Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


7 comentarii

Andrei Țigănaș:”Întrebați-vă ce ați face dacă ați mai avea o zi de trăit…”


 ”Și tu, putoare ordinară, ce ai de gând să miști azi? – Vă mulțumesc că existați! Mă motivați în tot ceea ce fac.”

    Tot ceea ce i s-a întâmplat în viață, sau a generat Andrei Țigănaș cu mâna lui, a avut un sens și o logică:”Fără puzzle-ul pe care l-am construit în aproape 33 de ani (vârstă spirituală) nu aș fi ajuns aici.”

Un model de înțelepciune, de inteligență, plin de energie, se avântă în muncă cu o deosebită plăcere, cu un har minunat de a comunica cu oamenii, de altfel nici regrete n-are, totul merge ca și cum ar fi după voința lui. Are noroc de o familie cu oameni pasionați: părinții cu foarte multă personalitate, dedicați și profesioniști de la care învață foarte mult în continuare. Și chiar acum, la Cluj, soția lui Corina trage tare cu Jazz in the Park 2018: un eveniment muncit care aduce valoare multă în oraș… Când s-au cunoscut, erau colegi de serviciu și participau la aniversarea de 50 de ani de Radio Cluj. A dansat primul vals cu soția în urmă cu zece ani: are emoții în continuare pentru că curând ea îi va naște primul lor baby! În timpul valsului DJ-ul petrecerii, Merca Marius, a strigat la microfon:” Țigănaș, e vals, nu tango!” Amintiri frumoase, prezentul la fel, și Andrei rămâne același soț iubitor și fidel, precum și un flăcău foarte vesel și amuzant, încă și motivat să schimbe lumea. 

În dragoste trece prin etape și se reinventează periodic. Dragostea pentru soția lui, de exemplu. Ea a arătat într-un fel în 2008 când a cunoscut-o, alt fel în 2011 când l-a urmat într-o lungă călătorie în Spania, și mai alt fel în 2014 când a acceptat să-i fie nevastă și cu totul altfel acum când poartă în pântece un copil. ”Sunt texturi și niveluri diferite de dragoste pe care le descoperi în unghiuri variate. Dragostea e un sentiment viu, un perpetuum mobile.”

Sunt ”sculptor de voci”. Trăsnită meserie. 🙂 Mai precis, îi ajut pe oameni să aibă o dicție mai bună, voce lucrată și plăcută, să aibă competențele necesare care îi transformă în buni oratori. Țin cursuri și sesiuni 1 la 1 on-line. Îmi revărs aici experiența de 13 ani din radio, televiziune, actorie, prezentări publice, de la catedră și din advertising. Toate etapele din cariera mea m-au pregătit pentru meseria pe care o fac acum. Cu noua mea meserie simt că mi-am găsit rostul. Viziunea mea e o comunitate de oameni care transmit energie, încredere și pasiune atunci când vorbesc. Oamenii carismatici, buni oratori devin lideri, iar liderii atrag resurse și trezesc oamenii.”

Face la propriile lui traininguri combinații inedite între Sirtaky și bătuta pe loc:”Este evident că „talentul” meu dă pe afară în aceste condiții… Când îi văd pe toți cât de consecvenți și serioși sunt în tot ceea ce fac, îmi pun, mereu, tradiționala întrebare:”E ca și cum dacă nu ești manechin poți să te îmbraci liniștit în zdrențe”

La București, în aceste clipe, tatăl său își încheie mandatul de președinte al Ordinul Arhitecților din România. Se termină opt ani în care a muncit foarte serios și Andrei zice că a făcut diferența. Are și un frate student la medicină:”E un tip foarte bătăios care a ales să nu stea deoparte, ci să se implice în proiecte studențești. Își cere drepturile cu voce tare, inteligent și documentat. Nu i-a fost frică nici să meargă în Parlament și să se ia la trântă cu aleșii într-o speță legată de educație.” De maică-sa nu spune nimic:”Se promovează singură pe Facebook, bloguri, cărți, interviuri și alte cele.” E vorba despre celebra Otilia Țîgănaș, medic, bloggeriță, și, apropos, a fost recent protagonistă a Clubului ”Impresii din viață și cărți” desfășurat în incinta Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu din Chișinău.

Bunicii din partea mamei sunt basarabeni refugiați. Bunica s-a născut în Cetatea Albă, iar bunicul care e încă în viață, provine din cunoscuta comună Tatarbunar în care a avut loc o răscoală țărănească în anii ’20 (sec.XX) Bunica lui, rusoaică, s-a născut Svetlana Bondarenco și a murit Stela Chiran. Și-a schimbat prenumele dintr-un motiv practic. După refugiul la Arad mai nimeni nu putea să o strige corect. Vecinii și prietenii ardeleni îi stâlceau numele de fiecare dată când o chemau. Îi spuneau ba „Zeclana”, ba „Ză-vetlana”. O deranja profund lucrul ăsta, așa că și-a ales un nume ușor de pronunțat în vestul României: Stela.

Bunicul e român, medic veterinar, fiu de notar. Este autorul celui mai bun pește la saramură din univers. Nicio cherhana de pe malul mării nu îl poate egala. Tot el l-a învățat pe Andrei să înoate, să meargă cu bicicleta și să asculte muzică simfonică. Pe ceilalți bunici, părinții tatălui, nu i-a văzut niciodată. Au murit înainte ca el să se naște și au rămas doar pozele.

”Știu doar că bunicul Țigănaș a fost la Cluj coleg de liceu și clasă cu actorul Florin Piersic”. Pe bunica Țigănaș o chema Corina, exact ca pe soția lui Andrei. L-a marcat coincidența. Tatăl lui Andrei locuiește în apartamentul în care ei au trăit, casa lui părintească:”Când pășesc acolo simt prezența bunicilor într-un mod interesant. Mi-aș fi dorit să îmi imaginez cum sunau vocile lor, dar nu există înregistrări audio sau video cu ei.”

Andrei a absolvit la Arad același liceu pe care l-a urmat bunicul lui, cel care face pește la saramură. Studiile universitare le-a făcut la Cluj, la Universitatea Babes Bolyai, Facultatea de Administrație Publică. Are un doctorat în marketing tot la Cluj, la Universitatea Tehnică.

Meseriile părinților sunt interesante, dar nu pentru Andrei. Nu a simțit atracție nici pentru planșele trase în tuș, nici pentru halatul alb sau stetoscop:”Pe mine mă atrăgea de mic meseria bunicii mele”. Svetlana (Stela), a fost profesoară de biologie la un liceu până în 1989 când s-a pensionat.

”Simțeam că nu e ceva mai frumos pe lumea asta decât să întri la oră și să conduci elevii spre un nou capitol sau să primești flori de recunoștință la final de an când se cântă Gaudeamus Igitur. Ca elev am avut patru dascăli transformaționali care nu mai sunt printre noi. La trei dintre ei am mers la înmormântare, deși mi-am dat agenda peste cap și a trebuit să conduc mașina sute de kilometri pentru asta. Când un dascăl mișcă și trezește ceva în tine îl urmezi până la capătul drumului. Nu ai scuze.”

Revenind la părinți. Tatăl l-a învățat pe Andrei să gândească și să simtă ca un sportiv de performanță. Este consilierul lui cel mai valoros în afaceri, carieră și decizii rationale:”Dacă am ajunge parteneri de afaceri cred că i-am scoate din piață și pe Doland Trump și pe Warren Buffett sau Steve Jobs. Simt că asta se va întâmpla într-o zi, dar mai avem etape de parcurs până acolo”. 

Mama Otilia l-a învățat să se bucure de viață: să mănânce bine, să danseze deși are ”două picioare stângi”,  să îi producă clipe, momente care nu se uită. A fost consilierul cel mai important de fiecare dată când Andrei a fost dezamăgit, a suferit din dragoste sau s-a simțit trădat. A știut să-l pună pe picioare:”Astăzi nu prea mai apelez la ”serviciile” ei de terapeut. Sunt însurat, aștept un copil, am o carieră care merge, deci motivele pentru care eram cândva nefericit au dispărut unul după celălalt”…

Este o ființă auditivă, și muzica joacă un rol foarte important. În copilărie asculta Jazz, în studenție Rock progresiv, iar acum – muzică electronică bună: Lounge, Drum and bass, Trip hop… A practicat până la un punct arte marțiale: karate, judo, aikido. Astăzi practică regulat antrenamente funcționale, cele cu greutatea propriului corp: tracțiuni la bară, flexări de genunchi, sărituri etc.

Citește zilnic, dar s-a îndepărtat de beletristică și mai mult s-a apropiat de economie, dezvoltare personală, marketing, comunicare.

Cărțile care l-au marcat:”Start with why”, Simon Sinek; ”Esențialismul”, Greg McKeown; ”Organizația reinventată”, Frederic Laloux; ”Cel mai bogat om din Babilon”, George S. Clason. La capitolul plăceri nevinovate am să introduc și cartea ”Suge-o Ramona” de Andrei Ciobanu pentru că nu sunt puritan. Dacă e să scap o înjurătură birjărească sau o poveste deocheată cu sex le spun pe amândouă așa cum trebuie, în versiune necenzurată. ”Nu sunt Irina Margareta Nistor ca să traduc ”go fuck yourself you piece of shit”, cu „du-te naibii, măi năzdrăvanule”.”

”Am artiști în familie. Mândru să fiu progenitură de poet (despre mama Otilia Țigănaș). Cred că „Pastel Jilav” e una dintre poeziile cele mai reușite. Asta sau „Mongolul Călare”. Nu știu încă… Atunci când ai prieteni scriitori tu sau ai tăi devin rapid personaje de carte. Ăsta e un privilegiu mai tare chiar decât secretara personală, aghiotantul sau mașina cu șofer.  De exemplu, în romanul Macelaria Kennedy – Radu Țuculescu apare, printre altele, doctorița Otilia, medic la țară. Bine, eu nu de aia recomand cartea. Aș zice s-o citiți pentru ca Radu e cool.” 

În decembrie 2012, Andrei Ţigănaş şi-a lansat propria carte „Criza în publicitate”.

Zâmbete – În fiecare zi. O zi fără zâmbet e o zi pierdută pe care nu o mai recuperezi niciodată.

Întâmplări amuzante: ”La ora de desen, în clasele primare, Andrei a trebuit să picteze în acuarelă un peisaj de primăvară. A pictat soarele în negru, cerul maro și iarba în bleumarin pentru că nu mai avea culori destule și nici nu a știut să ceară. Învățătoarea lui a crezut că trece prin ceva derapaje emoționale:”S-a interesat personal dacă nu cumva la mine în familie se petrec ceva dezastre care mă dezechilibrează.”

”Sunt la universitate in biroul meu de acolo. Pe coridor, un grup de „studenti” politehnisti astepta un curs in fata usii unui anume amfiteatru. „Intelectuali” de marca fiind, acestia emit o serie de sunete care ma trimit cu gândul la Animal Planet. Asijderea, imi aduc aminte cu drag de copilaria petrecută la tara cand cireada de bovine pleca dimineața spre pasune”

       Politica și ce ar face ca să schimbe atitudinea în societate:

”E normal ca instituțiile să nu meargă așa cum vrem. – spune Andrei. – Simpla denumire de „Stat”, participiul verbului „a sta”, înseamnă zăbovire, repaos, inactivitate. Cum ar fi ca totalitatea instituțiilor/autorităților publice să poarte denumirea de „mișcă”?”

”Nu m-aș lupta steril și inutil cu prezentul. Aș construi viitorul atât de bine până la stadiul în care prezentul devine vechi și demodat, iar oamenii din jur vin și îmbrățișează viitorul meu.

Concret, eu nu am stat să mă cert cu Ministrul Educației că în școlile din România copiii nu sunt învățați să vorbească. Nu m-am luat la trântă cu Ministrul Muncii ca să-l conving să introducă ore de dicție pentru managerii din companii.”

”Pe mine mă enervează că toate evenimentele astea îmi perturbă munca: îmi slăbesc ritmul şi productivitatea. Referendum nereferendum, țara asta o scoate la capăt numai dacă eu, tu şi fiecare în parte ne vom face treaba la standardele calitative cerute cu grija reală de a aduce plusvaloare în societate”… ”Am votat:- integritate / bun simț / muncă / performanțe/ modestie / implicare / altruism/ internationalism/ simplitate/ mentalitate vestică / democrație. Îmi pare rău că nu mi-am putut convinge întreaga familie să susțină același proiect ca și mine. Suntem indivizi și gândim diferit. Respect asta. Știu, însă, că gândurile cu care am intrat în cabină sunt gândurile generației mele. Am foarte mare încredere în „millenialși”. Ei vor schimba oricum țara asta. Indiferent de rezultat. Putem amâna modernizarea țării, dar s-o evităm… niciodată!”

”Inevitabil vârsta, avântul, elanul, consumul de presă internaţională, călătoriile şi şederile „pe afară”, încrederea mai mare în privat şi mai mică în stat ne-au format un anumit mod de a privi lucrurile. Nu-i judec însă nici pe cei care gândesc şi simt altfel. Încerc să-i înţeleg şi să empatizez cu ei. Sunt tot români şi trebuie să găsim cu ei acele valori care ne unesc.”

Tatăl Șerban Țîgănaș, președintele Ordinului Arhitecților din România, despre care fiul spune că e ”unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care îi cunosc”, după ce a distribuit un filmuleț cu argumente că ”Sistemul se bazează pe inerția și lehamitea voastră față de politică. Cu cât e participarea mai scăzută la vot, cu atât vor avea mai mult de câștigat oligarhia marilor partide, confictele de interese și nepăsarea lor față de doleanțe civice și sociale, așa cum s-a întâmplat până acum.”

”Tot părintele îi vrea bine copilului” – replica mamei lui. Otilia Tiganas n-ar dori ca fiul să între în politică:”Andrei, baiatu’ mamei, mai bine trafic de tigari netimbrate, (prin vama la sârbi desigur, da nici la unguri nu-i rau), decat cariera politica. E mai cinstit!” )

”Din doi oameni inteligenți nu avea cum să iasă decât un tip super ca tine” – spun cei care-i cunosc familia.

Pasiunile lui Andrei sunt Oamenii și felul în care ei comunică. Pentru asta muncește.

Vine și cu unele Sugestii de bază pentru tineri:

  1. Nu stați cu ochii în telefonul mobil atunci când umblați pe stradă. Riscați să nu vedeți viața și oamenii.
  2. Întrebați-vă ce ați face dacă ați mai avea o zi de trăit și faceți chestia aia, nu amânați.
  3. Uitați-vă la sloganul companiei Nike: Just Do It. Ăla e secretul.

      Și-a făcut o firmă și oferă pe cont propriu cursuri care te ajută să fii un orator mai bun:”Spre mine vin acum oameni tineri și maturi, directori și executanți, vorbitori în public și contabili. E tot sloganul ăla de la Nike în spate: Just Do It.”

”Ofer consultații deși nu sunt medic. Eu lucrez cu altfel de dureri pe care îmi propun să le vindec: durerea din voce și din felul în care vorbești. Dacă faci public speaking, vinzi, comunici cu clienții și contează prestanța ta atunci „cu o dicție toți suntem datori”.

”Un program excelent, dacă vrei să-ți îmbunătățești dicția și prestația atunci când ții un discurs. Îl recomand cu mare încredere pe Andrei Tiganas pentru că derulează programe utile și cu rezultate vizibile.

”Obișnuiesc să spun că vocea este amprenta noastră unică cu care călătorim prin viață. Așa că, de ce nu am pune-o cu totul în valoare? Andrei Tiganas e omul potrivit în acest sens. Atent la fiecare voce, implicat și dedicat să scoată tot ce e mai bun, nu se lasă până nu aduce o transformare. Bună. Recomand cu mare încredere!Cristina Varo

Despre Prieteni. ”Nu sunt mulți, dar buni. Lucrez foarte mult cu oamenii, mă conectez ușor cu ei, dar caut, de multe ori, solitudine și intimitate. Simt că doar în liniște mi se declanșează gânduri profunde din care se degajă, mai departe, proiecte mari. Am învățat că prietenia e o relație pe care trebuie să o recontractezi periodic. Relația e ca o plantă pe care ar trebui să o uzi și întreții periodic pentru ca ea să nu se veștejească.”

Studiile: A absolvit Colegiul Național ”Moise Nicoară” din Arad în 2004. Profilul pe care l-a urmat a fost filologie, limba franceză intensiv. A avut sala de clasă la etajul 1 cu vedere spre strada Nicolae Bălcescu. Era fix ultimul rând de geamuri cu obloane din lemn care se închideau pe dinăuntru. Imediat după cele trei geamuri, aripa clădirii continua, în partea dreaptă, cu poarta prin care elevii ieșeau încolonați din curtea interioară ca să plece la terenul de sport de pe bulevardul Dragalina.
”Când eram elev în clasele primare, bunicul meu se oprea cu mine de mână exact sub acele trei geamuri cu obloane interioare de lemn. Mi le arăta cu degetul și îmi spunea că acolo a învățat el în perioada de după cel de-al doilea război mondial. A urmat profilul literar, echivalentul de azi al lui „filo”. În acea vreme, „Moise Nicoară” era doar liceu de băieți. Bunicul îmi povestea despre costumul pe care îl purta ca elev, banderola cu „L.M.N.” pe care și-o ținea legată de braț și carnetul de note în care semnau personalități ale vremii pe care el, bunicul, le-a văzut la catedră. Mai târziu a ajus să-mi spună lungi citate în latină pe care le învățase de la dirigintele său, profesorul Voștinariu, pe care mi-l pomenea.”
Iată de ce a ales să devină elev la ”Moise Nicoară”. A asociat de mic acest liceu cu tradiția, continuitatea, eleganța și elita:”Pentru mine, ”Moise Nicoară” e un brand de care am rămas atașat sufletește.”

 Cel mai important cadou pe care l-a primit în spatele celor trei geamuri cu obloane a fost încrederea în sine. ”În anul 2000 am venit ca un copil timid, inhibat, cu ambiții mici și rezultate mediocre în catalogul din clasa a noua semestrul unu. În 2004 am plecat la Cluj ca un tânăr dezghețat, încrezător, cu aptitudini teatrale ”antrenate” în trupa Amifran și în festivalurile liceului, o medie generală bună, un bac ok, sete de carieră și multe, multe ambiții.”
Astăzi este ”sculptor de voci”, o meserie pe care a creat-o singur. ”Concret, ajut oameni de afaceri, de vânzări, manageri și profesioniști din industrii diferite să comunice cât mai convingător: să aibă o dicție mai bună, o voce puternică și plăcută. Am ajuns aici după o lungă pribegie în care m-am căutat pe mine: în radio, televiziune, agenții de publicitate și la catedră. Acum cred că m-am găsit. În paralel, conduc la Cluj o asociație profesională a oamenilor de comunicare și marketing. Mi-am întemeiat o familie așa cum mi-am dorit. Ce mai vreau acum când am atâtea motive să fiu împlinit? Multe mai vreau pentru că aici, la Moise Nicoară, am învățat, în primul rând, să îmi doresc să vreau mereu mai mult de la mine.”

Destinații turistice:”Îmi place marea și e singurul lucru care îmi lipsește în Cluj, orașul în care trăiesc. Am umblat mult prin Europa și puțin prin Asia. Călătoria care m-a marcat cel mai mult rămâne cea din Israel, iar orașul din Europa care mi s-a lipit de suflet e Barcelona. Am locuit scurte perioade în Olanda (Rotterdam) și Spania (Leon). Drumul cu trenul dintre Malmo și Copenhaga e de vis.”

Expresii înțelepte a lea Țigănaș:

”Orizontul înseamnă infinitate, perspectivă, clarviziune”

”De aia e splendidă ființa umană ca fiecare exponent al ei poate vedea altfel exact acelasi peisaj. Totusi, eu zic ca in mare avem cam aceeleasi pareri, contradictiile sunt nu atat la idei, la teme cat la proportia lor in text”.

‘’Îmi sunt simpatici domnii/doamnele în vârstă care ţi se adresează cu „dumneata” şi folosesc multe arhaisme în limba română: „a zămisli”, „a chivernisi”, „recameu”, „servantă”, „ibovnică” împănându-şi totodată zicerile cu multe franţuzisme: „coup de foudre” sau româno-franţuzisme: „trei zile la rând nu am băut decât „jus d’orange”. Peste toate, substantivele care fac pluralul în „ţii” se transformă în „ţiuni” ca pe timpul lui Titu Maiorescu: „atribuţiuni”, „condiţiuni”…’’

”M-am săturat de birocrație! Toată ziua bună plimb și intorc hârtii de pe o parte pe alta cum întoarce țăranul paiele ca să nu se umezească. Fac zeci de drumuri dintr-un birou in altul, dintr-un ghiseu în celalalt, de la o secrctară acra, grețoasă, cu permanent și curul mare la alta. Sunt sastisit, imi vine sa vars. E cineva amabil sa ma degreveze de jegul asta de activitati mărunte și pe deplin inutile care mă abat de la esential și de la tot ceea ce contează?”

‘’Bărbaţii care se dau pe ei cu aproape un tub de spray sau se „stropesc” cu cantităţi industriale de after shave (indiferent de aromă) sunt: ţărani, ghiolbani, parveniţi, drogherii etc. Aici e clar, s-a încetăţenit ideea foarte bine. Cum sunt însă gagicile cărora le simt dulcegăria de parfum de la aproape 50 de metri distanţă?’’

”Sunt republican în toata regula dar faăeam presa într-o vreme si nu suport jurnalismul prost”

”Dar nu ramâi dator la replică. Trebuie sa te bagi în politică. Acolo poti sa duci mai multi oameni pe calea dreapta, sa-i orientezi corect (dar fara finalizare! lasa-i asa cu coaiele vinete sa vedem cum se comporta)

”Cred că e important să gândim CONSTRUCTIV atunci când dezamăgirile vin. E greu, dar se poate… Și să nu uităm! Trebuie să solicităm permanent o confirmare din partea publicului: „Adevăraaaaaaaaaaat?”

Alte surse despre Andrei Țigănaș:

https://www.facebook.com/AndreiTiganasOficial/

https://www.facebook.com/events/2120312274913654/ -Eveniment preconizat pentru 18 septembrie 2018 la Chisinau

❤ SV


9 comentarii

Constantin Rusnac – mândria muzicii naţionale moldoveneşti


Indiferent de domeniul în care au activat, moldovenii care ne-au precedat sau care sunt contemporani cu noi ne-au oferit nenumărate motive să fim mândri de originile noastre. Ce nu înţeleg mulţi tineri de astăzi referitor la migrare, acei inoportuni ai spiritului naţional, sentimentelor patriotice, este faptul că mândria naţională şi iubirea de ţară sunt sentimente care izvorăsc singure din suflet, nu acte de voinţă şi deziderate pe care ni le impunem în baza unor ideologii sau doctrine politice. Dar iată că mandria nationala nu se resimte ca pe timpuri în ultimul deceniu şi e păcat că nu mai suntem stăpâni pe resursele noastre și pe țară, dar timpul ne demonstrează că valorile nu se pierd şi că avem cu cine ne mândri în continuare! Personalităţi de valoare se întipăresc ferm în minţile şi inimile noastre, pentru că avem ce moşteni de la ele, pentru că ne trezesc sentimente luminoase zi de zi şi ne înspiră încredere cu spiritul şi creaţiile lor…

Scopul principal ale tuturor iniţiativelor şi proiectelor lui Constantin Rusnac a fost şi este de a implementa un dialog intercultural între oameni, prin intermediul muzicii şi studierii tradițiilor populare. Prin prezenţă dedicate subiectelor principale: educaţia şi cultura, tradiţii naţionale, sucesele de ieri şi de azi ale poporului nostru. Acordă o deosebită atenţie educaţiei, problemelor învăţămîntului, şcolii, pe bună dreptate, considerând că învăţămîntul şi educaţia constituie unul din cele mai importante elemente în dezvoltarea unei societăţi. A scris recent piese pentru cor, romanţe pentru Silvia Goncear, Natalia Tanasiiciuc şi Andrei Ştefaneţ şi alţi interpreţi, precum şi un vals pentru orchestra de cameră (cu solo de contrabas) – „În grădina cu flori multe”, în memoria muzicianului şi contrabasistului Ion Uncu, care i-a fost prieten. De asemenea, a scris eseuri şi acrostihuri, consacrate unor mari personalităţi precum muzicienii Vasile Iovu, Dumitru Blajinu, medicii Gheorghe Ghidirim, Gheorghe Baciu, Romeo Şcerbina, Aurelian Danila. La sugestia scriitorului Vladimir Beşleagă, a aşternut pe hîrtie peste 20 de întîmplări cu regretatul cîntăreţ Nicolae Sulac, întîmplări pe care le adună între timp într-o carte. A organizat, împreună cu Uniunea Teatrală şi Consiliul Naţional al şefilor direcţiilor de cultură, pentru 15 actori profesionişti din R. Moldova, un atelier de creaţie condus de Gerald James, regizor și actor la „The Group at Strasberg” și profesor la „Lee Strasberg Thetre and film institute”, SUA. Proiectul „Conştientizarea şi exprimarea scenică a impulsului lăuntric al actorului”, cu un profesor de la Hollywood, a fost de succes şi a constituit un pas important spre aprofundarea cunoştinţelor în domeniul actoriei. Astfel, artiştii moldoveni au avut posibilitatea să se familiarizeze cu şcoala de teatru american. Este vorba şi de școala propriu-zisă unde predă profesorul Gerald James, prin care au trecut marile vedete precum Al Pacino, Robert De Niro, Harvey Keitel, Uma Thurman, Dustin Hoffman etc. Prin organizaţia pe care o conduce C. Rusnac în cadrul programelor din domeniul educației artistice CNRM pentru UNESCO a organizat şi a susținut financiar și metodic un șir de manifestări culturale de amploare, printre care Concursul Internațional al tinerilor interpreți ”Eugen Coca”, Salonul Internaţional de Carte pentru Copii, Salonul Internaţional de Carte şi Festivalul Naţional al Cărţii şi Lecturii, Concursul Naţional al tinerilor interpreţi „Zlata Tcaci”, care se desfășoară anual în luna decembrie sub egida Centrului cultural evreiesc KEDEM deja 5 ediții consecutive, Festivalul-Concurs Național al cîntecului francofon ”Chantons, amis”, Festivalul Doinei”, organizat la iniţiativa Radio Moldova începînd din 2012 etc. De-a lungul activităţii sale, CNRM pentru UNESCO a contribuit la obținerea burselor UNESCO de studii pe termen scurt în diferite țări pentru tinerii din R. Moldova, obținerea surselor financiare pentru participarea specialiștilor, experților, reprezentanți ai culturii, științei, educației din Moldova la diferite forumuri, conferințe, seminare, simpozioane, training-uri internaționale etc., care se desfășoară în diferite țări și regiuni ale globului, sînt consacrate problemelor din aria de competență a UNESCO și au loc sub patronajul acestei prestigioase organizații internaționale. ”În continuare, scopul de bază rămîne a fi acelaşi – de a susţine şi promova cultura, educaţia şi cercetarea în ţara noastră. Pentru că numai prin cultură şi educaţie vom putea supravieţui. În calitate de compozitor, visez la o lucrare vocal-instrumentală de mare amploare, la care am făcut deja 36 de orchestraţii.” (Constantin Rusnac).

Vizionati albumul Constantin RUSNAC – prestigiul artei muzicale naţionale (Salonul Muzical Omagial la BNM: CONSTANTIN RUSNAC – prestigiul artei muzicale naţionale. Invitați: Aurelian Dănilă, muzician; Serghei Ciuhrii, muzician; Vasile Moroșanu, producător muzical. Interpreți: Mariana Bulicanu, soprană; Alexei Botnarciuc, bass; Rodica Caraulan, pian; Diana Văluță, voce; Veronica Văluță-Bantaș, voce; Ilie Văluță,)

DATE BIOGRAFICE: Constantin Rusnac s-a născut la 6 februarie1948 în familia ţăranilor Vasile şi Domnica Rusnac din satul Trebisăuţi, raionul Briceni, Republica Moldova. Pentru că părinţii erau mai tot timpul ocupaţi cu muncile cîmpului, Constantin se afla în grija bunicii de pe mamă, care i-a altoit şi dragostea pentru muzică. De mic era pasionat de muzică, fiind prezent la toate petrecerile din sat, la care cîntau lăutari vestiţi.

În 1956 participă la primul festival republican al elevilor ocupînd locul întîi cu o piesă interpretată la un „xilofon” improvizat din 8 sticle, umplute cu apă la diferite nivele. După ce absolveşte şcoala de 7 clase din sat îşi continuă studiile la Şcoala muzicală (în prezent: Liceul muzical „Ciprian Porumbescu”) de la Chişinău, pe care-l absolveşte în anul 1965 cu medalie de aur. Apoi susţine cu succes examenele de admitere la Conservatorul de Stat „Gavriil Musicescu” (în prezent – Academia de Muzică, Teatru și Arte plastice) la două specialități: muzicologie și contrabas. Prima lucrare compusă de Constantin Rusnac este inspirată din folclorul satului natal, dar şi de dorul de casă, astfel în 1969 – compune prima lui lucrare „Sîrba din Trebisăuți”, fantezie pentru orchestra de muzică populară.

Formarea lui în calitate de muzician se datorează şi numeroaselor expediţii folclorice la care participă în aceşti ani, precum şi activităţii în orchestra ansamblului „Alunelul”. Concomitent este profesor de armonie, teorie muzicală şi solfegiu la Şcoala de muzică „Eugen Coca” din Chişinău (1967-1971). Absolveşte Conservatorul în 1970 ca apoi să devină profesor la Catedra de Folclor a aceleiaşi instituţii.

Pe parcursul anilor 1971-1972 îşi satisface serviciul militar în Armata Sovietică, creează două lucrări pentru orchestra de muzică populară: „Are mama opt feciori” (versuri populare) şi „Peste deal peste cîmpii” pe versuri de V. Romanciuc.

1972-1975 îşi continuă munca la Institutul de Arte. 1973 ‒ creează „Rapsodia Nistrului”, suita „Aşa-i nunta-n sat la noi”. Publică articole muzicale și s-a ocupat de prelucrarea melodiilor populare.

1971-1979 – este membru al Colegiului redacțional și de repertoriu pentru dramaturgie și creații muzicale al Ministerului Culturii al Republicii Moldova.

1976 primește Premiul de Stat al Republicii Moldova pentru creația „Sărbătoreasca”.

1977 – devine membru al Uniunii Compozitorilor din Moldova.

1979 – devine Laureat al festivalului „Cîntecul – 79” (Moscova).

1979-1984 – este redactor-șef al Colegiului pentru repertoriile colectivelor artistice în cadrul Ministerului Culturii al Republicii Moldova.

1984-1999 – este rector al Conservatorului de Stat „Gavriil Musicescu”.

1979-1984 ‒ redactor şef al Colegiului pentru repertoriile colectivelor artistice din cadrul Ministerului Culturii Republicii Moldova.

Februarie-iunie 1984 este prim-viceministru al Culturii Republicii Moldova.

1986 ‒ primeşte titlul de conferenţiar.

1990 ‒ i se conferă titlul de profesor universitar.

1991 ‒ devine laureat al Concursului televizat Cîntecul – 1991, obţinînd premiul I.

1997 ‒ i se conferă titlul de Doctor Honoris Cauza al Academiei de Muzică „G. Dima” din Cluj-Napoca (România).

Din 1993 este secretar general al Comisiei Naţionale a Republicii Moldova pentru UNESCO şi din 2000 – preşedinte al Consiliului Naţional Delfic. În 1976 a fost distins cu Premiul de Stat pentru lucrarea „Sărbătoreasca”, în 1984 – cu titlul „Maestru al Artei” şi în 1998 – cu ordinul „Gloria Muncii”.

În 2008 a editat CD-ul „Folclor instrumental românesc de pretutindeni”, care include notele a 3600 de melodii, în 2012 – cartea „Acrostihuri . Portrete în timp” şi în 2013 – volumul „101 poeme” în colecţia „Ideal”.

Constantin Rusnac a cules mai mult de 2000 de creații muzicale folclorice. A compus „Suita” pentru nai, țimbal, vioară și orchestră de cameră; „Lacrima” – meditație pentru voce, clavecin și orchestră; „Moldova” – tablou muzical ș. a.; a publicat culegerea de folclor instrumental „Ca la noi în sat”; „Oda muncii” pentru cor mixt și orchestră; a scris muzică pentru spectacolul „Sînzeana și Pepelea”; „Cantată de sărbătoare”; a publicat diferite culegeri de cîntece pentru voce, pian și cor; poemul vocal-simfonic „Zorile”; piese pentru diferite instrumente; „Steaua limbii noastre” – imn pe versuri de Grigore Vieru; a alcătuit 2 volume de „Folclor din Moldova”; a compus multe cîntece pentru copii: „Iepurașul”, „Anișoara”, „Pomul”, „Pisicul la școală” etc.; a scris romanțe, rugăciuni; este autor de emisiuni radio şi de televiziune. În anul 1986 i-a fost conferit titlul de conferențiar, în 1990 – de profesor universitar.Din anul 1993 este numit în funcția de Secretar general al Comisiei Naționale a Republicii Moldova pentru UNESCO. Pe parcursul timpului a desfăşurat o vastă activitate organizatorică şi socială, din 1993 pînă în prezent exercită funcţia de Secretar General al Comisiei Naţionale a Republicii Moldova pentru UNESCO, iar din anul 2000 este şi Preşedinte al Consiliului Naţional Delfic.

În 2015 a fost distins cu medalia de aur la Expoziţia Europeană a Creativităţii şi Inovării EUROINVENT din Iaşi, România, pentru volumul „Acrostihuri. Portrete în timp”. În acelaşi an devine Cetăţean de onoare al satului George Enescu (Liveni), judeţul Botoşani, România.

In 2016 în semn de preţuire şi recunoaştere a meritelor culturale, didactice şi artistice, de apreciere a contribuţiei sale originale la promovarea şi sporirea prestigiului artei muzicale naţionale pe meridianele lumii – Compozitorul şi Maestrul în Artă Constantin Rusnac a primit titlul onorific de Doctor Honoris Causa din partea Academiei de Ştiinţe din Moldova.

Despre Constantin Rusnac:
”…Muzicianul Constantin Rusnac este un artist polivalent, el fiind atras, sedus şi de sirenele ţărmului literar. Dovadă fără drept de tăgadă: în anul curent, domnia sa a editat cartea “Portrete în timp”, un impresionant volum de acrostihuri dedicate multor reprezentanţi ai faunei literare, ştiinţifice, artistice şi politice de prin zona noastră cu geometrie variabilă. Ce-i acrostihul mă întrebi? Este o poezie, un text de formă fixă care a urmat o şcoală serioasă, cu disciplină de fier, tot aşa cum conopida, bunăoară, e o varză educată de către un grădinar iscusit. Aşadar, e un poem în care literele iniţiale (sau finale) ale fiecărui vers, luate în ordinea firească a versurilor, alcătuiesc numele unei persoane, o deviză, o maximă etc. A scris celebre acrostihuri poetul şi prozatorul american Edgar Allan Poe. La noi, Costache Conachi, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale. Mai mulţi n-au prea scris, probabil din cauză că noi nu avem timp, veşnic fiind ocupaţi cu supravieţuirea şi apărarea limbii române, inclusiv a lui “â” din “a” şi a lui “î” din “i”. Exact ca în acel şlagăr de sfînt şi mobilizator patriotism (sar în aer cînd îl aud): “Du-te la bătaie,/Pentru “â” din “a” să mori/ Şi-i găsi nevasta/Groasă pînă-n zori!”
Fiindcă le-am citit atent, pot spune că acrostihurilor lui Constantin Rusnac le este sortită o lungă şi frumoasă carieră literară. Pentru domnia sa, literatura nu e o cochetărie, un dolce farniente, un joc popular de-a Badea Mior şi Lelea Cîrlana, ci o caznă în sudoarea frunţii, o formă de exprimare şi virtuozitate literară la cotele înalte ale bunului-gust. Oricum, în grădina cu flori multe, mîndre flori mărunte a literaturii noastre „Portrete în timp” este o carte de pionierat, de referinţă „De la Nistru pîn’ la Tisa”. O vorbă veche spune că cine n-are bătrîni, adică rezerve de înţelepciune, să-şi cumpere. La rîndu-ne, vom încheia cam aşa: “Ţara care n-are un Constantin Rusnac să şi-l procure de urgenţă! De rusnaci ca domnia sa avem nevoie ca de aer”. Oamenii modeşti, oarecum retraşi stingher ca dînsul, alcătuiesc lamura, adică sînt sarea şi roua pămîntului. Florile, adevăratele flori cresc în tăcere”. (Dinu Mihail)

Mai multe referinţe despre C. Rusnac aici:
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/11/29/constantin-rusnac-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti-sa-nu-te-lasi-pierdut-in-valtoarea-evenimentelor-contemporane/

Şi Colectia „Compozitorii Moldovei”, proiectul editorial „Moldavica” a fost completata cu bibliografia unui om cu un destin de creatie bogat, Constantin Rusnac. Ea se inscrie in numarul editiilor de referinta ce au drept obiectiv valorificarea si promovarea operelor celor mai consacrate personalitati din Republica Moldova.

http://www.constantinrusnac.narod.ru/tvorc_ro.html
https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2016/11/29/constantin-rusnac-la-clubul-impresii-din-viata-si-carti-sa-nu-te-lasi-pierdut-in-valtoarea-evenimentelor-contemporane/
http://moldovenii.md/md/people/292/audio-album/id/240
http://www.moldovenii.md/md/people/292

https://audiovideoteca.wordpress.com/2017/02/06/2564/

https://sputnik.md/culture/20160804/8423655.html


25 comentarii

Actriţa Lidia Noroc-Pînzaru, o rază de soare la Clubul Impresii din viață și cărți


               ”Ca florile de primăvară neamul meu mă înconjoară.Voi purta bucuria în suflet o viață și clipa îmi va fi mereu doar dulceață.” (Lidia Noroc-Pînzaru)
     A 80-a la număr, protagonistă a Clubului ”Impresii din viata si carti”, la 4 decembrie va implini 75 de ani. Este încă tânără cu spiritul şi cu inima, – ne-a convins şi astăzi la evenimentul clubului… Inteligentă, frumoasă, foarte strictă cu disciplina şi proiectele programate zilnice; se menţine de stabilitatea lor în continuare. Astfel, şi-a dezvoltat caracterul, şi astfel trebuie să fie orice persoană inteligentă. Cerinţe şi fapte de la sine, în primul rând, vorbă bună, dar şi respect reciproc! O Doamnă gen clasic, retro, și mai bine, – e acea modernă cu maniere aristocratice, nu ne-am mira să aflăm că provine din strămoşii regeşti. Cu aptitudini adaptate tuturor timpurilor. Evident, doar este o super-talentată actriță, vedeți și în filmările de astăzi… Şi-a jucat, de-a lungul anilor, rolul de actriță… Lidia Noroc-Pinzaru
Fiecare grădină trebuie să aibă un trandafir, fiecare față trebuie să aibă un zâmbet, fiecare fir de iarbă trebuie să aibă rouă și fiecare om trebuie să aibă o prietenă ca dumneata. Nu mi-am dorit niciodată să am o viață perfectă, ci doar să am câțiva prieteni adevărați în jurul meu, care să mă iubească exact pentru ceea ce sunt, și din clipa aceasta dta ești unul dintre ei. A fost un eveniment de neuitat, cu emoții la superlativ, cu participanți de amploare, cu o atmosferă plăcut pozitivă și cu o viteză de postare pe rețelele de socializare. Albumul și clipurile sunt excelente. Ești foarte bravo și o mare sufletistă Doamna Svetlana. Un prieten adevărat este ca un curcubeu: atunci când există cantitatea ideală de fericire și lacrimi, rezultă un pod colorat între cele două inimi. Îți mulțumesc pentru tot. Sănătate și succese mai departe.”– Lidia Noroc-Pinzaru
       ”Îmi amintesc prima mea vizită la teatru, când eram încă copil. Atunci am descoperit o lume nouă. O lume plină de mister. O lume care n-o cunosteam, dar o lume care m-a făcut să mă simt ca acasă. Din acea clipă, eu mereu am avut un respect deosebit față de artiști. Consider, că Doamna Lidia Noroc-Pînzaru, actriţă a Teatrului “Vasile Alecsandri” din Bălţi, Artistă Emerită a Republicii Moldova, – este inima şi forţa spirituală a culturii municipului Balti. Este o personalitate notorie care reprezinta cultura românească nu doar in nordul republicii, dar si in întreg spațiul românesc. Are o tinută scenică si o dicţie impecabilă ce o face inegalabilă pe scena teatrului românesc. Este o personalitate de mare calibru ce a dus după sine și a încurajat mulți colegii și prieteni de a lupta pentru demnitate şi cinste, pentru onoare si virtute sufletească.” – Sergiu Botezatu
      ”Funcționar public, lider sindical, precum și cel principal – de actriță, interpretând zeci de roluri în peste o mie de reprezentații, roluri care i-au adus marele succes în fața publicului. În teatru a debutat în 1959, venită direct de pe băncile școlii, în rolul lui Ionică din spectacolul „Jertfa”, după piesa cu același nume a lui Gheorghe Timofte. Lidia Noroc-Pinzaru a fost actriță a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” (1959-1990), ‘‘Era inima culturii şi forţa spirituală a municipului, judeţului, personalitate care continuă să reprezinte spiritualitatea şi cultura românească şi cea naţională, în fond.(Lilia Manole, moderatoare a evenimentului). În prezent, muzeograf, a deținut pe parcursul mai multor ani funcția de șefă a Direcției Cultură a municipiului Bălți, precum și a județului Bălți (1990-2003). O Doamnă de Fier, un patriot şi luptător pentru cultura şi integritatea ţării:-“Cu fiecare zi îmi dau seama de profunzimea problemelor şi de extinderea lor în cultură. Vreau să fac o remarcă. Am intenţia nu numai de a le scoate la suprafaţă, dar şi voi bate fără preget clopotul până se va urni carul din loc.” – spunea actriţa Lidia Noroc-Pinzaru intr-un interviu. Şi foarte curând, distinsa Doamnă Artistă emerită va sărbători nu doar cei 75 de ani, dar şi 60 de ani de activitate în domeniul Culturii!
Deţinătoare a unei bogate şi importante bibliografii, ce cuprinde cărţi şi interviuri, invitata multor emisiuni şi spectacole din Moldova, România şi din Rusia, actriţa Lidia Noroc-Pînzaru, eroina scenică alături de inegalabilul şi regretatul Mihai Volontir, colegă de scenă şi de rol a actorului renumit, care şi-a început activitatea teatrală mai întâi, la Bălţi, ulterior părăsind teatrul şi devenind actor de cinema, Grigore Grigoriu, la fel, Dumneaei eterna alinare a regizorului şi directorului de teatru Anatol Pînzaru, dar şi legendă inedită a vieţii noastre…
S-a zbătut în continuare să schimbe această societate şi  lumea culturii ca urmare, ca președintă a Consiliului de ramură al Sindicatului lucrătorilor din cultură (din 2003). A reuşit să stabilească relaţii trainice cu colegii din oraşele înfrăţite din România, Bulgaria, Ucraina. Ea a fost cea care a dus la bun sfârşit instalarea monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la Bălţi. În 1981, a fost distinsă cu titlul de Artistă Emerită, în 1986 – decorată cu Ordinul ”Gloria Muncii”, şi ”Insigna de onoare”, şi în 1993 i se conferă Medalia ”Meritul Civic”. Numită şi Doamna de fier a oraşului Bălţi. ”Ne înalţă arta, cultura, spiritualitatea. Iar actriţa Lidia Noroc –Pînzaru este un model de urmat pentru întreg neamul’ (Lilia Manole)
      O familie excepţionalăSe spune, că despre soţul Lidiei Noroc-Pînzaru, – Anatol Pînzaru, Artist al Poporului, pot fi scrise opere fără sfârşit. Fiecare spectacol, montat de acest minunat regizor, reprezenta o etapă în istoria Teatrului Naţional „V. Alecsandri” din Bălţi şi a teatrului basarabean în genere. La 1 septembrie 2016 ar fi împlinit 80 de ani. Bălţenii păstrează vie memoria Omului şi Artistului Anatol Pânzaru. O stradă, nu departe de blocul unde a locuit maestrul, îi poartă numele. Poşta Moldovei a lansat un timbrul (10 000 ex.) consacrat renumitului artist.
Artiştii Anatol Pînzaru şi Lidia Noroc-Pînzaru, copiii Ala şi Anatol junior, ginerele Bujor Popuşoi, colonel al Armatei Naţionale, nora Camelia, nepoţelele Laura-Felicia, Camelia, Saşa-Sonia şi Sofia-Elena… Am ţinut să menţionez despre această familie, ambii artişti care ne-au aurit valorile tradiţionale. Personalităţi, care cu siguranţă vor rămâne în istoria culturii moldoveneşti. Suntem mândri, pentru că Doamna Lidia Noroc-Pînzaru n-a evitat să ne împărtăşească experienţa ei de viaţă, cu amintiri şi impresii de preţ… Dinastia Noroc vine şi cu urmaşi actori, – o nepoata a continuat calea teatrului. Maricica Buceatchi, surioara de la Ezăreni, Sângerei, director de şcoală, prin depănarea amintirilor a vorbit cu acest prilej despre rolul de mamă a surorii sale. ”Prin mamă, Dumnezeu întră în copil” – apoi a menţionat la club Lilia Manole, moderatoarea. Prietenii şi fanii au vorbit despre personalitatea dnei Lidia Noroc-Pînzaru, impresii marcante din viaţa ei… Repertoriul muzical al Dariei Radu, Vitalia Todiraşcu, Ludmilei Rotaru ne-au trezit emoţii şi senzaţii extraordinare, cu mesaje şi melodii pân-la lacrimi de duioase şi afectuoase…
     Prieteni, colegi, profesori, colegi de teatru, actori, – asumânduşi propria poveste de viaţă, Doamna Lidia a găsit cele mai preţioase şi mai rare bijuterii pe acest plai. Un Noroc la Noroc se trage. Mulţumiri grandioase pentru aprecieri, prieteni! Multumiri Doamnelor Lidia Noroc-Pinzaru si Lilia Manole pentru emotii, impresii si parcursul acestui eveniment de exceptie. Mulţumesc prietenilor si tuturor parţicipantilor care au făcut sedinţa luminoasă! Doamnei Gutiera Prodan (Buna dimineaţa TVM1) pentru reportaj, cu plecăciune! Daria Radu, Ludmila Rotaru, Maricica Buceatchi, Ion Gorgan, Valentina Sandu, Silviu Fusu, Butucel Elena, Vitalie Todirascu, Silvia Saca, Valeria Saculțanu, pentru interpretare şi referinţe frumoase, cu emoţii şi clipe de neuitat la Clubul ”Impresii din viata si carti”,Impresii din viata si carti/Blog Svetlana Vizitiu !
Sper să fiţi atenţi la detalii din filmul de la club marcat mai jos. Baftă în vizionare și la imaginile albumului:
   Va prezentam  (accesati )”Lidia Noroc-Pînzaru – artistă emerită, la Clubul Impresii din viata si carti” – albumul cu imagini de la evenimentul Clubului IVC in incinta Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu, Chisinau, Republica Moldova!
 – film integral
Lidia Noroc-Pinzaru:Viața poate fi llungă sau scurtă, după felul cum o trăim. La orice trebue să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni. Astăzi mi-a mai răsărit o rază de soare care mi-a adus fericire și bucurie. Mulțumesc tuturor care au fost alături de mine la evenimentul Clubul „Impresii din viață și cărți”. Vă doresc multă sănătate, să aveți sufletul curat și toate dorințele să vi se împlinească” (după eveniment) Şi înainte:
     ”Dragi prieteni! Să aveți o viață ca-n povești cu vise împlinite. Să dăruiți celor ce vă iubesc doar clipe fericite. Vă invit și vă aștept cu mult drag la Clubul „Impresii din viață și cărți” în incinta BM Hasdeu, Chișinău, la 4 iulie 2017, ora 14-00, Este un eveniment organizat la Clubul ”Impresii din Viață și Cărți” a cărui diriguitoare este doamna Svetlana Vizitiu, moderatoarea – poeta Lilia Manole și protagonista cu nr.80 sunt eu” – Lidia Noroc-Pinzaru 
Cu toate trăsăturlie ei demne de femeie deosebită! Da, distinsa noastră doamnă, Lidia Noroc-Pinzaru este un noroc atât de rar…sunt şi eu o norocoasă că o cunosc personal şi sunt mândră de faptul că avem aşa o personalitate puternică, care ne reprezintă naţiunea. Sunt mândră că am deprins de la ea unele maniere de a relaţiona cu lumea, de a găsi un compromis şi încă multe altele . Stimă şi profund respect „enigmatică fiinţă, spirit dulce şi atrăgător”! – Valentina Sandu 
Constantin Cojocaru: O cunosc de pe cînd eram un bobocel aflat la început de multe drumuri. Îmi fusese profesoară la facultatea profesiilor obștești, cum se numeau pe timpuri. Am făcut cu dumneaei mai multe ore de ținută scenică, în care a pus în noi atunci nu numai trăire și sentiment, ci mai întîi de toate foarte mult suflet. Ne-a învățat ce înseamnă să judeci cu sufletul, să trăiești ceea ce faci, să te transpui în anumite ipostaze ale eului artistic și nu numai. Au trecut mulți ani de atunci. Mi-o amintesc dornică de scenă, de ceea ce încerca să ne transmită prin exemplul propriului eu. La Mulți Ani să ne trăiți! Cu drag de frumusețe și îndîrjire, pe care ați încercat să ne-o implantați, primarul mun. Edineț.
Lilia Manole /moderatoarea/ Profesionalism, atitudine, viziune si caracter.
O femeie dintr-o mie, enigmatică fiinţă,  /Cumpătată în privire, a ei vorbă de actriţă,  /Al ei glas de ciocârlie, ochii -catifele mari,  /O femeie dintr-o mie, un noroc atât de rar…  /O femeie, dintr-un spirit, dulce si atrăgător,  /Visul scenelor fidele, o actriţă cu fior,  /Cosmosul inimii mele şi stihie necuprinsă,  /Doamna, care a păstrat multă dragoste surprinsă… /O femeie dintr-o mie, carte, care se va scrie,  /Din noianuri de-amintiri şi ingenuă trăire,  /O femeie, numai una, univers înfloritor,  /Glasul să i-L tot asculţi, în surprize, cu mult dor.  / Despre Lidia Noroc-Pinzaru, versuri de autor: Lilia Manole 
Maia Banarescu:”Oameni de calitate. Talent, frumusete si multa omenie”.
Un exemplu de slujire în artă și pentru artă” – Ghenadie Ciobanu (ex-ministrul Culturii RMoldova)
Perle care ating, de  Lidia Noroc-Pinzaru (extrase din lumea ei virtuală)
Un om cu adevărat bogat este cel care nu este niciodată singur cu adevărat…
“Sănătatea culturii înseamnă sănătatea morală.” “Cred că am avut noroc în viaţă, fiind eu însămi noroc.”
Există anumiți oameni în viață care te fac să râzi puțin mai tare, să zâmbești puțin mai mult și să trăiești puțin mai bine.
În viață nu trebuie să cauți prieteni care să îți rezolve toate problemele, ci prieteni care să nu te lase să le înfrunți singur!
”Prietenii sunt cele mai de preț persoane din viețile noastre, motiv pentru care ar trebui să ne exprimăm mai des recunoștința pentru faptul că ne fac viața mai frumoasă.” 
”Bucuria vine din lucrurile mărunte; Liniștea vine din suflet; Căldura sărbătorilor vine din inimile noastre! Ce frumos e să trăiești și să iubești viața”
‘Tinerețe – bulgăr de omăt aruncat în vânt, în soare, fără cădere și fără întoarcere…’
”Ninge in țara cu ciață şI fulgii-făină ne spală pe fata. O sită din aer tot cerne mereu durerile arse din sufletul meu.”
Timpul ce a trecut nu se întoarce niciodată. Rămâi cu sentiment de tristețe provocat de dorința de a revedea pe cei dragi și scumpi.” – 1 dec 2016
Alte surse info- despe Lidia Noroc-Pinzaru: https://www.facebook.com/events/518051988398182/

 ”Lidia Noroc-Pînzaru – artistă emerită, la Clubul Impresii din viata si carti” (Accesează)

Poezie închinată Dnei Lidia Noroc-Pînzaru:

Mi-e dor de mult de teatru, /ca de umbra mamei,/sa pot, l-aş rezidi cu aripi de lumină,/mi-e dor aşa de mult de teatru, /ca de portretul tatei,/izvor strălucitor,/noroc şi dragoste divină. // Mi-e dor aşa de mult de teatru,/ca de icoana veche,/de undeva ce mă priveşte, /gata să mă certe,/de nu mă rog la teatru,/aşa dumnezeieşte, /nici o icoană în lume/nu o să mă ierte… (Lilia Manole, 03 iulie 2017)

Lidia Noroc-Pinzaru Actorul este o sursă vie de inspirație în procesul de creație. În artă nu poți să faci nimic fără pasiune. La orice trebue să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni. Viața poate fi scurtă sau lungă, după cum o trăim. Prietenii sunt cele mai de preț persoane din viețile noastre, motiv pentru care ar trebui să ne exprimăm mai des recunoștința pentru faptul că ne fac viața mai frumoasă. Eu mă închin în fața tuturor care au fost prezenți și mau susținut cu interpretări și referințe frumoase și călduroase, cu emoții la superlativ și clipe de neuitat la Clubul ”Impresii din viata si carti”. MULȚUMESC!👄👄👄❤️

Lidia Noroc-Pânzaru /n. 04.12.1942 – dec. 07.09.2021/ 😥 
S-a născut la 4 decembrie 1942 în satul Ustia, judeţul Bălţi. A absolvit școala medie generală „Ion Creangă” din Bălţi şi Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic „Alecu Russo” (astăzi – Universitatea de Stat „Alecu Russo”) din Bălţi.
În teatru a debutat în 1959, venită direct de pe băncile școlii, în rolul lui Ionică din spectacolul „Jertfa”, după piesa cu același nume a lui Gheorghe Timofte. Au urmat alte roluri care i-au adus marele succes în fața publicului: Valentina din drama lui Alexandru Vampilov „Astă-vară la Ciulimsk”, Luluța din „Chirița în provincie” de Vasile Alecsandri, Alice din „Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu, fiica judecătorului din „Sabia lui Damocles” de Nazîm Hikmet ș.a. În total, a jucat în teatru peste 70 de roluri.
În anii 1959-1990 a fost actriţă la Teatrul Muzical-Dramatic „Vasile Alecsandri” din Bălţi, în perioada 1990-2003 – şef al Direcţiei Cultură Bălţi, iar în ultimii ani – colaborator ştiinţific la Muzeul de Istorie şi Etnografie din Bălţi. Ea a fost cea care a dus la bun sfârşit instalarea monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la Bălţi.
P.S. A decedat 7 septembrie 2021


26 comentarii

“Un luptător e întotdeauna singur”. Sabina Laiber


Sunt un om printre oameni ce de multe ori trece neobservat şi alteori iese în evidenţă atunci când simte că are ceva de transmis. (Sabina Laiber)

Visul meu a fost să devin actriţă şi după ce am învăţat 19 ani în care am luat licenţa în Filosofie, absolventă a Facultăţii de Psihologie, formator acreditat ANC, 2 ani formare în Psihoterapie Integrativă (Oana Maria Popescu & Loredana Ileana Drobot), absolventă de cursul Nlp Practioner (Tiberiu Felber), Emotional Freedom Technique (Corina Marin), workshop-uri respiraţie holotropică (Elena Francisc), cursuri de hipnoză, auto-hipnoză şi dezvoltare personală (John Thompson), am practicat cel puţin 7 ani jumătate arte marţiale tradiţionale aproape zilnic (sub îndrumarea: sensei Cristian Laiber, sensei Dominic Thibault, Shiraishi Sensei, shihan Roland J. Maroteaux, etc.) şi multe altele am făcut, dar nu mi le mai aduc aminte, am păşit pe scena “Teatrului de Artă” Bucureşti, ca actor amator, în spectacolul „12 Oameni furioşi”, în regia Andreei Cauc la vârsta de 33 ani, acum având doar 35 de ani.sabina-laiber

Îmi place să râd mult, şi în primul rând să râd de mine atât în scris, cât şi pe marea scenă a vieţii. Am început să scriu începând de la vârsta de 12 ani încurajată de profesoara de limba română Elena Velcea, Şcoala Generală nr. 2 din Piteşti, judeţul Argeş. Prima carte pe care am scris-o “Amintiri spre… viitor” este un cumul de experienţe din viaţa mea, pe care le-am transpus din gânduri în rânduri… Sunt eu, sufletul meu şi un pic mai mult.

Fiecare eseu cuprinde emoţii, senzaţii, transformări continue ale unui om simplu, în societatea prezentă. Mai devreme mă gândeam la familia mea şi am regăsit un mic eseu scris din 2006 despre aceasta. Amuzant este să regăseşti o parte din tine din trecut rezumată în câteva rânduri… Am să vă redau ceea ce am scris atunci:

Copilăria mea… dulce şi amară. De ceva ore, chiar zile, gândurile îmi fug spre acea perioadă a vieţii mele… nu ştiu de ce tocmai acum mă gândesc aşa de intens la acea vreme a vieţii mele: copilăria. Azi, mi-am adus aminte şi mi-au dat lacrimile, m-am pornit chiar pe un plâns serios cu suspine. Cum aşa? Uite aşa din senin… Acum nu mai sunt copilul de atunci, şi aş putea zice că e normal (sau aşa ar fi normal) sau poate nu ar fi normal aşa… Eram un copil la locul meu, chiar aş zice retras… “cuminte şi nu am creat niciodată probleme” (aşa mi-a zis mama). Da, aşa eram, îmi plăcea cum eram, mă simţeam bine oriunde eram şi asta pentru că oriunde aş fi fost era frumos şi oamenii erau buni.

Îmi plăcea să stau departe şi de jocurile celorlalţi copii, eram fericită doar dacă-i urmăream, chiar dacă din depărtare sau chiar de lângă ei. Pe cât eram de tăcută şi liniştită, pe atât de sociabilă… reuşeam să relaţionez cu oamenii cei mai „răi”. Cum? Cred că, “cuminţenia mea” dobora orice şi pe oricine. Ascultam mult, îmi plăcea să ascult şi mă gândeam pe atunci că am să cresc mare şi … si eu… voi fi ascultată de cei mici. Ţin minte că fugeam de gălăgie… mă plimbam de una singură, fără să realizez că pentru familia mea eram declarată dispărută… doream doar linişte şi aşa credeam eu că o obţin: fugind cât mai departe sau chiar urcându-mă în copaci (la Maica la ţară făceam des asta)… fugeam de zgomot, de situaţiile în care oricât de cuminte aş fi fost şi oricât aş fi implorat să nu mai aud tonuri ridicate… Realizez că şi acum, mare fiind, fac la fel: fug, dispar… nu ştiu, e interesant că sunt si azi copilul de atunci, în unele momente.

Mi-am dorit să am copii, dar fizic nu mai pot da fiinţă altei fiinţe, aşa că mă bucur de copiii altora. Am în căpşor să înfiez la un moment dat, adică peste 15 ani (când tot tânără şi frumoasă am să fiu) un copil negru din Africa. Şi am să fac asta! Întotdeauna mi-am îndeplinit visele mai devreme sau mai târziu, dar de cele mai multe ori am primit ceea ce am cerut exact atunci când aveam nevoie. ’’Dar”… mă gândesc acum la acest cuvânt şi la toate semnificaţiile sale… mda… aşa o fi? Dar… am un dar (cadou) pe care-l caut… şi cum ei l-au găsit, cu siguranţă îl voi avea şi eu… doar FAMILIA e fericită şi împlinită când toţi membrii ei sunt liniştiţi.

Pornisem de la ideea de copilărie (a mea) şi am ajuns la dar… mă simţeam bine cu mine atunci… am crescut, am încercat să mă adaptez, dar (iar dar) nu mă simt bine acum cu mine. Şi asta pentru că am crezut că dacă ascund felul meu de a fi: cuminte… şi sunt la fel ca ceilalţi din aceste locuri, voi fi integrată mai uşor. Am fost şi sunt integrată, numai că nu sunt eu… chiar dacă eu-ul pe care-l văd ceilalţi le place şi îi fascinează (pe unii)… eu nu mă simt eu. Şi de azi, de acum, vreau să fiu eu… să tac când am chef…să vorbesc atunci când mă simt eu bine să spun cuvinte… Aş putea zice că ar fi o nouă acomodare… a lor cu mine (aşa tăcută şi cuminte) şi a mea cu mine de azi, de pe vremea când eram copil… o nouă provocare, dar de data asta cu MINE în primul rând.

                                 Ce vreau de fapt? Să găsesc şi să preţuiesc acel DAR!

sabinaMulţumesc minune, luminiţă vie! – aşa îî spun eu lui Dumnezeu-ul din mine: “luminiţă vie”. De ce? Fiecare din noi are o lumină vie în suflet şi acea luminiţă e scânteia divină. Toate luminiţele (sufletele pământeşti) formează o torţă ce o numim cu toţii Dumnezeu.

Uneori mă obişnuiam şi aveam locurile mele de linişte, dar apărea ceva, ceva care mă forţa să mă adaptez unei alte situaţii… adică ne mutam în alt loc (tata a fost militar de carieră şi se conforma sistemului şi noi ne conformam odată cu el, că doar FAMILIA era la bine şi la rău: ÎMPREUNĂ!).

Şi tot aşa ne-am mutat dintr-un loc în altul (de la Mediaş (unde m-am născut) la Sibiu (de la vârsta de 6 ani până la 9 ani) şi apoi la Piteşti) ÎMPREUNĂ. Până când fiecare membru al  familiei mele şi-a găsit un loc unde să rămână, să aibă la rândul lor FAMILIA lor. Cât mă bucur pentru asta, că în sfârşit s-au oprit!

Dar eu încă nu m-am oprit eu încă mai umblu „brambura” şi chiar nu ştiu să precizez pentru încă cât timp. La un moment dat am crezut că m-am oprit şi eu, aşa am crezut şi aveam toate motivele să cred asta, m-am căsătorit religios chiar de ziua mea de naştere pe data 24 septembrie 2005 când împlineam 24 de ani, dar… există un „dar”… nu a fost aşa. Se pare că ceea ce caut cu adevărat, nu am găsit încă. Iubirea necondiţionată nu cred să o găsesc în această viaţă. Am iubit şi am fost iubită de mulţi bărbaţi, dar mereu am ajuns la vorba tatei “un luptător e întotdeauna singur”. Da, sunt un om singur înconjurată de prieteni minunaţi, artişti în mare parte, dar am şi prieteni împământeniţi (mai puţini, dar buni). În fond şi până la urmă, sunt bogată!

Reţete de viaţă, nu le ştiu. Ştiu că nu ştiu tot şi nici nu voi şti vreodată. M-am născut în această viaţă, pe această planetă pentru a contribui la “planul divin” (dacă există vreunul).
O întâmplare deloc întâmplătoare mi s-a întâmplat în Timişoara (2008) acasă la o prietenă căreia i-am spus: „trebuie să caut în haosul minţii mele o idee salvatoare din care să dezvoltăm o viaţă îmbucurătoare!”

               Şi aşa a apărut: -“Poarta către Tine”!

Am tradus acea trăire ca fiind şansa fiecărui om, fiinţă vie, să trăiasca liber după bunul plac.
Libertatea este o nevoie imensă în viaţa unui om. Când eşti liber, sau iubeşti ceea ce faci, cursul timpului se transformă în file din poveste nemuritoare. Din păcate sau din fericire proiectul acesta se desfăşoară într-o societate în care oamenii, vieţuitoarele, trăiesc în cuşti (minţi) – „închisori” create, culmea, tot de oameni! Iluzia este că atunci când îţi creezi confort şi siguranţă, de fapt îţi făureşti singur coconul din care cu greu ieşi. Apare ataşamentul faţă de tot ceea ce ai şi frica că ai putea pierde ceea ce ai.

“Poarta către Tine” vine cu propunerea să rupă toate lianele, să se spargă toate lacătele şi să se preţuiască ceea ce dictează cu adevărat sinele interior.

Ştim că este dificil să crezi în ceva ce pare ireal, cu toate că inima tot îţi repetă în fiecare clipă:
„Deşteaptă-te!!!” Pe frontispiciul Templului de la Delphi scrie: “Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte Universul şi Zeii” – rămân doar cuvinte…???

                     START! SĂ TREZIM ARMONIA REALITĂŢII TALE!

Visul e cu adevărat vis atunci când devine realitate. Poarta către Tine a apărut ca un vis.                 Realitatea acestui vis se îndeplineşte astfel: găsiţi sau întâmpinaţi oameni care se iubesc pe sine şi fac „ceva” – artă – cu dragoste necondiţionată fiind sprijiniţi ca talentul să fie desfăşurat în condiţii optime, ajutaţi să-şi perfecţioneze arta de către alţi artişti buni pedagogi, promovaţi la nivel local, naţional şi internaţional prin organizarea de evenimente în care fiecare om cu har să-şi etaleze „opera”, susţinerea morală şi financiară de a continua până la sfârşitul acestei vieţi să-şi producă/reproducă arta.
România are suficient spaţiu cât să susţină valoarea artei.
Ne ajutăm singuri în primă fază dându-ne ocazia să avem încredere în visele noastre, apoi în a doua fază să avem încredere că şi cei de lângă noi pot avea încredere în noi.

Un om reuşeşte dacă cei dragi lui au încredere în succesul său! Eu am încredere în proiectul “ Poarta către Tine” pentru că prima dată am lăsat “poarta mea” să se deschidă pentru mine.
Şi dacă un om a putut face ceva, orice alt om poate să facă acel „ceva” realizat de altcineva!
Şi dacă avem vise diferite e de bine – pentru că astfel nu ne plictisim împreună!

Asociaţia “Poarta către tine” este proiectul meu de suflet prin care îmi doresc în paşi mici şi siguri să dezvolt o mişcare culturală la nivel naţional şi internaţional, în care artiştii anonimi să iasă la rampă.

Din punctul meu de vedere, ARTA (în toate formele ei) este singura calitate a omului de a-şi exprimă existenţa pe acest pământ. Prin urmare, îi încurajez pe toţi oamenii care au un talent şi vor să se afirme, să se facă cunoscuţi! Recomand să vă cultivaţi zilnic, să nu treacă o zi fără să fi învăţat ceva nou. Am citit cărţi şi am văzut filme care m-au inspirat cândva şi ar trebui să revin asupra lor. Vă recomand:

Filme: Ostrov, August Rush, Peaceful Warrior, Ghost, Star Dust, The Rite, A Dangerous Method, The secret, Ultimul mohican, The Curious Case Of Benjamin Button, Veronika Decides To Die, La Belle Verte, NOSSO LAR, When Harry Met Sally.

Cărţi: „Constienta” de Antony de Mello, „Puterea prezentului” Eckhart Tolle, „Acelasi suflet, multe trupuri” Brian L. Weiss, „Reconectarea. Vindeca-i pe altii, Vindeca-te pe tine” Dr. Eric Pearl, „Mumia de la masa din sufragerie” Jeffrey A. Kottler, Jon Carlson, „Vocea mea te va insoti” Milton H. Erickson, Opera lui Carl Gustav Jung,„Din tainele iluzionismului” A. Iosefini, “Viata lui Freud. Turnul nebunilor” de Irving Stone


17 comentarii

Lia Sinchevici vine la noi


235821Moldoveanca Lia Sinchevici vine dintr-o familie de medici Vladimir și Maria Sinchevici din orașul Rezina, Republica Moldova, și se consideră o norocoasă, pentru că ”mulțumită educației oferite de părinţi a ajuns acolo, unde a dorit să fie” Este actriță și a jucat împreună cu celebrități ca Jean Claude Van Damme în filmul „6 bullets“ şi cu Dolph Lundgren în „One in a chamber“. A absolvit jurnalismul, ulterior actoria la UNATC I.L. Caragiale din Bucureşti în clasa marelui actor şi profesor universitar, Florin Zamfirescu, a reușit să treacă prin şcoala de actorie a celebrului actor Dragoş Bucur, a făcut parte din producţia Serviciul Român de Comedie şi acum este actriţă la teatrul Metropolis. Actorul Toni Grecu a fost cel care a descoperit-o, iar graţie lui şi colegilor de la „Serviciul Român de Comedie” şi „Spitalul de demenţă”, a crescut profesional. Doar unde Lia n-a luat parte: și a cântat, și ca model s-a prezentat, a reușit și ca jurnalistă, și ca reporter, este și foarte frumoasă tip clasic precum place mai mult genului opus, este extravagantă cu gusturi rafinate în materie vestimentară, foarte specială, dar mai ales, talentată, și se pare că a nimerit cu săgeata tocmai acolo unde a dorit ea, în calea meseriei sale.

?

?

Ce o caracterizează, în primul rând, e ambiția ei, motivația care o face să obțină ceea ce dorește și de a duce lucrul până la capăt. Se înverșunează să facă ce consideră că e bine; să învețe și să muncească mult! O personalitate cu caracter dur, dar care mângâie cu inteligența și frumusețea ei pe oricine. Și cu dragostea se pare că stă bine, cu toate că nu se grăbește cu măritișul. Așa e cu generația tânără în prezent… Vă spun în secret: este și verișoara mea dreaptă după mamă, Teodora Sinchevici (Vizitiu)! Să știe lumea, de ce nu, că mă mândresc cu rudele mele talentate! Să dea Domnul sănătate și fericire tuturor! ❤  

Începem cu confesiunile Liei. Ce ne poate spune despre sine la momentul actual, este că abia acum începe să simtă frumusețea și roada bunei educații pe care a primit-o de la părinții și bunicii ei. Nu pentru ca nu ar fi simțit-o mai înainte, sau că n-a conștiențizat-o: pur și simplu, în acest moment, ea înțelege clar cât de importante pentru viață și dezvoltarea ei sunt valorile care i-au fost insuflate de mica fiind:lia s
”Pe bunicii mei de la Olișcani, din partea tatălui, Maria și Feodor Sinchevici (au născut 16 copii) n-am apucat să-i cunosc pentru că au decedat înainte să mă nasc, iar bunicul celălalt s-a stins când aveam doar 4 ani. Ce pot spune acum cu certitudine este că chiar dacă nu mi-am cunoscut bunicii, îi simt în mine, îi cunosc prin tatal meu, prin rudele mele, prin imagini și relatări din amintirile lor. Găsesc asemănari cu ceilalți din neamul lăsat pe pământ și de responsabilitatea și legatura mea cu ei.
Am inceput să realizez că am responsabilități mai mari decât doar cele pe care le setez în relația cu mine, și ce vreau eu să obțin de la viață, gândind acum din prisma faptului că sunt o continuitate a ceea ce a fost înaintea mea și exist pentru că au existat strămoșii mei care au luptat și au trăit și au lăsat în urma lor o moștenire spirituală, un bagaj cu cunoștințe, pe care trebuie să le insum și să-i înmulțesc cu al meu și să-i utilizez cât mai bine posibil ca să fac lucrurile cum trebuie în viață, și să-i fac mândri și mulțumiți că au lăsat o urmă din ei pe Pământ. Mi-am dat seama de acest lucru atunci când a decedat bunica Eugenia, în decembrie anul trecut (2015), bunica mea, care a reușit să-mi dea, să-mi transmită cât pentru toti cei trei bunicii care nu mai erau în viață. Constat cu regret, că moartea e ca o traumă, și nu putem accepta faptul că o să murim, de aceea îmi aduc aminte și acum în detalii înmormantarea bunicului, și aveam doar patru ani: a fost la fel de marcant precum la cei 26 ai mei, s-o conduc pe bunica în lumea de apoi… Mă doare mult, sunt nevoită să mă conformez, să realizez și să observ mai multe… De cand e Sus, îmi doresc și mai mult să n-o dezamăgesc: Bunica mi-a dăruit cel mai prețios lucru din viață, – Credința, și pentru asta, sunt sigură, că Dumnezeu a primit-o printre cei drepți.lia s
Alt lucru pe care am început să-l realizez este Timpul. Incep să-l înțeleg mai bine, să-l iubesc, să nu-l mai grabesc atâta, și e mare lucru pentru mine să nu mă grăbesc pentru că timpul se dilată și înțeleg câte pot sa fac în timp, și… ce prieten bun poate fi…
Îmi dau seama de interdependența relației dintre mine și părinții mei. Faptul că suntem în continuare atât de conectați în ciuda distanței, mă face să-i prețuiesc din ce în ce mai mult, și să-mi doresc să fim din ce în ce mai aproape. Ma gândesc, la cât de mult au facut ei pentru mine și cât de mult se sacrifică părinții noștri în toată viața pentru noi, copiii lor: eu, fratele meu…
Cât despre carieră, în sfârșit, eu mă simt mai liberă pentru că într-o lună finișez și cu masteratul în Actorie la Universitatea Națională de Arta Teatrală și Cinematografie, și, în continuare, simt că pot mai bine să mă orientez și să mă dezvolt în acest domeniu. Îmi doresc foarte mult să prind câteva colaborări reușite în teatru ca să simt esența actoriei, și neaparat să fac film. Vreau din tot sufletul să ajung să lucrez cu regizori și din R. Moldova ca Igor Cobîleanski și Valeriu Jereghi, pentru că sunt niște maeștri duri ai cinematografiei, și cred că am face lucruri grozave împreună și aș învăța de la ei enorm de mult în meserie, și pentru că suntem de pe același pamânt roditor.lia
Cât despre pasiuni, îmi place foarte mult să merg la călărie. Ma simt foarte puternică și liberă în același timp hoinărind prin păduri și campii de pe șaua calului.
Îmi place foarte mult să simt ca am un corp puternic așa că am reluat antrenamentele și mi-am pus în gând să fac și lupte ca să-mi îmbogațesc aptitudinile (mai ales, că am făcut o perioadă lupte scenice pentru un film de acțiune și mi-a plăcut foarte mult). Și m-am apucat să învăț limba germană, și în curând, sper să-mi perfecționez și franceza…
Îmi iubesc meseria mea pentru că învăț foarte multe despre oameni, în același timp, să ofer și eu lumii ce-i mai bun și mai frumos din mine…”
P.S. Doriți să o ascultați pe Lia Sinchevici mai departe? Priviți marti, 10 mai 2016, emisiunea ”Cine vine la noi?” pe postul TV Moldova 1. Rămâneți cu noi, și pe acest blog, căci confesiunile și impresiile vor urma și sunt completate aici, zi de zi… Baftă, LIA! ❤  (SV)

Alte surse din blog:

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2015/03/23/culise-noi-top-5-carti-vedete/


19 comentarii

Emil Loteanu: „M-am logodit cu cea mai depărtată stea”


Personalităţi de talia lui Emil Loteanu se nasc la răscruci de secole. El a fost mereu cu sufletul deschis către frumos. Se spune că ar fi putut să fie un regizor de talie mondială, că timpurile n-au fost de partea lui; pentru cei mai mulţi, este „regizorul care a făcut Şatra şi Lăutarii şi care a trăit la Moskova”, alţii îşi vor aminti că el a regizat şi peliculele cinematografice de o enormă forţă artistică: Anna Pavlova, Dulcea şi tandra mea fiară, Luceafărul, Poienile roşii…

Regizor de film, scenarist, actor, scriitor, pedagog… S-a născut la 6 noiembrie 1936, în familia profesorilor Tatiana şi Vladimir Loteanu din satul Clocuşna, Ocniţa. emil-loteanuA moştenit de la bunei si părinţi o latură importantă – bunătatea sufletească, omenia. Dumnezeu l-a înzestrat cu frumoase calităţi şi cu o responsabilitate neobişnuită pentru munca lui. Când avea timp liber, revenea la baştină. Precum scrie in una din poeziile sale, era un copil zburdalnic si zvapaiat din fire, iubea sa cutreiere crangurile si miristile. La varsta de sase ani, a mers la scoala, apoi a fost nevoit s-o paraseasca si sa se refugieze impreuna cu parintii la Radauti, Romania (alatuir de manastirea Putna), unde isi continua studiile, manufestandu-si talentul in cadrul cercului dramatic si la spectacolele organizate in scoala. Ulterior, familia era transferata in orasul Ramnicu-Valcea si de acolo, la Bucuresti. Emil absolveste Liceul „Sfantul Sava” (in prezent, „Nicolae Balcescu”), si numai o abordare obtuza, specifica anilor ‘ 50 si un „dosar” cu probleme vor face ca tanarul Loteanu, care visa sa cuprinda lumea pe pelicula de celuloid sa nu fie admis la IATS, Bucuresti. lote
Marcel Loteanu, fratele, şi-aduce aminte: ”După refugiul din ”44, soarta a vrut ca Emil să rămână cu tatăl la Rădăuţi, iar eu am însoţit-o pe mama la Bucureşti. La 13 ani, după ce moare tatăl, Emil fuge prima dată în Basarabia, căutând adăpost în casa buneilor de la Holencauţi. Era în 1949, el nu avea acte, iar legea cerea să fie predat înapoi grănicerilor români. Aşa am ajuns să fim din nou împreună, să locuim pe strada Heleşteului, Cartierul Primăverii de azi… În curtea casei, Emil făcea cu noi piese de teatru. Monta ”Scufiţa Roşie” şi eu jucam rolul lupului, şi plângeam. Dar el era… regizorul. Cred că l-a influenţat faptul că locuiam lângă Studiourile Sahia. Auzeam muzică, post-sincroanele. Adunam resturile de peliculă aruncate după montaj şi făceam artificii. El sărea gardul şi se împrietenea cu operatorii, cu regizorii… A contat şi faptul, că în ”50 în casa noastră s-a turnat primul film artistic românesc – „Viaţa învinge”. După ce i-a fost refuzat dosarul de admitere la IATS, Emil s-a repatriat în Basarabia, ca să poată studia la Moskova. Pe-atunci, în România era greu pentru basarabeni: nu te puteai afirma, nu-ţi puteai susţine calităţile… Culmea ironiei: el a trăit atât de mult la Moskova, unde se vorbea ruseşte, şi şi-a manifestat românismul peste tot. A reuşit să promoveze valori naţionale, cu actori moldoveni şi români, pe banii ruşilor. Oficialităţile basarabene l-au alungat, iar românii i-au recunoscut valoarea mult prea târziu. Cu puţin timp înainte de a muri, i s-a decernat Premiul de excelenţă a Fundaţiei Culturale Române…”mi-s-ochii-arsi-de-frumusetea-ta-poezii-emil-loteanu-x300_2
Pentru ambele maluri ale Prutului, opera lui Emil Loteanu rămâne o provocare. I s-a furat libertatea şi a încercat s-o recupereze. Libertatea şi iubirea, – cele mai mari ”nevoi” ale sale: în ”Şatra” ţiganul, nu întâmplător, este simbolul libertăţii absolute, care e mai importantă ca dragostea…
Pentru susţinerea examenului la cinematografie, la VGIK (Moskova, 1956-62), Emil Loteanu a scris o lucrare despre un film american, pe care l-a văzut împreună cu mamă-sa, şi care l-a marcat pentru o viaţă. A fost admis, a reuşit să absolve facultatea, făcând, concomitent, încă doi ani de actorie la MHAT şi, asistând şi la lecţiile de la Institutul de Literatură ”M. Gorki”. I-a avut ca profesori pe cunoscuţii regizori M. Romm, G. Roşal, G. Kozinţev etc.
După finişarea studiilor, în 1962 este repartizat la Studioul ”Moldova-Film” din Chişinău în calitate de regizor de filme artistice. În anii 1973-83 se produce ca regizor la Studioul ”Mosfilm”. A fost conducător la două promoţii de regizori de film în cadrul şcolii superioare de regie. În 1988 inaugurează la TVM emisiunea „La steaua care-a răsărit”… În perioada 1987-92 este preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Moldova.
Debutează cu versuri inspirate pe paginile revistei ”Contemporanul” din Bucureşti (1948). Se afirmă ca poet, primii săi paşi în literatură fiind dirijaţi la Chişinău de Anatol Gugel. În 1952 debutează la „Tinerimea Moldovei” cu poezia „Cântecul marii iubiri”, după ce continuă să publice versuri în ziarul „Moldova socialistă” şi în revista „Octombrie”. Placheta „Zbucium” (1956) poetul a editat-o la numai 20 de ani şi a constituit o adevărată explozie lirică. Scriitorul Gheorghe Malarciuc va spune: „E zbuciumul inimii sale, e chiar inima sa cu tot ce conţine ea mai bun şi pe care poetul o închină semenilor săi”. Au urmat culegerile de versuri şi proză care sunt primite cu acelaşi entuziasm: „Chemarea stelelor” (1962), „Vioara Albă” (1963), „Belaia raduga” (1964, Moskova), „Ritmuri” (1965), nuvela „Bucolica” (1966), „Versuri” (1967), nuvela „Lăutarii” (1972), „Sufletul ciocârliilor” (1974), „Zov liubvi” (2001). La Editura „Litera” apare postum volumul selectiv „Chemarea stelelor” (2003). Versurile publicate puneau în valoare un poet talentat, dar, spre surprinderea colegilor de generaţie, Emil Loteanu a schimbat muza poeziei pe cea a cinematografiei. Debutează ca actor la Teatrul dramatic „Puşkin” (1953-54), iar ca regizor, în anii de studenţie, cu lucrarea de curs – filmul de scurt metraj „Măria sa Hora” (1960). În aceeaşi perioadă se produce în câteva roluri.

Cariera sa cinematografică îl desemnează ca scenarist şi regizor al filmelor: ”Aşteptaţi-ne în zori”(1963), ”Poenele roşii” (1966), ”Această clipă” (1968), ”Lăutarii” (1971), ”O şatră urcă la cer” (1976), ”Dulcea şi tandra mea fiară” („O dramă la vânătoare”, 1978), ”Ana Pavlova” (1983), ”Găoacea” (1990), toate fiind premiate cu premii internaţionale şi naţionale:
„Asteptati-ne in zori” (1963) – cu o intreaga constelatie de nume noi: Ion Scurea, Ecaterina Malcoci, Dumitru Caraciobanu, Nina Doni etc.
Poienile rosii” (1966) – o balada mioritica moderna, devenita pe parcurs carte de vizita a studioului cu Svetlana Toma si Grigore Grigoriu, ce vor reveni emblematic, in creatia regizorului;
Aceasta clipa” (1968) – a luat Premiul II la Festivalul unional de filme de la Mensk; Să consemnăm o mențiune specială despre poemul cinematografic „Poienile roșii”. Criticul și istoricul de film, realizatorul de emisiuni televizuale cu subiecte cinefile Tudor Caranfil, ne pune la curent cu faptul că istoricii americani de cinema Mira Liehm & Antonin Jaroslav Liehm au apreciat pelicula Poienile roșii ca un film aproape etnologic. Însă volumul de sinteză cinematografică al lui Tudor Caranfil mai conține și o încadrare valorică: „Este capodopera lui Emil Loteanu și cel mai bun film românesc de inspirație rurală. Este o modernă Mioriță, baladă de viață și de moarte. Adevăruri simple și limpezi, eterne ca pământul, dobândesc o tonalitate hâtră, tipic basarabeană”.

Cea de-a treia producție a regizorului, filmul Această clipă (1968) – evocă lupta brigăzilor internaționale în războiul civil din Spania (1936–1939), inclusiv a unui detașament din Basarabia de circa 700 de voluntari. Realizatorul a reușit să sugereze o stare de spirit unică într-o perioadă când popoarele Europei se aflau în fața interogației hamletiene: „a fi ori nu a fi”.
„Lautarii”(1971) – prezentat pe ecranele multor tari ale lumii, distins cu Premiul „Scoica de aur” la Festivalul International de filme de la San Sebastian (1972),Marele Premiu la Festivalul International ce dezvaluie tema artei si folclorului (Italia, 1972), Premiul „Nimfa de Aur” la Festivalul International de filme din Neapole (Italia, 1972), Premiul spectatorilor si al presei pentru cel mai bun film la Forul Cinematografic din Milano (1978). Prin „Lautarii” regizorul si-a deschis drumul in Europa.
Urmeaza fresca dramatica a vietii si creatiei marelui Eminescu, filmul televizat „Luceafarul” (1986), pentru realizarea caruia Emil Loteanu obtine Premiul de Stat al RSSM (1988).
La studioul „Mosfilm” monteaza filmele: „O satra urca in cer” (1976) – una din cele mai spectaculoase creatii, proiectata in peste 100 de tari, distinsa cu Marele Premiu „Scoica de aur” la Festivalul International de la San Sebastian (1976), un mare succes comercial al acestor ani; Pemiul pentru cea mai bune regie la Festivalul International al celor mai bune filme din lume din Belgrad (Iugoslavia, 1977), Premiul pentru cel mai bun film al anului la Festivalul International din Praga (1977); Premiul pentru rezolvarea plastica a secventelor la Congresul XI al UNITEX din Paris. Protagonisti: interpretii sai predilecti – Svetlana Toma si Grigore Grigoriu.
Dulcea si tandra mea fiara” („O drama la vanatoare” Cehov), 1978, remarcat la Festivalul celor mai bune filme din Belgrad (1979);
Ana Pavlova” (1983) – realizat in colaborare cu studiouri si cineasti din Anglia, Franta, Cuba, Germania si distins cu Marele Premiu pentru cea mai inalta contributie in arta cinematografica; Marele Premiu pentru cea mai buna coproductie, Premiul Pentru cea mai buna lucrare de operator, Premiul Pentru cel mai bun film strain, etc.Emil_Loteanu,_Maria_Biesu,_Eugen_Doga Este autorul a peste 20 de filme de succes şi a scris scenarii la toate filmele sale – bilanţul de trei decenii de activitate cinematografică a regizorului Emil Loteanu.
Filmele sale i-au făcut celebri pe mulţi actori din Moldova, care, la rândul lor, au contribuit la succesul creaţiilor lui Loteanu (Svetlana Toma, Grigore Grigoriu, Mihai Volontir, Maria Sagaidac, Victor Voinicescu-Soţchi, Victor Ciutac, Dumitru Caraciobanu, Domnica Darienco, Vasile Zubcu, Vlad Ciobanu, Mihai Curagău, Sergiu Finiti, compozitorul Eugen Doga, etc).
În 1969 pentru merite deosebite în domeniul cinematografiei, lui Emil Loteanu i s-a conferit titlul de Maestru în Arte din Moldova, iar în 1980 titlul de Artist al Poporului din Federaţia Rusă. Membru de Onoare al Academiei Internaţionale de Film „Nica”, ”Ordinul Republicii”.
Este trist când moare un om, dar este îngrozitor de trist şi de împovărător, când un Artist al neamului nostru, precum este Emil Loteanu, moare printre străini, pentru că la noi nu i s-au creat condiţii minime ca să trăiască şi să moară acasă. Nu e nicio vină în faptul că Moskova l-a primit în pământul său, e spre cinstea ei. Este vina noastră că nu ştim să apreciem valorile naţionale, şi ar trebui să ne pună în gardă că, de la începutul lumii şi până azi, n-am putut fi fericiţi, pentru că nu i-am avut pe toţi ai noştri acasă, că nu i-am putut crea un loc pentru viaţa şi opera lui Emil Loteanu, un loc pentru mormântul său în ţărâna natală.
A suportat şi atacurile urâte din 1996, când a vrut să candideze la preşedinţie. Şi iată, că nici o amintire nu a rămas în urma lor: cine îşi mai aduce aminte de politicienii din acea epocă? Iar filmul lotenean “Luceafărul” din 1986 pare mai apropiat. Doar arta făcută cu sinceritate, credinţă şi dragoste faţă de popor, va dăinui! S-a stins din viaţă la 18 aprilie 2003 şi este înhumat în cimitirul Vaganicovscoe din Moscova.
În aprilie 2008, la Centrul Cultural „Odeon” din Chişinău a fost prezentat filmul documentar “Lupul marilor drumuri”, regia Octavian Grigoriu (fiul actorului Grigore Grigoriu). Documentarul este ”o baladă despre Emil Loteanu, despre drumul lui spre „capătul luminii”. Octavian Grigoriu l-a cunoscut pe Emil Loteanu din fragedă copilărie, l-a văzut în casa lor: „Am simţit întotdeauna o înrudire spirituală cu acest om pentru care fiecare clipă trăită era o nouă descoperire a lumii. facebook-fotografia-zilei---emil-loteanu-si-robert-de-niro-1366571517A fost şi uşor, şi dificil să realizez acest film, pentru că aveam la dispoziţie foarte mult material şi când a trebuit să renunţăm la o parte din el, a fost precum am tăia din carne vie.”
Regretatul actor Grigore Grigoriu spunea ca Emil Loteanu e un talent, care aduce cu sine lumina. Svetlana Toma ii este recunoscatoare si astazi, pentru ca a adus-o in lumea filmului, i-a cizelat gustul si i-a format atitudinea fata de profesie. Sergiu Finiti, artist al poporului: “Eram invitat la Caunas pentru rolul lui Burbulea in filmul “Satra”. Special pentru a obtine acest rol am invatat sa calaresc si cateva trucuri. Cred ca anume acest lucru i-a placut lui loteanu, pentru ca m-a invitat la un rol la care ravneau mai multi. Au urmat opt luni de filmari, timp in care ne-am imprietenit si am invatat lucruri de la maestru, pentru ca teatrul difera de film. Eram si certat, si laudat, or cei care l-au cunoscut pe Loteanu, stiu, ca avea un caracter expansiv, vulcanic. La filme n-am mai colaborat cu el, dar am avut onoarea sa lucrez sub indrumarea lui in Teatrul Actorului de Cinema, pe care il instituise pe langa Uniunea Cineastilor si care a lansat o singura premiera. Apoi, si Loteanu s-a saturat sa lupte cu morile de vant, ca urmare si teatrul a disparut in scurt timp.”
Mihai Curagau, artist al poporului: “Imi pare rau ca s-a dus si imi pare rau, ca a filmat putin in Republica Moldova, – mai mult la Moscova. Loteanu era haituit, asa erau vremurile. Desi, stia sa deschida usile, I se puneau mereu bete in roate. Asa s-a intamplat si cu Vlad Iovita, si cu Gheorghe Voda”.
Mihai Cimpoi, scriitor: “Ne-a dus faima in lume prin filmele sale, cu pitorescul nostru, cu oamenii nostri frumosi, ne-a adus o solie de bunatate, de dragoste pentru frumos… A fost un cineast dublat de un poet”.

Ghenadie Șincarenco:„Eu am lucrat cu Loteanu la ultimul său film „Găoacea” in calitate asistent de regie. Îmi spunea totdeauna că el l-a descoperit pe Doga./1992/. Prin anul 2000 trebuia să incepem de filmat o melodrama in Bulgaria, Franța, dar Maestrul din păcate s-a stins. La altceva nu am participat”

Mihai Dolgan, critic literar, a recunoscut, ca Loteanu “ se afirma ca un poet al patosului si energiei romantice”. Scriitorul Andrei Lupan l-a mentionat ca pe unul din “cei mai straluciti creatori al poeiei moldovenesti tinere… Talentul lui nu se grabeste spre desavarsire, ci se zbate intr-o nesatioasa si plina de hazard lupta a intrebarilor”. Leo Botnaru, scriitorul, i-a evidentiat “frumoasa proprietate a personalitatii si talentului sau: capacitatea de a surprinde, de a fi interesant, necesar si mereu asteptat in noile sale descoperiri… E un nume de personalitate, un nume popular”.

Orfan de tată și abandonat de mamă la o vârstă fragedă, petrecându-și copilăria prin casele abandonate din Chișinău, dormind prin depozite și boscheți, a ajuns într-un final să filmeze unele dintre cele mai recunoscute filme atât în URSS, cât și în Marea Britanie și Spania. Bun prieten cu Martin Scorsese și Robert de Niro, Loteanu a ajuns la un moment dat printre cei mai influenți cineaști din lume. „ Eu am cântat aşa cum am ştiut/Din frunza aspră a iubirii mari./Senin voi coborî să dorm în lut/Printre ţărani, voievozi şi lăutari…

Date scurte biografice: Poetul și cineastul Emil LOTEANU (6 noiembrie 1936, Clocușna, județul Hotin, Regatul României – 18 aprilie 2003, Moscova, Federația Rusă) este autorul a peste 20 de filme (de ficțiune și nonficțiune). După absolvirea Institutului Unional de Cinematografie din Moscova (1962) este regizor la Studioul „Moldova-Film”, iar din 1974 – la „Mosfilm”.
Emil Loteanu a fost, fără doar și poate, cel mai fervent promotor al filmului de autor în cinematografia națională. Înzestrat cu un talent literar precoce și cu un simț deosebit al imaginii vizuale, a plămădit scenarii originale aproape pentru toate filmele sale, deși în palmaresul său artistic se regăsesc și două ecranizări cu mare priză la public: (Șatra, 1976) și (Dulcea și tandra mea fiară, 1978).
Capodoperele cineastului – Poienile roșii (1966) și Lăutarii (1971) – au un solid fundament literar generat de propria imaginație poetică: subtila narațiune Bucolica și ardenta nuvelă cinematografică Lăutarii. Să punem în evidență un paradox: chiar dacă ai privit aceste admirabile pelicule pe marele ori micul ecran, scenariile lor se citesc cu multă plăcere grație unei scriituri acaparatoare și, în plus, virtuților audiovizuale ale textelor. Peliculele Lăutarii (1971) și O șatră urcă spre cer (1976) au fost distinse în cadrul Festivalului Internațional de Film de la San Sebastian cu Premiul „Scoica de argint” (1972) și, respectiv, „Scoica de aur” (1976).

Destinul artei moldoveneşti depinde, în primul rînd, de cei care se vor dăscăli şi apostoli. Eu cred că am venit în cinematografie din spaţiul mioritic. Sunt “şcolerul” ciobanilor noştri plecaţi de secole în câmpiile cosmice spre a lumina şi a încălzi universul”. (Emil Loteanu)
                                                                                    Svetlana Vizitiu, Impresii blog