Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


9 comentarii

Moldovenii schimbă societatea. Top-chestionar.


Există oameni, care la orice vârstă regretă ceva, este și specificul lor. Nu este vorba de vârstă, mai degrabă, – de vină e natura caracterului fiecărui individ. Un adevăr general, elementar ca terra incognito. Și, ce-i interesant, este inutil să-i convingi despre altceva. În sinea sa, ei deja de mult timp au stabilit totul și – punctum. Așa că, lăsați-i în pace pe moldoveni! Împreună cu opiniile, obiceiurile și credințele lor. În caz contrar, se vor înfuria. Sau, doriți să auziți de la ei:”Nimeni nu ne înțelege?” Altceva? Ce-i interesant, că toată ”mila” s-a împărțit în două: unii nu le-au dat ceva și nici celor apropiați, ceilalți au dat, unii pleacă la Malibu să se pârlească și alții mai săraci… stau cu fundul la soare din geamuri,  – reiese că din ambele părți – totul e rău și rău. Iar adevărul e mereu în mijlocul de aur. Doar că nimeni nu înțelege, unde-i acest mijloc? Toți regretă, oftează, dar nimeni nu bate cuiul! „Atunci când vei fi mai în vârstă, vei înțelege, că tu ai două mâini – una, se ajută pe sine, şi alta – ajuta pe alții”(Audrey Hepburn) Deci, ce și cum am putea schimba în societate, oameni buni? Iată câteva opinii de la persoane înțelepte! 

Aliona Bacalam, profesoară: Aș schimba totul. Adică, dacă aș fi mai tânară aș pleca cu totul! Asta e.

Vitalie Vovc, consultant comercial, critic literar, blogger: În care societate?  într-o formă foarte generală: educație, educație, educație. Resetarea valorilor morale. Nu banul trebuie să fie Capul… Mai multă dragoste și respect. Toleranță.

Silvia Antufiev, director BP de Drept: Aș dori să se schimbe atitudinea între oameni, să dispară corupția, indiferența; medicina cel puțin pentru copii – să fie gratuită, și încă multe altele, dar nu depinde de mine, din păcate...

Ivan Afanasiev, muzician: Nu prea înțeleg cuvântul Societate ((

Moldovanu Irina, medic: Ehhhh, ceva mai concret. La noi ar trebui schimbată mentalitatea!

Denis Rosca, autorul ”Cartea de Aur a Basarabiei si a Republicii Moldova”: Ași schimba modul de a vedea lucrurile la mulți oameni. Majoritatea așteaptă ca cineva să vină să le rezolve toate problemele și necesitățile. Să așteaptă mult și bine, în loc să ofere ceva util societății!

Veronica Herța, ”Apă-Canal”, Direcța Finanțe Primărie: Probabil, ași vrea ca fiecare să conștientizeze că schimbarea, în general, trebuie să o pornești de la tine!!! Și trebuie să vezi, în primul rând, greșelile tale proprii, și după – a celorlalți… Nu ai dreptul să spui că cineva este vinovat de faptul ca râul Bîc e poluar, atât timp cât ești (de ex.,) pe str. Gheoghe Asache, și arunci o sticlă de plastic, fiindcă ea tot în Bîc va ajunge! Nu este drept să te ”deranjeze” bancile stricate din parcul central și să spui că Primarul e de vină, și atunci când treci pe lângă tinerii care stau cu picioarele peste aceste bănci, să nu ai curajul să le faci observatie… Este opinia mea.

Dina Ciocanu: scriitoare: E o întrebare prea serioasă ca să-ţi răspund aşa dintr-odată. Societatea e ca o familie. Aş schimba mentalitatea familiilor. Prin ce mijloace, nu ştiu. Cred că ar trebui educaţi bărbaţii, în primul rând, ca să devină stâlpii de care au nevoie femeile. Iar bărbaţii se educă din copilărie. Prin exemplu. Mie îmi place să mă simt o femeie tare, dar sunt sigură că mi-ar plăcea mai mult să mă simt mică, fină, alintată de un bărbat puternic. Femeile devin puternice din cauza bărbaţilor slabi. În societate? E prea mult haos ca să fie de ajuns să schimbi doar „ceva” – trebuie de schimbat totul. De la drumuri, până la preşedinte. Sau invers. Şi iarăşi, revin la mentalitatea omului. De aici trebuie de pornit. Dacii cândva au fost un popor puternic. Noi avem puterea în sângele nostru. Eu aş fi fericită dacă societatea noastră s-ar schimba în măsura în care să devină cu adevărat o societate a urmaşilor DACILOR. M-aş mândri cu aşa societate.

Alexandra Marta, jurist, reprezentant medical, interpretă: Ași schimba mentalitatea și modul de a gândi, în primul rând. Astfel sunt stereotipurile în Moldova, pierdem mult, că luptă doar o persoană, iar ceilalți privesc indiferent… Este foarte important să i-ei în considerație puterile tale și posibilitățile reale, și nu stereotipurile sau idealurile cuiva, pentru a căror realizare adesea este irosit timpul valoros al vieții. Societatea atunci are de pierdut…

Nelly Sambris:Dacă schimbările nu apar, de orice natură ar fi acestea, înseamnă ca o societate nu este pregătită și nu s-a „copt” încă pentru anumiți pași. Din acest motiv, orice schimbare, pe care aș identifica-o ca fiind prielnică pentru o societate nu s-ar găsi în realitatea ei decât după o lungă metamorfoză. Schimbarea trebuie să se producă, în primul rând, în conștiința indivizilor dintr-o societate și asta este cel mai greu.

Cojocaru Corina:Întrebarea nu este deloc ușoară. La modul ideal societatea nostră ar fi fost una fericită dacă n-am fi trecut prin intemperiile istorice cu zeci de ani în urmă, când am rămas fără cei mai inteligenți oameni. În condițiile pe care le avem, ca să te poți bucura de o societate cu adevărat, ar fi ideal să ai semeni bine educati și deschiși la minte. Eu investesc în educația copilului, pentru a crește o societate mai bună și sunt convinsă că fiecare trebuie să înceapă de la sine. O bună educație ar reduce corupția, criminalitatea și în acelaș timp dezechilibrele sociale (de unde provin adevaratele frustrari ale omenirii) consider eu… insa aceste roade se culeg o data cu schimbarea generațiilor, din păcate… adică-i măsură de durată! Dar cel mai mult mi-aș dori să nu mai văd atâta sumbritate la noi, chiar și atunci când plouă! Mi-aș dori să nu mai fie cu toții zgribuliți, grăbiți și trişti, în geci negre, ciubote negre, sub umbrele negre.

Natalia Molosag: – Atitudinea Oamenilor. Față de tot ce se întâmplă în jurul lor

   Corupția și iradicarea ei, – cea mai mare problemă și cel mai greu de rezolvat în Moldova! Corupţia nu este, pur şi simplu, o inconvenienţă, precum adesea e percepută, – este un cancer care cauzează alocarea necorespunzătoare a resurselor, împiedică inovaţia şi descurajează investitorii străini!  Și în această direcție trebuie ceva de schimbat imediat! Experții să îi căutăm printre migranții plecați deja din țară și care au reușit în alte state… Să batem la poartă! (Svetlana Vizitiu)

Reclame


22 comentarii

Iartă-ne, Sofia!


Dorea să se mărite… Să fie fericită. Cu un soț și cu copii proprii… Provenea dintr-o familie de evrei asiguraţi cu tradiţii stricte. Părinţii Sofiei căutau pentru ea un mire să fie la fel de origine evreiască. Era ea o evreicuţă modestă, în tinereţe – foarte drăguță și deschisă, micuţă de statură, dolofană și cochetă gen Monroe. Se îmbujora imediat la o voce caldă şi se mândrea atunci când cineva îi făcea complimente… A făcut studii superioare, era deşteaptă, însă nu se încadra în lumea celor superiori, nu se ştie din ce motiv, simțea un discomfort în compania lor. Cu o naivitate secundă, cu multe întrebări fără răspunsuri, Sofia era foarte educată, amabilă și cucerea inimile prietenilor şi colegilor săi cu firea ei veselă, glumeaţă, sufletistă, și făcea lacrimi, atunci când auzea de suferința cuiva…

Nu era fericită, căci nu-şi găsea ursitul pe potrivă. Să nu fi fost tradițiile evreiești care o constrângeau, totuși ea le respecta strict. Cine știe, poate că se alegea ea cu vre-un rus sau moldovean: nu ducea lipsă de atenţie din partea lor… Deci, naţionalismul la mijloc, stereotipurile ăstea adânc înrădăcinate!  Sofia avea frică să nu iasă din voia rudelor, să nu le supere cumva. Visa oricum la un sortit inţeligent, educat și îngrijit, desigur, să fie și el îndrăgostit de ea… La început Sofia lucra contabilă într-un minister, unde mirii se roiau în jurul ei, dar se pare, că nu erau cei de care avea nevoie… Respecta cu strictețe tradiţiile impuse de cei de acasă…flutureSofia avea toate motivele să fie tristă. Iată, că şi fratele ei mai mic s-a însurat, avea deja doi copii şi locuiau aparte într-o casă din Chişinău. Părinţii ei aveau o casă bogată undeva la sudul Moldovei. Iar ea îşi ducea traiul la Chişinău într-o odăiţă de 11 m într-un cămin oferit de Ministerul în care muncea.

   Anii treceau, prietenele s-au măritat demult şi aveau interesele lor, iar colegele se schimbau una după alta din motive familiale, fie din cauza salariului mizer, și Sofia se simțea la fel de singurică… Dar se implica în orice campanie cu activități sociale: din plăcere sau din necesitatea de a comunica. Să fie mai aproape de oameni, ca să nu simtă atât de acut singurătatea. Cam pe-atunci, şi-a găsit în sfârşit un mire potrivit: era un evreu frumos şi inţeligent, şi unicul fiu la părinţi, drept că mai mic ca ea în ani. Sofia era atât de fericită! L-a văzut o dată în treacăt, aşa că nici vorbă să se sărute, ”Doamne ferește”… Îşi imagina, cât de fericiţi vor fi ei împreună, mama mia! Cum va fi ea cea mai frumoasă mireasă, apoi şi soţie gospodină! Nuntă ca-n poveşti, cu primul sărut impus de învitaţi, ”la un amar”… Ulterior, după nuntă, Sofia deja gospodină în casa lor, și timp de un an, în care cârpea şi prepara bucate pentru soţul ei… Că tot veni vorba, mirele sau soţul ei, cum se mai poate numi altfel un bărbat, – nu era clar din care motive nu s-a atins niciodată de dânsa. Ea ”credea”… că un bărbat vine la soţie, doar e capul familiei, că se cuvine să vină în patul femeii iubite, mai ales că era soție… El lucra, citea, mânca bucate preparate de ea, şi se pare că a uitat că există şi o altă relaţie ca între ”bărbat şi femeie”… Timidă fiind, sau de modă veche, Sofiei nici prin cap să-i treacă să-l întrebe direct, a prins peste un an la curaj şi s-a plâns părinţilor. Ce ruşine a simțit! Omul ei nu ştia cum se face treaba! Ulteior s-a produs divorţul fără mare tam-tam, că copii ei oricum nu aveau. Au uitat repede unul de altul. Și din nou, draga noastră Sofia tângea de dor şi singurătate…

Acasă, apoi ca de obicei, la serviciu. A mai apărut un mire la orizont, care într-o zi de naştere la un pahar de vin a adormit pe masa prietenilor ei. Ea s-a supărat pe el, că a făcut-o să se simtă ruşinată, dar apoi se amuza pe seama acestei amintiri… A aflat ulterior, că s-a căsătorit nu mult timp după asta, cu una la fel blondă, care i-a născut un fiu, şi care apoi a decedat de cancer. O fi fost el ursitul ei, cine ştie? Măcar un copil ar fi avut… Apoi, Sofia s-a transferat cu serviciul la o bibliotecă din centrul capitalei. La fel locuia în odăiţa ei de 11m. Avea grijă de sine să fie mereu coafată, machiată şi îmbrăcată la patru ace. Doar că bărbaţii… acum căutau mai tinerele… În sfârşit o veste bună: familiei lor li s-a oferit o şansă de a emigra în Israel. Fratele a vândut bine apartamentul lui, iar părinţii – casa lor de la periferie, şi temporar s-au mutat cu traiul la Sofia în odăiţa ei,  aşteptând între timp viză pentru a pleca împreună peste hotarele Moldovei.

În câteva săptămâni, fratele a fost ucis pe stradă, înjunghiat mortal, iar la înmormântare de sicriul lui s-au apropiat doi mafioţi şi au întrebat de văduva care stătea la căpătâiul sicriului: – El e? – Da, el e… – fu răspunsul. Şi nimeni n-a înţeles nimic… O fi fost crimă organizată? (se întreba Sofia apoi) După o lună, văduva cu ambii copii şi-au luat zborul spre Israel cu tot cu banii, promiţând că vor aştepta acolo buneii şi mătuşa lor. Sofia era disperată: scumpul ei frate si fiul părinţilor ei, unicul lor sprijin nu mai exista pe acest pământ. Toţi banii agonisiţi erau deja la văduvă, care, bineînţeles că nu-i mai aştepta; iar părinţii nu mai aveau unde pleca sau să se întoarcă (casa lor era vândută), deci, au rămas cu traiul la Sofia…

Zi de zi, Sofia, cu sufletul la gură, alergă de la serviciu acasă, şi îngrijea de părinţii ei bătrâni şi bolnavi. Odăiţa ei acum mirosea a medicamente, – le avea cutii întregi. Sofia pierdu orice încredere,  și speranţă, şi mai rău, – din energia anterioară. Era pustiită. Nu mai avea timp să gândească la viaţa ei personală. Treceau anii, se trecea şi ea: s-a conformat şi cu asta. S-a împăcat cu ideea, că nu vor mai ajunge în Israel, nu avea ce face, nimeni nu le oferea ajutor. Au devenit săraci şi netrebuiţi la nimeni. Nepoţii deja mari, nu se interesau de ei, iar văduva – fosta cumnată s-a recăsătorit la nici jumătate de ani după moartea fratelui ei. Ce interes să mai aibă? Părinţii de scârbă au decedat unul după altul, nu chiar demult… Ea, Sofia, în tot aceşti ani le-a fost fiică fidelă de bun ajutor, a avut grijă de ei depunând toată dragostea sa. Biata de Sofia, încerca acum să adune bani… ca să lase moştenire nepoţilor, care nu mai aveau nevoie de ea! Totuşi îi iubea: erau copiii fratelui şi nepoţii părinţilor ei! Neamul ei scump care a rămas!

Cât de mult se lumina chipul ei atunci când cineva îi acorda o atenție sau făcea cadouri, fie şi o haină purtată. Și ca un copil se bucura când cineva din colege achita pentru ea tichetul în troleibus. Așa simțea că cineva ţine la ea şi o respectă. La serviciu nu era observată nici ca profesionistă, cu toate că muncea cu multă staruinţă, ridica din greu cărţi, și de ce nu, uneori sperând să fie menţionată şi apreciată măcar cu un premiu bănesc, de care avea nevoie… Salariul era mizer, ea încerca să se descurce de fapt ca toate colegele ei. Cam aşa ducea ea traiul. Nevoită să-şi strângă cureaua, oricum le ţinea fetelor de companie, mai glumea ridicându-le moralul; în pauză de prânz servea colegele cu pârjoale foarte gustoase după o reţetă evreiască, așa cum numai ea putea să le prepare.

Câtă bucurie ia produs procurarea unui mobil… în rate, un Samsung cu taste: acum ea învăţa cu stăruinţă să scrie mesaj (sms) şi nu-i prea reuşea… Cum mai radia de fericire, atunci când cineva o telefona și discutau îndelung, si se auzea cum ea chicotea bucuroasă…

În continuare spera, să-şi întâlnească fericirea, – şi Aştepta! Doar trebuie undeva, să existe un sufleţel care s-o iubească! Cu care să împartă toate grijile şi bucuriile… În ajun de anul nou 2011, Sofia s-a plâns colegelor că are hemoragii, iar medicul ginecolog de sector era bărbat şi se simţea ruşinată să meargă la consultaţie. Colegele s-au indignat, desigur, şi cu toată insistenţa lor, Sofia nu a mers la medic… Apoi, a zis că se simte mai bine, în mai 2011 a pornit într-o călătorie la nepoţii din Israel, pentru o săptămână: în sfârşit, au binevoit s-o invite, fie din curiozitate, fie de milă, de parcă simţind că e pentru ultima dată…Le-a dus cadouri, pentru care împrumutase bani, – şi era atât de fericită! Aştepta să i se spună Bunicuţă, ca e aşteptată Acasă… Ulterior, a recunoscut unei colege, că de fapt, nimeni sincer nu s-a bucurat  de ea, acolo în Israel, nici nepoţii indiferenţi, nici cu atât mai mult, cumnata… Iar Sofia oricum, se mândrea cu ei şi-i lăuda… Pentru prieteni şi colege a adus de acolo cadouri, n-a uitat de nimeni…Tot în acea perioadă în 2011, pe 13 iunie de vineri, în drum spre serviciu ea se alunecă şi cade pe scările de după Catedrală Naşterii Domnului (str. Grigore Vieru) şi îşi rupe glezna. Cu o zi înainte o colegă a glumit mai în serios, că să nu vină la serviciu, că e 13 de vinere neagră, mai bine să lucreze cu schimbul într-o zi de duminică, însă Sofia n-a vrut… Fiind la pat cu piciorul în gips, ca urmare vreo patru luni a avut timp să reflecteze asupra sensului vieţii… Tresărea la orice voce, mereu în aşteptarea prietenilor. Recunoştea tuturor cu drag, că-i iubeşte! Era sinceră.

În continuare, Sofia lucră şi se împărţea cu părjoluţe gustoase preparate de ea. Şi când o colegă i-a propus să meargă în august împreună la sanatoriul Codru din Hîrjăuca, Călăraşi, ea, fericită, s-a pregătit ca pentru un voiaj de nuntă. Cu atât mai mult, că în ultimul timp nu se simţea bine şi avea nevoie de tratament. Se minuna acolo de oameni necunoscuţi, comunicând cu ei incontinuu. Se mira apoi, cum de s-a lipsit înainte de această societate, de placerea de a se odihni în mod normal? Nu fuse niciodată la o casă de odihnă sau sanatoriu în viața ei! Acum ea ducea discuţii îndelungate cu un avocat, cam de o vârstă cu ea, plimbându-se cu ore pe alee cu pini din Hârjăuca. În lipsa lui, ne tot întreba, dacă el nu s-a interesat de ea… Se simţea entuziasmată ca niciodată. Avea o motivație… La serviciu a revenit întinerită şi cu noi impresii de viaţă.

Acasă revenind, a fost telefonată de medicul de familie: să-i dea vestea cu rezultatele investigaţiilor, care s-au dovedit a fi foarte proaste. De altfel, au urmat sala de operaţie, radiaţia… Doar pentru o lună a revenit la serviciu… Se părea ca viaţa merge înainte… Dar… metastaze, raze cu ultraviolete, şi în 15 februarie 2012, chiar în timpul primului curs, i-a cedat inima… N-a rezistat! Nici în jumătate de an!.. Și cum se face la moldoveni în spitale: vine o asistentă instruită şi informează pacienta: cică, trebuie sa dai ”atâta” unui medic, şi – altuia la fel ”cam atâta”… Ulterior, s-a descoperit că chirurgul, doamna care a operat-o s-a ales cu 350 de dolari, iar asistenţii, respectiv cu 100-200 dacă nu mai mult. Alţi medici cereau câte 100. Medicamentele, desigur, erau procurate din cont propriu… Asistentele medicale îşi făceau obligaţiunile, și nu fără ca ea să le fi achitat serviciul. Poliţa de asigurare nu are nici o valoare, şi dacă aminteşti de poliţă, medicii râd în faţă! Sofia nu avea de unde aduna mai mulţi bani, şi tăcea şi răbda sărmănica, constrânsă de circumstanţe, tot împrumutând cu greu banii… Credea cu naivitate în medici… Cel mai straşnic s-a dovedit că nu avea cancer uterin, uterul fiind deja extras… Eroare medicală! Avea cancer intestinal, iar medicii n-au binevoit să se împărtăşe cu ea despre descoperirea în timpul operaţiei… Banii au luat, şi ştiau ca ea va deceda… Astfel, a murit în neştiute…

Ştiţi, cât de mult voia să trăiască şi se ţinea de orice speranţă, de orice firicel?..

Iartă, Sofia, societatea asta fără de leac!

În memoria Sofiei Finchel’.