Cei mai buni se fac singuri

Ea stătea în tren şi se uita prin fereastra vagonului.

Iar el a întrat în cupe-ul ei. – E căsătorit, – s-a gândit ea. – Are vre-o 35 de ani, – constată el. Prin fereastră înflorea o primăvară: o zi perfectă, ca cea din vis.

– El e frumos, – surprinse ea. – Cât e de drăguţă. – s-a gândit şi el.

Dar viaţa asta, – ea e săracă în evenimente. Cu oameni indiferenți, fără curaj și iniţiativă… El s-a ridicat şi a ieşit pe platformă. – Ce păcat! – s-a amărât ea. – Ce păcat! – atât a reuşit şi el. Și acasă, fiecare aparte strângând în palme câte un pahar cu vin, au pornit să asculte preferatul lor „Vals” de Doga. –

Singurică. – se gândi ea.

– Singur din nou, – gândise și el în depărtare, şi… goli păharul…

Dar cei ce se despart unul de altul? – Îşi zic: Timpul tratează… – Să nu facem din asta nonsens! Că nu vei uita niciodată omul, pe care l-ai iubit cu adevărat, şi care îţi spunea cuvinte sincere! Uităm de cei, cărora nu le-am aparţinut niciodată.

Iată așa, dispar persoanele din visele noastre: Stau închişi în casă şi aşteaptă să le cadă fericirea în cap! Ca o pomană. Cei mai buni se fac singuri şi nevăzuţi, de frică şi lene! Nu vă grăbiţi să ardeţi punţile, ele încă vor dovedi să se prăbuşească! Este suficientă o privire, o mângâiere şi o atitudine grijulie…

–Viaţa e scurtă! Deschideţi-vă porţile! Deschideţi-vă inimile! 🙂