Timpul nu stă pe loc, şi cu fiece clipă mă simt neputincios, că acum nu ascultă nimeni de valori, oamenii ţin una şi bună în lupta pentru bani şi putere. Ce-a fost frumos s-a ruinat. Nici fabrici, nici uzine, şi în fântâni mor oamenii nepricepuţi. De izvoare cu apă, de sensul care unii caută deja prin enciclopedii. Stau şi acum să ascult satul, să mă aplec la pământ şi să plâng de dorul părinţilor, de baştină aşa frumoasă cum era…
Adesea îmi aduc aminte de frumuseţea dealurilor din cariorile imaşului satului meu natal Varvareuca, de bahnile de pe malurile Răutului, acolo unde păşteam vitele, oile de la răsărit şi până la apusul soarelui, în valea pământurilor răspândite de la satul Bobuleşti până la satul Băgrineşti. Dealuri întinse cu un covor de iarbă verde, înalt crescută, cu apă cristalină în izvoarele curgătoare, – o frumuseţe fantastică. Eram îmbătat de miresme şi farmecul naturii, de cântecul fluturaşilor în adierea apelor curgătoare. Stuhări de grâu la început verzi, creşteau mari până îngălbeneau, la fel de înalte, şi oamenii le tăiau şi apoi făceau ‘’snopuri’’, le împărţeau în legături aparte cusute cu aţă rezistentă, după ce acopereau cu ele casele, ‘’saraiurile’’, grajdurile pentru vite. Stuhul legat era păstrat în loc de radiatoarele din present, încălzea pereţii caselor, fie le ferea de frig pe timpul iernii.
Dar ce fântâni aveam în sate! Şi ce mai gospodari existau pe vremuri, – ei care păstrau ordinea şi gospodăria impecabilă, nu ca acum… Erau oameni pricepuţi în curăţirea fântânilor, apa era totdeauna pură şi gratuită. Nu pleca un oaspete fără să guste din apele fântânilor, sau din vinurile beciurilor, şi totdeauna lua cu sine şi sticle cu apă sau vin oferite de gospodarii harnici şi darniţi. Nişte fântâni, cu ciutură mare de 10-12 metri adâncime, şi alături, ‘’ulucuri’’ din piatră special ţintuită pentru a adăpa vitele.
Cum treceam hotarele satului atunci când mergeam la păscut vitele, cam la 500 metri de la casa mea natală, ajungeam la fântâna gospodarului Vasile Doina, alături era şi o bahnă mare, unde oamenii din sate se adunau şi păşteau vitele. După un km distanţă de la fântâna ceea, la hotarul cu pământurile satului Cenuşa-hos de înălţimea Bortoasa, avea gospodarul Vasile Doina şi un izvor cu apă din belşug, pură, rece şi la gust nemaipomenit de bună. Oamenii care munceau pe acest pământ, ajungeau să bea apă anume din acest izvor, şi încă udau pământurile cu ea, de aceea şi roada era bogată. Mai jos de Bortoasa până la iazul mare situat pe dealurile numite de săteni – Albeşti, era un iaz mare, întins, pe-atunci, şi foarte adânc. Din jur-împrejur, ascuns de tufari, copaci frumoşi de tot soiul. După iaz, vine o altă parte a dealurilor până la hotarele cu satul Băgrineşti, foarte bogat în pământ rodnic, cu un petriş bun de trecut pentru maşini cu ornamente, tancuri, – un drum unit cu pământurile Cucuieciului, o distanţă mai lungă de la sat. Deci, acest drum se uneşte cu Podul de fier dur, înalt şi leagă hotarul oraşului Floreşti (pe timpuri, era un sat) de satul Varvareuca. În timpul războiului hitlerist, podul a fost bombardat, şi maşinile grele nu mai treceau peste el. În present, nici căruţele cu cai (trăsură), nu mai trec peste pod, că oamenii sunt cu frică să nu se prăbuşească cu tot cu pod… Dar şi apa a scăzut, nivelul ei e foarte mic, şi oamenii trec Răutul pe nişte punţi mai puţin trainice. Din păcate, nimeni nu-şi mai bate capul să repare podul, primarii vin şi se tot schimbă, iar oamenii cu nevoile lor, – nu mai are nimeni nevoie de ecologie, de natură frumoasă ca pe timpuri în Moldova. Dar peste Europa fac asalt, ca acolo natura e mai bună… După drumul Albeşti vine un iman mare, cu fântână, izvoare, şi oamenii păşteau oile pe stâni construite pe vremuri de oamenii din sat.
La fel, pe dealurile Cucuieţiului era o fântână cu ciutură şi frumos orânduită. Şi pe băhnile Hârtopului era o fântână, este şi acum acolo, – dar fără ciutură şi nici apă nu se vede. Cel mai greu pentru mine a fost să aflu că şi fântânile pe pământurile gospodarului Ion Rusu de la Hârtop, şi cele ale lui Nicolae Vizitiu, Macar Vizitiu, nu mai există în present. Nişte fântâni ce mângâiau sufletul cu palmele trudite… Dar oamenii continuă să lucreze pe dealuri şi cumpără apă străină. Că de apă avem nevoie mereu!
De la Fabrica de unt din satul natal Varvareuca vine un drum spre podul de fier, oamenii plecând la muncă luau cu sine ulcioare pentru a se întoarce cu apă de la izvorul lui Biciu, – apă cristalină, rece, nemaipomenit de curată, şi chiar lecuitoare de boli. Se spunea, că în satul meu natal Varvareuca erau trei izvoare cu apă lecuitoare de boli. În primul rând, apa din izvorul lui Biciu (în present nu mai există, zdrobită); al doilea izvor, de la Străşeni, la fel nu mai este; Şi al treilea, – izvorul din Albeşti. Spuneau bătrânii, că În aceste izvoare cântau Fântâniţele!
Atât de pură era apa, unsă cu bucurie şi veselie, şi cântau fântâniţele în albia izvoraşelor, de parcă aduceau aminte că viaţa trebuie trăită, simţită, căci într-o clipă totul poate dispărea. Murmurul miracolelor cu apă sfântă, şi e mare păcat că oamenii au zdrobit natura, au uitat tradiţiile, valorile şi obiceiurile moldoveneşti, au devenit indiferenţi pentru tot ce a fost frumos şi util pentru pământul nostru…
(Un capitol din cartea lui Vasile Vizitiu, ‘’Marinar cu satul în suflet’’, curând va ieşi din tipar şi lansată la Biblioteca Municipală ‘’B.P.Hasdeu’’) ❤
”Svetlana Vizitiu mi-a dăruit o carte de memorii ale tatălui ei. Răscolitoare carte, unde am aflat atâtea amănunte rare despre foamete -una dintre cele mai dificile perioade din istoria noastră. Vasile Vizitiu și-a iubit copiii săi, și-a iubit soția, meseria, baștina, Patria, oamenii din jurul său. Cartea asta este despre această dragoste.” – Dumitru Crudu
Alte surse despre Vasile Vizitiu:
Impresii din viata si carti / Svetlana Vizitiu 