Vasile VIZITIU: Cu satul în suflet (de G. Ciocoi)

17 iunie 2014 de Svetlana Vizitiu 15 comentarii

Pentru a fi țăran viață întreagă nu e de ajuns să te naști la sat. Satul îți oferă doar posibilitatea de a păși pragul spre florile vieții… Și atât. Iar ca să fii întreagă viață om înfrățit cu frunza veșnic înnoitoare, om al stropului de sudoare, frate al hărniciei să fii, e nevoie ca satul să trăiască veșnic în inima ta. Vasile Vizitiu e anume un astfel de om…

În ziua când Vasile Vizitiu croise o bună bucată de vreme pentru a răsfoi în fața noastră cartea vieții sale, pentru a întoarce unele file parcurse de-a lungul anilor, noi, cei cu scrisul, îl ispiteam cu întrebările, pentru a-i înțelegeîn special preocupările de azi pe mâine. Dar imediat primeam replica: – ”Eu vă rog, s-o începem de la rădăcini, adică de la părinții mei, de la copii, de la nevastă-mea Teodora...”

La Vărvăreuca mulți îl țin minte și azi pe badea Mihail Vizitiu (aceasta se referă în special la consăteanul Constantin Patrașcu, fiindcă ei au făcut împreună armata), care avea pravilele lui, felul său de a fi și de a concepe lucrurile, treburile, lumea. Asculți povestea tatei Mihai și a mamei Feodosia și un gând anume străbate aceste destăinuiri: de unde atâta putere și tărie în părinții noștri de a duce pe umerii lor atâta greu, atâta chin, atâta zbucium? – ”Nu pot uita, cum noi, niște copilași de 5-6 anișori, dar după cum zicea tata, trebuia să ieșim la muncă, adică trebuia să ne gândim la hectarele de la Cucuiești și Hârtoape, la normele mari ale mamei, dar nicidecum la joacă…” Vasile Vizitiu avea să ne descrie frământările de mai departe ale tatei până la cei 73 de ani trăiți până mai ieri cu toată lumea, apoi ca despre o comoară povestește el de mama ajunsă la 82 de ani și, și cu încetul, aveam a pătrunde și în destinul ca atare al eroului nostru, pe care l-a pândit multă vreme visul de a fi artist, însă viața îi deschide alte porți – nu trece concursul la Institutul Agricol din Chișinău și nimerește la școala de comerț Soroca, apoi vine serviciul de marină de la Sevastopol, anul1960 fiind crucial întru câtva – cu diplomă de contabil pornește munca de sinestătoare la Florești, concomitent începând studiile la fostul Institut Unionl de Comerț (facultatea economie, secția fără frecvență). Și, cum ziceam, trăind mereu cu satul în suflet, Vasile Vizitiu face ca de Combinatul de deservire socială din Florești să se vorbească de bine în lung și în lat atât la Chișinău, cât și dincolo de capitala noastră… Și dacă prestările de servicii îl copleșesc timp de două decenii pe meleaguri floreștene, vom aminti în treacăt doar câteva de ”performanțele” deservirii sociale a populației, un sector extrem de dificil și complicat ca atare. Și nu vom accentua doar faptul, că în anii 1968-1987 la Florești s-au pus pe roate 23 de Case de deservire a populației, 32 de puncte complexe dispunând de aproape 20 de filiale ale lor în unitățile rurale, volumul serviciilor acordate localităților sătești crescând în aceeași perioadă de timp de aproape 7 ori. Având astfel de parametri, era absolut logic și normal ca Vasile Vizitiu să dirijeze din 1987 și până astăzi Întreprinderea Republicană Industrială pe Acțiuni ”Universal”, care include circa 400 meșteri și ingineri în stare să acorde primul ajutor tehnicii de deservire de care dispune populația noastră: ceasornice, aparataj radiovizual, frigidere, mașini de spălat, aspiratoare etc. Dar biografia lui Vasile Vizitiu la moment nu aparține numai celor 400 de meșteri dotați, pe care îi susține în tot și în toate: – ”Pe acest om cu inimă mare și priceput în tainele profesiei noastre îl cunosc nu de câteva zile. Arma lui de lucru este cuvântul, – cuvântul ales și bine cântărit...”, – e părerea meșterului cu mâini de aur Veronica Iepuraș, lucrătoare la Casa prestări – servicii, aflată pe strada Armenească… – Iar pentru ca portretul lui Vasile Vizitiu să apară în toată amploarea sa, vom aminti cele declarate de dumnealui în pragul aniversării lui de 60 de ani, care la acest sfârșit de ianuarie’ 96 se întâmplă: – ”Am avut în față întotdeauna sfatul tatei: Noi am venit pe lume s-o facem mai frumoasă. Iar pentru aceasta este nevoie să muncim zi și noapte, cât ne țin mâinile, cât ne țin picioarele...” Regula aceasta, adică a trudei neostoite, o duc mai departe cele două fiice al sale Svetlana și Lilia: una e șef-oficiu la bilbioteca municipală ”B.P.Hasdeu”, cealaltă – medic cardiolog la Centrul Mamei și Copilului, feciorul Victor fiind ajutor de procuror al sectorului Botanica.

De-a lungul drumului măsurat acum cu 60 de trepte Vasile Vizitiu se biziue pe cei din jur. – ”Dacă nu te bizui pe cei de alături, nu vei trece cu demnitate multe din viitorile vieții.’Întotdeauna simt cuvântul de sprijin a soției Teodora. Când mi-e greu, zic: ”Mi-e dor de Dora, mi-i dor de nepoțeii Nicușor și Iulian, de nepoțica Sanda,.. mi-i dor de prieteni”…”

Iar pentru nu a atârna în aer aceste cuvinte, i-am rugat pe câtiva dintre cei care îl cunosc bine pe Vasile Vizitiu să se pronunțe și ei la desenarea chipului acestui om aparte.

Pavel Dubălari, președintele conducerii Uniunii Asoțiațiilor de Consum din Moldova: ”Pe Vasile Vizitiu îl cunosc de foarte multă vreme. De când îl știu, el a rămas omul ce ține veșnic aprinsă flacăra dăruirii lucrului, scopului vieții. El este omul faptelor concrete, din urma acestui om rămân doar amintiri plăcute”.

Mihail Gheorghe Cibotaru, ministrul culturii: ”Ne cunoaștem de pe când eram mici cum se zice, doar suntem consăteni și oleaca de neamuri chiar. El a făcut multe ca despre Florești și floreșteni să se vorbească de bine în toate părțile. Îl mai caracterizează simplitatea și omenia deosebită”.

Mihail Rusu, parlamentar: ”Are un caracter bine pronunțat, știe a duce corabia înainte… Nu degeaba a făcut slujba la marină”.

Teodor Popovici, inspector superior de stat la Curtea de Conturi: ”La noi se întâmplă că pe mulți îi strică funcția. La Vasile Vizitiu aceasta nu se referă. O spun cu mâina pe inimă, fiindcă îl cunosc de mulți ani. El are un devotament ce nu i-l poate schimba nicio împrejurare. La prieteni ține ca pe ochii din cap…”

Acesta este Vasile Vizitiu – prietenul, omul, lucrătorul, ”căpitanul de corabie”, ocrotitorul a trei flori, soțul. E bine că în toată viața de până acum el și-a păstrat cumpătul și înțelegerea celui de așături, capacitățile de organizare, privirea spre ziua de mâine. Și chiar ceva mai departe. Gândurile de mai jos îi aparți și ele îi aprofundează și mai mult chipul de bărbat de la Vărvăreuca. – ”Este necesar de a ridica în mod radical rolul caselor de deservire socială din localitățile sătești. Cum să cerem de la sătean eficiență în munca sa, când lui nu i se oferă cele mai elementare feluri de servicii ce i-ar micșora grijile?..”

”Consider un fapt amoral că se plătește unui om, după ce a muncit 45 de ani în colhoz, o pensie de 46 de lei, ba și aceea cu întârziere, știind care-i prețul existenței noastre de azi…”

Vasile Vizitiu se frământă… Așa este doar omul însufletul căruia trăiește satul, trăiește neliniștea, trăiește bunătatea.

Vasile Vizitiu și după șaizeci de ani urmează să scrie noi file din biografia sa, la biografia părinților, a prietenilor, urmează să fie și mai departe om al frunzei înnoitoare.

Feciori de nădejde are Vărvăreuca floreșteană…

Gheorghe CIOCOI (”Viața Satului”, 27 ianuarie 1996)

     ”Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste.” – Dumitru Crudu