Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


7 comentarii

VICTOR CIUTAC: „Aş vrea să am şi eu un nume, o adresă…”


ciutacImagini pline de dragoste, de viaţă, de amintiri, de gânduri bune; de legături minunate vorbind despre împliniri, despre fericire, şi sub aceste imagini sesizezi cele mai frumoase sentimente pe care le poate simţi omul. Sobru în emoţii, dur în expresivitate, veşnic grăbit şi în continuă acţiune, cu griji, că ceva rămâne neîmplinit… “Aducea imensă caldură pe scenă, ne-a ajutat să ne cultivăm în anii derutanţi, ne invăţa mereu să fim mai generoşi. Am simţit un gol imens: rămânem tot mai singuri”: cuvinte de regret la moartea lui Victor Ciutac. Cunoscutul actor de teatru şi cinema, a încetat din viaţă la 18 ianuarie, 2009, într-un spital din Iaşi, el suferind de leucemie.ciutac (1)
S-a născut la 12 ianuarie 1938 în satul Şirăuţi, lângă Lipcani, unde îşi începe educaţia şcolară ce îl va duce spre teatrul din Bălţi; apoi va urma studenţia de la Conservatorul din Chisinau – facultatea de Teatru si Film, clasa maestrului Valeriu Cupcea, avându-i ca colegi pe Veniamin Apostol, Margareta Ureche, Dina Cocea, Vitalie Rusu, Mihai Curagău… A jucat iniţial pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi, iar din 1964 pe scena Teatrului dramatic „A.S.Puskin„. Seriozitatea, aplicarea spre arta dramatică, munca neobosită şi mai ales talentul îi va conferi o carieră de maestru al scenei şi al ecranului, realizând mari şi minunate roluri care-l vor propulsa spre directia Teatrului studio „Mihai Eminescu”, după reorganizarea căruia devine directorul artistic (din 1994 Teatrul Naţional „Mihai Eminescu„). În anii 70-80 este unul din cei mai populari actori de film din Moldova. Nume de prima mărime a teatrului basarabean, chipul căruia se confundă cu cel al unui personaj emblematic din dramaturgia lui D. Matcovschi ”Tata”, 658x0_ciutacVictor Ciutac a realizat o galerie de roluri remarcabile şi în domeniul cinematografiei naţionale, colaborând cu regizori de marcă: Emil Loteanu, Vlad Ioviţă. Bogata sa filmografie conţine pelicule antologice precum “Poenile roşii” (1966), “Lăutarii” (1971), “Ultimul haiduc”(1972), “Dimitrie Cantemir” (1973), “Barbaţii încărunţesc de tineri”, ”Calul, puşca şi nevasta”, ”Dansul efemer al dragostei”, “Povestea lui Făt-Frumos”, etc. Printre spectacolele în care actorul a avut roluri, se numără, “Tata”, “Abecedarul”, “Pomul vieţii” dupa piesele lui Dumitru Matcovschi, de asemenea, “Io, Stefan-Voievod”, “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, ”Asociaţia femeilor emancipate din Belgrad” etc. Artist al Poporului (1991), Premiul Naţional (1980)… Valeriu Gagiu, regizor, a remarcat, că “teatrul a făcut un mare serviciu cinematografiei, pregătind actori, care vin pe platourile de filmare cu tehnica şi disciplina scenei. Şi dacă ar fi să evidenţiez la ora actuală „o mână de bărbaţi” ai cinematografiei moldoveneşti, aş începe cu actorul Victor Ciutac. Când l-am întâlnit prima dată în timpul turnărilor la filmul „Ultimul haiduc”, am înţeles că pot conta pe el. Mai târziu, scenariul filmului „Durata zilei” a fost scris special pentru Victor Ciutac„.
Fidel viziunii regizorului Apostol, care i-a fost şi prieten,  Ciutac rămâne credincios şi propriei sale viziuni; întotdeauna este expresiv şi receptiv la tot ce înţelege prin arta teatrală şi cinematografie. În calitate de regizor, el a montat spectacolele “Masa de sărbătoare” de A. Gondiu(1986), “Ifigenia de Aulis” de Euripide (2002). V.Ciutac_TATAA avut ultimul rol în teatru în spectacolul lui D. Matcovschi “Tata”, dar nu în regia lui Veniamin Apostol, ci a lui proprie (1999). Prima montare a acestui spectacol îi apartine, intr-adevăr, lui Apostol, rolul central fiind interpretat de Ciutac. În cea de-a doua montare, însă, Apostol doar joacă în spectacol, nu apare şi în calitate de regizor… “Este actorul care nu ştie, nu înţelege să se cruţe când este vorba de artă, de creaţie”, – astfel îl caracteriza Valeriu Cupcea. Ciutac a părăsit scena Teatrului Naţional din Chişinău în 2004: a considerat, că după 45 de ani, trebuie să-şi i-a adio de la teatru, spectatori, şi să plece:”Aş vrea să am şi eu un nume, o adresă”, reconfirmând “deruta” sa prin mesajul final adresat prezenţilor: Să veniţi mai des la Chişinău, că sînt şi acolo oameni cumsecade, care vă aşteaptă…” După viziunea lui, indiferent că vrem sau nu, drumul este înainte, oricare ar fi credinţa omului. Călăuza este cea care ne poartă pe el, dincolo de aparenţe se face referire la conştiinţa că există ceva dincolo de toate acestea, ceva superior, dincolo de om.  
Stabilit la Iaşi împreună cu familia, Victor Ciutac, în ultimii ani de viaţă, s-a dedicat scrisului. „Cînd am văzut eu că am deja o traistă de pagini, am început să mă întreb cine o să le citească”- se ironiza el singur pe sine. Prima „victimă” a fost prietenul său, regizorul Ion Ciubotaru, de la Teatrul „Luceafărul”, urmat de Ion Ungureanu, ex-ministrul culturii. Astfel, Victor Ciutac, este autorul a doua volume “Exilaţi în umilinţă” şi “Povestiri de-acasă”, care radiografiază zbuciumul basarabenilor; destinul unui om şi al unui artist în căutarea identităţii. “A pus în evidenţă specificul caracterului moldovenesc, tendinţa oamenilor de pe acest  meleag de a fi uniţi, de a-şi cunoaşte neamul şi istoria lui”, – a relatat V. Apostol. Interesant, este că în cel de-al doilea roman, ieşit de sub tipar, dar nelansat pentru publicul larg: un întreg capitol e dedicat lui Grigore Vieru. Romanul de proporţii “Exilaţi în umilinţă”, pentru care i s-a acordat Premiul “Al. Mateevici” din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, a apărut în 2006, la Chişinău, tipografia “Monomah”, şi, a fost lansat la Iaşi, la Galeriile de artă „Pod Pogor-fiul”, în prezentarea criticului literar Ioan Holban şi a scriitorului Valentin Talpalaru.212-ciutac Ulterior, criticul literar Valeria Manta Tăicuţu a menţionat, că acest “roman despre Basarabia, subiect încă dureros pentru mulţi români, propune o călătorie prin memoria acestor locuri, determinând cititorii să retrăiască jumătate de veac de istorie, începând cu acel iunie 1940, şi… terminând cu vremuri mai aproape de noi, când românii, au devenit străini la sine acasă. Referitor la acest roman, Ciutac mărturisea: “am încercat şi eu prin naivitatea şi inerţia unui tradiţionalist, dar dincolo de această poezie uluitoare (“Casa mea” de Grigore Vieru), prin singurătatea şi tristeţea ei, nu sunt capabil să pătrund…”Impresionat de viaţa şi activitatea lui Victor Ciutac, colegul lui din România, Sergiu Tudose a menţionat cu tristeţe: “Am realizat ce complexă personalitate se ascundea în actorul Victor Ciutac; măiestria actoricească era însoţită de o profundă analiză a oamenilor; de o ascuţită putere de a sesiza trăsături definitorii care-şi păstrau o conduită şi o linie personală în dezvoltarea existenţei lor literare; aceste întruchipări scriitoriceşti îşi urmau drumul lor literar, fără hiaturi, fără a se abate de la calea prescrisă, devenind reale, depaşindu-şi limitele specifice unui personaj confectionat şi găsindu-şi un comportament normal, real, viu. Mi-aş fi dorit să-l fi avut mai aproape de noi… pe acest minunat exilat în umilinţă… motiv pentru care îmi pare rău că n-am putut să fim, cum îi plăcea să spună,” cu toţii grămăjoară şi fericiţi”.???????????????????????????????
Victor Ciutac a fost şi rămâne un actor Mare! Oameni mari, filme mari – destine dramatice… A rămas în patrimoniul clasic, este prezent în repertoriul de frunte a teatrului şi cinematografiei, însă numai artiştii ştiu, cât de departe sunt copiile aflate în circulaţie, de originalul vieţii. Rămân imagini, care vorbesc despre viaţă şi tot ce implică ea; căutări, nevoia de sprijin, întrebări nesfârşite, răbdare, speranţe, şi nu în final, credinţa, că totul nu este la voia întâmplării…       
Mihail Melnic: ”Iarta-ma,Victor Ciutac!
Am avut noroc să-l cunosc pe Victor Ciutac ca un mare Om și un Artist al poporului în sensul deplin al cuivntului. I-am fost și vecin de mahala în satul copilăriei noastre, Sirăuți. I-am cunoscut și parinții, nașii mei de botez, – Nadea si Gheorghe Ciutac. Am activat în calitate de Medic-șef adjunct la Psihiatrie pe timpurile Renașterii Naționale, atunci când apăreau primele conflicte interetnice prin colective. La rugamintea mea, Victor Ciutac împreună cu Valeriu Cupcea și Vitalie Rusu, au venit la noi, în echipă ,,să aplaneze, apariția unor asemenea conflicte. Și acești trei titani ai Artei teatrale i-au convins pe lucrătorii, evrei și ruși, să ințeleagă corect fenomenul de trezire Naționala a moldovenilor. Mai mult de atât, Organizația primară de partid, în unanimitate, a votat o Adresare Comitetului Central ca să ajute la reparația Teatrului Național ”A. Puskin”, cum se chema pe-atunci Teatrul Național ”Mihai Eminescu” de la Chișinău.
Și eu am fost printre consătenii mei, care l-am petrecut pe ultimul drum pe marele Artist, la Iași.
Și astăzi n-am uitat ultimile cuvinte ale lui Victor Ciutac, care au sunat din difuzare, când corpul neînsuflețit al acestuia era coborât în mormânt.
-”Grijania măsii de viață”.
Repet și eu, în aceste zile, aducându-mi aminte de Victor Ciutac:” Grijania măsii de viață și de Guvernare, pe care o avem!”
Iartă-mă,Victor Ciutac, prea rar am fost la spectacolele tale, pline de viață și învățaminte
                                                                            Svetlana Vizitiu
Reclame


5 comentarii

Nicolae Sulac: O paradigmă a etnosului moldovenesc


         ”…mai era tot pe la noi un împarat, îi zicea Sulac, mi-i dor, mi-i dor de el…” (Grigore Vieru)
SULAC1Dacă e să reflectăm referitor la sensul vieţii, există sensuri înalte ale vieţii şi sensuri comune; unul cântă, altul îsi face datoria… Destinul nu este orb, ci dirijat de om: când sufletul îi dictează calea, pe care urmează să o apuce, şi care, devine sensul întregii sale vieţi. Privim cu admiraţie timpurile, care ni se par îndepartate. Dacă e să ne ascultăm bunicii, aflăm că între lumea de acum 50-60 de ani şi cea de astăzi există multe diferenţe. Diferenţele între generaţii au existat şi vor exista mereu. Nu se schimbă chiar atât de mult oamenii, dar o societate progresează continuu mulţumită tradiţiilor moştenite şi transmise din generaţie în generaţie. La originea tradiţiilor folclorice stau trăirea şi retrăirea sacrală a momentelor din viaţa omului; momente legate de naştere, de nuntă, de luptă socială. Utilitatea lor constă în oferirea unor soluţii şi modele ideale, iar în cazul nostru, e vorba de spiritul neordinar al lui Nicolae Sulac, o legendă a folclorului moldovenesc, evocat cu dragoste şi respect de către mai multe personalităţi cunoscute, într-o carte-album „Nicolae Sulac. In amintiri, cronici şi imagini”, editată în 2007, de soţii Alexandrina şi Alexandru Rusu. „Nu ştia nimeni cine este Nicolae Sulac, el aparţinea unui timp, unei epoci, unui popor…” (Emil Loteanu). „A fost înzestrat cu har dumnezeesc pentru a bucura sufletele noastre” – cu recunoştinţă, îsi amintesc oamenii, care l-au cunoscut. Rapsodul cântecului popular, Nicolae Sulac s-a născut la 9 septembrie, 1936, în satul Sadâc, raionul Cahul.casa_sulac După moartea mamei sale, rămâne orfan împreuna cu cei patru fraţi ai săi şi creşte la o casă de copii. De la 18 ani Nicolae Sulac munceşte ca tăietor de pădure la Vologda (Rusia), ulterior, miner la Donbas (Ukraina). În1957, este înrolat în armată într-o unitate de tanchişti din oraşul Kirovograd, Azerbaidjan. În 1959, susţine probele de concurs în Capela corală „Doina” şi începe carieramuzicală: „A deprins cântecul de la talanca mioriţelor şi murmurul izvoarelor din văi, de la şoaptele frunzelor şi cântecul păsărilor din pădurea Sadâcului” – scrie compozitorul Constantin Rusnac. Din anul 1960, Nicolae Sulac cântă în tăraful lui Iosif Burdin, care peste un an a fost transformat într-un ansamblu pentru tineret, cu care concertau în toată republica. În 1963, este eliberat din serviciu de către directorul Filarmonicii pe motiv că lipsise la un concert. olarescuAvuse probleme, dar l-a salvat Andrei Strâmbeanu, ziaristul, care publicase în ziarul „Tinerimea Moldovei” un articol întitulat „De ce nu mai cântă Nicolae Sulac?”. În orchestra de muzică populară „Fluieraş” vine în anul 1965, iar în 1969, împreuna cu compozitorul Mircea Oţel, formează orchestra de muzică populară „Lăutarii”, ulterior, preluată de Nicolae Botgros.botgr A avut multe turnee prin satele şi oraşele Moldovei, de unde culegea cântece pentru repertoriul său. A cântat dorul şi jalea, bucuriile şi tristeţile poporului (Dor de mamă, Sadâcule, Plec mândruţo la armată, Bateluna, Tinereţe, Ce frumos cântă cucul, Când tata va veni, Floarea lui Sulac, etc). Doina „Mioriţa” a rămas ca o perlă a repertoriului său… „Vă destăinui un mic secret, – semnează maestrul Mihai Dolgan (formaţia „Noroc”), – Nicolae Sulac era atras de muzică uşoară de sorginte… folclorică. Cazul lui era ieşit din comun: în cadrul aceluiaşi spectacol el cânta şi muzică de estradă şi muzică populară”. La-o-margine-de-drumNicolae Sulac s-a manifestat şi ca un neîntrecut narator, a scris istorioare şi snoave: „Vorba lungă, bogăţia omului” (1997), este şi protagonistul unor pelicule documentare consacrate creaţiei sale interpretative: „Cântecele mele sunt sus la stele” (1992, regia Valeriu Gagiu), „Izvorul şi cântecul” (1976). Cunoscutul regizor Valeriu Jereghi deţine manuscrise originale despre viaţa şi activitatea lui Nicolae Sulac; respectiv, pregăteşte pentru realizare un film despre prietenul lui apropiat şi pe care, în trecut, l-a ajutat cu un tratament chirurgical.  Nicolae Sulac a fost distins cu titluri onorifice: Artist emerit din RSSM (1964), Artist al Poporului din RSSM (1967), Laureat al Premului de Stat al Republicii (1982). A fost primul cavaler al Ordinul Republicii în domeniul artelor din Republica Moldova (1992).  Azi, Palatul Naţional poartă numele Legendar: Nicolae Sulac… ”Când o fi-n pământ să zac, Nu vreau monument bogat, Doar un fir de liliac, Să mi-l răsădiţi la cap…”. S-a stins la 8 aprilie, 2003. O moarte stupidă şi neasteptată… „Nicolae Sulac şi-a pus întreagă viaţă pe altarul cântecului popular. El a fost cel, care a trezit conştiinţa naţională a basarabenilor şi a menţinut mereu aprinsă flacăra dragostei pentru cele sfinte, a alinat durerile, fiind şi un bun coleg şi un profesor de excepţie pentru tinerii interpreţi de muzică populară”. – îsi aminteşte Maria Sarabaş, interpretă de muzică populară. Nicolae Sulac a avut trei copii: Alexei, fiul cel mai mare, stabilit în Ukraina; Ioana, în Germania, şi doar Doina, mezina, a rămas în Moldova. Cu Ludmila Diacenco-Sulac, fosta sotie, au rămas prieteni până la sfârşitul vieţii, şi au avut  împreuna o fiică Ioana, care a mers şi ea pe calea muzicii, devenind compozitoare. Îsi aminteşte cu drag de viaţa alături de Sulac. „Timpul nu are nevoie de numărătoare, – zice ea, – fie vorba de 5 sau 25 de ani. Nimic nu se uită, nici binele, nici răul. Cred că, nu e corect să-ţi vorbeşti de rău trecutul, în cele din urmă, nu-mi permit să am amintiri negative atunci când dragostea poporului pentru idolul său, e atât de măreaţă! Sunt fericită, că 10 ani din viaţa mea (1968-1978) am fost alături de acest om genial. Am fost martoră la naşterea pieselor, versurilor, melodiilor sale: cât valorează doar doina Mioriţa! Zi de zi, ne vizitau cunoscuţi, fie, şi-acei, necunoscuţi: şi fiecare, avea ce împartasi cu Nicolai: despre viaţă, politică… Mai criticau puterea, mai glumeau prin bancuri la adresa lui Brejnev, Utesov etc. Noi eram satisfăcuti de traiul nostru modest în garsoniera noastră de pe bulevardul Negruzzi, mobilată simplu, specific acelor timpuri (ca la toată lumea): o măsuţă, un divan, un dulap plin cu discuri şi cărţi, un aparat de radio, un ţol confecţionat în stil naţional. Eram tineri, plini de energie şi ne făceam mari speranţe pentru viitor. Se spune, că dacă omul pe perioada vieţii sale a construit o casă, a sădit un copac şi a crescut un fiu, atunci, el n-a trăit în zadar. Nicolae Sulac a reuşit să le facă pe toate, chiar şi mai mult: a rămas în memoria şi inimile oamenilor ca un cântăreţ preferat şi iubit, suflet din sufletul poporului său.
ioana”Cu tristeţe, îsi aminteşte de ultimele clipe ale tatălui şi Ioana Sulac, compozitoare, fiica mai mare a lui Sulac: „A fost înainte de a pleca eu în Spania (martie, 2003); în acea vizită, tatăl meu era trist şi tăcut, îl chinuiau gânduri grele, de parcă presimţea ceva… Avea el o alinare în pisica lui adorată, pe care, în ultima vreme, se temea s-o piardă. Dacă pisica se rătăcea, tata ridica mare zarvă, şi, în momentul, când aceea apărea ca printr-o minune, era fericit ca un copil, mângâindu-şi pufoasa cea albă, asemeni unui îngeras… Vestea îngrozitoare, m-a ajuns, după câteva zile de plecare din Moldova; în Spania: unde urma să-mi realizez visul de a călători şi, în continuare, să-mi formez o viaţă personală, inclusiv, profesională… A fost, ca şi cum s-ar fi prăbuşit un zid peste mine. Bilete la avion nu mai erau, bani nu-mi ajungeau. Unii mă sfătuiau să nu plec, să-mi caut de viaţa mea. Am ales, să-mi fac datoria de fiică: şi am reuşit, cu mare greu să revin în Moldova, să fiu lângă sicriul tatălui meu. M-a durut mult şi faptul, ca familia s-a destrămat, neînţelegerile, de-atunci, cu sora mea vitregă Doiniţa, am dorit să fiu cât mai departe de bârfe, zvonuri… M-am conformat, iar, în present, sunt fericită şi împlinita, în Germania, împreuna cu soţul şi fiul nostru, precum şi nepotul lui Nicolae Sulac, Maximilian. Regret foarte mult că tăticul nu mai este alături”.
“Să fii fiica lui Nicolae Sulac este o onoare, dar şi o mare responsabilitate“, – consideră Doina, fiica mai mică a lui Sulac, cea, care a urmat calea lui, interpretând cântecele moştenite de la tatăl ei. A avut norocul să-i moştenească talentul, iar în present, se bucură şi de sprijinul oamenilor, care au ţinut la el.
Doina_SulacCu plăcere, îsi aduce aminte de unele momente din viaţa lui: „Tatăl meu a fost şi va rămâne pentru noi toţi o mare valoare a Basarabiei, manifestându-şi talentul său prin acea calitate, care contează mult pentru caracterul omului, şi pe care, el a avut-o… Îmi amintesc, cu mare drag, de poveţele lui, pe care mi le-a dat, şi pe care le voi păstra mereu, cu sfinţenie. El a fost o personalitate cu un EU, la propriu-zis: acest lucru l-a făcut pe Nicolae Sulac să se evidenţieze printre oamenii de-alături. Mi-a spus, că nu e nevoie să plagiez pe cineva înainte de a păsi pe scena mare: în primul rând, e să te descoperi pe sine însuti. Zicea, de unii artisti, că sunt amatori, că ceea ce cântă nu le reprezintă firea. Aprecia mult talentele adevarate. L-a descoperit şi l-a ajutat pe maestrul Nicolae Botgros, cu care a lucrat de-a lungul anilor în orchestra „Lăutarii”, pe care tatăl meu a fondat-o şi la care a ţinut mult. A fost un om şi cu un har deosebit al umorului: făcea o glumă din orice.urschi Îmi amintesc, cu zâmbet, de faza lui cu umoristul Gheorghe Urschi, atunci când maică-mea era însarcinata cu mine şi mai avea câteva luni până la naştere. Tatăl meu s-a întâlnit cu Urschi, întâmplator, şi acesta l-a întrebat: „Măi, Nicolae, tu chiar crezi, că copilul ce va veni pe lume, e al tău? -diferenţa de vârsta dintre tine şi soţia ta e cam… maricică!” La care tata, foarte calm, îi răspunse: „Măi, Gheorghe, eu o să aştept să se nască copilul ăsta, şi o să mă uit lung la el, şi, dacă va cânta, înseamnă, că e al meu! Iar dacă va mânca aşa urât din gură ca tine, înseamnă, că e al tău!”  Şi,… am apărut eu pe lume, cântăreaţă. M-a iubit tata, foarte mult, punându-şi toate sperantele în Doiniţa lui.sulac2
„A cântat cu tot sufletul, dorul şi jalea, romanţe melancolice şi doine tânguitoare, cu care „îmblânzea şi fiarele“, iar KGB-ştii îşi ştergeau lacrimile “cu pistolete”: astfel, au remarcat, în glumă, colegii lui. Nicolae Sulac a fost unul şi acelaşi, în toate situaţiile complicate ale vieţii, pe care le-a străbătut. Cu aptitudini atât de înalte, a absorbit în sine toate aspiraţiile generale ale acestui mediu, devenind şi un reprezentant ingenios al lui. A cântat să satisfacă toate nevoile evoluţiei unui neam: iar numele lui înseamnă, în present, o lungă şi bogată epocă din istoria folclorului moldovenesc!
                                                                               Svetlana VIZITIU