Într-o zi vei face fericit un alt bărbat

24 octombrie 2016 de Svetlana Vizitiu 13 comentarii

O dimineață cenușie și tristă. Ca de obicei, în dimineață – o stare de spirit proastă și o senzație dureroasă în sufletul meu. Sunt nevoită să mă ridic din patul meu călduț și să pășesc într-o lume rece și dură. Și așa, în fiecare zi, cu excepția zilelor de week-end. El încă nu s-a trezit, și în general, el doarme mult timp. Nu luăm dejunul niciodată, împreună. Eu nu-i prepar cafea, nu-i fac tostere cu pâine prăjită. Și cinăm la ore diferite, în locuri diferite. Curând vor fi cinci ani de când ne-am căsătorit, dar, nu dintr-o dată am devenit atât de străini unul de altul. A fost o derivă… pe parcursul timpului. Mai întâi, el îmi aducea dejunurile în pat și-mi cânta serenade, și apoi… s-a săturat, iar mie mi-a stat indiferent. El nu mă mai iubește, și nici eu pe el, cu atât mai mult… Fiecare seară el o petrece cu amanta lui Paulina. N-am văzut-o niciodată, pe această Paulină, dar mi-o imaginez ca fiind o persoană frumoasă, bine îngrijită, de altfel, el n-ar fi plecat la ea. Interesant, oare cum o numește el. Nu cumva, ca și pe mine pe timpuri – ”Prichinduța” lui? La Paulina, unghiile sunt lungi, am înțeles acest lucru după spatele lui zgârâiat, și rujul e roșu aprins, toate cămășile lui sunt pătate cu acest ruj. Înainte, eu le spălam, apoi i-am cedat acest lucru amantei lui, – interesant, ei îi place să le cârpească?

Am ieșit de sub plapumă și am mers la baie. În general, eu le fac pe toate în mod rapid. Nu mă dau cu ruj roșu strident, nu-mi rimez ochii cu săgeți. Cafeaua o cumpăr în drum spre serviciu, – acasă nu se face atât de gustoasă, și să o beau de una singură la fel nu-mi priește. Iată, la volan, eu nu sunt singură, – există o grămadă de oameni în celelate mașini, şi ei cu diferite planuri, proiecte… Am întrat în odaie să i-au geanta. – Pleci déjà? – a întredeschis ochii Viorel. Ciudat, el niciodată nu se trezește înainte ca eu să plec din casă. – Aha, plec, – am murmurat eu indiferentă. – Nu vin să înnoptez acasă. Plec în deplasare de afaceri, nu mă aștepta! – Nici nu am de gând… Și asta e toată conversația noastră în dimineață! Noi niciodată nu discutăm prea mult.

El nu dă vina pe mine că nu-l iubesc, pentru că nici el nu mă iubește. Și, eu nu-i fac zile amare pentru relația cu Paulina lui, pentru că ea este frumoasă, de asemenea, și soțul meu este destul de atractiv ca bărbat. El are nevoie de una ca ea, distractivă și ușoară. Ea este exact așa, altfel el şi-ar fi găsit demult o altă Paulină. Iar eu nu sunt ca ea, am un caracter dificil, nu-mi place deloc să vorbesc mult și este destul de complicat ca cineva să reuşească să mă distreze. Dar, eu sunt una de nădejde. Viorel înainte mereu spunea că sunt o persoană de încredere pe care te poți baza. Probabil, așa și este: dacă el mi se confesează și cere ajutor, nu-i pot refuza acest lucru.

Iată și am ajuns la biroul meu. Lucrez ca editor de știri în ziarul local. Cică, sunt jurnalistă. Cu toate că soțul meu spune, că eu semăn mai mult cu o funcționară birocrată decât cu o jurnalistă. Are dreptate, un povestitor normal din mine nu va reuşi, și nici talent pentru scris nu am de loc. Dar, eu sunt responsabilă pentru imagine și promovare, îmi este de ajuns fără multe talente și efort să-mi merit bănuții munciţi de mine. La întrare stă colegul Sandu, cu el lucrăm împreună. Dacă el stă și si mă privește îndelung, înseamnă, că are nevoie de ceva. De bani? – ”Salut, eu, în legătură cu articole noi, se spune, că ești un editor excelent, iar eu am un articol, m-am gândit că nu întră în funcțiile tale, și totuși,… poate mă ajuți?” – Ei bine, te ajut… – Sandu, probabil, nici nu-și imaginează cât de enervantă este manera asta a lui de storcare cu bâlbâială… Ziua a trecut ca de obicei, și Sandu a rămas foarte mulțumit de lucrul meu pentru el. Chiar mi-a dăruit o ciocolată, iar eu sunt alergică la ea.

Viorel era acasă, ciudat lucru, nu cumva s-a certat cu Paulina lui? Doar este foarte sociabilă și veselă, și precum am înţeles, e foarte greu să o scoți din sărite… Oare ce s-a întâmplat? – Bună, cum a fost ziua ta la serviciu? – Normal, dar tu ce, n-ai plecat în deplasare? – Am întrebat din politețe, cu toate că, nu mă interesa de ce nu este cu ea.

– Eu sunt foarte surprins, cum poți tu să rămâi atât de indiferentă? Doar tu știi și înțelegi totul! Chiar nu vrei, ca lucrurile să meargă altfel?, – a murmurat el, însă cu nepăsare, de parcă nu mie s-ar fi adresat. – Eu, pur și simplu, nu iubesc scandaluri, – am zis eu. – A, tu nici florile nu iubești, nici atunci când cineva ți le dăruiește! – Și ea, le iubește? – pe buzele mele apăru un zâmbet ironic. – Da, și ea nu este alergică la ciocolată! – Mi-am amintit că Sandu îmi dărui ciocolată. – Na, dă-i o ciocolată din partea mea. Dar nucile îi plac? – Nu! Așa nu se poate! Trebuie să divorțăm, – a strigat el. Nu mai pot nici eu. A devenit clar de ce n-a plecat la Paulina. Trebuia să se întâmple într-o zi, și eram deja pregătită. Sau, poate el a fost pe la ea, și ea a insistat cu alegerea între noi, femeile lui? – ”Mâine, mergem să depunem actele de divorț, chiar în dimineață!” Mi s-a făcut mai ușor după această frază a lui. Nu știu de ce mă gândeam, că e strașnic și dureros. Dar, reiese că a fost ușor.

El a venit dimineața. Am mers împreună la biroul stării civile, am depus actele. Peste o lună va avea loc divorțul. El este fericit, și eu la fel. Putem deveni liberi, dar, ce-i adevărat, el o are pe Paulina, care necesită multă atenție, și o va cere permanent de la el!.. Iar eu am doar… un serviciu, care îmi va cere multă răbdare…

Niciodată nu voi uita ziua, atunci când am divorțat. Acum mi se pare că a fost mai distractiv și mai luminos decât la nunta noastră, deși atunci ne iubeam și eram fericiți. Iar în ziua divorțului totul era diferit. Deși nu, și în ziua divorțului eram foarte fericiți. Nunțile la toți sunt la fel, cu o mulțime de neamuri, prieteni, cu mireasă în rochie albă, – toți sunt foarte fericiți, iar tinerii îngrijorați și cred într-un viitor mai luminos.

Și, divorțul? Cum oamenii divorțează? În ce se îmbracă? La ce se gândesc dis-de-dimineață? Probabil, că totul e spre bine, sau invers, își mușcă buzele, învinuindu-se pe sine pentru viața friptă oferită celuilalt… deja fost soț? Că ar fi fost totul altfel, dar lipsa de experiență, a iubirii… a stricat o viață de familie?

Am îmbrăcat o rochie neagră, curat simbolic: dacă la nuntă, atunci când se întemeiază o familie, ea trebuie să fie albă, atunci în timpul divorțului, când totul se termină, ea se transformă în negru. Am găsit și pantofii negri pe tocuri înalte, mai demult ascunse prin dulapuri. Fie, ca astăzi eu să fiu mai elegantă. După înregistrare la stare civilă, am decis să mâncăm undeva, și am băut mai mult decât se cuvine. În acea seară, a fost deosebit de distractiv, și… cald pe suflet.  Am râs mult și ne vorbeam fără întrerupere. Pentru prima dată în ultimul an. El chiar m-a numit de câteva ori ”prichinduța” lui. Plăcut, nu am cuvinte. Și am dansat, la fel ca atunci când am făcut cunoștință de ziua de naștere la amicul lui. Viorel spunea, că sunt drăguță, și că în ciuda caracterului meu dur și uscat, sunt foarte delicată și feminină. Și eu îl numeam pe ”nume”. – Nu-mi pare rău, că am fost acești cinci ani cu tine împreună, – mi-a șoptit el la ureche. Am înțeles, că trebuie să-i răspund cu ceva plăcut și frumos: – Și eu, la fel… Și mai sper, că la tine totul va fi bine. – S-a primit nu atât de sincer, de parcă ar fi o îndrumare din partea mea…

Viorel a achitat nota și am ieșit. Am prins un taxi. Deja știam ce va fi mai în continuare. Sexul de adio, – va fi mult mai romantic și mai plăcut ca cel dintâi. Și așa s-a întâmplat, înainte de a întra în apartament, Viorel a început să scoată rochia de pe mine. Brațele lui puternice mă țineau strâns și pentru o clipă am crezut, că am dorit mult de tot să fie astfel totdeauna, ca el să nu-mi mai dea drumul… Când m-am trezit, el nu mai era alături. N-a lăsat nicio urmă a existenței lui. Și apartamentul s-a pustiit, de parcă am locuit mereu singură în acest local singuratic și trist. Am căutat o scrisoare de adio și un trandafir alături. Ca în filme. Dar, n-am găsit nimic. Apoi, eu căutam lucrurile lui, cămășile, fie și cu rujul roșu pătate, țigările lui, cana lui. Totul înzadar. El a luat cu el până și unica noastră fotografie împreună, unde eram îndrăgostiți și fericiți. A aruncat-o? Sau, şi-a lăsat-o ca amintire? Mi s-a făcut trist de tot. Mi-am dorit să vină în seară, ca de obicei, acasă, fie și de la Paulina lui… Mă gândeam, că noi am fost o pereche frumoasă împreună. El, un brunet înalt, iar eu – prichinduța lui.

”Cândva, într-o zi, vei face fericit un alt bărbat”, – răsunau în minte cuvintele lui.  Deci, chiar dacă pentru o vreme, el a fost fericit cu mine. Mi s-a făcut mai ușor de la acest gând. De atunci, nu l-am mai văzut. Niciodată și nicăieri. Nu știu, unde este și cu cine. Dacă are copii, dacă a cumpărat vilă la care visa. Unde a plecat și unde a ajuns… A devenit mai bărbătos sau invers, a devenit chel sau burtos, bând berea lui. Interesant, atunci când este întrebat despre prima lui căsătorie, oare ce răspunde sau spune ceva, în general despre mine? Și atunci când își aduce aminte de mine, apare zâmbetul pe chipul lui sau el regretă că a fost legat de mine prin căsătorie.  Și fotografia noastră e la el în continuare. El o privește cu gândul, că așa nu se poate de trăit. Cel mai probabil, că nici n-a păstrat-o. A dispărut, precum a dispărut demult și dragostea noastră, și micuța noastră familie. Și copilașul avortat după ce el a plecat de la mine…

În adâncă bătrânețe, el într-o seară de iarnă va aduna nepoțeii lui la un șemineu și va începe să le spună basme. Atunci, când se vor termina basmele, va începe cu propria lui poveste. Nici nu poveste, ci istoria lui. Istoria despre ceea cum el, fie și temporar, a iubit-o nu pe bunica lor cea bună și blândă, dar pe o Albă-ca-Zăpadă rea și cu inimă rece.

”Niciodată să nu iubiți femeile, care nu sunt în stare să iubească reciproc. Astfel de femei – să nu le permiteți să pătrundă în inima voastră. Ele pot fi o fericire temporară, în schimb vor acapara toată energia voastră”- le va spune bunelul, dar nu în acea noapte de iarnă, probabil, atunci când ei vor crește mai mari. Nepoților le vor plăcea mult sugestiile bunelului, și ei îl vor cita mai departe.

Iar eu, toată viața mea mă voi gândi la ceea, cât de frumoasă pereche am fost, – el brunetul înalt și eu, prichinduța lui…

❤