rost s-o lansezi în eter.

Locuia Maria Drăgan într-o odaie a căminului Filarmonicii de Stat. N-a avut norocul să aibă o casă. În aceeaşi odaie, împreună cu Maria Drăgan, mai locuiau încă vreo 4–5 artiste. Eram în relaţii bune cu Maria. De câte ori veneam la prietenii mei Ion Suruceanu şi Ştefan Petrache, totdeauna băteam şi la uşa Mariei. Şi de aceea am avut ocazia să-i cunosc nu numai viaţa scenică, dar şi bucuriile şi problemele ei cotidiene. Avea foarte mulţi prieteni. Dar era şi imposibil să nu-i aibă, căci Maria era foarte bună la suflet şi nu-i purta nimănui pică. Din contra, se bucura de succesele colegilor. Nu-i plăcea să vorbească de rău în lipsa cuiva. Ce avea de spus, spunea în faţă fără jenă.

Odată vin eu la cămin. Bat la uşa lui Ion Suruceanu şi Ştefan Petrache, nu răspunde nimeni. Îndrăznesc la uşa Mariei.

– Intră, Ioane! mă invită Maria. Intră, c-ai venit la ţanc. Iată a fost poştaşul şi mi-a adus onorariul de la televiziune, 12 ruble. Aşteaptă să mă îmbrac şi mergem ,,La plăcinte”, zice ea.

12 ruble pe timpuri erau o avere întreagă. Cu aşa sumă ne puteam permite să mergem nu numai ,,La plăcinte”, ci la orice restaurant. Maria a preferat ,,La plăcinte”, care se afla chiar lângă căminul Filarmonicii, pe strada Hânceşti. ,,La plăcinte” era o crâşmă foarte populară în Chişinău. Venea aici lume de pe lume. Şi medici, şi învăţători, şi ingineri, şi scriitori, şi muncitori de rând. Cel mai des veneau, însă, artiştii. Localul îi primea pe toţi. Chiar direct din cuptor în văzul clientului se serveau plăcinte fierbinţi, iar alături de cuptor – vin din poloboc. ,,La plăcinte” era ca un fel de şezătoare. Aici nu se făceau beţii, aici se discuta, se interpretau cântece inedite, se recitau poezii.

Aşadar, am intrat cu Maria în crâşmă, am comandat vreo patru plăcinte cu brânză şi dovleac şi un ulcior cu vin. Flămânzi am înfulecat plăcintele la fugă, mai răcindu-ne cerul gurii de fierbinţeala lor cu un pahar cu vin. ,,La plăcinte” era imposibil să serveşti un pahar cu vin de unul singur sau în doi, căci imediat te pomeneai la masă cu cineva dintre cunoscuţi. Şi de data aceasta i-am avut oaspeţi la masa noastră pe Valentin Dânga şi Iulian Caranfil. Ca să nu rămân dator, am comandat şi eu un teanc de plăcinte şi un burlui cu vin, pe care le-am dat gata într-o clipă.

Aşa era Maria. Împărţea cu prietenii, cu cunoscuţi, vecinii ultimii bani pe care-i avea şi bucata de pâine de acasă, de la Bălăureşti, Nisporeni.

Maria Drăgan se avea de bine cu toţii. De generozitatea ei se foloseau toţi. Avea mulţi prieteni. Dar n-a avut unul de nădejde, credincios, ca s-o susţină, s-o ajute la cumpănă.

Atunci când a fost desfiinţat ,,Mugurelul”, Valentina Cojocaru şi Ion Bas au fost angajaţi la ,,Folclor”, Anastasia Istrati în capela corală ,,Doina”, Vasile Marin în ansamblul Palatului Republican al Sindicatelor, iar Maria Drăgan a rămas pe drumuri. Nu s-a găsit nimeni să insiste să fie angajată fie în orchestra ,,Fluieraş”, fie ,,Folclor” sau ,,Joc”. Nimeni. Parcă uitaseră toţi de ea.

Într-o seară, după şedinţa cenaclului literar de la Tinerimea Moldovei, ne-am dus să luăm cina şi s-ascultăm muzică populară la ,,Beciul vechi”, situat în parcul Valea Trandafirilor. Ne-am dus acolo, ne-am aşezat la masă şi am făcut comanda. Ospătarul ne-a servit, am gustat din bucatele comandate şi ascultam muzica. Aud o voce cunoscută. Era vocea Mariei Drăgan. S-a terminat cântecul, m-am ridicat de pe scaun şi m-am apropiat de Maria.

– Maria, încep eu, tu să cânţi la Beciul vechi? Locul tău e în altă parte.

– Când îi fi tu ministrul culturii, poate că voi cânta în altă parte, răspunse rece Maria. Până atunci voi cânta aici. Dacă doreşti să-ţi cânt şi ţie ceva, pune-o şampanie la muzicanţi. Maria a început să cânte o melodie comandată de un client din sală.

Eu am rămas perplex. Pierdusem şi graiul. În faţa mea era o altă Maria Drăgan. De nerecunoscut. M-am retras timid la masă, am ascultat-o toată seara cum cântă şi mai mult n-am mai îndrăznit să intru cu ea în vorbă. Atunci a avut loc ultima noastră întâlnire.

Nu peste mult timp, Maria Drăgan a fost nevoită să părăsească chiar şi Beciul vechi, ca să se retragă pentru totdeauna în satul ei natal.

Astfel a fost dată uitării şi vestita cântăreaţă de muzică populară Maria Drăgan.

A fost dată uitării până… s-a stins. Şi doar după moartea ei s-au turnat filme, s-au scris articole şi s-au organizat festivaluri de muzică populară În memoria Mariei Drăgan.

Păcat, ar fi putut şi astăzi cânta cu foarte mult succes! Dar nu a fost să fie!

Merită să fie apreciată osârdia scriitorului, Gheorghe Budeanu, care a selectat cele mai însemnate articole despre Maria Drăgan și să purceadă la alcătuirea unei cărți c-un titlu semnificativ ,, Maria, vai sărmana turturică…”, ce a și văzut lumina zilei la editura ,,Serebia” din Chișinău!

Ion Cuzuioc

Grigore Grigoriu: „Zilele din palmă-n cer îmi zboară”

„Viata niciodata n-a fost usoara, dar trebuie sa fim liberi şi sa privim lumea cu ochi de copil, caci acesta e binele. In creatia noastra, nu e nevoie sa ne axam pe nedesavarşirea omeneasca; trebuie sa iubim, sa fim fideli, sa mergem spre ideal, chiar şi neavand un dram de speranta, fiindca doar astfel vom ajunge la ceva” (Grigore Grigoriu)

                             

    Actor frumos şi chipes, cu un dar suprem, stejar de o rară forţă, caracter dramatic cu o sensibilitate înduiosatoare, întruchipare a seducţiei masculine, dar şi a modestiei, mereu optimist, dar nesigur de propria lui valoare, admirat şi iubit de milioane de oameni… S-a născut pe 4 aprilie 1941, la Cauşeni. Orfan de tată la o vârstă fragedă, a fost nevoit sa lucreze de mic, ca sa-şi ajute mama. Interesul pentru teatru incepu sa se manifeste din perioada scolara, jucand pe scena teatrului popular din localitate. Ca urmare, n-a facut scoala de actorie, dar datorita talentului a reuşit sa-şi croiasca drumul sau in lumea artei, acumuland cunostinte şi practica pe scena Teatrului National din Balti „Vasile Alecsandri”, jucand apoi in anii 1965-1970 la Teatrul televizat „Dialog”. In anul 1970 devine actor pe scena Teatrului „Luceafarul”. Şi, fara doar şi poate, datoreaza descoperirea şi afirmarea sa ca actor de nivel mondial regizorului Emil Loteanu, decedat şi el in acelaşi an cu Grigoriu (2003). Grigore s-a trezit intr-o buna zi cu Loteanu venit sa-şi perfecteze actele de studii la Causeni: era elegant şi manierat, cu o tinuta şi vorbire curat romaneasca, ii captivase pe toti, iar Grigoriu nu se putea desparti de viitorul celebru regizor…

Astfel, incepuse urcusul spre cunoscutul film Poienile roşii (1966), iar rolul lui Sava Micliu ii va aduce primul trofeu in cinematografie. Grigore Grigoriu zicea:”Filmul Poienile roşii este pentru mine un veritabil imn solar daruit oamenilor, iar Lautarii comporta o filozofie profunda, mitica a poporului nostru. Precum Copernic a descoperit ca pamantul se roteste, lautarii au descoperit ca pamantul canta.” Loteanu l-a caracterizat atunci ca pe o statuie antica vie, care mai tarziu, de sub carapacea de piatra a tacerii, avea sa tasneasca o magma incandescenta… Urmeaza alte roluri, in special cele din filmele regizate de Emil Loteanu, care il consacra printre cei mai talentati actori de cinema, devenind cunoscut şi peste hotare: Andrei Voinovan (Gustul painii, 1966), Radu Negostin (Lautarii, 1971, 16 premii internationale), Stefan Barbu (Ofiter in rezerva, 1971), tiganul Loico Zobar (Satra sau O satra urca la cer, 1975, difuzat in 114 tari din lume), Victor (Vreau sa cant, 1979), Kalidis (Drama la vanatoare sau Tandra şi dulcea mea fiara, 1978). Gr. Grigoriu s-a produs in peste 50 de pelicule turnate la Moldova-Film şi alte studiouri din fosta URSS, precum şi in trei filme produse la Studioul DEFA din Germania. La Festivalul de film din Karlovy Vary, Cehoslovacia (1977), a fost incununat cu Premiul pentru cel mai bun rol masculin: al lui Loico Zobar, din Satra. Referitor la acest rol de hot de cai, actorul a relatat: „Ca sa joc in acest film, maestrul Loteanu m-a obligat sa traiesc intr-o casa cu tigani, unde seara incepea cu cantece şi se incheia cu batai şi varsare de sange. Am inteles atunci ce inseamna infernul, dar altfel nu se putea, Loteanu zicea ca trebuie sa stiu totul despre tigani.” Ca urmare, actorului i s-a conferit titlul onorific de „Artist Emerit al Moldovei” (1976), ulterior i s-a decernat medalia „Meritul civic” (1992) şi Ordinul „Gloria muncii” (2002).

In Lautarii, in rolul lui Radu Negostin, Grigoriu a personificat haiducia cu tot ce a avut ea mai legendar şi mai cutezator.

S-a plasat ferm in pleiada primilor cotati şi cautati: il solicitau tot mai multe case de film pentru diverse roluri. Cu caldura işi amintea de rolul jucat in Ciudatul, film turnat la Baku, in regia lui A. Ibraghimov, cu superba actrita Irina Mirosnicenko şi, mai cu seama, de Cika Zarubin, unul din ciracii lui Pugaciov, in regia lui A. Saltakov.

Continuand sa ramana mereu alaturi de Loteanu, a cunoscut clipe de glorie şi momente de uitare. In cartea Grigorie condamnat la glorie – cu imagini de familie, scrisori, jurnal – autorul, Ion Proca, dand detalii din viata actorului, mentioneaza ca Grigoriu n-a fost un revolutionar, nici om al revoltei: „Era pasnic şi mandru ca face parte din neam fara de moarte. Era mai mult un calator cu dorul celor de acasa.”

Printre altele, un reporter de la Los Angeles Times, Kevin Thomas, scriind de Satra afirma ca aportul lui Grigore Grigoriu este la cel mai inalt nivel dupa toate criteriile Hollywoodului… Dar nu s-a indoit nimeni de acest lucru. Cineastul Dumitru Olarescu il asocia pe Grigoriu, inainte de toate, cu barbatia:”A fost barbat in viata şi in cinematografie.”  Compozitorul Eugen Doga a mentionat corelatia creatiei şi a devotamentului actorului: „Evident, creatia lui Grigore Grigoriu nu poate fi abordata fara sa vorbim de Emil Loteanu. Ca şi Svetlana Toma, Galina Beleaeva, Mihai Volontir, şi el a fost modelat de regizor, dar şi iubit profund. In persoana lui Grigoriu, Loteanu şi-a putut developa, exprima filmul interior, a gaşit personificarea barbatului puternic, romantic şi emotiv… Omul Grigoriu a fost sincer, deschis şi, mai ales, foarte devotat prietenilor şi lui Emil Loteanu. Chiar daca acesta il supara adesea, ii facea reprosuri, Grig nu l-a tradat, dovedindu-i constant atasamentul sau.” „Cei doi titani, Loteanu şi Grigoriu, s-au completat unul pe altul”, a observat scriitorul Gheorghe Ciocoi. Actrita Paulina Zavtoni il apreciaza astfel: „Mi-a fost partener de scena, coleg, prieten. A creat multe roluri de scena la teatru, dar popularitatea, fara indoiala, i-a adus-o cinematografia. Am impresia ca in Moldova nu exista un alt actor care s-ar fi bucurat de un asemenea respect din partea spectatorilor.” „Avea simtul umorului, a spus ex-ministrul culturii Ion Ungureanu despre actorul Grigoriu, stia sa pretuiasca o gluma, chiar sa tina piept glumelor lui Urschi… A fost generos. Aceasta generozitate se vede şi in creatiile lui de varf.”

Grigore Grigoriu a fost casatorit cu Ecaterina Botnariuc, regizoare la televiziune (a decedat cu cativa ani inaintea lui) şi aveau impreuna doi copii: Traian şi Octavian, pe care actorul i-a iubit mult şi,  din relatarile prietenului D. Olarescu, i-a invatat sa fie darzi, educandu-i ca pe niste spartani. Fiul Octavian, doctor in arte, lector la USM:”…De la tata am invatat dragostea de poezie, de cantec, de a trai viata liber.” Grigore Grigoriu ii era recunoscator Ecaterinei ca şi-a jertfit cariera pentru fiii lor şi il sustinea in toate; a apreciat-o intotdeauna, dar a recunoscut asta abia dupa ce a pierdut-o. Nu s-a mai recasatorit: „Pentru ca nu se mai naste o a doua Catiusa!”, le spunea el prietenilor. A fost un bun familist şi a stiut sa tina la oameni, sa fie prieten. Actrita Ninela Caranfil işi amintea: „E in firea oamenilor sa doreasca a cunoaste cat mai multe despre un Mare Artist in viata cotidiana. Cunoscandu-l pe Grig, pot spune ca şi „bucataria” vietii lui private a fost frumoasa. A avut o casnicie trainica cu Ecaterina Botnariuc… Ea l-a ocrotit şi l-a ingrijit ca pe un copil. Ceea ce nu se stie, e ca el avea darul de a impaca, inclusiv pe noi, actorii, cand ne certam, adica avea un soi de intelepciune taraneasca de a potrivi cuvintele.” Scriitorul Alexandru Gromov afirma ca „era un om de o sensibilitate aparte, dinamic, iubitor de viata, dispus mereu sa riste…”  Marele vis al lui Grigore Grigoriu a fost sa joace rolul lui Ioan Voda cel Cumplit, sa mai produca un film despre haiduci, unde avea sa joace rolul principal, de capetenie a haiducilor… N-a reuşit, dar „a fost haiduc pana la sfarşit. A fost un mare actor, care trebuia sa se filmeze zi şi noapte. A fost un om al culturii…” (Tudor Tataru).

In urma unui accident rutier, Grigore Grigoriu a decedat la 20 decembrie 2003, in apropierea satului Palanca, Stefan Voda, iar cu opt luni mai tarziu, intr-un accident la fel de stupid, moare şi fiul sau Traian, actor la Teatrul din Piatra-Neamt…

Daca Emil Loteanu a fost un Senior al cinematografiei moldovenesti, Grigore Grigoriu a fost Cavalerul ei…

                                                                                                 Svetlana VIZITIU

Emil Loteanu: „M-am logodit cu cea mai depărtată stea”

Personalităţi de talia lui Emil Loteanu se nasc la răscruci de secole. El a fost mereu cu sufletul deschis către frumos. Se spune că ar fi putut să fie un regizor de talie mondială, că timpurile n-au fost de partea lui; pentru cei mai mulţi, este „regizorul care a făcut Şatra şi Lăutarii şi care a trăit la Moskova”, alţii îşi vor aminti că el a regizat şi peliculele cinematografice de o enormă forţă artistică: Anna Pavlova, Dulcea şi tandra mea fiară, Luceafărul, Poienile roşii…

Regizor de film, scenarist, actor, scriitor, pedagog… S-a născut la 6 noiembrie 1936, în familia profesorilor Tatiana şi Vladimir Loteanu din satul Clocuşna, Ocniţa. A moştenit de la bunei si părinţi o latură importantă – bunătatea sufletească, omenia. Dumnezeu l-a înzestrat cu frumoase calităţi şi cu o responsabilitate neobişnuită pentru munca lui. Când avea timp liber, revenea la baştină. Precum scrie in una din poeziile sale, era un copil zburdalnic si zvapaiat din fire, iubea sa cutreiere crangurile si miristile. La varsta de sase ani, a mers la scoala, apoi a fost nevoit s-o paraseasca si sa se refugieze impreuna cu parintii la Radauti, Romania (alatuir de manastirea Putna), unde isi continua studiile, manufestandu-si talentul in cadrul cercului dramatic si la spectacolele organizate in scoala. Ulterior, familia era transferata in orasul Ramnicu-Valcea si de acolo, la Bucuresti. Emil absolveste Liceul „Sfantul Sava” (in prezent, „Nicolae Balcescu”), si numai o abordare obtuza, specifica anilor ‘ 50 si un „dosar” cu probleme vor face ca tanarul Loteanu, care visa sa cuprinda lumea pe pelicula de celuloid sa nu fie admis la IATS, Bucuresti. 
Marcel Loteanu, fratele, şi-aduce aminte: ”După refugiul din ”44, soarta a vrut ca Emil să rămână cu tatăl la Rădăuţi, iar eu am însoţit-o pe mama la Bucureşti. La 13 ani, după ce moare tatăl, Emil fuge prima dată în Basarabia, căutând adăpost în casa buneilor de la Holencauţi. Era în 1949, el nu avea acte, iar legea cerea să fie predat înapoi grănicerilor români. Aşa am ajuns să fim din nou împreună, să locuim pe strada Heleşteului, Cartierul Primăverii de azi… În curtea casei, Emil făcea cu noi piese de teatru. Monta ”Scufiţa Roşie” şi eu jucam rolul lupului, şi plângeam. Dar el era… regizorul. Cred că l-a influenţat faptul că locuiam lângă Studiourile Sahia. Auzeam muzică, post-sincroanele. Adunam resturile de peliculă aruncate după montaj şi făceam artificii. El sărea gardul şi se împrietenea cu operatorii, cu regizorii… A contat şi faptul, că în ”50 în casa noastră s-a turnat primul film artistic românesc – „Viaţa învinge”. După ce i-a fost refuzat dosarul de admitere la IATS, Emil s-a repatriat în Basarabia, ca să poată studia la Moskova. Pe-atunci, în România era greu pentru basarabeni: nu te puteai afirma, nu-ţi puteai susţine calităţile… Culmea ironiei: el a trăit atât de mult la Moskova, unde se vorbea ruseşte, şi şi-a manifestat românismul peste tot. A reuşit să promoveze valori naţionale, cu actori moldoveni şi români, pe banii ruşilor. Oficialităţile basarabene l-au alungat, iar românii i-au recunoscut valoarea mult prea târziu. Cu puţin timp înainte de a muri, i s-a decernat Premiul de excelenţă a Fundaţiei Culturale Române…”
Pentru ambele maluri ale Prutului, opera lui Emil Loteanu rămâne o provocare. I s-a furat libertatea şi a încercat s-o recupereze. Libertatea şi iubirea, – cele mai mari ”nevoi” ale sale: în ”Şatra” ţiganul, nu întâmplător, este simbolul libertăţii absolute, care e mai importantă ca dragostea…
Pentru susţinerea examenului la cinematografie, la VGIK (Moskova, 1956-62), Emil Loteanu a scris o lucrare despre un film american, pe care l-a văzut împreună cu mamă-sa, şi care l-a marcat pentru o viaţă. A fost admis, a reuşit să absolve facultatea, făcând, concomitent, încă doi ani de actorie la MHAT şi, asistând şi la lecţiile de la Institutul de Literatură ”M. Gorki”. I-a avut ca profesori pe cunoscuţii regizori M. Romm, G. Roşal, G. Kozinţev etc.
După finişarea studiilor, în 1962 este repartizat la Studioul ”Moldova-Film” din Chişinău în calitate de regizor de filme artistice. În anii 1973-83 se produce ca regizor la Studioul ”Mosfilm”. A fost conducător la două promoţii de regizori de film în cadrul şcolii superioare de regie. În 1988 inaugurează la TVM emisiunea „La steaua care-a răsărit”… În perioada 1987-92 este preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Moldova.
Debutează cu versuri inspirate pe paginile revistei ”Contemporanul” din Bucureşti (1948). Se afirmă ca poet, primii săi paşi în literatură fiind dirijaţi la Chişinău de Anatol Gugel. În 1952 debutează la „Tinerimea Moldovei” cu poezia „Cântecul marii iubiri”, după ce continuă să publice versuri în ziarul „Moldova socialistă” şi în revista „Octombrie”. Placheta „Zbucium” (1956) poetul a editat-o la numai 20 de ani şi a constituit o adevărată explozie lirică. Scriitorul Gheorghe Malarciuc va spune: „E zbuciumul inimii sale, e chiar inima sa cu tot ce conţine ea mai bun şi pe care poetul o închină semenilor săi”. Au urmat culegerile de versuri şi proză care sunt primite cu acelaşi entuziasm: „Chemarea stelelor” (1962), „Vioara Albă” (1963), „Belaia raduga” (1964, Moskova), „Ritmuri” (1965), nuvela „Bucolica” (1966), „Versuri” (1967), nuvela „Lăutarii” (1972), „Sufletul ciocârliilor” (1974), „Zov liubvi” (2001). La Editura „Litera” apare postum volumul selectiv „Chemarea stelelor” (2003). Versurile publicate puneau în valoare un poet talentat, dar, spre surprinderea colegilor de generaţie, Emil Loteanu a schimbat muza poeziei pe cea a cinematografiei. Debutează ca actor la Teatrul dramatic „Puşkin” (1953-54), iar ca regizor, în anii de studenţie, cu lucrarea de curs – filmul de scurt metraj „Măria sa Hora” (1960). În aceeaşi perioadă se produce în câteva roluri.

Cariera sa cinematografică îl desemnează ca scenarist şi regizor al filmelor: ”Aşteptaţi-ne în zori”(1963), ”Poenele roşii” (1966), ”Această clipă” (1968), ”Lăutarii” (1971), ”O şatră urcă la cer” (1976), ”Dulcea şi tandra mea fiară” („O dramă la vânătoare”, 1978), ”Ana Pavlova” (1983), ”Găoacea” (1990), toate fiind premiate cu premii internaţionale şi naţionale:
„Asteptati-ne in zori” (1963) – cu o intreaga constelatie de nume noi: Ion Scurea, Ecaterina Malcoci, Dumitru Caraciobanu, Nina Doni etc.
„Poienile rosii” (1966) – o balada mioritica moderna, devenita pe parcurs carte de vizita a studioului cu Svetlana Toma si Grigore Grigoriu, ce vor reveni emblematic, in creatia regizorului;
„Aceasta clipa” (1968) – a luat Premiul II la Festivalul unional de filme de la Mensk; Să consemnăm o mențiune specială despre poemul cinematografic „Poienile roșii”. Criticul și istoricul de film, realizatorul de emisiuni televizuale cu subiecte cinefile Tudor Caranfil, ne pune la curent cu faptul că istoricii americani de cinema Mira Liehm & Antonin Jaroslav Liehm au apreciat pelicula Poienile roșii ca un film aproape etnologic. Însă volumul de sinteză cinematografică al lui Tudor Caranfil mai conține și o încadrare valorică: „Este capodopera lui Emil Loteanu și cel mai bun film românesc de inspirație rurală. Este o modernă Mioriță, baladă de viață și de moarte. Adevăruri simple și limpezi, eterne ca pământul, dobândesc o tonalitate hâtră, tipic basarabeană”.

Cea de-a treia producție a regizorului, filmul Această clipă (1968) – evocă lupta brigăzilor internaționale în războiul civil din Spania (1936–1939), inclusiv a unui detașament din Basarabia de circa 700 de voluntari. Realizatorul a reușit să sugereze o stare de spirit unică într-o perioadă când popoarele Europei se aflau în fața interogației hamletiene: „a fi ori nu a fi”.

„Lautarii”(1971) – prezentat pe ecranele multor tari ale lumii, distins cu Premiul „Scoica de aur” la Festivalul International de filme de la San Sebastian (1972),Marele Premiu la Festivalul International ce dezvaluie tema artei si folclorului (Italia, 1972), Premiul „Nimfa de Aur” la Festivalul International de filme din Neapole (Italia, 1972), Premiul spectatorilor si al presei pentru cel mai bun film la Forul Cinematografic din Milano (1978). Prin „Lautarii” regizorul si-a deschis drumul in Europa.
Urmeaza fresca dramatica a vietii si creatiei marelui Eminescu, filmul televizat „Luceafarul” (1986), pentru realizarea caruia Emil Loteanu obtine Premiul de Stat al RSSM (1988).
La studioul „Mosfilm” monteaza filmele: „O satra urca in cer” (1976) – una din cele mai spectaculoase creatii, proiectata in peste 100 de tari, distinsa cu Marele Premiu „Scoica de aur” la Festivalul International de la San Sebastian (1976), un mare succes comercial al acestor ani; Pemiul pentru cea mai bune regie la Festivalul International al celor mai bune filme din lume din Belgrad (Iugoslavia, 1977), Premiul pentru cel mai bun film al anului la Festivalul International din Praga (1977); Premiul pentru rezolvarea plastica a secventelor la Congresul XI al UNITEX din Paris. Protagonisti: interpretii sai predilecti – Svetlana Toma si Grigore Grigoriu.
„Dulcea si tandra mea fiara” („O drama la vanatoare” Cehov), 1978, remarcat la Festivalul celor mai bune filme din Belgrad (1979);
„Ana Pavlova” (1983) – realizat in colaborare cu studiouri si cineasti din Anglia, Franta, Cuba, Germania si distins cu Marele Premiu pentru cea mai inalta contributie in arta cinematografica; Marele Premiu pentru cea mai buna coproductie, Premiul Pentru cea mai buna lucrare de operator, Premiul Pentru cel mai bun film strain, etc. Este autorul a peste 20 de filme de succes şi a scris scenarii la toate filmele sale – bilanţul de trei decenii de activitate cinematografică a regizorului Emil Loteanu.
Filmele sale i-au făcut celebri pe mulţi actori din Moldova, care, la rândul lor, au contribuit la succesul creaţiilor lui Loteanu (Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Mihai Volontir, Maria Sagaidac, Victor Voinicescu-Soţchi, Victor Ciutac, Dumitru Caraciobanu, Domnica Darienco, Vasile Zubcu, Vlad Ciobanu, Mihai Curagău, Sergiu Finiti, compozitorul Eugen Doga, etc).
În 1969 pentru merite deosebite în domeniul cinematografiei, lui Emil Loteanu i s-a conferit titlul de Maestru în Arte din Moldova, iar în 1980 titlul de Artist al Poporului din Federaţia Rusă. Membru de Onoare al Academiei Internaţionale de Film „Nica”, ”Ordinul Republicii”.
Este trist când moare un om, dar este îngrozitor de trist şi de împovărător, când un Artist al neamului nostru, precum este Emil Loteanu, moare printre străini, pentru că la noi nu i s-au creat condiţii minime ca să trăiască şi să moară acasă. Nu e nicio vină în faptul că Moskova l-a primit în pământul său, e spre cinstea ei. Este vina noastră că nu ştim să apreciem valorile naţionale, şi ar trebui să ne pună în gardă că, de la începutul lumii şi până azi, n-am putut fi fericiţi, pentru că nu i-am avut pe toţi ai noştri acasă, că nu i-am putut crea un loc pentru viaţa şi opera lui Emil Loteanu, un loc pentru mormântul său în ţărâna natală.
A suportat şi atacurile urâte din 1996, când a vrut să candideze la preşedinţie. Şi iată, că nici o amintire nu a rămas în urma lor: cine îşi mai aduce aminte de politicienii din acea epocă? Iar filmul lotenean “Luceafărul” din 1986 pare mai apropiat. Doar arta făcută cu sinceritate, credinţă şi dragoste faţă de popor, va dăinui! S-a stins din viaţă la 18 aprilie 2003 şi este înhumat în cimitirul Vaganicovscoe din Moscova.
În aprilie 2008, la Centrul Cultural „Odeon” din Chişinău a fost prezentat filmul documentar “Lupul marilor drumuri”, regia Octavian Grigoriu (fiul actorului Grigore Grigoriu). Documentarul este ”o baladă despre Emil Loteanu, despre drumul lui spre „capătul luminii”. Octavian Grigoriu l-a cunoscut pe Emil Loteanu din fragedă copilărie, l-a văzut în casa lor: „Am simţit întotdeauna o înrudire spirituală cu acest om pentru care fiecare clipă trăită era o nouă descoperire a lumii. A fost şi uşor, şi dificil să realizez acest film, pentru că aveam la dispoziţie foarte mult material şi când a trebuit să renunţăm la o parte din el, a fost precum am tăia din carne vie.”
Regretatul actor Grigore Grigoriu spunea ca Emil Loteanu e un talent, care aduce cu sine lumina. Svetlana Toma ii este recunoscatoare si astazi, pentru ca a adus-o in lumea filmului, i-a cizelat gustul si i-a format atitudinea fata de profesie. Sergiu Finiti, artist al poporului: “Eram invitat la Caunas pentru rolul lui Burbulea in filmul “Satra”. Special pentru a obtine acest rol am invatat sa calaresc si cateva trucuri. Cred ca anume acest lucru i-a placut lui loteanu, pentru ca m-a invitat la un rol la care ravneau mai multi. Au urmat opt luni de filmari, timp in care ne-am imprietenit si am invatat lucruri de la maestru, pentru ca teatrul difera de film. Eram si certat, si laudat, or cei care l-au cunoscut pe Loteanu, stiu, ca avea un caracter expansiv, vulcanic. La filme n-am mai colaborat cu el, dar am avut onoarea sa lucrez sub indrumarea lui in Teatrul Actorului de Cinema, pe care il instituise pe langa Uniunea Cineastilor si care a lansat o singura premiera. Apoi, si Loteanu s-a saturat sa lupte cu morile de vant, ca urmare si teatrul a disparut in scurt timp.”
Mihai Curagau, artist al poporului: “Imi pare rau ca s-a dus si imi pare rau, ca a filmat putin in Republica Moldova, – mai mult la Moscova. Loteanu era haituit, asa erau vremurile. Desi, stia sa deschida usile, I se puneau mereu bete in roate. Asa s-a intamplat si cu Vlad Iovita, si cu Gheorghe Voda”.
Mihai Cimpoi, scriitor: “Ne-a dus faima in lume prin filmele sale, cu pitorescul nostru, cu oamenii nostri frumosi, ne-a adus o solie de bunatate, de dragoste pentru frumos… A fost un cineast dublat de un poet”.

Ghenadie Șincarenco:„Eu am lucrat cu Loteanu la ultimul său film „Găoacea” in calitate asistent de regie. Îmi spunea totdeauna că el l-a descoperit pe Doga./1992/. Prin anul 2000 trebuia să incepem de filmat o melodrama in Bulgaria, Franța, dar Maestrul din păcate s-a stins. La altceva nu am participat”

Mihai Dolgan, critic literar, a recunoscut, ca Loteanu “ se afirma ca un poet al patosului si energiei romantice”. Scriitorul Andrei Lupan l-a mentionat ca pe unul din “cei mai straluciti creatori al poeiei moldovenesti tinere… Talentul lui nu se grabeste spre desavarsire, ci se zbate intr-o nesatioasa si plina de hazard lupta a intrebarilor”. Leo Botnaru, scriitorul, i-a evidentiat “frumoasa proprietate a personalitatii si talentului sau: capacitatea de a surprinde, de a fi interesant, necesar si mereu asteptat in noile sale descoperiri… E un nume de personalitate, un nume popular”.

Orfan de tată și abandonat de mamă la o vârstă fragedă, petrecându-și copilăria prin casele abandonate din Chișinău, dormind prin depozite și boscheți, a ajuns într-un final să filmeze unele dintre cele mai recunoscute filme atât în URSS, cât și în Marea Britanie și Spania. Bun prieten cu Martin Scorsese și Robert de Niro, Loteanu a ajuns la un moment dat printre cei mai influenți cineaști din lume. „ Eu am cântat aşa cum am ştiut/Din frunza aspră a iubirii mari./Senin voi coborî să dorm în lut/Printre ţărani, voievozi şi lăutari…

Date scurte biografice: Poetul și cineastul Emil LOTEANU (6 noiembrie 1936, Clocușna, județul Hotin, Regatul României – 18 aprilie 2003, Moscova, Federația Rusă) este autorul a peste 20 de filme (de ficțiune și nonficțiune). După absolvirea Institutului Unional de Cinematografie din Moscova (1962) este regizor la Studioul „Moldova-Film”, iar din 1974 – la „Mosfilm”.

Emil Loteanu a fost, fără doar și poate, cel mai fervent promotor al filmului de autor în cinematografia națională. Înzestrat cu un talent literar precoce și cu un simț deosebit al imaginii vizuale, a plămădit scenarii originale aproape pentru toate filmele sale, deși în palmaresul său artistic se regăsesc și două ecranizări cu mare priză la public: (Șatra, 1976) și (Dulcea și tandra mea fiară, 1978).

Capodoperele cineastului – Poienile roșii (1966) și Lăutarii (1971) – au un solid fundament literar generat de propria imaginație poetică: subtila narațiune Bucolica și ardenta nuvelă cinematografică Lăutarii. Să punem în evidență un paradox: chiar dacă ai privit aceste admirabile pelicule pe marele ori micul ecran, scenariile lor se citesc cu multă plăcere grație unei scriituri acaparatoare și, în plus, virtuților audiovizuale ale textelor. Peliculele Lăutarii (1971) și O șatră urcă spre cer (1976) au fost distinse în cadrul Festivalului Internațional de Film de la San Sebastian cu Premiul „Scoica de argint” (1972) și, respectiv, „Scoica de aur” (1976).

„Destinul artei moldoveneşti depinde, în primul rînd, de cei care se vor dăscăli şi apostoli. Eu cred că am venit în cinematografie din spaţiul mioritic. Sunt “şcolerul” ciobanilor noştri plecaţi de secole în câmpiile cosmice spre a lumina şi a încălzi universul”. (Emil Loteanu)
                                                                                    Svetlana Vizitiu, Impresii blog