Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


10 comentarii

Valeriu Jereghi – ultimul din mohicani…


Un om simplu, prietenos, plin de un umor fin, deloc vulgar, bucuros să fie în compania prietenilor, a oamenilor în general. Clipele petrecute cu Valeriu Jereghi rămân de neuitat, glumele, chiar şi maniera de regizare devenind legendare: o spun prietenii, actorii, colegii lui… Valeriu JereghiÎnzestrat cu un talent deosebit pentru cinematografie, în scurt timp a ajuns să fie foarte apreciat ca regizor, scenarist şi producător. Remarcabil, cu o înfăţişare aristocratică, de fapt, este un om modest, prietenos, fără aere de vedetă. Vorbeşte întotdeauna din suflet şi cu mult bun simț, fiind considerat un profesionist desăvârșit în domeniu. Indiferent pe ce platou de filmare se află, are un ton aparte, deosebit, uşor de recunoscut! Este o adevărată persoană de poveste, un bărbat puternic, capabil de sentimente măreţe. Sentimentele se duc aşa într-o parcare şi revin la un moment dat… Nu vrea să ne mâhnească cu problemele lui, dar ele bat la uşă… Şi atunci când vine vorba de probleme naţionale nu poţi să râmâi indiscret. Ne fascinează cu filme minunate, sincere şi nu poţi, nu trebuie să râmâi indiferent la realitatea fără de speranţă…jereghi

Competitive pe plan mondial, filmele noastre istorice nu prind rădăcini în propria patrie, de altfel, să ne întrebăm, de ce producătorii de filme de succes sunt tot mai des distribuiţi peste hotarele Republicii Moldova, dar intern, – se pun piedici, fie se face ”mortul în popuşoi” atunci când vine vorba de investiţii în cultura cinematografiei naţionale? Ca pe o hartă cu ”pete albe”, care lipsesc secole întregi din ”epopeea noastră” cinematografică”, evident, ele nu pot fi acoperite integral de cineaşti, dar o mare inţeligenţă, iniţiativă din partea lor ar fi fost mult aşteptată şi dorită pentru arta naţională. A fost Loteanu, acum este Jereghi… – ”Părerea mea în două-trei cuvinte? Eu cred că Valeriu Jereghi merită mai multe… Este ultimul din Mohicanii cinematografiei moldovenești! Am în vedere cinematografia de ficțiune– astfel, şi-a exprimat pozitiv atitudinea pentru eroul nostru, regizorul Sergiu ProdanNecesare pe piaţa externă, – pe cea internă, ieşirile sale în lume nu au stârnit adeziune anume din vina cenzurii cinematografiei moldoveneşti, sau poate o fi vorba de gelozie colegială pentru succesele altora? arrivederciDe altfel, care ar fi motivul restricţiilor şi din partea ”Moldova-Film” sau din partea miniştrilor culturii pe parcursul anilor?.. Valeriu JereghiŞi dacă vine vorba de o opinie, este imposibil să nu rămâi surprins de sinceritatea lui Jereghi: ”La festivalurile internaţionale de film, la care am participat şi am fost învitat în scenă ca laureat, se anunţa solemn: “Valeriu Jereghi, Moldova!”. Participanţii festivalurilor din toată lumea apreciază şi cu multă căldură sufletească dăruesc filmului nostru aplauze. Ca ulterior,  să te întorci Acasă şi să nu fii luat în seamă, rămânând neobservat şi necunoscut ca un străin, ignorat ca un duşman. Şi te gândeşti uneori, când îţi este mai greu pe suflet: “Doamne, câti preşedinţi de ţară am avut pe parcursul vieţii mele, – acele persoane care mă respingeau şi mă avertizau cu degetul, apoi cu pumnul?! Câti miniştri ai Culturii am suportat în viaţa mea de cineaste, care nu m-au cunoscut, unii chiar de loc, – ca să nu-mi ofere cumva vre-o susţinere ori un ajutor… – Cine sunteţi voi, Astăzi..? 11427212_859769670760605_5784365483816430624_nŞi revin cu întrebări incomode către ei: – De ce nu am avea şi la noi, acasă, un curs de regie de film artistic? De ce nu să deschidem în ţara noastră o “Scoală de film Valeriu Jereghi”? Aş putea aduce mult aport şi folos artei şi cinematografiei naţionale! Nu mă auziţi, nu doriţi sa faceţi acest lucru, – vă vine greu şi să vă gândiţi la cinematografie din unicul motiv: nu o iubiţi şi nu o cunoaşteti, fie preferaţi persoane incompetente pe care le consideraţi mai utile în domeniu. Şi de fapt, sunteţi indiferenţi faţă de cultura noastră”.10441410_859769464093959_2667673323773042185_n

Colegul de meserie, regizorul Igor Cobileanski l-a menționat pe Valeriu Jereghi ca fiind ”unul dintre cei mai talentați regizori moldoveni! Unicul care până în prezent, a reprezentat Moldova în competiția oficială ”Certain Regard” de la Cannes! Experimentat. Convingător. Combativ.” La Chişinău, filmele lui Jereghi adesea se derulează la cinematografele „Odeon” şi „Patria’‘. Pentru prima dată a fost omagiat aici, acasă, de către o instituție de stat din Moldova. Se pare, că peliculele geniale sunt mai mult distribuite extern, că atunci când a comandat sala special pentru autorităţile noastre, din păcate, n-a venit niciunul: ”Ei nu-şi dau seama că, prin cinematografie, Republica Moldova ar putea răzbate în lume, – a constatat Valeriu Jereghi. 10426092_859769877427251_3122240331433275859_nDesemnarea peliculei ”Arrivederci” ca vârf de diamant al cinematografului nostru de evocare istorică a fost înlesnită dinainte prin indicarea acestui film ca indubitabil apt să facă obiectul unei posibile priviri comparatiste, în plan internaţional, şi încă într-o companie ilustră, din care nu au lipsit şi celelalte pelicule cinematografice create de Valeriu Jereghi: ”Cocostârcul”, ”Iona”, ”Mirajul dragostei”… Printre cineaștii noștri, Valeriu Jereghi este campion la premii internaționale. Primele filme: „În toamnă voi fi acasă” și „Cocostârcul” au fost distinse cu diverse premii. Filmul „Iona”, la fel s-a bucurat de un mare succes. 10422248_859769634093942_9145465186627521239_nPelicula ”Şi va fi‘ a fost primul film artistic moldovenesc prezentat la prestigiosul festival de la Cannes în 1993, şi ultima peliculă moldovenească filmată pe platourile României din Buftea. Valeriu Jereghi a colaborat cu mai multe studiouri de cinematografie din Ungaria, Rusia, Iugoslavia, Germania, Austria, Franța, iar revenind acasă, a realizat filmul lui de referinţă „Mirajul dragostei”. În 2007, a montat la Teatrul Național „Mihai Eminescu” spectacolul experimental cu elemente de teatru și film după piesa scriitoarei americane Tennessee Williams, „În piele de șarpe”, iar în 2008 a realizat filmul „Arrivederci”, filmat la Orheiul Vechi; care a fost premiat la numeroase festivaluri, şi i-a adus lui Valeriu Jereghi un renume mondial. O peliculă în ”alb-negru”, – o poveste a doi copii rămași singuri acasă, a căror mamă a plecat în Italia să lucreze la ”negru”, – a sensibilizat lumea întreagă. Este un film artistic, care nu are scopul de a învinui pe cineva de realitatea redată, dar inevitabil, atinge inimile spectatorilor prin adevăr şi, în special, prin intermediul destinului acestor fiinţe nevinovate implicate şi nevoite să se conformeze cu problemele create de autorităţi. 11407273_859769730760599_6963488088301785428_nPentru acest film, Jereghi a luat Marele Premiu la Forumul Euroasiatic, unde a fost menționat drept cel mai bun din cele 240 de filme prezentate la acest festival internațional. Plus la acestea, regizorul a devenit Laureat al Premiului de televiziune al Europei „Erasmus EuroMedia Awards”. S-a învrednicit de premiul absolut la Festivalul de film din Salerno, Italia, iar în 2011 – de Premiul pentru film al Italiei. La fel, ca și Emil Loteanu, el este și scriitor. A editat cartea „Nuvele cinematografice”, volumul ‘‘Dragoste și război’‘ (nuvele și eseuri), a publicat articole, recenzii, nuvele în revistele ”Nistru”, ”Codri”,”Ecranul şi scena” etc. Valeriu Jereghi a realizat 10 filme artistice şi peste 100 de documentare. Recent, regizorul şi scenaristul Jereghi a lucrat la o coproducţie dintre Moldova, Franţa şi Polonia: o peliculă ce redă povestea unui copil care nu se poate resemna cu gândul că părinţii săi divorţează. 11425795_859769564093949_8157044895780171812_nPrintre actori sunt chiar fiica Emilia şi mama producătorului Teodora Jereghi. De fapt, ideea filmului ”Milika” vine la propunerea producatoarei de film Lily Paul din Franța. Și pentru prima oară într-un film moldovenesc compozitorul este un francez Didier Falk. Invitând şi alţi actori neprofesionişti în filmele lui, Jereghi riscă, și se pare că anume de aici survine succesul, pentru că cei distribuiţi joacă rolul realităţii fără a gândi mult, iar teama încă nu reuşeşte să pătrundă în interiorul actorilor, că rolul deja e jucat… Avocata Violeta Gaşiţoi: ”Sunt şi eu mamă, nu mi-a fost greu să joc rolul de mamă a Emiliei, doar că cu tatăl ei în rol, a fost ceva mai complicat”, iar interpretul de muzică uşoară Anatol Mârzenco distribuit în rolul de tată: ” În afara filmărilor Valeriu Jereghi e tatăl, iar pe platou – este un profesionist!’2Filmul urmează să apară în acest an 2015, dar deja se resimte gustul succesului… ”Mi se pare un regizor cu nerv. Neliniștit. Are un ochi deosebit pentru imagine. Îi pasă de ceea ce face. E viu!, – spune Rodica Cioranică (Director VIP magazin).

Din căsătoriile precedente, Valeriu Jereghi mai are doi copii, care s-au filmat în filmul ”Mirajul dragostei”: fiica Margafeta de 36 de ani şi fiul Cristian de 25 ani. Pe urmele meseriei al tatălui Jereghi a păşit şi Cristian, cunoscut prin documentarul despre calvarul prin care au trecut protestarii pe Maidanul de la Kiev. Rănit atunci de o grenadă, tânărul ulterior a revenit pentru a continua filmările despre suferinţele poporului ucrainean, – o calitate specifică de caracter prin motivaţie şi ambiţie, moştenite de la tatăl său.jereghi tatal fiul

Povestea interesantă şi de admirat a obişnuitului om Valeriu Jereghi: a devenit tătic și la 61 de ani! Persistă impresia, că anume acum, el se simte stâlpul familiei, – împreună cu fiica Emilia, cu soţia Ana… Şi cu mama Teodora alături. Rămâne tristeţea după sora decedată… Momente de suflet, atunci când eşti mereu cu griji şi încerci să nu te desparţi de familie pe mult timp nici pe platourile de filmare. Orice clipă e de preţ, iar decizia definitivă în petrecerea timpului liber rămâne în favoarea fiicei Emilia, cea mai tânără actriţă de doar 5 ani, cea care a gustat din pâinea meseriei de actor, dar şi cunoaşte toate creaţiile tăticului ei… Valeriu Jereghi si Ana Barduc sotiaSoția Ana Barduc recunoaște:–”Ca sot, îi intuiesc fiecare gest, stiu ce-și dorește, ce-i place si ce – nu, chiar și cum respiră… Pentru mine contează mult că și-a păstrat copilăria în inima lui, ador această licarire din ochi, pe care a transmis-o și fiicei noastre Emilia! Și, desigur, îi pot ierta orice greșeală. Ca regizor, Valeriu Jereghi – este un taifun cu idei, care nu întotdeauna sunt ușor de realizat din punct de vedere organizatoric, – eu, fiind regizorul lui secund, nu totdeauna reușesc să fac față acestui talent, și îmi pare rău. Dar învăț multe de la el!11425795_859769960760576_5711210874671740456_n  Și Violeta Gașițoi, avocată și interpretă a rolului de mamă în filmul de scurtmetraj ”Milika” a ținut să menționeze:”Ca familie, îi cunosc din 2013: sunt oameni cu suflet mare, mereu disponibili să dea o mână de ajutor. Mi-au devenit foarte apropiați, numai cuvinte de laudă am pentru această familie. Sunt uniți și mereu binevoitori, cu multă dorință de a face mereu ceva util în domeniul cinematografiei

Şi Gheorghe Grâu, legendarul nostru actor de pe vremurile sovietice, a ţinut să-l menţioneze pe Valeriu Jereghi: ‘‘Am prilejul (şi mă bucur nespus) să-mi exprim starea de multumire şi profundă recunoştinţă faţă de talentatul regizor de film – Valeriu Jereghi. În primul rând, pentru faptul că m-a lansat în cinematografie, alături de marea actriţă din Rusia, – Margareta Terehova, – a avut curajul şi încrederea s-o facă. Este un regizor foarte atent la detalii, cerând trăirea autentică, firească a actorului şi nu interpretarea rolului. Nu pot să uit cum în perioada filmărilor pe litoralul Marii Negre, într-un cătun de pe lângă Ialta, el pregatea cu mult entuziasm zeamă! şi pentru întreaga echipă de filmare, astfel, creând o atmosferă de solidaritate şi colegialitate pe platoul de filmare. Exigent faţă de sine şi colegi, mereu în căutare a celei mai reuşite soluţii cinematografice, Jereghi a făcut şi face în continuare FILM, nu datorită – ci în pofida situaţiei critice în care se află cinematografia autohtonă, fiind regizorul care în nenumarate rânduri ne-a reprezentat Ţara la numeroase festivaluri internationale de film, aducind acasă faima şi trofee care ne fac cinste. – Doamne ajută şi spor în toate, Valeriu Jereghi!!!

Cinematografia moldovenească are nevoie de școală, de relații cu Europa. Mai bine să rămîi nerealizat decât să realizezi un proiect prost. Cinematografia este o artă complexă, pentru care ai nevoie de o experiență ca să știi totul”. – Valeriu Jereghi

Date biograficeJereghi Valeriu –  regizor, scenarist, operator, producător. ARTIST AL POPORULUI. S-a născut la 19 octombrie 1948 în orăşelul Străşeni, Republica Moldova. A absolvit Institutul de Arte de la Chișinău, facultatea de regizori, clasa profesorului G. Revo în anul 1971 şi Institutul de Stat de Artă Cinematografică (VGIK) în anul 1975, facultatea de regizori, clasa profesorului A. Zguridi. Din anul 1973 colaborează cu studioul „Moldova-film”, creând filme artistice, documentare şi ştiinţifico-publicistice. Activează fructuos în calitate de regizor, scenarist, actor, operator, producător. Din anul 1978 este membru al Uniunii Cineaştilor. 1Pe parcursul întregii sale cariere artistice lucrează în diferite ţări: Iugoslavia, România, Austria, Ungaria, Germania, Franţa, Rusia, Italia. Este autorul cărţii ”Nuvele cinematografice”. Publicaţiile sale apar în diverse reviste: ”Nistru”, ”Codrii”, ”Tinerimea Moldovei”, ”Ecranul şi teatrul”, ”Arta cinematografiei”, ”Scenarii de film”. În anul 2006 a fondat compania de producţie ”Prim-Plan Studio” şi ”Agenţia de Actori Valeriu Jereghi”. La 23 mai 2008 compania cinematografică „Prim-Plan Studio” a editat prima revistă despre filmul din Moldova „Prim-Plan”. În cadrul proiectul internaţional „New Cinema”, în anul 2009, în Moldova a fost lansat de către cinematografiştii moldoveni, ruşi şi italieni un nou proiect cinematografic internaţional „Dragoste şi război”, după cartea cu acelaşi nume a regizorului Valeriu Jereghi; Filmografia şi regia: „Dimineaţa”, 1974 – film artistic de scurt metraj,/„Barza”, 1978 – film artistic de scurt metraj,/„Vreau să cînt”, 1979 – film artistic, /„Totul putea fi altfel”, 1982 – film artistic,/„Gleb”, 1984 – film documentar/„Vînt sălbatic / Divlji vetar” (URSS, Iugoslavia), 1985 – film artistic,/„Iona”, 1987 – film artistic/„Disidentul”, 1988 – film artistic/„Presimţirea”, 1992 – film artistic/„Copii fără casă”, 1993 – film documentar/„Annengret şi copii ei”, 1994 – documentar/„Ce-a de-a treia generaţie”, 1995 – documentar/„Moştenirea spirituală”, 1999 – documentar/„Regiunea Kaluga”, 2001 – documentar „Soroca”, 2002 – documentar/„Regiunea Kolomensk”, 2003 – documentar/„Regiunea Krasnodar. Orlionok”, 2003 – documentar/„În piele de şarpe”, 2006 – Moldova, film-spectacol/„Mirajul dragostei / Створення любовi” (Rusia, SUA, România, Ucraina, Moldova), 2006 – film artistic/2007 – ”În piele de șarpe”/„Arrivederci”, 2008 (Moldova) – film artistic, /”Milika”, 2014-15; Pelicule realizate în calitate de scenarist:„Dimineaţa”, 1974 – film artistic de scurt metraj /„Barza”, 1978 – film artistic de scurt metraj,/„Vreau să cînt”, 1979 – film artistic, /„Totul putea fi altfel”, 1982 – film artistic,/„Gleb”, 1984 – film documentar/„Iona”, 1987 – film artistic/„Disidentul”, 1988 – film artistic/„Presimţirea”, 1992 – film artistic/„Copii fără casă”, 1993 – film documentar/„Annengret şi copii ei”, 1994 – documentar/„Moştenirea spirituală”, 1999 – documentar/„Regiunea Kaluga”, 2001 – documentar /„Soroca”, 2002 – documentar/„Regiunea Kolomensk”, 2003 – documentar/„Regiunea Krasnodar. Orlionok”, 2003 – documentar /„Mirajul dragostei / Створення любовi” (Rusia, SUA, România, Ucraina, Moldova), 2006 – film artistic; Pelicule în calitate de operator:„Copii fără casă”, 1993 – film documentar/„Annengret şi copii ei”, 1994 – documentar/„Ce-a de-a treia generaţie”, 1995 – documentar/„Moştenirea spirituală”, 1999 – documentar/„Regiunea Kaluga”, 2001 – documentar /„Regiunea Kolomensk”, 2003 – documentar „Regiunea Krasnodar. Orlionok”, 2003 – documentar/„Arrivederci” – film artistic, 2008 (Moldova); Producător:„Arrivederci” – film artistic, 2008 (Moldova) Roluri în filme:„Regii anchetei ruseşti”, 1996, episodul „Şantajul” – rol episodic; /„La hotarul lunii iunie”, 1982 – rol episodic. 

Reclame


7 comentarii

VICTOR CIUTAC: „Aş vrea să am şi eu un nume, o adresă…”


ciutacImagini pline de dragoste, de viaţă, de amintiri, de gânduri bune; de legături minunate vorbind despre împliniri, despre fericire, şi sub aceste imagini sesizezi cele mai frumoase sentimente pe care le poate simţi omul. Sobru în emoţii, dur în expresivitate, veşnic grăbit şi în continuă acţiune, cu griji, că ceva rămâne neîmplinit… “Aducea imensă caldură pe scenă, ne-a ajutat să ne cultivăm în anii derutanţi, ne invăţa mereu să fim mai generoşi. Am simţit un gol imens: rămânem tot mai singuri”: cuvinte de regret la moartea lui Victor Ciutac. Cunoscutul actor de teatru şi cinema, a încetat din viaţă la 18 ianuarie, 2009, într-un spital din Iaşi, el suferind de leucemie.ciutac (1)
S-a născut la 12 ianuarie 1938 în satul Şirăuţi, lângă Lipcani, unde îşi începe educaţia şcolară ce îl va duce spre teatrul din Bălţi; apoi va urma studenţia de la Conservatorul din Chisinau – facultatea de Teatru si Film, clasa maestrului Valeriu Cupcea, avându-i ca colegi pe Veniamin Apostol, Margareta Ureche, Dina Cocea, Vitalie Rusu, Mihai Curagău… A jucat iniţial pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi, iar din 1964 pe scena Teatrului dramatic „A.S.Puskin„. Seriozitatea, aplicarea spre arta dramatică, munca neobosită şi mai ales talentul îi va conferi o carieră de maestru al scenei şi al ecranului, realizând mari şi minunate roluri care-l vor propulsa spre directia Teatrului studio „Mihai Eminescu”, după reorganizarea căruia devine directorul artistic (din 1994 Teatrul Naţional „Mihai Eminescu„). În anii 70-80 este unul din cei mai populari actori de film din Moldova. Nume de prima mărime a teatrului basarabean, chipul căruia se confundă cu cel al unui personaj emblematic din dramaturgia lui D. Matcovschi ”Tata”, 658x0_ciutacVictor Ciutac a realizat o galerie de roluri remarcabile şi în domeniul cinematografiei naţionale, colaborând cu regizori de marcă: Emil Loteanu, Vlad Ioviţă. Bogata sa filmografie conţine pelicule antologice precum “Poenile roşii” (1966), “Lăutarii” (1971), “Ultimul haiduc”(1972), “Dimitrie Cantemir” (1973), “Barbaţii încărunţesc de tineri”, ”Calul, puşca şi nevasta”, ”Dansul efemer al dragostei”, “Povestea lui Făt-Frumos”, etc. Printre spectacolele în care actorul a avut roluri, se numără, “Tata”, “Abecedarul”, “Pomul vieţii” dupa piesele lui Dumitru Matcovschi, de asemenea, “Io, Stefan-Voievod”, “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, ”Asociaţia femeilor emancipate din Belgrad” etc. Artist al Poporului (1991), Premiul Naţional (1980)… Valeriu Gagiu, regizor, a remarcat, că “teatrul a făcut un mare serviciu cinematografiei, pregătind actori, care vin pe platourile de filmare cu tehnica şi disciplina scenei. Şi dacă ar fi să evidenţiez la ora actuală „o mână de bărbaţi” ai cinematografiei moldoveneşti, aş începe cu actorul Victor Ciutac. Când l-am întâlnit prima dată în timpul turnărilor la filmul „Ultimul haiduc”, am înţeles că pot conta pe el. Mai târziu, scenariul filmului „Durata zilei” a fost scris special pentru Victor Ciutac„.
Fidel viziunii regizorului Apostol, care i-a fost şi prieten,  Ciutac rămâne credincios şi propriei sale viziuni; întotdeauna este expresiv şi receptiv la tot ce înţelege prin arta teatrală şi cinematografie. În calitate de regizor, el a montat spectacolele “Masa de sărbătoare” de A. Gondiu(1986), “Ifigenia de Aulis” de Euripide (2002). V.Ciutac_TATAA avut ultimul rol în teatru în spectacolul lui D. Matcovschi “Tata”, dar nu în regia lui Veniamin Apostol, ci a lui proprie (1999). Prima montare a acestui spectacol îi apartine, intr-adevăr, lui Apostol, rolul central fiind interpretat de Ciutac. În cea de-a doua montare, însă, Apostol doar joacă în spectacol, nu apare şi în calitate de regizor… “Este actorul care nu ştie, nu înţelege să se cruţe când este vorba de artă, de creaţie”, – astfel îl caracteriza Valeriu Cupcea. Ciutac a părăsit scena Teatrului Naţional din Chişinău în 2004: a considerat, că după 45 de ani, trebuie să-şi i-a adio de la teatru, spectatori, şi să plece:”Aş vrea să am şi eu un nume, o adresă”, reconfirmând “deruta” sa prin mesajul final adresat prezenţilor: Să veniţi mai des la Chişinău, că sînt şi acolo oameni cumsecade, care vă aşteaptă…” După viziunea lui, indiferent că vrem sau nu, drumul este înainte, oricare ar fi credinţa omului. Călăuza este cea care ne poartă pe el, dincolo de aparenţe se face referire la conştiinţa că există ceva dincolo de toate acestea, ceva superior, dincolo de om.  
Stabilit la Iaşi împreună cu familia, Victor Ciutac, în ultimii ani de viaţă, s-a dedicat scrisului. „Cînd am văzut eu că am deja o traistă de pagini, am început să mă întreb cine o să le citească”- se ironiza el singur pe sine. Prima „victimă” a fost prietenul său, regizorul Ion Ciubotaru, de la Teatrul „Luceafărul”, urmat de Ion Ungureanu, ex-ministrul culturii. Astfel, Victor Ciutac, este autorul a doua volume “Exilaţi în umilinţă” şi “Povestiri de-acasă”, care radiografiază zbuciumul basarabenilor; destinul unui om şi al unui artist în căutarea identităţii. “A pus în evidenţă specificul caracterului moldovenesc, tendinţa oamenilor de pe acest  meleag de a fi uniţi, de a-şi cunoaşte neamul şi istoria lui”, – a relatat V. Apostol. Interesant, este că în cel de-al doilea roman, ieşit de sub tipar, dar nelansat pentru publicul larg: un întreg capitol e dedicat lui Grigore Vieru. Romanul de proporţii “Exilaţi în umilinţă”, pentru care i s-a acordat Premiul “Al. Mateevici” din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, a apărut în 2006, la Chişinău, tipografia “Monomah”, şi, a fost lansat la Iaşi, la Galeriile de artă „Pod Pogor-fiul”, în prezentarea criticului literar Ioan Holban şi a scriitorului Valentin Talpalaru.212-ciutac Ulterior, criticul literar Valeria Manta Tăicuţu a menţionat, că acest “roman despre Basarabia, subiect încă dureros pentru mulţi români, propune o călătorie prin memoria acestor locuri, determinând cititorii să retrăiască jumătate de veac de istorie, începând cu acel iunie 1940, şi… terminând cu vremuri mai aproape de noi, când românii, au devenit străini la sine acasă. Referitor la acest roman, Ciutac mărturisea: “am încercat şi eu prin naivitatea şi inerţia unui tradiţionalist, dar dincolo de această poezie uluitoare (“Casa mea” de Grigore Vieru), prin singurătatea şi tristeţea ei, nu sunt capabil să pătrund…”Impresionat de viaţa şi activitatea lui Victor Ciutac, colegul lui din România, Sergiu Tudose a menţionat cu tristeţe: “Am realizat ce complexă personalitate se ascundea în actorul Victor Ciutac; măiestria actoricească era însoţită de o profundă analiză a oamenilor; de o ascuţită putere de a sesiza trăsături definitorii care-şi păstrau o conduită şi o linie personală în dezvoltarea existenţei lor literare; aceste întruchipări scriitoriceşti îşi urmau drumul lor literar, fără hiaturi, fără a se abate de la calea prescrisă, devenind reale, depaşindu-şi limitele specifice unui personaj confectionat şi găsindu-şi un comportament normal, real, viu. Mi-aş fi dorit să-l fi avut mai aproape de noi… pe acest minunat exilat în umilinţă… motiv pentru care îmi pare rău că n-am putut să fim, cum îi plăcea să spună,” cu toţii grămăjoară şi fericiţi”.???????????????????????????????
Victor Ciutac a fost şi rămâne un actor Mare! Oameni mari, filme mari – destine dramatice… A rămas în patrimoniul clasic, este prezent în repertoriul de frunte a teatrului şi cinematografiei, însă numai artiştii ştiu, cât de departe sunt copiile aflate în circulaţie, de originalul vieţii. Rămân imagini, care vorbesc despre viaţă şi tot ce implică ea; căutări, nevoia de sprijin, întrebări nesfârşite, răbdare, speranţe, şi nu în final, credinţa, că totul nu este la voia întâmplării…       
Mihail Melnic: ”Iarta-ma,Victor Ciutac!
Am avut noroc să-l cunosc pe Victor Ciutac ca un mare Om și un Artist al poporului în sensul deplin al cuivntului. I-am fost și vecin de mahala în satul copilăriei noastre, Sirăuți. I-am cunoscut și parinții, nașii mei de botez, – Nadea si Gheorghe Ciutac. Am activat în calitate de Medic-șef adjunct la Psihiatrie pe timpurile Renașterii Naționale, atunci când apăreau primele conflicte interetnice prin colective. La rugamintea mea, Victor Ciutac împreună cu Valeriu Cupcea și Vitalie Rusu, au venit la noi, în echipă ,,să aplaneze, apariția unor asemenea conflicte. Și acești trei titani ai Artei teatrale i-au convins pe lucrătorii, evrei și ruși, să ințeleagă corect fenomenul de trezire Naționala a moldovenilor. Mai mult de atât, Organizația primară de partid, în unanimitate, a votat o Adresare Comitetului Central ca să ajute la reparația Teatrului Național ”A. Puskin”, cum se chema pe-atunci Teatrul Național ”Mihai Eminescu” de la Chișinău.
Și eu am fost printre consătenii mei, care l-am petrecut pe ultimul drum pe marele Artist, la Iași.
Și astăzi n-am uitat ultimile cuvinte ale lui Victor Ciutac, care au sunat din difuzare, când corpul neînsuflețit al acestuia era coborât în mormânt.
-”Grijania măsii de viață”.
Repet și eu, în aceste zile, aducându-mi aminte de Victor Ciutac:” Grijania măsii de viață și de Guvernare, pe care o avem!”
Iartă-mă,Victor Ciutac, prea rar am fost la spectacolele tale, pline de viață și învățaminte
                                                                            Svetlana Vizitiu


5 comentarii

Nicolae Sulac: O paradigmă a etnosului moldovenesc


         ”…mai era tot pe la noi un împarat, îi zicea Sulac, mi-i dor, mi-i dor de el…” (Grigore Vieru)
SULAC1Dacă e să reflectăm referitor la sensul vieţii, există sensuri înalte ale vieţii şi sensuri comune; unul cântă, altul îsi face datoria… Destinul nu este orb, ci dirijat de om: când sufletul îi dictează calea, pe care urmează să o apuce, şi care, devine sensul întregii sale vieţi. Privim cu admiraţie timpurile, care ni se par îndepartate. Dacă e să ne ascultăm bunicii, aflăm că între lumea de acum 50-60 de ani şi cea de astăzi există multe diferenţe. Diferenţele între generaţii au existat şi vor exista mereu. Nu se schimbă chiar atât de mult oamenii, dar o societate progresează continuu mulţumită tradiţiilor moştenite şi transmise din generaţie în generaţie. La originea tradiţiilor folclorice stau trăirea şi retrăirea sacrală a momentelor din viaţa omului; momente legate de naştere, de nuntă, de luptă socială. Utilitatea lor constă în oferirea unor soluţii şi modele ideale, iar în cazul nostru, e vorba de spiritul neordinar al lui Nicolae Sulac, o legendă a folclorului moldovenesc, evocat cu dragoste şi respect de către mai multe personalităţi cunoscute, într-o carte-album „Nicolae Sulac. In amintiri, cronici şi imagini”, editată în 2007, de soţii Alexandrina şi Alexandru Rusu. „Nu ştia nimeni cine este Nicolae Sulac, el aparţinea unui timp, unei epoci, unui popor…” (Emil Loteanu). „A fost înzestrat cu har dumnezeesc pentru a bucura sufletele noastre” – cu recunoştinţă, îsi amintesc oamenii, care l-au cunoscut. Rapsodul cântecului popular, Nicolae Sulac s-a născut la 9 septembrie, 1936, în satul Sadâc, raionul Cahul.casa_sulac După moartea mamei sale, rămâne orfan împreuna cu cei patru fraţi ai săi şi creşte la o casă de copii. De la 18 ani Nicolae Sulac munceşte ca tăietor de pădure la Vologda (Rusia), ulterior, miner la Donbas (Ukraina). În1957, este înrolat în armată într-o unitate de tanchişti din oraşul Kirovograd, Azerbaidjan. În 1959, susţine probele de concurs în Capela corală „Doina” şi începe carieramuzicală: „A deprins cântecul de la talanca mioriţelor şi murmurul izvoarelor din văi, de la şoaptele frunzelor şi cântecul păsărilor din pădurea Sadâcului” – scrie compozitorul Constantin Rusnac. Din anul 1960, Nicolae Sulac cântă în tăraful lui Iosif Burdin, care peste un an a fost transformat într-un ansamblu pentru tineret, cu care concertau în toată republica. În 1963, este eliberat din serviciu de către directorul Filarmonicii pe motiv că lipsise la un concert. olarescuAvuse probleme, dar l-a salvat Andrei Strâmbeanu, ziaristul, care publicase în ziarul „Tinerimea Moldovei” un articol întitulat „De ce nu mai cântă Nicolae Sulac?”. În orchestra de muzică populară „Fluieraş” vine în anul 1965, iar în 1969, împreuna cu compozitorul Mircea Oţel, formează orchestra de muzică populară „Lăutarii”, ulterior, preluată de Nicolae Botgros.botgr A avut multe turnee prin satele şi oraşele Moldovei, de unde culegea cântece pentru repertoriul său. A cântat dorul şi jalea, bucuriile şi tristeţile poporului (Dor de mamă, Sadâcule, Plec mândruţo la armată, Bateluna, Tinereţe, Ce frumos cântă cucul, Când tata va veni, Floarea lui Sulac, etc). Doina „Mioriţa” a rămas ca o perlă a repertoriului său… „Vă destăinui un mic secret, – semnează maestrul Mihai Dolgan (formaţia „Noroc”), – Nicolae Sulac era atras de muzică uşoară de sorginte… folclorică. Cazul lui era ieşit din comun: în cadrul aceluiaşi spectacol el cânta şi muzică de estradă şi muzică populară”. La-o-margine-de-drumNicolae Sulac s-a manifestat şi ca un neîntrecut narator, a scris istorioare şi snoave: „Vorba lungă, bogăţia omului” (1997), este şi protagonistul unor pelicule documentare consacrate creaţiei sale interpretative: „Cântecele mele sunt sus la stele” (1992, regia Valeriu Gagiu), „Izvorul şi cântecul” (1976). Cunoscutul regizor Valeriu Jereghi deţine manuscrise originale despre viaţa şi activitatea lui Nicolae Sulac; respectiv, pregăteşte pentru realizare un film despre prietenul lui apropiat şi pe care, în trecut, l-a ajutat cu un tratament chirurgical.  Nicolae Sulac a fost distins cu titluri onorifice: Artist emerit din RSSM (1964), Artist al Poporului din RSSM (1967), Laureat al Premului de Stat al Republicii (1982). A fost primul cavaler al Ordinul Republicii în domeniul artelor din Republica Moldova (1992).  Azi, Palatul Naţional poartă numele Legendar: Nicolae Sulac… ”Când o fi-n pământ să zac, Nu vreau monument bogat, Doar un fir de liliac, Să mi-l răsădiţi la cap…”. S-a stins la 8 aprilie, 2003. O moarte stupidă şi neasteptată… „Nicolae Sulac şi-a pus întreagă viaţă pe altarul cântecului popular. El a fost cel, care a trezit conştiinţa naţională a basarabenilor şi a menţinut mereu aprinsă flacăra dragostei pentru cele sfinte, a alinat durerile, fiind şi un bun coleg şi un profesor de excepţie pentru tinerii interpreţi de muzică populară”. – îsi aminteşte Maria Sarabaş, interpretă de muzică populară. Nicolae Sulac a avut trei copii: Alexei, fiul cel mai mare, stabilit în Ukraina; Ioana, în Germania, şi doar Doina, mezina, a rămas în Moldova. Cu Ludmila Diacenco-Sulac, fosta sotie, au rămas prieteni până la sfârşitul vieţii, şi au avut  împreuna o fiică Ioana, care a mers şi ea pe calea muzicii, devenind compozitoare. Îsi aminteşte cu drag de viaţa alături de Sulac. „Timpul nu are nevoie de numărătoare, – zice ea, – fie vorba de 5 sau 25 de ani. Nimic nu se uită, nici binele, nici răul. Cred că, nu e corect să-ţi vorbeşti de rău trecutul, în cele din urmă, nu-mi permit să am amintiri negative atunci când dragostea poporului pentru idolul său, e atât de măreaţă! Sunt fericită, că 10 ani din viaţa mea (1968-1978) am fost alături de acest om genial. Am fost martoră la naşterea pieselor, versurilor, melodiilor sale: cât valorează doar doina Mioriţa! Zi de zi, ne vizitau cunoscuţi, fie, şi-acei, necunoscuţi: şi fiecare, avea ce împartasi cu Nicolai: despre viaţă, politică… Mai criticau puterea, mai glumeau prin bancuri la adresa lui Brejnev, Utesov etc. Noi eram satisfăcuti de traiul nostru modest în garsoniera noastră de pe bulevardul Negruzzi, mobilată simplu, specific acelor timpuri (ca la toată lumea): o măsuţă, un divan, un dulap plin cu discuri şi cărţi, un aparat de radio, un ţol confecţionat în stil naţional. Eram tineri, plini de energie şi ne făceam mari speranţe pentru viitor. Se spune, că dacă omul pe perioada vieţii sale a construit o casă, a sădit un copac şi a crescut un fiu, atunci, el n-a trăit în zadar. Nicolae Sulac a reuşit să le facă pe toate, chiar şi mai mult: a rămas în memoria şi inimile oamenilor ca un cântăreţ preferat şi iubit, suflet din sufletul poporului său.
ioana”Cu tristeţe, îsi aminteşte de ultimele clipe ale tatălui şi Ioana Sulac, compozitoare, fiica mai mare a lui Sulac: „A fost înainte de a pleca eu în Spania (martie, 2003); în acea vizită, tatăl meu era trist şi tăcut, îl chinuiau gânduri grele, de parcă presimţea ceva… Avea el o alinare în pisica lui adorată, pe care, în ultima vreme, se temea s-o piardă. Dacă pisica se rătăcea, tata ridica mare zarvă, şi, în momentul, când aceea apărea ca printr-o minune, era fericit ca un copil, mângâindu-şi pufoasa cea albă, asemeni unui îngeras… Vestea îngrozitoare, m-a ajuns, după câteva zile de plecare din Moldova; în Spania: unde urma să-mi realizez visul de a călători şi, în continuare, să-mi formez o viaţă personală, inclusiv, profesională… A fost, ca şi cum s-ar fi prăbuşit un zid peste mine. Bilete la avion nu mai erau, bani nu-mi ajungeau. Unii mă sfătuiau să nu plec, să-mi caut de viaţa mea. Am ales, să-mi fac datoria de fiică: şi am reuşit, cu mare greu să revin în Moldova, să fiu lângă sicriul tatălui meu. M-a durut mult şi faptul, ca familia s-a destrămat, neînţelegerile, de-atunci, cu sora mea vitregă Doiniţa, am dorit să fiu cât mai departe de bârfe, zvonuri… M-am conformat, iar, în present, sunt fericită şi împlinita, în Germania, împreuna cu soţul şi fiul nostru, precum şi nepotul lui Nicolae Sulac, Maximilian. Regret foarte mult că tăticul nu mai este alături”.
“Să fii fiica lui Nicolae Sulac este o onoare, dar şi o mare responsabilitate“, – consideră Doina, fiica mai mică a lui Sulac, cea, care a urmat calea lui, interpretând cântecele moştenite de la tatăl ei. A avut norocul să-i moştenească talentul, iar în present, se bucură şi de sprijinul oamenilor, care au ţinut la el.
Doina_SulacCu plăcere, îsi aduce aminte de unele momente din viaţa lui: „Tatăl meu a fost şi va rămâne pentru noi toţi o mare valoare a Basarabiei, manifestându-şi talentul său prin acea calitate, care contează mult pentru caracterul omului, şi pe care, el a avut-o… Îmi amintesc, cu mare drag, de poveţele lui, pe care mi le-a dat, şi pe care le voi păstra mereu, cu sfinţenie. El a fost o personalitate cu un EU, la propriu-zis: acest lucru l-a făcut pe Nicolae Sulac să se evidenţieze printre oamenii de-alături. Mi-a spus, că nu e nevoie să plagiez pe cineva înainte de a păsi pe scena mare: în primul rând, e să te descoperi pe sine însuti. Zicea, de unii artisti, că sunt amatori, că ceea ce cântă nu le reprezintă firea. Aprecia mult talentele adevarate. L-a descoperit şi l-a ajutat pe maestrul Nicolae Botgros, cu care a lucrat de-a lungul anilor în orchestra „Lăutarii”, pe care tatăl meu a fondat-o şi la care a ţinut mult. A fost un om şi cu un har deosebit al umorului: făcea o glumă din orice.urschi Îmi amintesc, cu zâmbet, de faza lui cu umoristul Gheorghe Urschi, atunci când maică-mea era însarcinata cu mine şi mai avea câteva luni până la naştere. Tatăl meu s-a întâlnit cu Urschi, întâmplator, şi acesta l-a întrebat: „Măi, Nicolae, tu chiar crezi, că copilul ce va veni pe lume, e al tău? -diferenţa de vârsta dintre tine şi soţia ta e cam… maricică!” La care tata, foarte calm, îi răspunse: „Măi, Gheorghe, eu o să aştept să se nască copilul ăsta, şi o să mă uit lung la el, şi, dacă va cânta, înseamnă, că e al meu! Iar dacă va mânca aşa urât din gură ca tine, înseamnă, că e al tău!”  Şi,… am apărut eu pe lume, cântăreaţă. M-a iubit tata, foarte mult, punându-şi toate sperantele în Doiniţa lui.sulac2
„A cântat cu tot sufletul, dorul şi jalea, romanţe melancolice şi doine tânguitoare, cu care „îmblânzea şi fiarele“, iar KGB-ştii îşi ştergeau lacrimile “cu pistolete”: astfel, au remarcat, în glumă, colegii lui. Nicolae Sulac a fost unul şi acelaşi, în toate situaţiile complicate ale vieţii, pe care le-a străbătut. Cu aptitudini atât de înalte, a absorbit în sine toate aspiraţiile generale ale acestui mediu, devenind şi un reprezentant ingenios al lui. A cântat să satisfacă toate nevoile evoluţiei unui neam: iar numele lui înseamnă, în present, o lungă şi bogată epocă din istoria folclorului moldovenesc!
                                                                               Svetlana VIZITIU


7 comentarii

Grigore Grigoriu: „Zilele din palmă-n cer îmi zboară”


Viata niciodata n-a fost usoara, dar trebuie sa fim liberi şi sa privim lumea cu ochi de copil, caci acesta e binele. In creatia noastra, nu e nevoie sa ne axam pe nedesavarşirea omeneasca; trebuie sa iubim, sa fim fideli, sa mergem spre ideal, chiar şi neavand un dram de speranta, fiindca doar astfel vom ajunge la ceva” (Grigore Grigoriu)

                             Imagine

    Actor frumos şi chipes, cu un dar suprem, stejar de o rară forţă, caracter dramatic cu o sensibilitate înduiosatoare, întruchipare a seducţiei masculine, dar şi a modestiei, mereu optimist, dar nesigur de propria lui valoare, admirat şi iubit de milioane de oameni… S-a născut pe 4 aprilie 1941, la Cauşeni. Orfan de tată la o vârstă fragedă, a fost nevoit sa lucreze de mic, ca sa-şi ajute mama. Interesul pentru teatru incepu sa se manifeste din perioada scolara, jucand pe scena teatrului popular din localitate. Ca urmare, n-a facut scoala de actorie, dar datorita talentului a reuşit sa-şi croiasca drumul sau in lumea artei, acumuland cunostinte şi practica pe scena Teatrului National din Balti „Vasile Alecsandri”, jucand apoi in anii 1965-1970 la Teatrul televizat „Dialog”. In anul 1970 devine actor pe scena Teatrului „Luceafarul”. Şi, fara doar şi poate, datoreaza descoperirea şi afirmarea sa ca actor de nivel mondial regizorului Emil Loteanu, decedat şi el in acelaşi an cu Grigoriu (2003). Grigore s-a trezit intr-o buna zi cu Loteanu venit sa-şi perfecteze actele de studii la Causeni: era elegant şi manierat, cu o tinuta şi vorbire curat romaneasca, ii captivase pe toti, iar Grigoriu nu se putea desparti de viitorul celebru regizor…Безымянный
Astfel, incepuse urcusul spre cunoscutul film Poienile roşii (1966), iar rolul lui Sava Micliu ii va aduce primul trofeu in cinematografie. Grigore Grigoriu zicea:”Filmul Poienile roşii este pentru mine un veritabil imn solar daruit oamenilor, iar Lautarii comporta o filozofie profunda, mitica a poporului nostru. Precum Copernic a descoperit ca pamantul se roteste, lautarii au descoperit ca pamantul canta.” Loteanu l-a caracterizat atunci ca pe o statuie antica vie, care mai tarziu, de sub carapacea de piatra a tacerii, avea sa tasneasca o magma incandescenta… Urmeaza alte roluri, in special cele din filmele regizate de Emil Loteanu, care il consacra printre cei mai talentati actori de cinema, devenind cunoscut şi peste hotare: Andrei Voinovan (Gustul painii, 1966), Radu Negostin (Lautarii, 1971, 16 premii internationale), Stefan Barbu (Ofiter in rezerva, 1971), tiganul Loico Zobar (Satra sau O satra urca la cer, 1975, difuzat in 114 tari din lume), Victor (Vreau sa cant, 1979), Kalidis (Drama la vanatoare sau Tandra şi dulcea mea fiara, 1978). Gr. Grigoriu s-a produs in peste 50 de pelicule turnate la Moldova-Film şi alte studiouri din fosta URSS, precum şi in trei filme produse la Studioul DEFA din Germania. La Festivalul de film din Karlovy Vary, Cehoslovacia (1977), a fost incununat cu Premiul pentru cel mai bun rol masculin: al lui Loico Zobar, din Satra.grig toma Referitor la acest rol de hot de cai, actorul a relatat: „Ca sa joc in acest film, maestrul Loteanu m-a obligat sa traiesc intr-o casa cu tigani, unde seara incepea cu cantece şi se incheia cu batai şi varsare de sange. Am inteles atunci ce inseamna infernul, dar altfel nu se putea, Loteanu zicea ca trebuie sa stiu totul despre tigani.” Ca urmare, actorului i s-a conferit titlul onorific de „Artist Emerit al Moldovei” (1976), ulterior i s-a decernat medalia „Meritul civic” (1992) şi Ordinul „Gloria muncii” (2002).gr
In Lautarii, in rolul lui Radu Negostin, Grigoriu a personificat haiducia cu tot ce a avut ea mai legendar şi mai cutezator.
S-a plasat ferm in pleiada primilor cotati şi cautati: il solicitau tot mai multe case de film pentru diverse roluri. Cu caldura işi amintea de rolul jucat in Ciudatul, film turnat la Baku, in regia lui A. Ibraghimov, cu superba actrita Irina Mirosnicenko şi, mai cu seama, de Cika Zarubin, unul din ciracii lui Pugaciov, in regia lui A. Saltakov.
Continuand sa ramana mereu alaturi de Loteanu, a cunoscut clipe de glorie şi momente de uitare. grig procaIn cartea Grigorie condamnat la glorie – cu imagini de familie, scrisori, jurnal – autorul, Ion Proca, dand detalii din viata actorului, mentioneaza ca Grigoriu n-a fost un revolutionar, nici om al revoltei: „Era pasnic şi mandru ca face parte din neam fara de moarte. Era mai mult un calator cu dorul celor de acasa.”
Printre altele, un reporter de la Los Angeles Times, Kevin Thomas, scriind de Satra afirma ca aportul lui Grigore Grigoriu este la cel mai inalt nivel dupa toate criteriile Hollywoodului… Dar nu s-a indoit nimeni de acest lucru. Cineastul Dumitru Olarescu il asocia pe Grigoriu, inainte de toate, cu barbatia:”A fost barbat in viata şi in cinematografie.” grig tigara Compozitorul Eugen Doga a mentionat corelatia creatiei şi a devotamentului actorului: „Evident, creatia lui Grigore Grigoriu nu poate fi abordata fara sa vorbim de Emil Loteanu. Ca şi Svetlana Toma, Galina Beleaeva, Mihai Volontir, şi el a fost modelat de regizor, dar şi iubit profund. In persoana lui Grigoriu, Loteanu şi-a putut developa, exprima filmul interior, a gaşit personificarea barbatului puternic, romantic şi emotiv… Omul Grigoriu a fost sincer, deschis şi, mai ales, foarte devotat prietenilor şi lui Emil Loteanu. Chiar daca acesta il supara adesea, ii facea reprosuri, Grig nu l-a tradat, dovedindu-i constant atasamentul sau.” „Cei doi titani, Loteanu şi Grigoriu, s-au completat unul pe altul”, a observat scriitorul Gheorghe Ciocoi. Actrita Paulina Zavtoni il apreciaza astfel: „Mi-a fost partener de scena, coleg, prieten. A creat multe roluri de scena la teatru, dar popularitatea, fara indoiala, i-a adus-o cinematografia. Am impresia ca in Moldova nu exista un alt actor care s-ar fi bucurat de un asemenea respect din partea spectatorilor.” „Avea simtul umorului, a spus ex-ministrul culturii Ion Ungureanu despre actorul Grigoriu, stia sa pretuiasca o gluma, chiar sa tina piept glumelor lui Urschi… A fost generos. Aceasta generozitate se vede şi in creatiile lui de varf.”gri
Grigore Grigoriu a fost casatorit cu Ecaterina Botnariuc, regizoare la televiziune (a decedat cu cativa ani inaintea lui) şi aveau impreuna doi copii: Traian şi Octavian, pe care actorul i-a iubit mult şi, Grigoriu si Ecaterina Bornariuc din relatarile prietenului D. Olarescu, i-a invatat sa fie darzi, educandu-i ca pe niste spartani. Fiul Octavian, doctor in arte, lector la USM:”…De la tata am invatat dragostea de poezie, de cantec, de a trai viata liber.” Grigore Grigoriu ii era recunoscator Ecaterinei ca şi-a jertfit cariera pentru fiii lor şi il sustinea in toate; a apreciat-o intotdeauna, dar a recunoscut asta abia dupa ce a pierdut-o. Nu s-a mai recasatorit: „Pentru ca nu se mai naste o a doua Catiusa!”, le spunea el prietenilor. A fost un bun familist şi a stiut sa tina la oameni, sa fie prieten. g_grigoriu2Actrita Ninela Caranfil işi amintea: „E in firea oamenilor sa doreasca a cunoaste cat mai multe despre un Mare Artist in viata cotidiana. Cunoscandu-l pe Grig, pot spune ca şi „bucataria” vietii lui private a fost frumoasa. A avut o casnicie trainica cu Ecaterina Botnariuc… Ea l-a ocrotit şi l-a ingrijit ca pe un copil. Ceea ce nu se stie, e ca el avea darul de a impaca, inclusiv pe noi, actorii, cand ne certam, adica avea un soi de intelepciune taraneasca de a potrivi cuvintele.” Scriitorul Alexandru Gromov afirma ca „era un om de o sensibilitate aparte, dinamic, iubitor de viata, dispus mereu sa riste…”  taborMarele vis al lui Grigore Grigoriu a fost sa joace rolul lui Ioan Voda cel Cumplit, sa mai produca un film despre haiduci, unde avea sa joace rolul principal, de capetenie a haiducilor… N-a reuşit, dar „a fost haiduc pana la sfarşit. A fost un mare actor, care trebuia sa se filmeze zi şi noapte. A fost un om al culturii…” (Tudor Tataru).
In urma unui accident rutier, Grigore Grigoriu a decedat la 20 decembrie 2003, in apropierea satului Palanca, Stefan Voda, iar cu opt luni mai tarziu, intr-un accident la fel de stupid, moare şi fiul sau Traian, actor la Teatrul din Piatra-Neamt…
Daca Emil Loteanu a fost un Senior al cinematografiei moldovenesti, Grigore Grigoriu a fost Cavalerul ei…
                                                                                                 Svetlana VIZITIU


18 comentarii

Emil Loteanu: „M-am logodit cu cea mai depărtată stea”


Personalităţi de talia lui Emil Loteanu se nasc la răscruci de secole. El a fost mereu cu sufletul deschis către frumos. Se spune că ar fi putut să fie un regizor de talie mondială, că timpurile n-au fost de partea lui; pentru cei mai mulţi, este „regizorul care a făcut Şatra şi Lăutarii şi care a trăit la Moskova”, alţii îşi vor aminti că el a regizat şi peliculele cinematografice de o enormă forţă artistică: Anna Pavlova, Dulcea şi tandra mea fiară, Luceafărul, Poienile roşii…

Regizor de film, scenarist, actor, scriitor, pedagog… S-a născut la 6 noiembrie 1936, în familia profesorilor Tatiana şi Vladimir Loteanu din satul Clocuşna, Ocniţa. emil-loteanuA moştenit de la bunei si părinţi o latură importantă – bunătatea sufletească, omenia. Dumnezeu l-a înzestrat cu frumoase calităţi şi cu o responsabilitate neobişnuită pentru munca lui. Când avea timp liber, revenea la baştină. Precum scrie in una din poeziile sale, era un copil zburdalnic si zvapaiat din fire, iubea sa cutreiere crangurile si miristile. La varsta de sase ani, a mers la scoala, apoi a fost nevoit s-o paraseasca si sa se refugieze impreuna cu parintii la Radauti, Romania (alatuir de manastirea Putna), unde isi continua studiile, manufestandu-si talentul in cadrul cercului dramatic si la spectacolele organizate in scoala. Ulterior, familia era transferata in orasul Ramnicu-Valcea si de acolo, la Bucuresti. Emil absolveste Liceul „Sfantul Sava” (in prezent, „Nicolae Balcescu”), si numai o abordare obtuza, specifica anilor ‘ 50 si un „dosar” cu probleme vor face ca tanarul Loteanu, care visa sa cuprinda lumea pe pelicula de celuloid sa nu fie admis la IATS, Bucuresti. lote
Marcel Loteanu, fratele, şi-aduce aminte: ”După refugiul din ”44, soarta a vrut ca Emil să rămână cu tatăl la Rădăuţi, iar eu am însoţit-o pe mama la Bucureşti. La 13 ani, după ce moare tatăl, Emil fuge prima dată în Basarabia, căutând adăpost în casa buneilor de la Holencauţi. Era în 1949, el nu avea acte, iar legea cerea să fie predat înapoi grănicerilor români. Aşa am ajuns să fim din nou împreună, să locuim pe strada Heleşteului, Cartierul Primăverii de azi… În curtea casei, Emil făcea cu noi piese de teatru. Monta ”Scufiţa Roşie” şi eu jucam rolul lupului, şi plângeam. Dar el era… regizorul. Cred că l-a influenţat faptul că locuiam lângă Studiourile Sahia. Auzeam muzică, post-sincroanele. Adunam resturile de peliculă aruncate după montaj şi făceam artificii. El sărea gardul şi se împrietenea cu operatorii, cu regizorii… A contat şi faptul, că în ”50 în casa noastră s-a turnat primul film artistic românesc – „Viaţa învinge”. După ce i-a fost refuzat dosarul de admitere la IATS, Emil s-a repatriat în Basarabia, ca să poată studia la Moskova. Pe-atunci, în România era greu pentru basarabeni: nu te puteai afirma, nu-ţi puteai susţine calităţile… Culmea ironiei: el a trăit atât de mult la Moskova, unde se vorbea ruseşte, şi şi-a manifestat românismul peste tot. A reuşit să promoveze valori naţionale, cu actori moldoveni şi români, pe banii ruşilor. Oficialităţile basarabene l-au alungat, iar românii i-au recunoscut valoarea mult prea târziu. Cu puţin timp înainte de a muri, i s-a decernat Premiul de excelenţă a Fundaţiei Culturale Române…”mi-s-ochii-arsi-de-frumusetea-ta-poezii-emil-loteanu-x300_2
Pentru ambele maluri ale Prutului, opera lui Emil Loteanu rămâne o provocare. I s-a furat libertatea şi a încercat s-o recupereze. Libertatea şi iubirea, – cele mai mari ”nevoi” ale sale: în ”Şatra” ţiganul, nu întâmplător, este simbolul libertăţii absolute, care e mai importantă ca dragostea…
Pentru susţinerea examenului la cinematografie, la VGIK (Moskova, 1956-62), Emil Loteanu a scris o lucrare despre un film american, pe care l-a văzut împreună cu mamă-sa, şi care l-a marcat pentru o viaţă. A fost admis, a reuşit să absolve facultatea, făcând, concomitent, încă doi ani de actorie la MHAT şi, asistând şi la lecţiile de la Institutul de Literatură ”M. Gorki”. I-a avut ca profesori pe cunoscuţii regizori M. Romm, G. Roşal, G. Kozinţev etc.
După finişarea studiilor, în 1962 este repartizat la Studioul ”Moldova-Film” din Chişinău în calitate de regizor de filme artistice. În anii 1973-83 se produce ca regizor la Studioul ”Mosfilm”. A fost conducător la două promoţii de regizori de film în cadrul şcolii superioare de regie. În 1988 inaugurează la TVM emisiunea „La steaua care-a răsărit”… În perioada 1987-92 este preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Moldova.emil-loteanu
Debutează cu versuri inspirate pe paginile revistei ”Contemporanul” din Bucureşti (1948). Se afirmă ca poet, primii săi paşi în literatură fiind dirijaţi la Chişinău de Anatol Gugel. În 1952 debutează la „Tinerimea Moldovei” cu poezia „Cântecul marii iubiri”, după ce continuă să publice versuri în ziarul „Moldova socialistă” şi în revista „Octombrie”. Placheta „Zbucium” (1956) poetul a editat-o la numai 20 de ani şi a constituit o adevărată explozie lirică. Scriitorul Gheorghe Malarciuc va spune: „E zbuciumul inimii sale, e chiar inima sa cu tot ce conţine ea mai bun şi pe care poetul o închină semenilor săi”. Au urmat culegerile de versuri şi proză care sunt primite cu acelaşi entuziasm: „Chemarea stelelor” (1962), „Vioara Albă” (1963), „Belaia raduga” (1964, Moskova), „Ritmuri” (1965), nuvela „Bucolica” (1966), „Versuri” (1967), nuvela „Lăutarii” (1972), „Sufletul ciocârliilor” (1974), „Zov liubvi” (2001). La Editura „Litera” apare postum volumul selectiv „Chemarea stelelor” (2003). Versurile publicate puneau în valoare un poet talentat, dar, spre surprinderea colegilor de generaţie, Emil Loteanu a schimbat muza poeziei pe cea a cinematografiei. Debutează ca actor la Teatrul dramatic „Puşkin” (1953-54), iar ca regizor, în anii de studenţie, cu lucrarea de curs – filmul de scurt metraj „Măria sa Hora” (1960). În aceeaşi perioadă se produce în câteva roluri.

Cariera sa cinematografică îl desemnează ca scenarist şi regizor al filmelor: ”Aşteptaţi-ne în zori”(1963), ”Poenele roşii” (1966), ”Această clipă” (1968), ”Lăutarii” (1971), ”O şatră urcă la cer” (1976), ”Dulcea şi tandra mea fiară” („O dramă la vânătoare”, 1978), ”Ana Pavlova” (1983), ”Găoacea” (1990), toate fiind premiate cu premii internaţionale şi naţionale:
„Asteptati-ne in zori” (1963) – cu o intreaga constelatie de nume noi: Ion Scurea, Ecaterina Malcoci, Dumitru Caraciobanu, Nina Doni etc.
„Poienele rosii” (1966) – o balada mioritica moderna, devenita pe parcurs carte de vizita a studioului cu Svetlana Toma si Grigore Grigoriu, ce vor reveni emblematic, in creatia regizorului;
„Aceasta clipa” (1968) – a luat Premiul II la Festivalul unional de filme de la Mensk;
„Lautarii”(1971) – prezentat pe ecranele multor tari ale lumii, distins cu Premiul „Scoica de aur” la Festivalul International de filme de la San Sebastian (1972),Marele Premiu la Festivalul International ce dezvaluie tema artei si folclorului (Italia, 1972), Premiul „Nimfa de Aur” la Festivalul International de filme din Neapole (Italia, 1972), Premiul spectatorilor si al presei pentru cel mai bun film la Forul Cinematografic din Milano (1978). Prin „Lautarii” regizorul si-a deschis drumul in Europa.
Urmeaza fresca dramatica a vietii si creatiei marelui Eminescu, filmul televizat „Luceafarul” (1986), pentru realizarea caruia Emil Loteanu obtine Premiul de Stat al RSSM (1988).
La studioul „Mosfilm” monteaza filmele: „O satra urca in cer” (1976) – una din cele mai spectaculoase creatii, proiectata in peste 100 de tari, distinsa cu Marele Premiu „Scoica de aur” la Festivalul International de la San Sebastian (1976), un mare succes comercial al acestor ani; Pemiul pentru cea mai bune regie la Festivalul International al celor mai bune filme din lume din Belgrad (Iugoslavia, 1977), Premiul pentru cel mai bun film al anului la Festivalul International din Praga (1977); Premiul pentru rezolvarea plastica a secventelor la Congresul XI al UNITEX din Paris. Protagonisti: interpretii sai predilecti – Svetlana Toma si Grigore Grigoriu.
„Dulcea si tandra mea fiara” („O drama la vanatoare” Cehov), 1978, remarcat la Festivalul celor mai bune filme din Belgrad (1979);
„Ana Pavlova” (1983) – realizat in colaborare cu studiouri si cineasti din Anglia, Franta, Cuba, Germania si distins cu Marele Premiu pentru cea mai inalta contributie in arta cinematografica; Marele Premiu pentru cea mai buna coproductie, Premiul Pentru cea mai buna lucrare de operator, Premiul Pentru cel mai bun film strain, etc.Emil_Loteanu,_Maria_Biesu,_Eugen_Doga Este autorul a peste 20 de filme de succes şi a scris scenarii la toate filmele sale – bilanţul de trei decenii de activitate cinematografică a regizorului Emil Loteanu.
Filmele sale i-au făcut celebri pe mulţi actori din Moldova, care, la rândul lor, au contribuit la succesul creaţiilor lui Loteanu (Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Mihai Volontir, Maria Sagaidac, Victor Voinicescu-Soţchi, Victor Ciutac, Dumitru Caraciobanu, Domnica Darienco, Vasile Zubcu, Vlad Ciobanu, Mihai Curagău, Sergiu Finiti, compozitorul Eugen Doga, etc).
În 1969 pentru merite deosebite în domeniul cinematografiei, lui Emil Loteanu i s-a conferit titlul de Maestru în Arte din Moldova, iar în 1980 titlul de Artist al Poporului din Federaţia Rusă. Membru de Onoare al Academiei Internaţionale de Film „Nica”, ”Ordinul Republicii”.
Este trist când moare un om, dar este îngrozitor de trist şi de împovărător, când un Artist al neamului nostru, precum este Emil Loteanu, moare printre străini, pentru că la noi nu i s-au creat condiţii minime ca să trăiască şi să moară acasă. Nu e nicio vină în faptul că Moskova l-a primit în pământul său, e spre cinstea ei. Este vina noastră că nu ştim să apreciem valorile naţionale, şi ar trebui să ne pună în gardă că, de la începutul lumii şi până azi, n-am putut fi fericiţi, pentru că nu i-am avut pe toţi ai noştri acasă, că nu i-am putut crea un loc pentru viaţa şi opera lui Emil Loteanu, un loc pentru mormântul său în ţărâna natală.
A suportat şi atacurile urâte din 1996, când a vrut să candideze la preşedinţie. Şi iată, că nici o amintire nu a rămas în urma lor: cine îşi mai aduce aminte de politicienii din acea epocă? Iar filmul lotenean “Luceafărul” din 1986 pare mai apropiat. Doar arta făcută cu sinceritate, credinţă şi dragoste faţă de popor, va dăinui! S-a stins din viaţă la 18 aprilie 2003 şi este înhumat în cimitirul Vaganicovscoe din Moscova.
În aprilie 2008, la Centrul Cultural „Odeon” din Chişinău a fost prezentat filmul documentar “Lupul marilor drumuri”, regia Octavian Grigoriu (fiul actorului Grigore Grigoriu). Documentarul este ”o baladă despre Emil Loteanu, despre drumul lui spre „capătul luminii”. Octavian Grigoriu l-a cunoscut pe Emil Loteanu din fragedă copilărie, l-a văzut în casa lor: „Am simţit întotdeauna o înrudire spirituală cu acest om pentru care fiecare clipă trăită era o nouă descoperire a lumii. facebook-fotografia-zilei---emil-loteanu-si-robert-de-niro-1366571517A fost şi uşor, şi dificil să realizez acest film, pentru că aveam la dispoziţie foarte mult material şi când a trebuit să renunţăm la o parte din el, a fost precum am tăia din carne vie.”
Regretatul actor Grigore Grigoriu spunea ca Emil Loteanu e un talent, care aduce cu sine lumina. Svetlana Toma ii este recunoscatoare si astazi, pentru ca a adus-o in lumea filmului, i-a cizelat gustul si i-a format atitudinea fata de profesie. Sergiu Finiti, artist al poporului: “Eram invitat la Caunas pentru rolul lui Burbulea in filmul “Satra”. Special pentru a obtine acest rol am invatat sa calaresc si cateva trucuri. Cred ca anume acest lucru i-a placut lui loteanu, pentru ca m-a invitat la un rol la care ravneau mai multi. Au urmat opt luni de filmari, timp in care ne-am imprietenit si am invatat lucruri de la maestru, pentru ca teatrul difera de film. Eram si certat, si laudat, or cei care l-au cunoscut pe Loteanu, stiu, ca avea un caracter expansiv, vulcanic. La filme n-am mai colaborat cu el, dar am avut onoarea sa lucrez sub indrumarea lui in Teatrul Actorului de Cinema, pe care il instituise pe langa Uniunea Cineastilor si care a lansat o singura premiera. Apoi, si Loteanu s-a saturat sa lupte cu morile de vant, ca urmare si teatrul a disparut in scurt timp.”
Mihai Curagau, artist al poporului: “Imi pare rau ca s-a dus si imi pare rau, ca a filmat putin in Republica Moldova, – mai mult la Moscova. Loteanu era haituit, asa erau vremurile. Desi, stia sa deschida usile, I se puneau mereu bete in roate. Asa s-a intamplat si cu Vlad Iovita, si cu Gheorghe Voda”.
Mihai Cimpoi, scriitor: “Ne-a dus faima in lume prin filmele sale, cu pitorescul nostru, cu oamenii nostri frumosi, ne-a adus o solie de bunatate, de dragoste pentru frumos… A fost un cineast dublat de un poet”.
Mihai Dolgan, critic literar, a recunoscut, ca Loteanu “ se afirma ca un poet al patosului si energiei romantice”. Scriitorul Andrei Lupan l-a mentionat ca pe unul din “cei mai straluciti creatori al poeiei moldovenesti tinere… Talentul lui nu se grabeste spre desavarsire, ci se zbate intr-o nesatioasa si plina de hazard lupta a intrebarilor”. Leo Botnaru, scriitorul, i-a evidentiat “frumoasa proprietate a personalitatii si talentului sau: capacitatea de a surprinde, de a fi interesant, necesar si mereu asteptat in noile sale descoperiri… E un nume de personalitate, un nume popular”.
Destinul artei moldoveneşti depinde, în primul rînd, de cei care se vor dăscăli şi apostoli. Eu cred că am venit în cinematografie din spaţiul mioritic. Sunt “şcolerul” ciobanilor noştri plecaţi de secole în câmpiile cosmice spre a lumina şi a încălzi universul”. (Emil Loteanu)
        Svetlana Vizitiu