Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu

Oameni, destine, istorii de viata, dragoste, pasiune, carte, lectura, club


8 comentarii

Nelly Sambriș: Despre viață, bunici, dragoste și iertare


    În fiecare om te poți descoperi pe sine. Vedem la alții, doar ceea ce există și în noi. Trebuie să înțelegi ce îl determină pe un om sa fie într-un fel sau altul, ce stă în spatele poveștii lui de viață, dacă reușești, se prăbușesc închipuitele castele de nisip, dispar conflictele interioare, dar și cele din exterior, dispar iluziile și dezamăgirile…nelly

Copilăria are gustul cireșelor din grădina bunicilor, a gutuielor de la colțul casei, a tufelor de liliac, sădite de mîinile lor muncite, a bunatăților ascunse de ochii nepoților sub zestrea de perne brodate cu fir roșu și a teancului de țoluri țesute de tinerețea lor scurtă și păstrată în priviri ca busuiocul de lîngă icoană de la miazăzi a Casei Mari. Vacanțele de vară la bunicii mei, dealuri, păduri, cîmpii, prietenii sincere și copilărești cu vecinele de vîrsta mea, – tot ce poate face oferi o copilărie adevărată. Mai fericită, poate, decît a altor copii, pentru că erau în viață toți cei patru bunici și încă o străbunică.

Primul a plecat la Ceruri bunicul de pe linia tatălui, Grigore. Avea viziuni filosofice asupra vieții, cunoștea arborele genealogic al familiilor din sat, știa ce familie și de unde provine, cînd a venit în sat, cu cine s-a înrudit prin alianță și era convins că trăsăturile genetice îl definesc pe un om și joacă un rol important în destinul acestuia. De la el am aflat că adevărul nu era întotdeauna cel pe care îl aflam de la veteranii celui de-al doilea război mondial, care veneau la scoală, pentru a ne povesti cum au luptat și și-au sacrificat viața pentru viitorul nostru luminos.

“Cei care au luptat cu adevărat, și-au pierdut viața, cei care au stat ascunși pe la dos au adunat pe urmă toate medaliile”, mi-a spus într-o zi, cînd se făcea paradă de 1 mai, în centrul satului.  Mi-a povestit despre trădări, despre cum un vecin l-a vîndut rușilor pe un alt vecin care a luptat în armata română și cum acel vecin a reușit să se salveze ca prin minune. Despre cum un primar gospodar a fost împușcat public de armata sovietică, în urma unei trădări, lîngă monumentul Regelui de lîngă biserică. Și despre un alt caz, cînd datorită unui președinte de sat mai blajin care nu și-a vîndut sătenii, multe familii au scăpat de deportări. “Din familiile celor care au trădat și au pîrît nu s-a ales mai apoi nimic, Dumnezeu există și niciodată nu trebuie să faci rău. Cele mai grele păcate sunt trădarea și iuda”, spunea de fiecare dată.  Înainte de moarte, cînd aveam 14 ani, a scos din portmoneul său vechi o poză cu el, singura din tinerețe, pe care o păstra de mulți ani și mi-a dat-o mie ca amintire. Mi-am ținut promisiunea și peste mai mulți ani i-am dat acelei poze o nouă viață, la un atelier din Chișinău.

Bunicii Teodora și Grigore Sambriș

Bunicii Teodora și Grigore Sambriș

Bunica Teodora a fost o femeie harnică și curajoasă, care a călătorit mult și nu i-a fost niciodată frică de necunoscut. Cel mai mult o cutremura gîndul la necunoscutul de Dincolo. Nu-și putea imagina cum ar putea să nu mai fie liberă și să nu mai poată să pășească prin grădina fără nicio buruiană:.. “Numai cînd mă gîndesc să stau acolo singură în întuneric fără să fac nimic… este atîta de lucru pe fața pămîntului, aș munci zi și noapte numai să trăiesc”. Din acest motiv, probabil, nu se resemna odată cu trecerea anilor și nu se plîngea niciodată pe bătrînețe. Avea întotdeauna garderoba bine îngrijită, pregătită de sărbătoare, dar mergea rar la biserică. Preoții nu se bucurau de mare trecere la ea. Era sceptică și punea lucrurile la îndoială, era, însă, foarte credincioasă în suflet. De la ea am învățat rugăciunea “Tatăl nostru”.  A plecat la Ceruri de Crăciun, în iarna lui 2011. Cînd îmi amintesc de ea, știu că nimic nu este imposibil și că totul depinde doar de puterea noastră de  a trece cu bine peste punțile vieții. Liliacul sădit de ea, mai înflorește și acum în fiecare primăvară, de ziua mea.

Bunicii Ana si Mihail Balan

Bunicii Ana si Mihail Balan

Toate vacanțele de vară le-am petrecut la bunicii Mihail și Ana, unde nepoții erau alintați cu dulciuri și cadouri la toate sărbătorile și unde mă simțeam ca acasă.  Bunicul Mihail își trăgea rădăcinile  dintr-o familie de belaruși, era un barbat înalt, frumos, întelept și un foarte bun gospodar. Putea face rost de orice deficit iar casa îi era plină mereu de oaspeți. Pentru el omenia, cumsecădenia, cuvîntul promis, erau litere de lege. Era genul de bărbat responsabil care ducea povara greutăților în familie și un părinte care și-a susținut și ajutat copiii. Avea marea calitate de a ne iubi, pe noi nepoții,  necondiționat și nu ne-a supărat niciodată nici măcar cu un cuvînt. A decedat în 2009, spunîndu-i cu o seară inainte bunicii:  “Aniută, noi am crescut împreuna niște copii cuminți, nu am trăit degeaba pe pămînt”.

Pe bunica Ana, care a împlinit recent 81 de ani, o vizitez cu orice ocazie, la toate sărbătorile și nu doar. Atît cît mai este printe noi, prețuim clipele rămase, că într-o zi nu va mai avea cine să ne petreacă poartă, iar casa ei va rămîne pustie… Este o persoană senină, resemnată și credincioasă, care merge la biserică în fiecare duminică și de sărbători. A știut să-și educe copiii grămăjoară, i-a îndemnat să nu să se certe niciodată între ei și să fie uniți. O tradiție păstrată și astăzi, cînd de sărbători se adună cu toții la o masă. Nu mi-o amintesc stînd mult de vorbă cu vecinele la gard, este o fire luminoasă care nu se teme de singurătate. Doar de Dumnezeu, cum spune ea. Îmi amințește de mirosul gutuielor pe care le aduna toamna într-o broboadă din copacul de la colțul casei, pentru a le pune să “lumineze” pe geamurile din Casa Mare.

Cred că am moștenit de la toți cîte ceva, din ceea ce mi-a fost transmis genetic prin intermediul părinților mei, care m-au iubit și m-au susținut întotdeauna. Uneori sunt introvertă, pot avea momente cînd îmi place singurătatea. Mă reculeg, meditez, citesc și în acele clipe nu mă intresează nimic din ce strălucește: lumea mondenă, petrecerile, shoping-ul sau altceva. Dar îmi plac și oamenii, discuțiile interesante, sunt deschisă și pot pregăti ore în șir bucate pentru oaspeți. Sunt sceptică și am moștenit și capacitatea de a pătrunde în esența lucrurilor, dar, în același timp, nu-mi este străin și acel fior al providenței, care te face să înțelegi prioritățile în viață. E ca și acel far, pe care îl vezi din largul mării și te ajută să nu te rătăcești din drum.

Școala a fost instituția care mi-a pus cel mai mult caracterul la încercare. Acolo lupta pentru un loc sub soare a fost acerbă. Erau mai mulți elevi buni adunați într-o singură clasă, de aceea competiția era cuvîntul la ordinea zilei. În fiecare zi. Pentru niște adolescenși în formare, aceste mici competiții reprezentau o lume întreagă. Spiritul sănătos de concurență a dat roade pe urmă. Am fost și eu una dintre beneficiarii acelei “bătălii” prin care am trecut cu succes.

Iertarea imediată și pînă la capăt poate însemna, uneori, prostie. Un motiv în plus, să-ți mai “sară” aceeași greblă în cap. Nu trebuie să faci ceva doar pentru că așa e mai bine (pentru cine?), mergînd împotriva ta. Emoțiile refulate îți pot pregăti o surpriză care ar putea izbucni într-o zi, ca un foc de artificii, în lipsa oricărui motiv. Iertarea adevărată vine atunci cînd depășesti situația, și poate dura luni sau ani. Din cauza orgoliului, supărările devin obsesive și distrugătoare, dacă nu ar exista orgoliul, acestea nu ar pătrunde în inimă și ne-ar ajuta să avem mai multă empatie față de cei din jur.nelly1

Oamenii pot fi duplicitari. Triplicitari, și chiar și mai mult. Ei își pot schimba părerile despre persoanele, lucrurile și evenimentele din jurul lor. Fiecare are o lume a sa interioară care e într-un proces permanent de metamorfoză, și din acest motiv, tu, cu lumea ta interioară, nu trebuie să te abați de la drumul tău, de la ceea ce știi tu că e mai bine pentru tine. Să întelegi cum decurg lucrurile, de ce conjunctură sunt legate acestea și să acționezi în conformitate cu ceea ce îți dictează propria conțiință.  Nimic nu e bătut în cuie, înafară de clipa morții. Aceeași oameni îți pot spune mîine că au crezut în tine întotdeauna. Toți greșim și toți suntem influențabili, așa e natura umană. Altfel devine imposibilă evoluția.

Prietenia adevarată există. Sunt oameni de care te simți legat o viață. Nu contează distanța, unele neînțelegeri și nu are nicio importanță că v-ați vorbit ultima dată acum un an. Există oameni cu care nu trebuie să irosești multe cuvinte pentru a te înțelege. Cel mai mult nu comunicăm prin intermediul limbajului non-verbal, ci la nivel energetic. Asta explică de ce unele persoane ne devin antipatice fără să schimbăm nicio vorbă cu ele, iar pe altele, trăim senzația că le cunoaștem de o viață.

Dragostea înseamnă o cultură a comunicării și respect reciproc. Daca întîlnești pe cineva care te face să-ți pierzi capul iar  în discuțiile cu tine însăți și cu prietenele apar multe întrebări existențialiste fără de răspunsuri, persoana în cauză nu este el.  Iubirea adevarată oferă confort. O cafea dimineața în pat, discuții la miez de noapte, hlizituri într-o călătorie în doi. Restul sunt iluzii după care urmează neaparat dezamăgiri. Pentru ca noi din start asta și facem. Ne automințim în numele a ceva ce nu există, a cuiva care nici el singur nu știe că există în realitate.

Reclame


9 comentarii

Victoria Ursu:”Sunt omul care iubeşte să surprindă”


Experiențe de viață am avut destule. Și oameni am întâlnit diferiți. De fiecare dată când viața îmi trimite un om în cale mă gândesc: ‘’oare ce-ar trebui să mă învețe el sau îi voi fi eu învățător?”

Mama m-a născut acum 35 ani într-o zi frumoasă de mai, atunci când castanii tocmai dădeau în floare. M-a numit Victoria pentru că semănam a ‘’Victorie’’. Eu am crezut-o și-am pornit cu încredere în viaţă.Victoria UrsuM-am născut într-o familie obișnuită din părinți: Nina și Ion Bircan. Tată – orășean, mama – din zona nordului: raionul Sângerei. Vacanțele de vară, evident, le-am petrecut la țară. Mi-au lăsat o mare amprentă aceste perioade, erau pline de autenticitate și simplitate (nici filmele indiene nu le voi uita vreodată J) Probabil, din acest motiv nimeni nu mi-a spus că seamăn a orășeancă. Și părinții au fost cei ce mi-au inspirat valori cum ar fi: calitatea de a fi om, corectitudinea, respectul și iubirea față de oameni.

De la mama am moștenit hărnicia, dorința și entuziasmul de a munci. De la tata – am ”împrumutat” empatia și cumsecădenia: a proceda omenește cu orice om şi în orice situație, chiar dacă poate fi în defavoarea mea.

Copilăria mea a fost obișnuită, cu multe aventuri, dar și cu lipsuri materiale. Acest lucru mi-a dat rezistență și dorință de creștere continuă. Ghidușii am făcut multe, dar fără ca cineva să pățească rușinea. Îmi amintesc cum inventam jocuri și-i chemam si pe vecini: ”organizam nunți”, eu fiind preotul; făceam case prin porumbul bunicii, unde căram covorașele ei pe care uneori le uitam și le ploua; defilam ”colecții de haine” în fața băieților cu niște priviri serioase; îmi plăcea să organizez săli de lectură cu tot cu cititori – sărmanii vecini din mahala, trebuiau să citească cu de-a sila.

Momente hazlii: Când aveam 19 ani am participat în calitate de educator la o tabără de vară pentru copii. În prima seară, pe terenul de dans, m-a invitat un discipol cu vreo 4 ani mai mic. La un moment dat m-a întrebat: ”Tu nu știi, educatoarea noastră e severă?”. I-am răspuns că e foarte severă și că trebuie s-o asculte! 🙂

Unul din oamenii care m-a marcat, a fost prima mea învățătoare. Mi-a zis odată că eu voi schimba lumea. Și eu am crezut-o. De Revelion îmi cosea din draperia ei rochie de fulguță, îmi permitea să verific și să pun note în caietele colegilor mei, de foarte multe ori îmi zicea că eu sunt o fetiță deosebită. Nu pot să uit ziua când a cerut permisiunea tatei ca să înnoptez la ea. În acea seară am învățat să lipesc colțunași.

Școala mi-a plăcut dintotdeauna. Am fost o elevă exemplară, o studentă mereu responsabilă. Știam întotdeauna ce vreau și dacă-mi intra vreo idee în cap mergeam până-n pânzele albe. Perfecțiunea adesea mi-a și jucat festa, însă datorită ei am ajuns unde sunt. Și merg mai departe…

La 24 ani, m-am căsătorit cu bărbatul de care m-am îndrăgostit la prima vedere. Am organizat împreună o nuntă primitoare și caldă. În cei 11 ani de căsnicie, noi cu Corneliu, am dat naștere a două fetițe frumoase și înțelepte. Ambele au o minte ascuțită și o logică deborantă. Andreea (10 ani) este o naratoare excelentă, crează modele de haine fără a se inspira de la altcineva, iar Ruxanda (5 ani) trebuie să fii atent(ă) ce-i vorbești pentru că te poate surprinde, desenează fără încetare creând expoziții pe la grădiniță și acasă. Mă bucur că le sunt prietena cea mai bună fiecăreia în parte. În 3-5 ani vom fi fete tinere și frumoase (așa zic ele).

Apropo, de oameni care învață. Am un om deosebit în viața mea de care sunt tare mândră. Este vorba de mentorul meu în afaceri, Mihai Tănase. În cei 2 ani de când ne cunoaștem, mi-a fost alături de fiecare dată când am avut nevoie. Are o viziune pe termen lung, iar în privința lucrurilor care mi se întâmplă acționează ca un clarvăzător. Ultima oară mi-a zis că voi deveni milionară. Și eu chiar îl cred.

Despre studiile și activitatea mea profesională pot spune că le-am făcut cu sânge. Prima mea facultate a fost la ASEM (Finanțe) unde mi-am luat licența în economie. Pentru a-mi ”permite” aceste studii, am început să lucrez încă de la 16 ani.

Cariera mi-am dezvoltat-o de la 19 ani în activitatea bancară. Timp de 16 ani am deținut funcții de la casier, șef reprezentanță bancară, secretar în cadrul unui Comitet de administrare până la economist în segmentul creditar, corporativ al băncii. Chiar dacă dezvoltarea mea în activitatea bancară era ascendentă, nu am simțit vreodată că e ceea ce mi-aș dori să fac și în viitor.

Astfel, acum 5 ani am început să fac ceea ce-mi place. Din necesitatea de a reveni la forma fizică după nașterea mezinei, am început a practica sportul, devenind instructor de fitness mai apoi dezvoltând o afacere frumoasă. Acum 2 ani, totuși, am luat calea nutriției. E pasiunea mea, e afacerea mea de care sunt mândră, e ceea ce fac cu mare drag, uit și de timp, oboseală atunci când sunt implicată. La moment dețin cabinet de nutriție în centrul Chișinăului, în baza certificării internaționale obținute la București. Gândul e să merg mai departe: în anul 2017 voi da start studiilor mele la Facultatea de Nutriție și dietetică, Universitatea de Medicină și Farmacie,Târgu Mureș.

Pentru mine împlinirea este echilibru. Îl obțin atunci când familia e sănătoasă și plină de viață. Îl mai obțin când iubesc și mă simt iubită.

Îmi plac călătoriile, în ele descopr și mă descopăr.

Îmi place sportul. Când simt că-mi lucrează toți mușchii energia e fără limite.

Îmi place natura, apa și plimbările ușoare.

Îmi plac oamenii deschiși, interesanți, autentici.

Îmi place să surpind. Ursu VicÎmi place pictura, sculptura, teatru și cărțile. În ultima vreme citesc literatură de specialitate, însă ador cărțile în care cititorul este lăsat să gândească. M-a marcat: ‘’Atitudinea este totul’’ Jeff Keller, ‘’Supa de pui pentru suflet’’ Jack Canfield, ‘’Viata si activitatea lui Henry Ford’’, toată lucrarea Aghatei Christi, ‘’Război si pace’’ Lev Tolstoi, opera lui Pablo Coelho, Conan Doyle etc.

Îmi place să scriu. La moment, lucrez asupra unei cărți motivaționale.

Îmi place să cânt cu voce în fața oglinzii, iar un pieptene să-mi fie microfon.

Îmi place să dansez. La o nuntă greu îmi găsesc partener care ar ține pasul cu mine. Iar dacă găsesc, eheheee.

Îmi plac orhideele, însă nu înțeleg de ce nu țin ele la mine, – probabil sunt încă tânără și neliniștită pentru a mă opri să le vorbesc.

Nu-mi place sărăcia, prostia, lenevia, falsitatea și decăderea, – mi-e frică de ele.

Impresii și momente din viață. Prin clasa a 9-a am înteles că victorioșii sunt curajoșii. Toate după ce am ratat la ora de fizică un ‘’10’’ pe semestru pentru c-am ezitat să scriu pe tablă problema rezolvată în caiet.

De mai multe ori am întâlnit nedreptăți. Una precum că bărbații la costum cu servietă de piele ar fi mai capabili decât fetele cu părul coc și buzele roșii. ”Ești femeie, ai 26 ani și mai ai de mâncat mămăligă până a deveni director de bancă” – mi-a zis șeful departmentului creditar atunci când am vrut să fac un transfer de funcții. Ce bine c-am renunțat la ”morile de vânt”.

Am înțeles că fiecare primește ce merită, iar minciuna și superficialitatea ies la iveală.

În societate le schimb oamenilor calitatea vieții prin conduita alimentară.

Nu întotdeauna e suficient doar să muncești ca să obții. E cazul, să fie și util. Iar când o faci cu pasiune, foc și fără a pune accent pe material, oamenii vin. Pentru că oamenii au nevoie mai întâi de oameni.

Cred că nimeni nu ne este dator cu ceva.

Vom fi împăcați când nu vom avea așteptări. De toate întâmplate suntem noi înșine responsabili, iar dacă ceva nu ne merge înseamnă că nu e timpul pentru asta.

Cred că succesul e când reușești să-ți depășești limitele. Și succesul neapărat trebuie sărbătorit. Și încă pe măsura greutății cu care l-am obținut. De unul singur e plictisitor, cu oamenii care te-au ajutat în a-l obține e mai vesel.

E cazul să dai pentru că cineva îți dă.

E cazul să fii bun, pentru că există prea multă răutate, iar oamenii au venit pe pământ să fie fericiți.

E cazul să detașezi pentru că nimic și nimeni nu ne aparține, nici chiar copiii. Avem misiunea să-i ajutăm să vină prin noi.

E cazul să pleci când nu te simți bine.

E frumos să zbori cu capul în nori, însă stația rămâne a fi pământul. Nimănui nu i-a reușit să anuleze legea gravitației.

În viață am venit pentru a vedea lumea, a iubi și a rupe un vârf de ciocolată…

https://www.facebook.com/events/1697371403881201/