Galina Maleca: ”Cântul popular va doini”

Este optimistă, îndrăgostită şi fericită… Vine din dintr-un sătuc pitoresc Ghetlova, unde s-a remarcat ca personalitate folclorică, cântănd cu mult drag melodiiile regretatei Maria Drâgan… Cântă de când se ţine minte chiar de prin băncile școlii. Este Galina Maleca, binecunoscută interpretă de muzică populară în Republica Moldova şi România. Cântecul popular i-a adus în cale tot ce este mai frumos pe acest pământ, şi primul contact cu șcena şcolii în care a studiat, şi concursul ‘’Cerbul de Aur’’, unde s-a clasat pe un loc de frunte. Încă de la gradiniță a cântat pe șcenă, apoi în ansamblul folcloric a şcolii ‘’Doinița’’, condus de Zina Bogza. Preferă să cânte melodii vechi culese de prin văile sătucului de baştină, de unde a început să cutreiere şi să colinde codrii Orheiului, cântând împreună cu mica lor orchestră de muzică populară ‘’Făguraş’’, dirijată de Marin Moraru, – ea fiind solistă de bază a orchestrei. Astfel, zi cu zi, cântând la nenumărate concerte, concursuri şi festivaluri de muzică populară, bucurând sufletele oamenilor cu energia și dragostea ei pentru tradiţii naţionale folclorice.

Toată copilăria ei a fost a fost legănată de folclor. Şi tatăl ei cânta la acordeon, din când în când și cu voce. La fel şi mama ei, care nu a fost profesoară de canto, dar demonstra calităţi vocale, determinând-o pe Galina să cânte totdeauna curat, și să fie mereu pe poziție. A ajutat-o cu sfaturi în alegerea repertoriului și a ținutei șcenice. Ambii părinţi au susţinut-o în toate activităţile ei, şi i-au înspirat dragostea pentru cântecul popular autentic.

Modele, care au marcat-o profund, rămân să fie personalităţi celebre ca Maria Drăgan, Maria Tănase, Nicolae Sulac, regretaţii interpreți de muzică populară!

Se consideră fericită, deoarece sunt cele patru floricele la părinți, şi se mândreşte cu surioarele ei dragi, Tatiana, Iuliana și Liliana, care la fel au voci puternice, sunt talentate, senine și calde la suflet. Galina speră, că şi ele o vor urma în calea cântecului popular. – Ce poate fi mai frumos în lumea această decât cîntecul popular, doina, balada, chiar şi portul popular care îl îmbracă de câte ori pleacă la concerte, sau festivități, concursuri etc. Nu-şi poate imagina niciodată viața ei fără ritme populare, și crede cu certitudine, că cântul popular va doini cât timp vor exista interpreții, care să-l promoveze în popor şi pe posturile mass-media. Cântecul popular de aceea şi este popular, pentru că este cel dintâi preferat de popor. Deci, numai poporul poate decide cine este un talent veritabil.

Cine n-ar îndrăgi cu adevărat cântecul nostru popular moldovenesc? Moldovenii noştri, unii melomani de alte genuri de muzică, însă la nunți și petreceri preferă mai întâi de toate, cântece, hora, dansuri și jocuri strămoșești. – Iată aşa se întoarce şi se promovează tradiţia! ‘’Deci, – repetă Galina, – ce poate fi mai frumos decât muzica populară, ‘’atunci când îți petreci vremea așa frumos împreună cu apropiații tăi, fiind la o șezătoare ca pe vremuri, și cântând cântece preluate de la străbunii noștri, – pentru mine este o plăcere enormă!..’’

Absolvind şcoala medie din satul Ghetlova, Galina Maleca a dat admiterea la Colegiul Pedagogic ,,Alexei Mateevici’’ din Chișinău, unde a urmat o nouă etapă din viața ei. Acolo a cunoscut oameni noi, muzică frumoasă și viziuni mărețe inspirate de folclor. Chiar dacă a studiat patru ani Canto academic la Colegiu, muzica populară mereu îi este în gând, şi atunci când la lecții cântă cântece academice, cu gândul, la fel, e la muzica populară. Pe parcusul anilor, s-a perfecționat şi s-a realizat, din punct de vedere profesional. A participat la diferite concursuri, festivaluri, de muzică populară printre care și la marele festival Franco Francez, unde s-a clasat pe locul trei! Are doar 21 de ani, toată viaţa e înainte! şi multe succese o aşteaptă şi în viitor! Talentul persistă în ea, în sufletul ei, în sentimentele ei, şi toată dragostea pentru ţară Galina le redă prin cântece…

Cântecul popular i-a adus în palmares în jur de 50 de diplome, fiind lăureată și premiată cu locuri de frunte. Lăureată a celor patru ediții a concursurilor ‘’Florile Dalbe’’, ‘’La Onor La Datorie’’, ‘’Pentru tine Doamne’’ Toate concursurile de suflet au făcut să meargă pe drumul tradiţional al cântecului popular autentic, cu mult curaj și bună dispoziţie. Apoi, a urmat o sumedenie de consursuri de muzica populară, printre care  ‘’Floarea Omeniei’’, concursul de muzica populară închinat marelui poet ‘’Grigorie Vieru’’, ‘’Elevii din Colegii au talent’’ (locul –I), la concursul ‘’Tamara Ciobanu’’ – priemiul III, ‘’Sună de răsună Lunca’’ – locul II, ‘’Mărul de aur’’(categorie muzica populară) – locul I. La o festivitate mare, care s-a desfățurat în Ucraina ( ‘’Ya Veriu’’) – locul I. La fel, Galina Maleca este laureată a concursurilor- ‘’Maria Drăgan’’, ‘’Nicolae Sulac’’, și prezintă Orchestra ‘’Folclor’’. Aceste concursuri sunt doar o părticică din priemiile obținute prin muncă, dăruință și dragoste pentru cântecul popular. Astfel, Galina a absolvit cu succes Colegiul ‘’Alexei Mateveici’’ din Chisinau, unde patru ani a cântat cu mare drag la toate evenimentele, care s-au petrecut în incinta colegiului.

Este mândră de sine, și Îi mulțumeşte bunului Dumnezeu pentru vocea care i-a dăruit-o ca să bucure inimile oamenilor cu melodii frumoase de altădată. Bucuria ei cea mare este să cânte în continuare, şi împreună cu interpreți mai mari din România: Sofia Vicoveanca, Irina Loghin, Ionuț Dolănescu, Maria Ciobanu și Fuego etc. Galina sincer crede că a fost cea mai mare bucurie din viaţa ei, pentru că nu oricine are parte să cânte alături de maeştri muzicii populare. Încă o colaborare reușită pentru ea a fost înregistrarea a două melodii minunate: ‘’Are mama 4 fete’’ și ‘’Să fii fată înţeleapta’’, unde a colaborat cu marele dirijor Mihai Amihalachioaie. Să cânte cu Lăutarii împreună, a fost la fel o mare experiență pentru Galina! Ea crede în visul ei, în iubitul ei, crede în oameni şi talentul său, speră să continuă să ducă tradiţiile mai departe prin cântece dragi poporului nostru.

Şi dacă veni vorba de cărţi preferate, cele care au marcat-o, Galina ţine să menţioneze şi să recomande unele şi nouă. Iată, Top-ult celor 5 carti pentru adulți: 1. Trandafirii negri de Sahip Sahap, 2. Enigma Otiliei de George Călinescu…3 Bel-Ami de Guy de Maupassant 4. Singur pe Lume de Hector Malot. 5. Romeo si Julieta

Top 5 cărţi pentru copii: 1.Pisici razboinice’’ de Erin Hunter, 2. ‘’Micul prinţ’’ de Antoine de Saint-Exupery 3. ‘’Bulgaras de primavară’’ de Paul Stewart, 4. ‘’Ratusca cea urita’’ 5. ‘’Capra cu trei iezi’’

Referitor la societatea noastră are ceva de spus. Galina consideră că sunt necesare unele schimbări de mentalitate în Moldova. ”Dacă as avea posibilitate, as schimba modul de gândire şi de comunicare, în care se folosesc de multe ori expresii care conţin cuvinte ruseşti. Aş integra oamenii în diferite organizaţii care ar dezvolta şi ar promova interesele lor”. Şi în domeniul Culturii ar pune accentul, în mod special, pe promovarea tinerilor talente, deoarece se promovează foarte puțin ce ţine de folclorul autentic. ”Ar fi bine ca ministrul culturii să propună şi sa ne susțină prin diferite concerte ce ne-ar crea o oportunitate de dezvoltare pe plan cultural”. Ne dorim o continuitate a valorilor şi tradiţiilor naţionale, dar nu se face mai nimic pentru tinere talente şi promovarea lor ca urmare…

Nicolae Sulac: O paradigmă a etnosului moldovenesc

         ”…Mai era tot pe la noi un împarat, îi zicea Sulac, mi-i dor, mi-i dor de el…” (Grigore Vieru)

Dacă e să reflectăm referitor la sensul vieţii, există sensuri înalte ale vieţii şi sensuri comune; unul cântă, altul îsi face datoria… Destinul nu este orb, ci dirijat de om: când sufletul îi dictează calea, pe care urmează să o apuce, şi care, devine sensul întregii sale vieţi. Privim cu admiraţie timpurile, care ni se par îndepartate. Dacă e să ne ascultăm bunicii, aflăm că între lumea de acum 50-60 de ani şi cea de astăzi există multe diferenţe. Diferenţele între generaţii au existat şi vor exista mereu. Nu se schimbă chiar atât de mult oamenii, dar o societate progresează continuu mulţumită tradiţiilor moştenite şi transmise din generaţie în generaţie. La originea tradiţiilor folclorice stau trăirea şi retrăirea sacrală a momentelor din viaţa omului; momente legate de naştere, de nuntă, de luptă socială. Utilitatea lor constă în oferirea unor soluţii şi modele ideale, iar în cazul nostru, e vorba de spiritul neordinar al lui Nicolae Sulac, o legendă a folclorului moldovenesc, evocat cu dragoste şi respect de către mai multe personalităţi cunoscute, într-o carte-album „Nicolae Sulac. In amintiri, cronici şi imagini”, editată în 2007, de soţii Alexandrina şi Alexandru Rusu. „Nu ştia nimeni cine este Nicolae Sulac, el aparţinea unui timp, unei epoci, unui popor…” (Emil Loteanu). „A fost înzestrat cu har dumnezeesc pentru a bucura sufletele noastre” – cu recunoştinţă, îsi amintesc oamenii, care l-au cunoscut. Rapsodul cântecului popular, Nicolae Sulac s-a născut la 9 septembrie, 1936, în satul Sadâc, raionul Cahul. După moartea mamei sale, rămâne orfan împreuna cu cei patru fraţi ai săi şi creşte la o casă de copii. De la 18 ani Nicolae Sulac munceşte ca tăietor de pădure la Vologda (Rusia), ulterior, miner la Donbas (Ukraina). În1957, este înrolat în armată într-o unitate de tanchişti din oraşul Kirovograd, Azerbaidjan. În 1959, susţine probele de concurs în Capela corală „Doina” şi începe carieramuzicală: „A deprins cântecul de la talanca mioriţelor şi murmurul izvoarelor din văi, de la şoaptele frunzelor şi cântecul păsărilor din pădurea Sadâcului” – scrie compozitorul Constantin Rusnac. Din anul 1960, Nicolae Sulac cântă în tăraful lui Iosif Burdin, care peste un an a fost transformat într-un ansamblu pentru tineret, cu care concertau în toată republica. În 1963, este eliberat din serviciu de către directorul Filarmonicii pe motiv că lipsise la un concert. Avuse probleme, dar l-a salvat Andrei Strâmbeanu, ziaristul, care publicase în ziarul „Tinerimea Moldovei” un articol întitulat „De ce nu mai cântă Nicolae Sulac?”. În orchestra de muzică populară „Fluieraş” vine în anul 1965, iar în 1969, împreuna cu compozitorul Mircea Oţel, formează orchestra de muzică populară „Lăutarii”, ulterior, preluată de Nicolae Botgros. A avut multe turnee prin satele şi oraşele Moldovei, de unde culegea cântece pentru repertoriul său. A cântat dorul şi jalea, bucuriile şi tristeţile poporului (Dor de mamă, Sadâcule, Plec mândruţo la armată, Bateluna, Tinereţe, Ce frumos cântă cucul, Când tata va veni, Floarea lui Sulac, etc). Doina „Mioriţa” a rămas ca o perlă a repertoriului său… „Vă destăinui un mic secret, – semnează maestrul Mihai Dolgan (formaţia „Noroc”), – Nicolae Sulac era atras de muzică uşoară de sorginte… folclorică. Cazul lui era ieşit din comun: în cadrul aceluiaşi spectacol el cânta şi muzică de estradă şi muzică populară”. Nicolae Sulac s-a manifestat şi ca un neîntrecut narator, a scris istorioare şi snoave: „Vorba lungă, bogăţia omului” (1997), este şi protagonistul unor pelicule documentare consacrate creaţiei sale interpretative: „Cântecele mele sunt sus la stele” (1992, regia Valeriu Gagiu), „Izvorul şi cântecul” (1976). Cunoscutul regizor Valeriu Jereghi deţine manuscrise originale despre viaţa şi activitatea lui Nicolae Sulac; respectiv, pregăteşte pentru realizare un film despre prietenul lui apropiat şi pe care, în trecut, l-a ajutat cu un tratament chirurgical.  Nicolae Sulac a fost distins cu titluri onorifice: Artist emerit din RSSM (1964), Artist al Poporului din RSSM (1967), Laureat al Premului de Stat al Republicii (1982). A fost primul cavaler al Ordinul Republicii în domeniul artelor din Republica Moldova (1992).  Azi, Palatul Naţional poartă numele Legendar: Nicolae Sulac… ”Când o fi-n pământ să zac, Nu vreau monument bogat, Doar un fir de liliac, Să mi-l răsădiţi la cap…”. S-a stins la 8 aprilie, 2003. O moarte stupidă şi neasteptată… „Nicolae Sulac şi-a pus întreagă viaţă pe altarul cântecului popular. El a fost cel, care a trezit conştiinţa naţională a basarabenilor şi a menţinut mereu aprinsă flacăra dragostei pentru cele sfinte, a alinat durerile, fiind şi un bun coleg şi un profesor de excepţie pentru tinerii interpreţi de muzică populară”. – îsi aminteşte Maria Sarabaş, interpretă de muzică populară. Nicolae Sulac a avut trei copii: Alexei, fiul cel mai mare, stabilit în Ukraina; Ioana, în Germania, şi doar Doina, mezina, a rămas în Moldova. Cu Ludmila Diacenco-Sulac, fosta sotie, au rămas prieteni până la sfârşitul vieţii, şi au avut  împreuna o fiică Ioana, care a mers şi ea pe calea muzicii, devenind compozitoare. Îsi aminteşte cu drag de viaţa alături de Sulac. „Timpul nu are nevoie de numărătoare, – zice ea, – fie vorba de 5 sau 25 de ani. Nimic nu se uită, nici binele, nici răul. Cred că, nu e corect să-ţi vorbeşti de rău trecutul, în cele din urmă, nu-mi permit să am amintiri negative atunci când dragostea poporului pentru idolul său, e atât de măreaţă! Sunt fericită, că 10 ani din viaţa mea (1968-1978) am fost alături de acest om genial. Am fost martoră la naşterea pieselor, versurilor, melodiilor sale: cât valorează doar doina Mioriţa! Zi de zi, ne vizitau cunoscuţi, fie, şi-acei, necunoscuţi: şi fiecare, avea ce împartasi cu Nicolai: despre viaţă, politică… Mai criticau puterea, mai glumeau prin bancuri la adresa lui Brejnev, Utesov etc. Noi eram satisfăcuti de traiul nostru modest în garsoniera noastră de pe bulevardul Negruzzi, mobilată simplu, specific acelor timpuri (ca la toată lumea): o măsuţă, un divan, un dulap plin cu discuri şi cărţi, un aparat de radio, un ţol confecţionat în stil naţional. Eram tineri, plini de energie şi ne făceam mari speranţe pentru viitor. Se spune, că dacă omul pe perioada vieţii sale a construit o casă, a sădit un copac şi a crescut un fiu, atunci, el n-a trăit în zadar. Nicolae Sulac a reuşit să le facă pe toate, chiar şi mai mult: a rămas în memoria şi inimile oamenilor ca un cântăreţ preferat şi iubit, suflet din sufletul poporului său.

”Cu tristeţe, îsi aminteşte de ultimele clipe ale tatălui şi Ioana Sulac, compozitoare, fiica mai mare a lui Sulac: „A fost înainte de a pleca eu în Spania (martie, 2003); în acea vizită, tatăl meu era trist şi tăcut, îl chinuiau gânduri grele, de parcă presimţea ceva… Avea el o alinare în pisica lui adorată, pe care, în ultima vreme, se temea s-o piardă. Dacă pisica se rătăcea, tata ridica mare zarvă, şi, în momentul, când aceea apărea ca printr-o minune, era fericit ca un copil, mângâindu-şi pufoasa cea albă, asemeni unui îngeras… Vestea îngrozitoare, m-a ajuns, după câteva zile de plecare din Moldova; în Spania: unde urma să-mi realizez visul de a călători şi, în continuare, să-mi formez o viaţă personală, inclusiv, profesională… A fost, ca şi cum s-ar fi prăbuşit un zid peste mine. Bilete la avion nu mai erau, bani nu-mi ajungeau. Unii mă sfătuiau să nu plec, să-mi caut de viaţa mea. Am ales, să-mi fac datoria de fiică: şi am reuşit, cu mare greu să revin în Moldova, să fiu lângă sicriul tatălui meu. M-a durut mult şi faptul, ca familia s-a destrămat, neînţelegerile, de-atunci, cu sora mea vitregă Doiniţa, am dorit să fiu cât mai departe de bârfe, zvonuri… M-am conformat, iar, în present, sunt fericită şi împlinita, în Germania, împreuna cu soţul şi fiul nostru, precum şi nepotul lui Nicolae Sulac, Maximilian. Regret foarte mult că tăticul nu mai este alături”.

“Să fii fiica lui Nicolae Sulac este o onoare, dar şi o mare responsabilitate“, – consideră Doina, fiica mai mică a lui Sulac, cea, care a urmat calea lui, interpretând cântecele moştenite de la tatăl ei. A avut norocul să-i moştenească talentul, iar în present, se bucură şi de sprijinul oamenilor, care au ţinut la el.

Cu plăcere, îsi aduce aminte de unele momente din viaţa lui: „Tatăl meu a fost şi va rămâne pentru noi toţi o mare valoare a Basarabiei, manifestându-şi talentul său prin acea calitate, care contează mult pentru caracterul omului, şi pe care, el a avut-o… Îmi amintesc, cu mare drag, de poveţele lui, pe care mi le-a dat, şi pe care le voi păstra mereu, cu sfinţenie. El a fost o personalitate cu un EU, la propriu-zis: acest lucru l-a făcut pe Nicolae Sulac să se evidenţieze printre oamenii de-alături. Mi-a spus, că nu e nevoie să plagiez pe cineva înainte de a păsi pe scena mare: în primul rând, e să te descoperi pe sine însuti. Zicea, de unii artisti, că sunt amatori, că ceea ce cântă nu le reprezintă firea. Aprecia mult talentele adevarate. L-a descoperit şi l-a ajutat pe maestrul Nicolae Botgros, cu care a lucrat de-a lungul anilor în orchestra „Lăutarii”, pe care tatăl meu a fondat-o şi la care a ţinut mult. A fost un om şi cu un har deosebit al umorului: făcea o glumă din orice.

Îmi amintesc, cu zâmbet, de faza lui cu umoristul Gheorghe Urschi, atunci când maică-mea era însarcinata cu mine şi mai avea câteva luni până la naştere. Tatăl meu s-a întâlnit cu Urschi, întâmplator, şi acesta l-a întrebat: „Măi, Nicolae, tu chiar crezi, că copilul ce va veni pe lume, e al tău? -diferenţa de vârsta dintre tine şi soţia ta e cam… maricică!” La care tata, foarte calm, îi răspunse: „Măi, Gheorghe, eu o să aştept să se nască copilul ăsta, şi o să mă uit lung la el, şi, dacă va cânta, înseamnă, că e al meu! Iar dacă va mânca aşa urât din gură ca tine, înseamnă, că e al tău!”  Şi,… am apărut eu pe lume, cântăreaţă. M-a iubit tata, foarte mult, punându-şi toate sperantele în Doiniţa lui.”

 

Ion Druţă: „Sulac cunoaşte verbul matern pe dinafară, ştie a lipi cuvântul la locul lui, aşa cum un om din popor şi care reprezintă poporul în toată plinătatea lui spiritual o poate face”.

Andrei Srâmbeanu: „Sulac e un scriitor cu o oralitate de excepţie, un autor de literatură naivă foarte gustată de publicul cititor.”

Tot ce povestea Nicolae Sulac, era aşternut pe hârtie de către prietenul lui publicistul Vlad Olărescu, şi alţi scriitori, dar Sulac se plângea că ei strică totul ce le povesteşte el. Şi iată că în câteva nuvele publicate din cartea „Vorbă lungă – bogăția omului” s-a reuşit să se păstreze limbajul, modul de exprimare şi de gândire a lui Sulac…

Tudor Colac: „ Să scrii despre legenda muzicii populare nu e uşor, pentru că a fost un om-spectacol, ca un cireş care şi-a înfipt rădăcinile în plaiurile noastre”

Nicolae Sulac a fost distins cu multe titluri onorifice: Artist emerit din RSSM (1964), Artist al Poporului din RSSM (1967), Laureat al Premiului de Stat (1982), Ordinul Republicii în 1992. Astăzi, Palatul Naţional din Chișinău poartă numele Nicolae Sulac.

S-a stins din viaţă la 8 aprilie 2003. 

„A cântat cu tot sufletul, dorul şi jalea, romanţe melancolice şi doine tânguitoare, cu care „îmblânzea şi fiarele“, iar KGB-ştii îşi ştergeau lacrimile “cu pistolete”: astfel, au remarcat, în glumă, colegii lui. Nicolae Sulac a fost unul şi acelaşi, în toate situaţiile complicate ale vieţii, pe care le-a străbătut. Cu aptitudini atât de înalte, a absorbit în sine toate aspiraţiile generale ale acestui mediu, devenind şi un reprezentant ingenios al lui. A cântat să satisfacă toate nevoile evoluţiei unui neam: iar numele lui înseamnă, în present, o lungă şi bogată epocă din istoria folclorului moldovenesc!

 

       Svetlana VIZITIU

 

             Surse utile despre viața și activitatea lui Nicolae Sulac: 

 

1. Olărescu, Vlad. Înfierea din Urmă/ Vlad Olărescu; prez. graf.: Oleg Cojocaru; aut. fot. color de pe cop..: Mihai Potârniche. – Ch.: Î.E.P. Ştiinţa, 1997. – 167 p.

2. Proca, Ion. Mai aproape de departe…: pătrunde vocea lui Nicolae Sulac./Ion Proca. –  Ch. : Notograf Prim, SRL, 2011.- 264 p.

3. Nicolae Sulac în amintiri, cronici, imagini. – Chişinău: Baştina-RADOG, 2006. – 192 p.

4. Blajinu, Dumitru. Colac, Tudor. Nicolae Sulac: Rapsod al neamului moldav/ Dumitru Blajinu, Tudor Colac. – Chişinău: Grafema Libris, 2015. -260 p.

5. Curbet, Vladimir. Nicolae Sulac : [filă biografică] // La gura unei peşteri de comori:  valori basarabene / Vladimir Curbet. – Ch., 1994. – P. 227-228.

 

Cărți despre Sulac și recenzii:

 

– #Canta_Nicolae_Sulac – contine piesele / textele din repertoriul interpretului

– #Olărescu_Vlad. #Înfierea_din_Urmă, 1997. – Un volum despre viața și activitatea lui Nicolae Sulac, celor ce-l admirau, si îl urmăreau. O operă artistică în care autorul ne conduce pe drumul vieţii al îndrăgitului interpret, şi cele cinci înfieri, şi înfierea din urmă despre care aflam citind cartea. O salbă de omagii, fragmente din scrisorile admiratorilor, interviuri şi în loc de postfaţă Adevărul lui Nicolae Sulac de #Nicolae_Dabija.

– #Proca_Ion. Mai aproape de departe…: pătrunde vocea lui Nicolae Sulac. O biografie romanţată, cu amintiri despre interpret, cu interviuri și fotografii inedite. Autorul Ion Proca s-a gândit să scrie această carte în momentul în care l-a cunoscut pe N. Sulac, cu 40 ani în urmă, însă în 2011 a aparut acest volum dedicat predestinatului care cântă, N. Sulac. – Dedicată neîntrecutului rapsod al plaiului – Nicolae Sulac şi începe cu un text introductiv al dirijorului Gheorghe Mustea, Artist al Poporului, cartea cuprinde date biografice, amintirile sătenilor despre Nicolae Sulac. În capitolul 2 – despre Femeile din viaţa interpretului, impresiile şi amintirile soţiilor, dar şi mai multe interviuri oferite de persoane care l-au cunoscut – Anatol Latâşev, Zinaida Julea, Mihai Ciobanu, amintirile lui Emil Loteanu, Nicolae Dabija, Grigore Vieru. Anectode vesele şi triste despre Nicolae Sulac şi cele povestite de el. ”Ce a cântat Sulac (o încercare de a reconstitui repertoriu) de Tudor Colac. Ion Proca: ”Să scrii despre legenda muzicii populare nu e uşor, pentru că a fost un om -spectacol, ca un cireş care şi-a înfipt rădăcinile în plaiurile noastre” Un mesaj – să nu uităm această generaţie de mari artişti care ne-au proslăvit ţara şi să mai trecem pe la biblioteci fiindcă cărţile care nu se văd se uită.

– Nicolae Sulac #în_amintiri_cronici_imagini. – Volumul a apărut în urma unui apel lansat pe paginile săptămânalului Literatura şi Arta de către un grup de entuziaşti care au îndemnat toţi oamenii de bună credinţă să susţină proiectul editorial în amintirea regretatului Nicolae Sulac. Echipa redacţională a decis că toţi care au venit cu amintiri, scrisori, cronici, recenzii, fotografii şi alte materiale merită să-şi găsească spaţiu în acest album omagial. Astfel, în sumarul albumului regăsim cele mai notorii personalităţi ai neamului – Gr. Vieru, D.Matcovschi, M.Bieşu, G.Sainciuc, M.Munteanu, I.Loghin, S.Vicoveanca, scriitori, istorici, ziarişti, amintirile fiicelor, articole din presa naţională, ş.a. Tot aici se regăsesc dedicaţiile poetice de la Grigore Vieru, Ion Hadârcă, Dumitru Matcovschi, Victor Plugaru, ş.a. În filele albumului vom întâmpina Glume cu şi despre Nicolae Sulac prezentate de prietenii lui Gheorghe Urschi, Aurel Scobioală, Constantin Rusnac, Victor Pavliuc, Dinu Mihail. Albumul reprezintă un interes deosebit din punct de vedere a interpretării artistice, fiind înzestrat cu fotografii unicale, picture şi măşti de ale lui Glebus Sainciuc. O elaborare din îndemnul fondatorilor ei Alexandru şi Alexandrina Rusu.

– #Blajinu_Dumitru. #Colac_Tudor. Nicolae Sulac: #Rapsod_al_neamului_moldav. – Autorii au identificat din arhivele Radioteleviziunii înregistrările cu vocea cântăreţului. O parte din lucrări au fost transcrise din memoria unor contemporani ai interpretului. Au fost alese şi transpuse din arhive note, care erau mai representative, mai credibile din punct de vedere a provinienţei. Cartea este construită în ordinea următoare: Hronic de familie, Cariera profesională, Turnee artistice internaţionale, Distincţii, menţiuni, Repere onomastice (Tudor Colac, Maria Cosniceanu), #Folclorul, Nicolae Sulac şi Dumitru Blajinu. Un articol foarte amplu cu denumirea: La originea cântecului este semnat de Tudor Colac. În compartimentul Expresie a unităţii de neam, grai şi cântec românesc s-au prezentat Andrei Strâmbeanu, Ion Ungureanu, Ion Ciocanu, Ion Dolăneascu, Irina Loghin, Sofia Vicoveanca, Vasile Goia, Mihai Dolgann, etc, etc… Un loc aparte ocupă Nicolae Sulac omagiat prin festivaluri – despre farmecul şi succesele lui Nicolae Sulac şi despre Festivalul-concurs national Nicolae Sulac. Cel mai mare compartiment – Antologie de cântece – reprezintă miezul şi obiectivul acestei ediţii. Materialul este aşezat în ordinea propusă de Dumitru Blajinu şi conţine circa 160 de cântece interpretate de Nicolae Sulac. Cartea e înzestrată cu Bibliografie selective şi discografie.

– #Curbet_Vladimir. Nicolae Sulac : [filă biografică] // #La_gura_unei_peşteri_de_comori: #valori_basarabene – Un capitol aparte a consacrat oamenilor iluştri ai Moldovei, cântăreţilor cu renume: Lidia Lipcovscaia, Maria Cibotari, Maria Bieşu şi Nicolae Sulac. Nicolae Sulac, menţionează autorul, a adus o reală contribuţie la succesele ansamblului #JOC. El a cântat în componenţa colectivului în turneele acestuia prin Moldova şi peste hotare. Nicolae Sulac în cântecul popular e viaţa, şi mai mult decât atât, e flacăra de viaţă, scrie Vladimir Curbet.

 

Potrivit scriitorului Andrei Strâmbeanu, Nicolae Sulac a înscris o pagină nouă în folclorul românesc, iar fostul director al Filarmonicii Naţionale, Mihail Murzac a remarcat că distinsul interpret este o legendă vie a neamului nostru.

În prezent, numele său îl poartă Palatul Naţional din Chişinău, un festival naţional de muzică al tinerilor interpreţi de folclor, Şcoala de muzică din oraşul Floreşti şi Liceul Teoretic cu profil de arte din capitală.

 

       Svetlana Vizitiu, Impresii din viata si carti blog

 

Nicolae Sulac cu sotia Ludmila Diacenco, fiica Ioana si nepotul Maximilian Laucs.

#in_memoriam

Emil Loteanu: „M-am logodit cu cea mai depărtată stea”

Personalităţi de talia lui Emil Loteanu se nasc la răscruci de secole. El a fost mereu cu sufletul deschis către frumos. Se spune că ar fi putut să fie un regizor de talie mondială, că timpurile n-au fost de partea lui; pentru cei mai mulţi, este „regizorul care a făcut Şatra şi Lăutarii şi care a trăit la Moskova”, alţii îşi vor aminti că el a regizat şi peliculele cinematografice de o enormă forţă artistică: Anna Pavlova, Dulcea şi tandra mea fiară, Luceafărul, Poienile roşii…

Regizor de film, scenarist, actor, scriitor, pedagog… S-a născut la 6 noiembrie 1936, în familia profesorilor Tatiana şi Vladimir Loteanu din satul Clocuşna, Ocniţa. A moştenit de la bunei si părinţi o latură importantă – bunătatea sufletească, omenia. Dumnezeu l-a înzestrat cu frumoase calităţi şi cu o responsabilitate neobişnuită pentru munca lui. Când avea timp liber, revenea la baştină. Precum scrie in una din poeziile sale, era un copil zburdalnic si zvapaiat din fire, iubea sa cutreiere crangurile si miristile. La varsta de sase ani, a mers la scoala, apoi a fost nevoit s-o paraseasca si sa se refugieze impreuna cu parintii la Radauti, Romania (alatuir de manastirea Putna), unde isi continua studiile, manufestandu-si talentul in cadrul cercului dramatic si la spectacolele organizate in scoala. Ulterior, familia era transferata in orasul Ramnicu-Valcea si de acolo, la Bucuresti. Emil absolveste Liceul „Sfantul Sava” (in prezent, „Nicolae Balcescu”), si numai o abordare obtuza, specifica anilor ‘ 50 si un „dosar” cu probleme vor face ca tanarul Loteanu, care visa sa cuprinda lumea pe pelicula de celuloid sa nu fie admis la IATS, Bucuresti. 
Marcel Loteanu, fratele, şi-aduce aminte: ”După refugiul din ”44, soarta a vrut ca Emil să rămână cu tatăl la Rădăuţi, iar eu am însoţit-o pe mama la Bucureşti. La 13 ani, după ce moare tatăl, Emil fuge prima dată în Basarabia, căutând adăpost în casa buneilor de la Holencauţi. Era în 1949, el nu avea acte, iar legea cerea să fie predat înapoi grănicerilor români. Aşa am ajuns să fim din nou împreună, să locuim pe strada Heleşteului, Cartierul Primăverii de azi… În curtea casei, Emil făcea cu noi piese de teatru. Monta ”Scufiţa Roşie” şi eu jucam rolul lupului, şi plângeam. Dar el era… regizorul. Cred că l-a influenţat faptul că locuiam lângă Studiourile Sahia. Auzeam muzică, post-sincroanele. Adunam resturile de peliculă aruncate după montaj şi făceam artificii. El sărea gardul şi se împrietenea cu operatorii, cu regizorii… A contat şi faptul, că în ”50 în casa noastră s-a turnat primul film artistic românesc – „Viaţa învinge”. După ce i-a fost refuzat dosarul de admitere la IATS, Emil s-a repatriat în Basarabia, ca să poată studia la Moskova. Pe-atunci, în România era greu pentru basarabeni: nu te puteai afirma, nu-ţi puteai susţine calităţile… Culmea ironiei: el a trăit atât de mult la Moskova, unde se vorbea ruseşte, şi şi-a manifestat românismul peste tot. A reuşit să promoveze valori naţionale, cu actori moldoveni şi români, pe banii ruşilor. Oficialităţile basarabene l-au alungat, iar românii i-au recunoscut valoarea mult prea târziu. Cu puţin timp înainte de a muri, i s-a decernat Premiul de excelenţă a Fundaţiei Culturale Române…”
Pentru ambele maluri ale Prutului, opera lui Emil Loteanu rămâne o provocare. I s-a furat libertatea şi a încercat s-o recupereze. Libertatea şi iubirea, – cele mai mari ”nevoi” ale sale: în ”Şatra” ţiganul, nu întâmplător, este simbolul libertăţii absolute, care e mai importantă ca dragostea…
Pentru susţinerea examenului la cinematografie, la VGIK (Moskova, 1956-62), Emil Loteanu a scris o lucrare despre un film american, pe care l-a văzut împreună cu mamă-sa, şi care l-a marcat pentru o viaţă. A fost admis, a reuşit să absolve facultatea, făcând, concomitent, încă doi ani de actorie la MHAT şi, asistând şi la lecţiile de la Institutul de Literatură ”M. Gorki”. I-a avut ca profesori pe cunoscuţii regizori M. Romm, G. Roşal, G. Kozinţev etc.
După finişarea studiilor, în 1962 este repartizat la Studioul ”Moldova-Film” din Chişinău în calitate de regizor de filme artistice. În anii 1973-83 se produce ca regizor la Studioul ”Mosfilm”. A fost conducător la două promoţii de regizori de film în cadrul şcolii superioare de regie. În 1988 inaugurează la TVM emisiunea „La steaua care-a răsărit”… În perioada 1987-92 este preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Moldova.
Debutează cu versuri inspirate pe paginile revistei ”Contemporanul” din Bucureşti (1948). Se afirmă ca poet, primii săi paşi în literatură fiind dirijaţi la Chişinău de Anatol Gugel. În 1952 debutează la „Tinerimea Moldovei” cu poezia „Cântecul marii iubiri”, după ce continuă să publice versuri în ziarul „Moldova socialistă” şi în revista „Octombrie”. Placheta „Zbucium” (1956) poetul a editat-o la numai 20 de ani şi a constituit o adevărată explozie lirică. Scriitorul Gheorghe Malarciuc va spune: „E zbuciumul inimii sale, e chiar inima sa cu tot ce conţine ea mai bun şi pe care poetul o închină semenilor săi”. Au urmat culegerile de versuri şi proză care sunt primite cu acelaşi entuziasm: „Chemarea stelelor” (1962), „Vioara Albă” (1963), „Belaia raduga” (1964, Moskova), „Ritmuri” (1965), nuvela „Bucolica” (1966), „Versuri” (1967), nuvela „Lăutarii” (1972), „Sufletul ciocârliilor” (1974), „Zov liubvi” (2001). La Editura „Litera” apare postum volumul selectiv „Chemarea stelelor” (2003). Versurile publicate puneau în valoare un poet talentat, dar, spre surprinderea colegilor de generaţie, Emil Loteanu a schimbat muza poeziei pe cea a cinematografiei. Debutează ca actor la Teatrul dramatic „Puşkin” (1953-54), iar ca regizor, în anii de studenţie, cu lucrarea de curs – filmul de scurt metraj „Măria sa Hora” (1960). În aceeaşi perioadă se produce în câteva roluri.

Cariera sa cinematografică îl desemnează ca scenarist şi regizor al filmelor: ”Aşteptaţi-ne în zori”(1963), ”Poenele roşii” (1966), ”Această clipă” (1968), ”Lăutarii” (1971), ”O şatră urcă la cer” (1976), ”Dulcea şi tandra mea fiară” („O dramă la vânătoare”, 1978), ”Ana Pavlova” (1983), ”Găoacea” (1990), toate fiind premiate cu premii internaţionale şi naţionale:
„Asteptati-ne in zori” (1963) – cu o intreaga constelatie de nume noi: Ion Scurea, Ecaterina Malcoci, Dumitru Caraciobanu, Nina Doni etc.
„Poienile rosii” (1966) – o balada mioritica moderna, devenita pe parcurs carte de vizita a studioului cu Svetlana Toma si Grigore Grigoriu, ce vor reveni emblematic, in creatia regizorului;
„Aceasta clipa” (1968) – a luat Premiul II la Festivalul unional de filme de la Mensk; Să consemnăm o mențiune specială despre poemul cinematografic „Poienile roșii”. Criticul și istoricul de film, realizatorul de emisiuni televizuale cu subiecte cinefile Tudor Caranfil, ne pune la curent cu faptul că istoricii americani de cinema Mira Liehm & Antonin Jaroslav Liehm au apreciat pelicula Poienile roșii ca un film aproape etnologic. Însă volumul de sinteză cinematografică al lui Tudor Caranfil mai conține și o încadrare valorică: „Este capodopera lui Emil Loteanu și cel mai bun film românesc de inspirație rurală. Este o modernă Mioriță, baladă de viață și de moarte. Adevăruri simple și limpezi, eterne ca pământul, dobândesc o tonalitate hâtră, tipic basarabeană”.

Cea de-a treia producție a regizorului, filmul Această clipă (1968) – evocă lupta brigăzilor internaționale în războiul civil din Spania (1936–1939), inclusiv a unui detașament din Basarabia de circa 700 de voluntari. Realizatorul a reușit să sugereze o stare de spirit unică într-o perioadă când popoarele Europei se aflau în fața interogației hamletiene: „a fi ori nu a fi”.

„Lautarii”(1971) – prezentat pe ecranele multor tari ale lumii, distins cu Premiul „Scoica de aur” la Festivalul International de filme de la San Sebastian (1972),Marele Premiu la Festivalul International ce dezvaluie tema artei si folclorului (Italia, 1972), Premiul „Nimfa de Aur” la Festivalul International de filme din Neapole (Italia, 1972), Premiul spectatorilor si al presei pentru cel mai bun film la Forul Cinematografic din Milano (1978). Prin „Lautarii” regizorul si-a deschis drumul in Europa.
Urmeaza fresca dramatica a vietii si creatiei marelui Eminescu, filmul televizat „Luceafarul” (1986), pentru realizarea caruia Emil Loteanu obtine Premiul de Stat al RSSM (1988).
La studioul „Mosfilm” monteaza filmele: „O satra urca in cer” (1976) – una din cele mai spectaculoase creatii, proiectata in peste 100 de tari, distinsa cu Marele Premiu „Scoica de aur” la Festivalul International de la San Sebastian (1976), un mare succes comercial al acestor ani; Pemiul pentru cea mai bune regie la Festivalul International al celor mai bune filme din lume din Belgrad (Iugoslavia, 1977), Premiul pentru cel mai bun film al anului la Festivalul International din Praga (1977); Premiul pentru rezolvarea plastica a secventelor la Congresul XI al UNITEX din Paris. Protagonisti: interpretii sai predilecti – Svetlana Toma si Grigore Grigoriu.
„Dulcea si tandra mea fiara” („O drama la vanatoare” Cehov), 1978, remarcat la Festivalul celor mai bune filme din Belgrad (1979);
„Ana Pavlova” (1983) – realizat in colaborare cu studiouri si cineasti din Anglia, Franta, Cuba, Germania si distins cu Marele Premiu pentru cea mai inalta contributie in arta cinematografica; Marele Premiu pentru cea mai buna coproductie, Premiul Pentru cea mai buna lucrare de operator, Premiul Pentru cel mai bun film strain, etc. Este autorul a peste 20 de filme de succes şi a scris scenarii la toate filmele sale – bilanţul de trei decenii de activitate cinematografică a regizorului Emil Loteanu.
Filmele sale i-au făcut celebri pe mulţi actori din Moldova, care, la rândul lor, au contribuit la succesul creaţiilor lui Loteanu (Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Mihai Volontir, Maria Sagaidac, Victor Voinicescu-Soţchi, Victor Ciutac, Dumitru Caraciobanu, Domnica Darienco, Vasile Zubcu, Vlad Ciobanu, Mihai Curagău, Sergiu Finiti, compozitorul Eugen Doga, etc).
În 1969 pentru merite deosebite în domeniul cinematografiei, lui Emil Loteanu i s-a conferit titlul de Maestru în Arte din Moldova, iar în 1980 titlul de Artist al Poporului din Federaţia Rusă. Membru de Onoare al Academiei Internaţionale de Film „Nica”, ”Ordinul Republicii”.
Este trist când moare un om, dar este îngrozitor de trist şi de împovărător, când un Artist al neamului nostru, precum este Emil Loteanu, moare printre străini, pentru că la noi nu i s-au creat condiţii minime ca să trăiască şi să moară acasă. Nu e nicio vină în faptul că Moskova l-a primit în pământul său, e spre cinstea ei. Este vina noastră că nu ştim să apreciem valorile naţionale, şi ar trebui să ne pună în gardă că, de la începutul lumii şi până azi, n-am putut fi fericiţi, pentru că nu i-am avut pe toţi ai noştri acasă, că nu i-am putut crea un loc pentru viaţa şi opera lui Emil Loteanu, un loc pentru mormântul său în ţărâna natală.
A suportat şi atacurile urâte din 1996, când a vrut să candideze la preşedinţie. Şi iată, că nici o amintire nu a rămas în urma lor: cine îşi mai aduce aminte de politicienii din acea epocă? Iar filmul lotenean “Luceafărul” din 1986 pare mai apropiat. Doar arta făcută cu sinceritate, credinţă şi dragoste faţă de popor, va dăinui! S-a stins din viaţă la 18 aprilie 2003 şi este înhumat în cimitirul Vaganicovscoe din Moscova.
În aprilie 2008, la Centrul Cultural „Odeon” din Chişinău a fost prezentat filmul documentar “Lupul marilor drumuri”, regia Octavian Grigoriu (fiul actorului Grigore Grigoriu). Documentarul este ”o baladă despre Emil Loteanu, despre drumul lui spre „capătul luminii”. Octavian Grigoriu l-a cunoscut pe Emil Loteanu din fragedă copilărie, l-a văzut în casa lor: „Am simţit întotdeauna o înrudire spirituală cu acest om pentru care fiecare clipă trăită era o nouă descoperire a lumii. A fost şi uşor, şi dificil să realizez acest film, pentru că aveam la dispoziţie foarte mult material şi când a trebuit să renunţăm la o parte din el, a fost precum am tăia din carne vie.”
Regretatul actor Grigore Grigoriu spunea ca Emil Loteanu e un talent, care aduce cu sine lumina. Svetlana Toma ii este recunoscatoare si astazi, pentru ca a adus-o in lumea filmului, i-a cizelat gustul si i-a format atitudinea fata de profesie. Sergiu Finiti, artist al poporului: “Eram invitat la Caunas pentru rolul lui Burbulea in filmul “Satra”. Special pentru a obtine acest rol am invatat sa calaresc si cateva trucuri. Cred ca anume acest lucru i-a placut lui loteanu, pentru ca m-a invitat la un rol la care ravneau mai multi. Au urmat opt luni de filmari, timp in care ne-am imprietenit si am invatat lucruri de la maestru, pentru ca teatrul difera de film. Eram si certat, si laudat, or cei care l-au cunoscut pe Loteanu, stiu, ca avea un caracter expansiv, vulcanic. La filme n-am mai colaborat cu el, dar am avut onoarea sa lucrez sub indrumarea lui in Teatrul Actorului de Cinema, pe care il instituise pe langa Uniunea Cineastilor si care a lansat o singura premiera. Apoi, si Loteanu s-a saturat sa lupte cu morile de vant, ca urmare si teatrul a disparut in scurt timp.”
Mihai Curagau, artist al poporului: “Imi pare rau ca s-a dus si imi pare rau, ca a filmat putin in Republica Moldova, – mai mult la Moscova. Loteanu era haituit, asa erau vremurile. Desi, stia sa deschida usile, I se puneau mereu bete in roate. Asa s-a intamplat si cu Vlad Iovita, si cu Gheorghe Voda”.
Mihai Cimpoi, scriitor: “Ne-a dus faima in lume prin filmele sale, cu pitorescul nostru, cu oamenii nostri frumosi, ne-a adus o solie de bunatate, de dragoste pentru frumos… A fost un cineast dublat de un poet”.

Ghenadie Șincarenco:„Eu am lucrat cu Loteanu la ultimul său film „Găoacea” in calitate asistent de regie. Îmi spunea totdeauna că el l-a descoperit pe Doga./1992/. Prin anul 2000 trebuia să incepem de filmat o melodrama in Bulgaria, Franța, dar Maestrul din păcate s-a stins. La altceva nu am participat”

Mihai Dolgan, critic literar, a recunoscut, ca Loteanu “ se afirma ca un poet al patosului si energiei romantice”. Scriitorul Andrei Lupan l-a mentionat ca pe unul din “cei mai straluciti creatori al poeiei moldovenesti tinere… Talentul lui nu se grabeste spre desavarsire, ci se zbate intr-o nesatioasa si plina de hazard lupta a intrebarilor”. Leo Botnaru, scriitorul, i-a evidentiat “frumoasa proprietate a personalitatii si talentului sau: capacitatea de a surprinde, de a fi interesant, necesar si mereu asteptat in noile sale descoperiri… E un nume de personalitate, un nume popular”.

Orfan de tată și abandonat de mamă la o vârstă fragedă, petrecându-și copilăria prin casele abandonate din Chișinău, dormind prin depozite și boscheți, a ajuns într-un final să filmeze unele dintre cele mai recunoscute filme atât în URSS, cât și în Marea Britanie și Spania. Bun prieten cu Martin Scorsese și Robert de Niro, Loteanu a ajuns la un moment dat printre cei mai influenți cineaști din lume. „ Eu am cântat aşa cum am ştiut/Din frunza aspră a iubirii mari./Senin voi coborî să dorm în lut/Printre ţărani, voievozi şi lăutari…

Date scurte biografice: Poetul și cineastul Emil LOTEANU (6 noiembrie 1936, Clocușna, județul Hotin, Regatul României – 18 aprilie 2003, Moscova, Federația Rusă) este autorul a peste 20 de filme (de ficțiune și nonficțiune). După absolvirea Institutului Unional de Cinematografie din Moscova (1962) este regizor la Studioul „Moldova-Film”, iar din 1974 – la „Mosfilm”.

Emil Loteanu a fost, fără doar și poate, cel mai fervent promotor al filmului de autor în cinematografia națională. Înzestrat cu un talent literar precoce și cu un simț deosebit al imaginii vizuale, a plămădit scenarii originale aproape pentru toate filmele sale, deși în palmaresul său artistic se regăsesc și două ecranizări cu mare priză la public: (Șatra, 1976) și (Dulcea și tandra mea fiară, 1978).

Capodoperele cineastului – Poienile roșii (1966) și Lăutarii (1971) – au un solid fundament literar generat de propria imaginație poetică: subtila narațiune Bucolica și ardenta nuvelă cinematografică Lăutarii. Să punem în evidență un paradox: chiar dacă ai privit aceste admirabile pelicule pe marele ori micul ecran, scenariile lor se citesc cu multă plăcere grație unei scriituri acaparatoare și, în plus, virtuților audiovizuale ale textelor. Peliculele Lăutarii (1971) și O șatră urcă spre cer (1976) au fost distinse în cadrul Festivalului Internațional de Film de la San Sebastian cu Premiul „Scoica de argint” (1972) și, respectiv, „Scoica de aur” (1976).

„Destinul artei moldoveneşti depinde, în primul rînd, de cei care se vor dăscăli şi apostoli. Eu cred că am venit în cinematografie din spaţiul mioritic. Sunt “şcolerul” ciobanilor noştri plecaţi de secole în câmpiile cosmice spre a lumina şi a încălzi universul”. (Emil Loteanu)
                                                                                    Svetlana Vizitiu, Impresii blog